Dincolo de legea statutului
Dincolo de legea statutului
Elek Szokoly
Textul
de faţă nu a fost preocupat de aspectele juridice aplicative ale legii
statutului (sau a facilităţilor). Mulţi au analizat-o cu mai multă competenţă
probabil
decît aş putea s-o fac eu. Mesajul şi sensul profund al proiectului
(„diavolul”) nu se
află de astă dată, cred eu, în detaliile sale tehnice. Chiar dacă pragmatismul
politic
— în definitiv este vorba de o iniţiativă politică — nu pune mare preţ pe
clarificări
teoretice, ignorarea lor duce în cele din urmă la situaţii capcană de genul
celor în
care se zbate astăzi legea statutului. şi
nu doar din pricina relelor intenţii ale liderilor
statelor
„succesoare”. Nu este de mirare deci, că unul dintre părinţii spirituali ai
iniţiativei, fostul secretar de stat de la externe şi actualul preşedinte al
comisiei de
politică externă din parlamentul ungar, Németh Zsolt, afirmă dezinvolt că „
este
indiferent prin ce fel de definiţie este formulată la înalt nivel ideatic” problema
în
cauză, „faptele rămîn fapte”. Ceea ce este adevărat, în general faptele sînt
chemate
să stea la baza definiţiilor, neclaritatea
conceptuală însă duce în mod direct la starea
care caracterizează astăzi aplicabilitatea iniţiativei legislative în
cauză.
Mă
tem că textul de faţă nu se va bucura de mare popularitate în cercurile
„naţionale” şi, mai ales, în cele ale comunităţilor minoritare maghiare. Însăşi
datorită faptului că mi-am însuşit într-o bună măsură — nu puteam face altfel —
critica liberală a proiectului. Iar a critica o iniţiativă care, pentru mulţi
maghiari
care trăiesc soarta vitregă a minoritarului este mană cerească, elixir sau
firul de
pai, nu este o sarcină prea populară.
Deşi,
cum bine ştim, polemicile sînt stimulate de opiniile contrare, nu neg că
mai de grabă analizele lui Kis János şi Bauer Tamás m-au inspirat, cu toate că
în
bună măsură le împărtăşesc vederile. Noroc, că nu toate. Multă vreme am avut
impresia că problema statutului este o temă neinteresantă, uzată,
arhi-dezbătută în
Ungaria ca şi în ţările învecinate, că de mult nu mai este vorba despre
minorităţile
de dincolo de frontiere, ci mai de grabă interesele minore ale statelor
naţionale şi
ale partidelor politice stau în centrul confruntărilor. Nici altfel nu mă
atrăgea în mod deosebit să schimb
blazonul multicultural al Ardealului cu coroana Sfîntului
ştefan, chiar dacă strămoşii mei fuseseră în mod demonstrabil „maghiari”,
îndărăt
pînă la regele ctitor al statului. Maghiaritatea, ca şi credinţa (sau
necredinţa), este
o chestiune privată asupra căreia nici o instituