A
Redefinirea graniţelor naţiunii în Europa
post-comunistă: o comparaţie între legea
statutului maghiarilor şi politica
României privind acordarea cetăţeniei
duble în Republica Moldova
Constantin Iordachi
Adoptarea Legii cu privire la ungurii din ţările
învecinate (cunoscută îndeobşte
sub numele de „Legea
statutului”) de către Parlamentul Ungariei la 19 iunie 2001 a
generat un adevărat război diplomatic între
România şi Ungaria. Vreme de mai multe
săptămîni relaţiile diplomatice
dintre cele două ţări au intrat într-un impas, periclitând
reconcilierea politică realizată cu atâta dificultate în 1996 precum şi
parteneriatul
strategic stabilit între cele două ţări în
ultimii ani.1 În România, legea maghiară a fost
văzută ca o agresiune făţişă
împotriva legislaţiei sale interne. Politicienii şi analiştii
politici români au susţinut că legea depăşeşte actualul standard european
referitor la
drepturile minorităţilor, încalcă
principiile universal acceptate ale suveranităţii naţionale
şi are un efect negativ asupra relaţiilor dintre etnicii români şi
minoritatea maghiară
pe de o parte, şi asupra relaţiilor dintre
România şi Ungaria, pe de altă parte. În Ungaria,
legea a fost omagiată ca încă un pas
spre instituţionalizarea naţiunii etno-culturale
maghiare în Bazinul Carpatic şi ca o posibilă soluţie pentru ca „ţara
mamă” să îşi
poată împărtăşi bunăstarea materială cu
maghiarii din ţările vecine şi să le poată oferi
acestora asistenţă culturală.
În
ce măsură prevederile legii statutului sînt noi şi lipsite de precedent? Dacă
— analizînd legea — numeroşi analişti i-au subliniat caracterul unic şi
inovator,
studiul de faţă susţine că Legea statutului poate să fie privită de fapt ca
parte a
unei renaşteri mai generale a politicilor etno-naţionale ale statelor postcomuniste
din Europa Centrală şi de Est. În 1989, prăbuşirea sistemului comunist şi a hegemoniei Uniunii
Sovietice — percepute de mulţi intelectuali ca victoria
identităţii naţionale asupra marxismului, „cel mai frumos ceas al naţionalismului
est-european” sau „primăvara naţiunilor”2 — a creat o oportunitate fără
precedent
pentru o reorganizare radicală a politicilor naţionale şi minoritare în Europa
Centrală şi de Est.3 Desigur, politicile post-comuniste de integrare
culturală,
economică şi politică între ţările-mamă şi minorităţile naţionale externe au
fost
foarte eterogene, variind în funcţie de contextul geopolitic şi demografic. Se
poate
identifica un spectru larg de opţiuni politice disponibile, mergînd de la
politici
culturale pînă la acordarea de drepturi de naturalizare privilegiată şi de la
tratament
socio-economic preferenţial pînă la cea mai cuprinzătoare şi inovatoare formă
de
protecţie a minorităţilor naţionale externe: dreptul la dubla cetăţenie a unor
populaţii compacte locuind în ţările vecine. În ciuda diferenţelor majore
dintre
ele, toate aceste politici reprezintă încercări de reconstituire a „comunităţilor
naţionale imaginate” în contextul reorganizării teritoriale şi socio-politice a
spaţiului central şi est-european de după 1989.
Pentru
a integra Legea statutului într-un context analitic mai larg, studiul de
faţă se concentrează asupra renaşterii unor definiţiilor contrastante date cetăţeniei
în România, Ungaria şi Republica Moldova, precum şi asupra tensiunilor
diplomatice generate de problema dublei cetăţenii sau a apartenenţei naţionale
simbolice. Studiul îşi
ia ca punct de referinţă România, o ţară care, în litigiul
referitor la cetăţenie
face legătura între Europa Centrală (reprezentată de Ungaria)
şi fostul spaţiu sovietic (reprezentat de Moldova). În analiza prevederilor
Legii
statutului, studiul recurge astfel la o dublă perspectivă comparativă: în
primul
rînd, el subiniază contrastul dintre această lege şi legislaţia României
referitoare
la dubla cetăţenie; în al doilea rînd, el integrează legea în conflictul
ideologic
dintre România şi Ungaria. În final, studiul trage concluzii mai generale cu
privire
la evoluţia politicilor naţionale şi a
regimului de protecţie a minorităţilor în Europa
Centrală şi de Est în perioada post-comunistă.
Legislaţia
românească cu privire la cetăţenie: moştenire şi inovaţii
postdecembriste
De la înfiinţarea statului naţional român în cea de a
doua jumătate a secolului al
nouăsprezecelea, legislaţia românească a emulat sistemul legislativ „naţional-statal”
francez, bazat pe
principiul ius sanguinis în acordarea cetăţeniei şi o politică de
naturalizare selectivă bazată pe principiul ius
soli.4 Statul român a promovat în acelaşi
timp o politică naţională activă,
acordînd etnicilor români din ţările învecinate condiţii
privilegiate de acces la cetăţenie, dispensîndu-i de stadiul de naturalizare
cerut străinilor
în general. Totuşi, în spiritul
definiţiei clasice a cetăţeniei, legislaţia românească
interzicea cetăţenia dubla. Pentru a
deveni cetăţeni români, etnicii români care imigrau
din străinătate trebuiau să renunţe la cetăţenia lor anterioară.
Aceste trăsături ale legislaţiei româneşti referitoare
la cetăţenie au fost păstrate şi
în
timpul perioadei comuniste. Legea cu privire la cetăţenia română din 1971
reconfirma
principiul ius sanguinis ca temelie a unei comunităţi naţionale omogene.5
De asemenea,
ea
interzicea dubla cetăţenie. Pentru a elimina cazurile de dublă cetăţenie
generate de
schimbările
teritoriale de după cel de al doilea război mondial şi pentru a rezolva
controversele juridice ce au rezultat din acestea, România a semnat convenţii
internaţionale cu Ungaria (1949), URSS (1957) şi Bulgaria (1959).
După
1989, democratizarea sistemului politic a avut un impact puternic şi
asupra legislaţiei româneşti privitoare la cetăţenie, contribuind la
redefinirea
criteriilor de apartenenţă la comunitatea naţională românească. Legea cu
privire
la cetăţenia română din martie 1991 stipulează că cetăţenia română poate fi
dobîndită pe următoarele căi: a) prin naşterea de către un părinte român; b)
prin
adoptarea de către un cetăţean român; c) prin repatriere; şi d) prin
naturalizare. În
ceea ce priveşte repatrierea, articolele 8 şi 37 stipulează că persoanele care şi-au
pierdut cetăţenia română, ca şi descendeţii acestora, îşi pot redobîndi cetăţenia
română la cerere, chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu-şi stabilesc
domiciliul în
România. Legea introduce astfel două inovaţii majore în legislaţia
românească
privitoare la cetăţenie: în primul rînd, ea permite cetăţenilor români să deţină
dublă
cetăţenie, iar în al doilea rînd, ea depăşeşte standardul general acceptat cu
privire
la repatriere, permiţînd
indivizilor care îşi redobîndesc cetăţenia să îşi păstreze nu
numai cetăţenia lor
anterioară, ci şi domiciliul în străinătate.
Potrivit
principalilor ei autori, motivaţiile aflate la baza acestei prevederi
foarte liberale sînt democratice, legea fiind menită să permită foştilor cetăţeni
români să-şi redobîndească la cerere drepturile pierdute. Principalii
beneficiari ai
legii sînt locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, ai
Bucovinei
de Nord şi ai Basarabiei de Sud. Întrucît în urma ocupaţiei sovietice din 1940,
locuitorii Bucovinei şi ai Basarabiei au fost deposedaţi de drepturile lor la
cetăţenia
română, legea din 1991 este menită să le permită recuperarea acestor drepturi.
Legea
a fost însă animată şi de motivaţii naţionaliste, fiind adoptată sub
impactul dezmembrării din 1991 a URSS-ului şi a proclamării independenţei
fostei
Republici Socialiste Sovietice a Moldovei. România a fost prima ţară care a
recunoscut noul stat, inaugurînd o politică de parteneriat ce tindea spre
integrarea
politică treptată a celor două ţări. Elitele politice româneşti nu aveau o
strategie
clară pentru realizarea acestui obiectiv. Totuşi, relaţiile diplomatice dintre
cele
două ţări păreau modelate de strategia celor „două state româneşti” formulată
de
Frontul Popular Moldovean în 1989.6 Potrivit acestui scenariu, cîştigarea
independenţei de stat a Moldovei reprezenta primul şi cel mai important pas către
realizarea unui proces negociat şi treptat de unificare politică cu România.
Într-adevăr, în perioada imediat următoare
independenţei Moldovei, părea evident faptul
că factorii de decizie din cele două ţări îşi asumaseră tacit idealul
integrării politice, dar recunoşteau în
acelaşi timp necesitatea de a face doar „paşi mărunţi” şi treptaţi
către unire. În acest scop, România a acceptat călătoria fără viză şi fără paşaport
a
cetăţenilor moldoveni pe teritoriul românesc, a creat programe educaţionale
speciale pentru studenţii moldoveni şi a iniţiat o reţea densă de consultări
interministeriale între cele două ţări. Privită în acest context, legea din
1991
sugerează că autorii săi au avut în vedere dubla cetăţenie ca o strategie de
unificare
a etnicilor români într-o singură comunitate politică, dincolo de frontierele
de stat
despărţitoare, şi ca pe un pas pregătitor care ar putea conduce în viitor la o
posibilă
reunificare statală dintre România şi Moldova. Prevederile legii au avut însă
consecinţe interne şi internaţionale neprevăzute, afectînd relaţiile României
cu
ţările învecinate. Această problemă este abordată în secţiunile următoare.
Moldova: cetăţenii multiple
într-o regiune de frontieră
Legea
cetăţeniei române din 1991 era incompatibilă din mai multe puncte de
vedere cu legislaţia Republicii Moldova. Legea cetăţeniei moldovene, adoptată şi
ea tot în 1991, se număra la vremea aceea printre cele mai liberale din rîndul
legilor similare adoptate de statele succesoare ale URSS, conferind drepturi
cetăţeneşti depline tuturor rezidenţilor permanenţi ai republicii.7
Potrivit
recensămîntului sovietic din 1989, Moldova avea 4.335.360 de locuitori care
aparţineau mai
multor grupuri etnice: români (64,5% din totalul populaţiei),
ucrainieni (13%), ruşi
(11%), turci găgăuzi (2%).8 Toţi aceştia au devenit cetăţeni
moldoveni indiferent de etnia sau locul naşterii lor.
Legea
cetăţeniei moldovene diferea de Legea cetăţeniei române sub un aspect important: în vreme ce legea românească permite dubla cetăţenie fără nici
o
condiţionare, articolul 18 al Constituţiei Moldovei susţinea că cetăţenii
Republicii
Moldova pot fi cetăţeni şi ai altui stat
numai în cazurile unor acorduri internaţionale
la care Moldova este parte (Capitolul 1, Titlul II). Întrucît nu a fost semnată o
astfel de convenţie cu România, deţinătorii dublei cetăţenii române şi
moldovene
încălcau legislaţia internă a Moldovei. Ca urmare, interacţiunea dintre
politicile
referitoare la cetăţenie ale României şi Moldovei au avut consecinţe cu bătaie
lungă asupra relaţiilor interstatale dintre cele două state. În primul rînd,
adoptarea
Legii cetăţeniei române a fost urmată de cereri masive de dobîndire a cetăţeniei
române. Potrivit estimărilor neoficiale, după 1991, guvernul României a acordat
cetăţenia română unui număr de 300.000 de cetăţeni moldoveni aparţinînd unor
grupuri etnice diferite.9 Aceste persoane au cîştigat automat acces
la drepturi sociale
şi politice depline în România, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor care
sînt
temporar suspendate pentru cetăţenii care locuiesc în străinătate, cum ar fi
obligativitatea impozitării şi serviciul militar.
Valul
acesta semificativ de noi cetăţeni din Moldova ridica imperios problema
impactului lor socio-politic şi electoral în România.10 Accesul
facil la cetăţenia română a unor
persoane care în majoritate nu au trăit sau chiar nu au călătorit
niciodată în România, au cunoştinţe minime privind legile ţării şi viaţa sa
politică,
şi işi îndeplinesc datoriile cetăţeneşti într-o altă ţară, au contribuit într-o
anumită
măsură la o devalorizare a statutului de cetăţean român. El nu a impulsionat
însă
campania pentru uniunea politică a celor două ţări. În viaţa politică românească,
dezbaterile privind viitorul Moldovei au rămas mai degrabă marginale. În general, ele au fost monopolizate de partidele naţionaliste precum Partidul
România
Mare care a canalizat mare parte a influxului de personalităţi moldovene şi s-a
folosit de „chestiunea moldovenească“ pentru interese politice trecătoare. La
nivel
diplomatic, relaţiile României cu Moldova au căzut în „dilema relaţiilor române-române,” oscilînd între „pragmatism” şi „sentimentalism”.11 Mai
vechea formulă
a celor „două state româneşti” formulată de Frontul Popular a fost pierdută pe
drum, metamorfozîndu-se treptat în versiunea mai blîndă a celor „două ţări
surori”
într-o primă fază, şi apoi într-una mai neutră a celor două „state învecinate.”
În
viaţa politică moldoveană, a devenit în scurt timp evident că dubla cetăţenie
mai degrabă submina decît întărea cauza „unirii” între România şi Moldova. În
realitate, dubla cetăţenie oferă intelighenţiei şi politicienilor moldoveni
ceea ce
Albert Hirshman numeşte „opţiunea ieşirii” (exit option) pentru depăşirea
crizei
economice acute din republică.12 În loc să activeze ca agenţi ai
„românităţii” în
republică, numeroşi
intelectuali şi politicieni moldoveni unionişti au preferat să
emigreze în România.
La nivelul cetăţeanului obişnuit, moldovenii au solicitat
cetăţenia română stimulaţi de interese materiale. Spre deosebire de paşaportul
moldovenesc, paşaportul românesc le permitea călătoria fără viză în Europa
Centrală. Este relevant faptul că majoritatea cererilor pentru cetăţenia română
au
fost depuse începînd cu 1998, după ce România a fost invitată la negocierile
pentru
integrarea în Uniunea Europeană. În plus, odată cu acceptarea cetăţeniei
române,
moldovenilor li se elibera şi un certificat de „repatriere” care le permitea
transferarea fără taxe peste graniţă a averilor lor. Certificatul de repatriere
a devenit
în consecinţă o marfă asiduu vînată pe piaţa moldovenească: anunţurile de mică
publicitate din ziare locale ca Makler le ofereau la preţuri variind
între 1.000 şi
2000 de dolari bucata.13 Cererile pentru cetăţenia română au atins
un nivel record
în ianuarie 2001, cînd cetăţenilor români li s-a ridicat obligativitatea
vizelor pentru
călătoria în spaţiul Schengen. Confruntat cu un număr foarte mare de cereri, la
15
ianuarie 2002 guvernul României a hotărît să întrerupă procedura privilegiată şi
rapidă a naturalizării foştilor cetăţeni din străinătate.
Politica
României de acordarea facilă a dublei cetăţenii a avut un impact
puternic şi asupra vieţii politice din Moldova. Iniţial, datorită legii
liberale adoptată
în 1991, lupta naţională din Moldova nu s-a concentrat asupra legislaţiei
referitoare
la cetăţenie, aşa cum s-a întîmplat în cazul altor republici succesoare ale
fostei
URSS, ci asupra definirii naţiunii şi a identităţii naţionale, asupra limbii
oficiale ce urma să fie
adoptată şi asupra relaţiilor statale ale Moldovei cu România şi cu
Rusia. După proclamarea independenţei, viaţa politică din republică a fost
caracterizată prin dezbateri aprinse asupra identităţii naţionale moldovene.
Principalul conflict a avut loc între partizanii „moldovenismului”, o teorie
fabricată
în timpul regimului sovietic care susţine că românii şi moldovenii sînt două
popoare
distincte,14 şi că româna şi „moldoveneasca” sînt două limbi
diferite; şi cei care
afirmă că moldovenii sînt de fapt etnici români, şi că împart cu aceştia aceeaşi
limbă, aceeaşi origine, precum şi o istorie comună. Opţiunile de politiciă
externă
ale celor două tabere au fost şi ele radical diferite: în vreme ce „moldoveniştii”
pledau pentru o politică de strînsă colaborare şi integrare cu Rusia, ceilalţi
cereau
uniunea statală a României şi Moldovei. Conflictul dintre cele două părţi a
fost şi
mai mult agravat de mişcarea pentru autonomie administrativă a populaţiei găgăuze
din partea de sud a republicii, şi de tendinţele separatiste manifestate de
rusofili şi
de elitele antireformiste din Transnistria. În 1992, în urma adoptării
alfabetului
latin şi a ofensivei politice a unioniştilor, Transnistria şi-a declarat
secesiunea faţă
de Moldova. În 1993, profitînd de sprijinul militar şi diplomatic tacit al
Rusiei,
elitele locale transnistrene conduse de Igor Smirnov au opus rezistenţă încercărilor
militare ale autorităţilor centrale ale Moldovei de a-şi recîştiga controlul
asupra
regiunii. Ele au refuzat să aplice legislaţia adoptată de Parlamentul Moldovei şi
au construit o
infrastructură de stat clientelară considerată în unanimitate de analiştii
politici drept un
relicvă de tip stalinist.15
Efectul destabilizator al legii cetăţeniei române asupra
suveranităţii de stat a
Moldovei a fost încă
şi mai mult agravat de interacţiunea cu politicile etnice şi de
cetăţenie ale Rusiei.16 Astfel,
beneficiind de facilităţile oferite de legislaţia rusă foştilor
cetăţeni sovietici, aproximativ
60.000 de moldoveni au dobîndit şi cetăţenia rusă, pe
lîngă cea moldovenească. Acest fenomen a fost mai intens mai cu seamă la
sfîrşitul
anului 2000, termenul limită stabilit de
Legea cetăţeniei ruse pentru foştii cetăţeni
sovietici de a obţine cetăţenia
printr-o procedură simplificată. Deţinătorii cetăţeniei
ruse sunt concentraţi mai ales în regiunea separatistă Transnistria
numeroşi analişti
susţinînd că întreaga conducere politică — inclusiv liderul local Igor Smirnov
în
persoană — a dobîndit cetăţenie rusă. În
plus, Transnistria a început să-şi creeze propria cetăţenie: pe 24 mai 2001, ea a
introdus paşapoarte proprii care au înlocuit vechile
paşapoarte sovietice.17
Acest proces a fost facilitat de faptul că după 1991 nu toţi
locuitorii provinciei şi-au confirmat cetăţenia moldoveană prin ştampilarea
paşapoartelor lor sovietice şi înregistrarea lor pe această cale de către
autorităţile
centrale moldoveneşti. Potrivit
statisticilor oficiale, în anul 2000 numărul cetăţenilor
moldoveni înregistraţi oficial în
Transnistria se ridica la doar 180.000 dintr-o populaţie
totală de circa 742.000 de persoane.18
Moldova
etalează astfel imaginea unei republici divizate de dezbateri radicale
cu privire la identitatea sa naţională, orientarea politică şi afilierea cetăţenească.
În anul 2000 erau în
jur de 500.000 de cetăţeni moldoveni cu dublă cetăţenie,
adică aproximativ un sfert din totalul de 4,32 de milioane de locuitori.19
Dintre
aceştia, 300.000 de cetăţeni moldoveni deţineu paşapoarte româneşti, urmaţi
fiind
de cei cu dublă cetăţenie rusă, ucraineană, israeliană şi bulgară. Ambasadele
României, Rusiei şi ale Ucrainei la Chişinău sînt „asediate” zilnic de 100-150
persoane care solicită cetăţenia respectivă.20 Dubla cetăţenie a
contribuit şi la o
emigrare pe scară largă din provincie. Potrivit lui Valeriu Pasat, directorul
Serviciului Informaţiilor şi Securităţii Moldovei, în perioada 1990-1999 au
emigrat
oficial peste 80.000 de cetăţeni moldoveni.21 Majoritatea au avut ca
destinaţie
România, 11.240 Israelul şi 2.300 Statele Unite şi Canada. În plus, peste
600.000
de cetăţeni moldoveni trăiesc şi lucrează în momemtul de faţă în afara ţării.22
Această
situaţie de suprapunere a cetăţeniilor a produs o îngrijorare reală în
rîndul factorilor politici moldoveni care se temeau că România folosea dubla
cetăţenie ca pe o strategie menită să îi crească controlul asupra Moldovei. În
februarie 2000, preşedintele Moldovei Petru Lucinschi a fost nevoit să
recunoască
faptul că „din ce în ce mai mulţi” cetăţeni moldoveni solicită cetăţenia română
şi
a cerut în consecinţă ministerelor de interne şi de externe să „studieze din ce
cauză
un număr crescînd de cetăţeni moldoveni solicită naţionalitatea română”,23
şi să
elaboreze măsuri de stopare a proliferării dublei cetăţenii. Eforturile
moldovene
au fost însă zădărnicite
de partea română. La 6 martie 2000, guvernul român a luat
măsuri suplimentare
menite să accelereze procedura „repatrierii”, care dura în
medie trei luni şi jumătate.24 Decizia a fost criticată de ministrul
moldovean al
afacerilor externe, Iurie Vition, care a acuzat România că încurajează încălcarea
legislaţiei interne a republicii de către cetăţenii moldoveni.25
A
devenit astfel imperios ca cele două ţări să negocieze o soluţie bilaterală
pentru problema dublei cetăţenii. În acest scop, preşedinţia Moldovei a
elaborat
un proiect de acord care stipula drepturile şi obligaţiile specifice ale deţinătorilor
dublei cetăţenii în probleme cheie precum impozitarea, serviciul militar,
dreptul
de a cumpăra bunuri imobiliare, şi a exprimat intenţia Moldovei de a semna
tratate
care să reglementeze problema dublei cetăţenii cu România, Rusia şi Israelul.26
În
urma convorbirilor bilaterale de la Bucureşti din 28 martie 2000, ministrul de
externe al României Petre Roman şi omologul său moldovean, Nicolae Tăbăcaru,
au căzut de acord să negocieze un acord bilateral cu privire la dubla cetăţenie.27
Acceptul moldovenilor era condiţionat de furnizarea de către Bucureşti către
Chişinău a datelor referitoare la persoanele deţinătoare de dublă cetăţenie
pentru
a se ajunge la o mai mare transparenţă între cele două ţări şi pentru
eliminarea
oricărei „suspiciuni”. Deoarece partea română a refuzat această cerere,
realizarea
acordului bilateral a intrat din nou în impas.
În
acelaşi timp, preşedintele Lucinschi lansa o campanie politică pentru
amendarea legislaţiei referitoare la cetăţenie a Moldovei, justificată de
aderarea Moldovei în 1999 la
Convenţia Europeană a Naţionalităţii (1997) care recomanda
statelor semnatare o atitudine mai permisivă faţă de cazurile de dublă cetăţenie.28
Amendarea legii cetăţeniei a ocazionat ample dezbateri politice, strîns
legate de
dilemele politice interne şi externe ale Moldovei. Votată de Parlamentul
moldovean
la 25 mai 2000, noua lege înăspreşte condiţiile de obţinere a cetăţeniei
moldovene,
cerîndu-le petenţilor să fi locuit zece ani în republică înainte de a fi
naturalizaţi şi
să îşi demonstreze cunoştinţele în domeniul limbii, istoriei şi legislaţiei
Moldovei.
În spiritul Convenţiei Europene cu privire la Naţionalitate, noua lege acceptă
dubla
cetăţenie pentru persoanele din căsătoriile mixte şi pentru copiii adoptaţi
dintr-o
ţară străină sau născuţi în cadrul căsătoriilor mixte. În acelaşi timp, ea
stipulează
obligaţia Ministerului Afacerilor Externe de a identifica deţinătorii de dublă
cetăţenie şi de a le cere denaturalizarea.29 Adoptată în ajunul
alegerilor politice
generale din România şi Moldova, noua lege a cetăţeniei a creat panică în
rîndul
deţinătorilor de dublă cetăţenie şi a slăbit rezistenţa politică a opoziţiei. A
devenit
evident că, în ajunul alegerilor naţionale in Moldova ce erau programate pentru
februarie 2001, preşedintele Lucinschi se folosea de legea cetăţeniei ca de o
unealtă
politică împotriva opoziţiei politice pro-române.
În
februarie 2001, forţele politice pro-române din provincie au suferit o
înfrîngere electorală zdrobitoare în faţa
Partidului Comunist. De atunci, preşedintele
Moldovei Vladimir
Voronin a lansat un program agresiv de politici culturale menite
să marginalizeze forţele
politice pan-române, politici care au adus relaţiile
diplomatice dintre România şi Moldova într-un impas total. Incapabile să
construiască o identitate naţională stabilă, elitele politice moldovene au
apelat
din nou la varianta sovietică a identităţii
naţionale, aceea a moldovenismului. Printre
statele succesoare ale fostei URSS, Moldova reprezintă astfel un caz
particular: la
vremea proclamării independenţei, cetăţenia nu a constituit o zonă de
confruntare
politică. În zece ani, proliferarea dublei cetăţenii a plasat legislaţia
referitoare la
cetăţenie în centrul luptelor politice din republică transformînd-o într-un
cîmp de
bătălie pentru conflictele cu privire la identitatea naţională moldovenească şi
la
strategia de dezvoltare ce urmează să fie adoptată de republică.
Dubla cetăţenie şi relaţiile
româno-ungare
Prevederea referitoare la dubla cetăţenie a Legii cetăţeniei
române din 1991 a
avut
un impact puternic şi asupra statutului etnicilor maghiari din Transilvania.
Pentru
a înţelege această relaţie, este necesară o scurtă trecere în revistă a
conflictului ideologic româno-ungar privind definiţii conflictuale date naţiunii. Controversa a
început
în
perioada de după 1918, cînd separaţia juridică dintre cetăţeniile celor două ţări
impusă
de incorporarea Transilvaniei în România a generat un lung proces internaţional
cu
privire la statutul proprietăţii funciare a etnicilor maghiari din Transilvania
care au
optat
pentru cetăţenia maghiară.30 Acest proces a fost continuat, şi chiar
s-a amplificat în perioada comunistă,
cînd interesul crescînd pentru minorităţile maghiare din
străinătate dezvoltat în Ungaria începînd cu anii ’70, a intrat în conflict cu
politicile
naţionalizatoare duse de regimul comunist
din România. Apogeul acestei controverse
a avut loc la sfîrşitul anilor ’80,
cînd dezbaterile politice şi juridice româno-ungare cu
privire la statutul minorităţii
maghiare din România au dominat agenda a numeroase
reuniuni internaţionale precum cele ale CSCE. În timpul acestor
dezbateri, partea
română a promovat o definiţie etatistă a naţiunii,
văzută ca o unitate politică teritorială.
Deoarece conştiinţa etnică era definită ca un fenomen cultural şi nu
unul politic,
maghiarii din Transilvania au fost definiţi
drept o „minoritate etnică” care împărtăşea
doar o cultură comună cu cei din
Ungaria. Liderul regimului comunist din România,
Nicolae Ceauşescu, nu recunoştea minorităţile etnice ca aparţinînd altor
naţiuni:
deoarece, în opinia lui, o naţiune este
creată prin secole de „convieţuire”, maghiarii,
germanii, sîrbii şi alte grupuri erau cu toţii parte a naţiunii române.31
La
rîndul său, partea ungară a apelat la o definiţie etnicistă a naţiunii, aceasta
caracterizîndu-se printr-o cultură şi descendenţă comune.32 Văzută
din această
perspectivă, conştiinţa naţională nu este numai un fenomen cultural, ci şi unul
politic, manifestat printr-o identificare simbolică cu un guvern comun. De
aceea,
etnicii maghiari din România ar trebui priviţi ca o „minoritate naţională,” şi
nu
doar o „minoritate etnică.” În 1985, Mátyás Szûrös, figura cea mai importantă a
diplomaţiei
ungare de la sfîrşitul anilor ‘80, a exprimat această perspectivă susţinînd
că „maghiarii care
trăiesc în afara graniţelor noastre, dar mai cu seamă cei din
interiorul Bazinului Carpatic, constituie o parte a naţiunii ungare. Ei au tot
dreptul
să aştepte ca Ungaria să se simtă responsabilă pentru destinul lor şi să
vorbească
în numele lor atunci cînd ei fac obiectul discriminării.”33
Legătura
dintre Ungaria şi minoritatea maghiară din România a rămas o
problemă delicată pentru politicienii şi opinia publică românească şi după
1989.
Controversa a intrat într-o nouă etapă în 1990, cînd obligaţia statului ungar
de a
proteja interesele etnicilor maghiari din străinătate a fost inclusă într-un
amendament la articolul 6 al Constituţiei după cum urmează: „Republica Ungară
poartă un sentiment de responsabilitate pentru soarta maghiarilor care trăiesc
în
afara graniţelor sale şi promovează cultivarea relaţiilor lor cu Ungaria.” În
plus,
diplomaţia ungară a încercat să legitimeze
relevanţa juridică internaţională a acestui
principiu, subliniind importanţa legăturilor minorităţilor naţionale cu
„ţara-mamă”
şi susţinînd că problema minorităţilor nu este una de ordin exclusiv intern
deoarece
ea cuprinde şi aspecte legate de drepturile omului şi de relaţii interstatale.
Această
poziţie a condus escaladarea dezbaterilor diplomatice româno-ungare.
Controversa a dobîndit noi conotaţii interne odată cu
crearea în decembrie 1989
a Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR) ca principal reprezentant
politic
al intereselor etnicilor maghiari. Pe de o parte, UDMR priveşte etnicii
maghiari
din România ca parte integrală a naţiunii maghiare şi îi defineşte ca pe o
„co-naţiune” sau
ca pe o „naţiune constituentă a statului” în România. Pe de altă parte, la
nivel
internaţional,
UDMR cere să fie considerată drept reprezentantul oficial al comunităţii
maghiare
din România şi să fie parte a fiecărui acord bilateral dintre România şi
Ungaria
referitor
la statutul minorităţii maghiare. Această solicitare a fost considerată legitimă
de
către partea ungară. Pentru a asigura un cadru instituţionalizat de consultare
politică
permanentă
cu reprezentanţii minorităţilor naţionale maghiare din ţările învecinate,
guvernul
maghiar a înfiinţat o comisie specială de monitorizare denumită Secretariatul
pentru
Maghiarii de peste graniţă din cadrul Biroului Primului Ministru reorganizată
în 1992 ca Oficiul
guvernamental pentru minorităţile maghiare de peste graniţă
funcţionînd sub supravegherea ministrului
afacerilor externe.34 Mai mult, în timpul
procesului de negociere dintre România şi Ungaria pentru încheierea
tratatului bilateral de prietenie (1994-1996), guvernul
ungar a susţinut dreptul UDMR de a fi consultat
asupra acordului la care se ajunsese:
- Guvernul ungar nu
poate reprezenta oficial cetăţenii altor ţări care aparţin
minorităţii
naţionale maghiare, dar consideră că este o cerinţă esenţială ca reprezentanţii
minorităţilor
interesate să îşi poată prezenta punctul de vedere în timpul procesului
(de negociere româno-ungară, n.aut.) şi
asupra înţelegerilor la care s-a ajuns.35
- Partea română a respins această cerinţă,
susţinînd că UDMR este un partid
politic în vreme ce chestiunile dintre Ungaria şi România ar trebui soluţionate
prin negocieri între
cele două guverne:
- Tratatul bilateral este un tratat între
România şi Ungaria şi priveşte relaţiile
dintre aceste două ţări. Persoanele aparţinînd minorităţii maghiare sînt cetăţeni
români şi relaţia lor cu statul român este soluţionată în acelaşi mod ca relaţia
tuturor celorlalţi cetăţeni cu statul român. Drepturile minorităţii maghiare
din
România nu sînt garantate de tratatul româno-ungar, ci de Constituţia României,
de legile ţării şi de acordurile internaţionale semnate de România.36
În
cele din urmă, după negocieri asidue, pe 16 septembrie 1996 România şi
Ungaria au semnat „Tratatul de bună vecinătate, cooperare şi înţelegere”.
Tratatul
include prevederea ca ambele ţări să se
sprijine reciproc în eforturile lor de integrare
în NATO şi UE „pe o bază nediscriminatorie”.37 În plus, cele
două ţări au înfiinţat
un mecanism de dialog şi consultări permanente, inspirat de modelul
franco-german
de reconciliere politică.38 Desigur, acordul nu însemnă că pe viitor
sunt excluse
conflictele, ci că este mult mai probabil ca ele să ia forma controverselor
juridice
şi să fie soluţionate printr-un proces de negociere politică.
Dubla cetăţenie: o soluţie pentru
regimul vizelor?
În
ciuda reconcilierii diplomatice româno-ungare, statutul etnicilor maghiari
din România a continuat să genereze dezbateri politice aprinse între cele două
ţări. Începînd cu 1997, aceste dezbateri s-au concentrat asupra chestiunii
dublei
cetăţenii, fiind alimentate de perspectiva introducerii vizelor de călătorie
obligatorii între România şi
Ungaria şi de perspectivele mai bune ale Ungariei de a se integra
în Uniunea Europeană.
Începutul
controversei asupra dublei cetăţenii a fost marcat de cererea făcută
de ministrul afacerilor externe al Austriei în aprilie 1997 către autorităţile
cehe şi
ungare de a introduce obligativitatea vizelor pentru turiştii români. Deoarece
perspectiva introducerii obligativităţii vizelor de călătorie pentru cetăţenii
români
ar fi stînjenit inevitabil chestiunea vitală a contactelor libere şi intense
între Ungaria
şi etnicii maghiari din România, propunerea a stîrnit reacţia viguroasă a
minorităţii
maghiare, care a cerut garanţii concrete că relaţiile sale cu „ţara-mamă” nu
aveau
să fie perturbate. În acest context, pe 27 august 1997, Ádám Katona preşedintele
„Iniţiativei maghiare din Transilvania” a cerut conducerii UDMR să introducă
între obiectivele sale acordarea cetăţeniei maghiare cetăţenilor români de
origine
etnică maghiară ca şi modalitate de asigurare a libertăţii lor de circulaţie.39
Diplomaţia ungară a reacţionat foarte precaut la această propunere. Atît
Ferenc
Szõcs, ambasadorul Ungariei în România, cît şi ministrul afacerilor externe al
Ungariei, László Kovács, au recunoscut complicaţiile socio-politice şi juridice
deosebite ale chestiunii şi au negat că guvernul ungar ar fi pregătit un
proiect de
lege cu privire la acordarea dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România.
Într-adevăr, în chip asemănător Legii cetăţeniei române, Legea cetăţeniei ungare din
1993 acordă dreptul
de naturalizare privilegiată în Ungaria cetăţenilor străini de
origine etnică
maghiară care au
fost sau au cel puţin o rudă în linie ascendentă
care să fi fost cetăţean maghiar (vezi Secţiunea 4, articolul 3). Totuşi,
dreptul la
repatriere este acordat individual, nu
colectiv. Mai mult, spre deosebire de România,
el este acordat în funcţie de mai multe precondiţii precum domiciliul în
Ungaria
pentru cel puţin un an şi dovada mijloacelor de trai. De aceea, Ferenc Szõcs
recunoştea că în Ungaria erau în momentul respectiv mai multe mii de oameni cu
dublă cetăţenie (română şi maghiară), dar sublinia că acest fapt a fost posibil
din
cauză că persoanele respective trăiau pe teritoriul ungar.40
Poziţia prudentă adoptată de diplomaţia ungară era o
recunoaştere a complicaţiilor
juridice şi
socio-politice ale chestiunii. Acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din
România urma să depăşească cu mult garantarea dreptului lor legitim de a călători
liber în Ungaria pentru a-şi păstra legăturile
culturale cu naţiunea ungară. Ea urma să
le confere implicit toate drepturile politice şi civice depline la care
cetăţenii ungari
sînt îndreptăţiţi prin legile ţării,
inclusiv dreptul de a se stabili în Ungaria pentru o
perioadă nelimitată de timp, de a
achiziţiona proprietăţi mobiliare şi imobiliare precum
şi de a lucra şi de a beneficia de
un nivel standard de educaţie, asistenţă medicală şi
securitate socială. Impactul acestei
imigraţii de perspectivă în Ungaria ar fi copleşitor.
Ungaria are una din cele mai mari
densităţi ale populaţiei din Europa Centrală şi de
Est şi un potenţial economic relativ
limitat. I-ar fi de aceea extrem de dificil să absoarbă
peste noapte valuri mari de potenţiali
noi cetăţeni. O asemenea decizie ar fi totodată în contradicţie
cu politica tradiţionale a Ungariei privind emigraţia. Experienţa istorică
arată
că, spre deosebire de alte minorităţi istorice din Europa Centrală şi de Est
(precum
germanii
şi evreii), emigrarea nu a fost socotită niciodată o opţiune dezirabilă pentru
minoritatea ungară.
Este totodată important de remarcat că însuşi programul UDMR
defineşte Transilvania ca patria istorică a comunităţii maghiare din România şi
dezaprobă explicit emigraţia. Ca urmare,
preşedintele UDMR, Béla Markó, a refuzat
şi el să aprobe oficial propunerea de acordarea a dublei cetăţenii
etnicilor maghiari
din România.
Odată
cu schimbarea politică din mai 1998, au fost totuşi multe semnale că
noul guvern ungar condus de Viktor Orbán ar putea reconsidera chestiunea acordării
cetăţeniei ungare etnicilor maghiari din România. În timpul primei sale vizite
oficiale în România din iulie 1998, Prim-Ministrul Orbán spunea că diplomaţia
ungară caută soluţii alternative acordării cetăţeniei ungare etnicilor maghiari
din
România. Totuşi, Orbán nu a respins direct posibilitatea dublei cetăţenii, ci a
promis
fără echivoc că „dacă (UDMR) i-o va cere, Ungaria va acorda dubla cetăţenie”.41
Acest angajament lipsit de echivoc i-a încurajat pe propunătorii dublei
cetăţenii
din cadrul UDMR. Sub presiunea lor, preşedintele Béla Markó, care înainte nu se
pronunţase în favoarea propunerii, şi-a nuanţat poziţia declarînd că „UDMR
nici
nu se opune, dar nici nu propune o astfel de măsură. Încă analizează. Totuşi,
soluţia optimă ar fi lipsa cerinţei vizelor. ”42
Declaraţia primului ministru Orbán a declanşat reacţia
promptă a autorităţilor
române. Un consilier
al preşedintelui României, Emil Constantinescu, a descris
acordarea dublei cetăţenii etnicilor
maghiari din România ca pe o „soluţie disperată”,
care ar „crea două categorii de cetăţeni
într-o singură ţară” şi, în consecinţă, ar „deteriora
relaţia dintre minoritate şi
majoritate în România”.43 Partidele de opoziţie din România
au fost şi ele prompte în
respingerea soluţiei dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari
din România. Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) a
considerat
propunerea ca fiind menită să „submineze autoritatea statului român în raport
cu
cetăţenii săi şi să compromită conceptul de
stat naţional” şi a avertizat că cetăţenii
români care „îşi doresc o altă cetăţenie, şi-o vor pierde pe cea română”.
Mai mult,
PDSR a respins orice soluţie alternativă de compromis menită să garanteze
libera
circulaţie a etnicilor maghiari din România
atrăgînd atenţia că însăşi ideea tratamentului
special al vizelor al Ungariei faţă
de maghiarii din România ar provoca „grave tensiuni
naţionale”. Solicitarea dublei cetăţenii a stîrnit astfel reacţii
aprinse din partea
politicienilor români şi maghiari, generînd
o nouă controversă diplomatică şi ameninţînd
să pericliteze reconcilierea politică dintre cele două ţări.
Legea statutului: o formă „voalată”
de dublă cetăţenie?
Adoptarea
legii statului în iunie 2001 poate fi astfel privită ca apogeul
controversei româno-maghiare cu privire la statutul juridic al etnicilor
maghiari din România,
generînd încă o criză diplomatică majoră în relaţiile interstatale din
regiune. La primă vedere, legea este o continuare a politicii naţionale a
Ungariei.
Potrivit articolului 6 al Constituţiei Ungariei, scopul său declarat este acela
de a
asigura „relaţii speciale ale maghiarilor care trăiesc în ţările învecinate
cu
naţiunea maghiară în întregul său, promovarea şi păstrarea identităţii lor
naţionale şi a bunăstării lor în ţara lor natală”.
Legea
statutului a introdus totuşi mai multe inovaţii în politicile naţionale ale
Ungariei. În primul rînd, prevederile sale se aplică „persoanelor de naţionalitate
maghiară care nu sînt cetăţeni ungari şi care locuiesc în Croaţia, Republica
Federală
Iugoslavia, România, Republica Slovenia, Republica Slovacia sau Ucraina,” şi
care „şi-au pierdut cetăţenia ungară din alte motive decît propria declaraţie
de
renunţare”, precum şi persoanelor căsătorite cu etnicii maghiari din străinătate
şi
„copiilor lor minori crescuţi împreună chiar dacă aceste persoane nu sînt de
naţionalitate maghiară”. Cuprinderea legii combină astfel un principiu etnic
(persoane de naţionalitate maghiară) cu un principiu „statal” (foşti cetăţeni
maghiari
care şi-au pierdut involuntar cetăţenia) şi cu un principiu teritorial (are în
vedere
doar etnicii maghiari din ţările învecinate şi nu diaspora maghiară din
întreaga
lume). Această combinaţie de elemente teritoriale şi statale, precum şi referinţa
istorică la pierderea involuntară a cetăţeniei, a constituit pretextul unor
acuzaţii
de iredentism.
Adversarii legii din ţările vechine au acuzat factorii politici maghiar
că încearcă să
reconstruiască simbolic Ungaria Mare. În plus, aplicabilitatea
teritorială a legii statutului a fost şi ea contestată. Potrivit legii,
beneficiarii
facilităţilor acordate de Ungaria se vor bucura de ele „pe teritoriul
Republicii
Ungare precum şi în locul lor de rezidenţă permanentă din ţările lor natale.”
Acest
caracter extrateritorial al legii venea în contradicţie cu conceptele dominante
de
suveranitate statală şi teritorială ce caracterizează legislaţiile naţionale
ale ţărilor
învecinate. Un alt aspect controversat îl constituie introducerea unei cărţi de
identitate cu fotografie numită „Document de identificare maghiară” care
certifică
faptul că „deţinătorul său este de naţionalitate maghiară”. Această legitimaţie
funcţionează ca o carte de identitate personală oficială: ea trebuie reînnoită
periodic şi poate fi retrasă în cazul în care deţinătorul său comite infracţiuni
sau îşi
schimbă relaţia cu statul ungar. În privinţa asistenţei acordate etnicilor
maghiari
din străinătate, beneficiarul legii primeşte „anumite preferenţialităţi şi
anumite
tipuri de asistenţă” care intră în următoarele mari categorii: educaţie şi
cultură,
ştiinţă, securitate socială şi asistenţă medicală, facilităţi de transport şi
lucru.
În evaluarea legii statutului, un comunicat al
guvernului României îl caracteriza
drept un „substitut
al dublei cetăţenii” a etnicilor maghiari din România.44
Principalele plîngeri prezentate au fost caracterul discriminatoriu al
legii, care
diferenţiază între cetăţenii români pe bază etnică, trăsătură contrară atît
spiritului
cît şi standardelor legislative cu privire la drepturile minorităţilor
stabilite de Consiliul Europei,
de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de Tratatul
bilateral dintre România şi Ungaria. La ceasta s-a adăugat aplicabilitatea sa
extrateritorială care încălca potenţial conceptul de suveranitate statală
acceptat în
România. Ca răspuns, guvernul român şi-a exprimat hotărîrea de a bloca
aplicarea
legii pe teritoriul ţării prin restrîngerea legislaţiei referitoare la dubla
cetăţenie şi
prin introducerea obligativităţii unei taxe speciale pentru beneficiarii de
subvenţii
materiale din străinătate.
Poate legea statutului fi într-adevăr privită ca o lege
privitoare la dubla cetăţenie?
Desigur, după cum am
arătat, legea izvorăşte direct din dezbaterile asupra acordării
dublei cetăţenii etnicilor maghiari din România. Mai mult, prevederile sale depăşesc
standardul european acceptat cu privire la
drepturile minorităţilor prin instituţionalizarea
etnicităţii, prin acordarea etnicilor
maghiari a unui statut preferenţial în relaţia lor cu
statul ungar şi prin acordarea posibilităţii ca ei să împărtăşească bunăstarea
materială
şi viaţa culturală a ţării-mamă. Însă legea
nu acordă drepturi politice şi sociale depline
etnicilor maghiari din ţările învecinate. În plus, drepturile economice
acordate etnicilor
maghiari sînt minime, ele constînd
doar din permise sezoniere de lucru, reduceri limitate
la călătorii şi accesul la facilităţile
culturale şi educaţionale. Forme mai substanţiale
de asistenţă socială — cum ar fi
asistenţa medicală — sînt acordate doar rezidenţilor
temporari şi sînt condiţionate. În afara acestor drepturi
socio-economice, legea nu
conferă
etnicilor maghiari nici un fel de drept politic care aparţine cetăţeniei
ungare,
cum
ar fi dreptul de a vota în alegerile naţionale sau locale, de a deţine pământ,
sau de
a
fi eligibili pentru funcţii în aparatul de stat al ţării. În anumite privinţe,
legea statutului
pare
să fie croită mai mult potrivit nevoilor economice ale metropolei decît în funcţie
de
cele ale etnicilor maghiari din ţările învecinate, oferind beneficiarilor săi o
formă
simbolică de apartenenţă, însă negîndu-le o afiliere cetăţenească colectivă.
Concluzii
Studiul
de faţă susţine că această controversă dintre România şi Ungaria cu
privire la adoptarea şi implementarea Legii statutului este o continuare, în
condţii
diferite, a continuei dezbateri ideologice dintre România şi Ungaria cu privire
la
definiţii contrastante ale naţiunii. Ca atare, dezbaterile politice cu privire
la Legea
statutului au activat toate componentele principale ale relaţiei
româno-maghiare,
şi anume „statul naţionalizator”, „patria naţională externă” şi „minoritatea
naţională”.45 Studiul sugerează de asemenea că Legea statutului ar
trebui analizată
ca parte a unui proces mai larg de renaştere a politicilor cetăţeneşti şi naţionale
inclusive din Europa Centrală şi de Est. Motivaţiile aflate în spatele proliferării
politicilor naţionale în Europa Centrală şi de Est postcomunistă sînt diverse,
între
ele numărîndu-se dorinţa de a instituţionaliza politic legăturile culturale cu
minorităţile din afara graniţelor naţionale, de a acorda libertatea de călătorie
între
ţările-mamă şi minorităţile naţionale, de a descuraja imigrarea în masă sau de absorbi forţa de
lucru calificată din străinătate. Pentru a exemplifica paleta largă a
opţiunilor politice aflate la îndemîna statelor naţionale din Europa Centrală şi
de
Est, studiul se concentrează asupra interacţiunii dintre politicile referitoare
la
cetăţenie şi apartenenţa naţională simbolică din România, Moldova şi Ungaria.
Studiul pune în lumină similitudinile şi diferenţele dintre politicile naţionale
promovate de România şi Ungaria.
Cît
de departe poate fi dusă comparaţia dintre Legea statutului maghiarilor şi
politicile României referitoare la dubla cetăţenie? La o primă vedere, cele două
legi aparţin unor categorii legislative diferite. Prevederile Legii cetăţeniei
române
se referă la dreptul la repatriere al foştilor cetăţeni, în vreme ce Legea
statutului
maghiarilor reglementează drepturile şi privilegiile acordate de statul ungar
etnicilor maghiari din străinătate. Totuşi, ambele legi depăşesc cadrul
categoriilor
lor specifice în moduri semnificative. În primul rînd, spre deosebire de legile
clasice
ale repatrierii, Legea cetăţeniei române nu a cerut foştilor cetăţeni
reîntoarcerea
în ţară. Prevederile legii fac astfel ca termenul „repatriere” să fie golit de
sens, şi
ar putea fi privite mai degrabă ca o lege a restituirii cetăţeniei. La rîndul său,
Legea statutului maghiarilor depăşeşte cadrul unei legi de protecţie a minorităţilor.
Ea nu numai că formulează politici culturale sau o formă pur simbolică de
apartenenţă naţională, ci acordă etnicilor maghiari din străinătate accesul pe
piaţa
muncii şi anumite
facilităţi de bunăstare care sînt în mod normal restrînse pentru
cetăţenii statului.
În această privinţă, cele două legi prezintă o serie de similarităţi.
În primul rînd, ambele folosesc o perspectivă „etatistă” alegîndu-şi ca ţintă foştii
cetăţeni care şi-au pierdut cetăţenia ca urmare a schimbării graniţelor.
Totuşi, în
vreme ce Legea cetăţeniei române acordă dreptul de recîştigare a cetăţeniei
tuturor
foştilor cetăţeni, indiferent de etnia lor, Legea statutului maghiarilor combină
principiul etatist cu unul etnic, acordînd un statut privilegiat doar etnicilor
maghiari
din străinătate (şi familiilor lor). În al doilea rînd, ambele legi fac aluzie
la pierderea
„involuntară” a cetăţeniei de către populaţia înrudită din străinătate,
sugerînd astfel
ilegalitatea schimbării graniţelor şi dînd ocazia acuzaţiilor de iredentism.
Această
acuzaţie este reîntărită de faptul că Legea statutului se aplică numai
maghiarilor
din ţările învecinate care au trăit sub administraţia ungară. La rîndul său, deşi
—
spre deosebire de legea maghiară — legea română nu restrînge explicit aplicarea
sa la anumite teritorii, prevederile sale îi au în vedere în principal pe
locuitorii
Basarabiei şi Bucovinei, foste provincii ale României Mari interbelice. Mai
mult,
prevederile ambelor legi au fost percepute ca venind în contradicţie cu legislaţia
internă a României, respectiv a Moldovei, fiind de aceea văzute ca o provocare
la
adresa status-quo-ului politic din regiune.
Cele
două legi prezintă diferenţe substanţiale în ce priveşte tipul de drepturi
legale şi privilegiile pe care le acordă. În urma dezbaterilor politice
intense, liderii
politici ungari au respins soluţia acordării dublei cetăţenii etnicilor
maghiari care trăiesc în străinătate,
optînd în schimb pentru o formă mai simbolică de apartenenţă
naţională. În contrast, prevederile extrem de permisive ale Legii cetăţeniei
române
au avut ca rezultat o “renaturalizare” masivă a cetăţenilor moldoveni şi le-a
conferit
drepturi cetăţeneşti depline. Mai mult, dezbaterile asupra dublei cetăţenii au
pus
în lumină o contradicţie majoră în luările de poziţie ale factorilor de decizie
din
România: ei au refuzat cu hotărîre soluţia dublei cetăţenii pentru etnicii
maghiari,
însă au promovat-o în cazul cetăţenilor moldoveni. Această atitudine este
generată
de faptul că România a acţionat simultan într-un dublu rol politic ca şi „stat
naţionalizator” în relaţia sa cu etnicii maghiari din România şi ca „patrie naţională
externă” în relaţia sa cu cetăţenii moldoveni.□
Note
1.
Pentru o analiză cuprinzătoare a principalelor etape, a conţinutului şi a
contextului
internaţional în care s-a derulat procesul reconcilierii politice dintre
România şi Ungaria din
perspectiva teoriilor recente ale studiilor de securitate, vezi Constatntin
Iordachi, “The Romanian-Hungarian Reconciliation Process, 1994-2001: from Conflict to Cooperation”
în PolSci.
Romanian journal of Political Science, I (Decembrie 2001) 3-4, pp. 88-134. Articolul
acordă o
atenţie specială conflictului ideologic
dintre cele două ţări, folosind Legea statutului ca un studiu
de caz relevant.
2. Vezi Misha Glenny, The Rebirth of History: Eastern
Europe in the Age of Democracy
(New
York: Penguin, 1990), p. 294; şi Zbigniew Brzezinski, “Post communist
nationalism,”
Foreign
Affairs 68 (Winter 1989/90) 5, pp. 2-3.
3. Aceasta nu înseamnă că sistemul
comunist a reuşit să înăbuşească total conflictele etno-naţionale. De fapt, se poate identifica un val crescînd
de naţionalism la sfîrşitul anilor ’80,
conflictul
diplomatic româno-ungar din perioadă aceea fiind un exemplu relevant. Raymond
Pearson şi George Schöpflin au identificat
mai mulţi stimuli care au dus la avîntul naţionalist din
1989: „fluxul demografic,” „revoluţia media,” „falimentul autorităţii
supra-naţionale,” şi
„ameninţarea la adresa mediului înconjurător.”
Vezi Raymond Pearson, “The Making of ‘89:
Nationalism and the Dissolution of
Communist Eastern Europe,” Nations and Nationalism (July
1994), pp. 69-70; and George Schöpflin, “Nationalism in Eastern Europe,” Nations
and Nationalism (September 1994), pp. 38-40.
4.
Pentru
analize ale legislaţiei româneşti referitoare la cetăţenie, vezi Iordachi,
„Állampolgárság és nemzeti identitás
Romániában. Történeti áttekintés” Regio (Budapest) (December 2000) 3, pp. 27-61; şi Iordachi, “The Unyielding Boundaries of
Citizenship: The Emancipation of ‘Non-Citizens’ in Romania, 1866-1918,” European Review of
History, 8 (August
2001) 2, pp. 156-187.
5.
Iordachi,
„Állampolgárság és nemzeti identitás Romániában,” p. 52.
6.
Vezi
Cf. Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române.
Bucureşti: Omega, 2001. Cartea oferă o
documentare utilă a dilemelor fondatoare ale relaţiilor
bilaterale dintre România şi Moldova din perioada 1989-1992.
7.
Pentru o analiză a cetăţeniei în fostul spaţiu sovietic,
vezi Rogers W. Brubaker, “Citzenship
Struggles in Soviet Successor States,” International
Migration Review XXVI (Summer 1992) 2,
pp.
275-276.
8.
Charles King, The Moldovans. Romania, Russia, and the
Politics of Culture (Stanford:
Hoover
Institution Press, 2000), pp. xxvii-xxviii.
9. Estimare
a fostului prim ministru moldovean Mircea Druc, Evenimentul Zilei, mai
20,
2000.
10.
„Unde
se duce votul basarabenilor” Evenimentul Zilei, mai 28, 2000.
11.
Cel mai hotărît susţinător al politicilor pragmatice faţă
de Moldova a fost ministrul
afacerilor externe al României Adrian Severin (1996-1998), care a relansat
negocierile pentru
semnarea unui tratat bilateral care trena de la
proclamarea independenţei Moldovei. În contrast,
succesorul
său, Petre Roman (1998-2000), vorbea deschis despre „dorinţa de unire” dintre
Moldova şi România.
12.
Despre
strategiile politice de „ieşire,” „voce” şi „loialitate,” vezi Albert
Hirschman,
Exit, Voice, and Loyalty (Cambridge: Harvard University Press, 1970).
13.
Infotag, February 14, 2000.
14.
Angela Sirbu, “Protesting “Moldovanism” A proposal by
the communist government
to
revise history sparks protests in Moldova,” OMRI Analytical Briefs.
15.
Vezi King, “The Transnistiran Conundrum,” in The
Moldovans, pp. 178-208. Vezi, de
asemeni,
Cf. Michael Bruchis, The Republic of Moldavia: From the Collapse of the Soviet
Empire to the Restoration of the Russian
Empire (Boulder: East European Monographs, 1996).
16.
Cu
privire la politicile referitoare la cetăţenie de după 1991 ale Rusiei, vezi
Lowell
Barrington, “The domestic and international
consequences of citizenship in the Soviet successor states” Europe-Asia Studies, 47 (July 1995), 5, pp. 731-764;
17.
Infotag,
“Transnistria
Introduces Own Passports,” May 24, 2001.
18.
Basa Press, „Doar 24 la sută din
locuitorii Transnistriei vor putea participa la alegerile
de
la 25 februarie” 6 februarie 2001.
19.
Această proporţie capătă şi mai multă semnificaţie dacă din populaţia Moldovei
se
scad
locuitorii Transnistriei care nu şi-au confirmat cetăţenia moldoveană şi al căror
număr
estimat
se ridică la 560.000 de persoane.
20.
Infotag,
14
februarie 2000
21.
Valeriu Pasat, “Exodus” în Nezavissimaya Moldova.
22.
Valeriu Pasat, “Exodus” în Nezavissimaya Moldova. Ca
urmare, totalul populaţiei
Moldovei
a scăzut de la 4,33 milioane în 1989 la 4,32 milioane în 1997. Vezi King, The
Moldovans, pp. xxvii-xxviii.
23.
Purtătorii de cuvînt ai preşedintelui Anatol Golea, citaţi
în Infotag, “President Orders
Ministers
to Study Why Molovans Rush for Romanian Citizenship,” February 7, 2000.
24.
Infotag,
6
martie 2000.
25.
Infotag, “Romania Indirectly
Stimulates Legislation Violation by Moldovans,” 7 martie
2000.
26.Basa Press, „Preşedenţia a elaborat un proiect de
acord cu privire la dubla cetăţenie,”
13 martie
2000.
27.
Basa
Press, „Bucureştiul
va oferi Chişinaului date despre cetăţenii moldoveni care
deţin şi cetăţenia română,” 28 martie 2000.
28.Basa Press, „Chişinăul a
recunoscut dreptul la dubla cetăţenie în anumite cazuri”,
14. octombrie 1999.
29.
Basa Press, „O comisie
parlamentară recomandă preşedenţiei să renunţe la un articol
din
proiectul legii cetăţeniei,” 22 martie 2000.
30.
Opţiunea lor pentru cetăţenia ungară se baza pe
prevederile articolului 10 al Tratatului
de la Trianon, care dădea posibilitatea minorităţilor
etnice de a-şi alege cetăţenia între statele
succesoare
ale fostei Austro-Ungarii.
31. Nicolae
Ceauşescu la 23 februarie 1987, în Arhivele Radio Europa Liberă (Budapesta),
Romanian
SR/3, Radio Free Europe Background Report, 22 aprilie 1987, p. 12.
32.
Cu privire la distincţia dintre definiţiile etatistă şi
etnicistă a naţiunii, vezi Anthony
Smith,
Theories of Nationalism (London: Duckworth, 1971), p. 176.
33.
Arhivele
Radio Europa Liberă (Budapesta), Romanian SR/3, Radio Free Europe
Background Report, 22 aprilie 1985, p. 3.
34.
Vezi
Decretul guvernului No. 90/1992, “On the Government Office for Hungarian
Minorities Abroad”
35.
Concluding Document of the Inaugural Conference for a Pact
on Stability in Europe,
Interpretative
Statement, punct 1.5.
36.
Traian Chebeleu, purtătorul de cuvînt al preşedintelui
României, Evenimentul Zilei,
27
mai 1997.
37.
România şi minorităţile. Colecţie de documente (Târgu Mureş: Pro Europa, 1997), p.
162.
38.
Iordachi,
“The Romanian-Hungarian Reconciliation Process.”
39.
Evenimentul
Zilei, august
27, 1997.
40.
Evenimentul
Zilei, septembrie
17, 1998.
41.
Evenimentul
Zilei, iulie
21, 1998.
42.
Evenimentul
Zilei, iulie
27, 1998.
43.
Evenimentul
Zilei, iulie
27, 1998.
44.
Cabinetul consilierului de stat pe probleme de politică
externă a Guvernului României,
„În contradicţie cu normele internaţionale de drept” în
22 Plus, XII, 5-11 iunie 2001, 130, p. 6.
45. Utilizez
aici concepte formulate de Rogers Brubaker în Nationalism Reframed. Nationhood
and the National Question in the New Europe (Cambridge University
Press, Cambridge: 1996).
Traducere de
Doina Baci
*
Constantin IORDACHI este licenţiat în istorie al Facultăţii de Istorie, Universitatea
Bucureşti şi absolvent al Institutului de Studii Internaţionale
de la Universitatea Leeds, Marea
Britanie.
In prezent, el şi-a definitivat studiile doctorale la Central European
University din
Budapesta. Iordachi a fost cercetător
invitat la Universitatea Pittsburgh, la Woodrow Wilson
Center for International Scholars, Washington DC, Collegium Budapest, şi
la Wissenschaftszentrum Berlin für Sozialforschung. El este autor al lucrării
Citizenship, Nation- and
State-Building: The Integration of Northern
Dobrogea in Romania, 1878-1913. Carl Back Papers in Russian and East European Studies, University of Pittsburgh,
2002; şi co-editor al
Nationalism and Contested Identities:
Romanian and Hungarian Case Studies (Budapest: Regio
Books; Iaşi: Polirom, 2001).
Iordachi a publicat numeroase articole în reviste de specialitate,
cu precădere în limbile română, maghiară şi engleză. Începînd din 2002, el este
Local Faculty
Fellow al Civic Education Project, Romania.
Constantin Iordachi, Redefining the Boundaries of the
Nation: A Comparison between
Hungary s ”Status Law” and Romania s Policy
on Dual Citizenship in the Republic of Moldova
publicat cu permisiunea autorului.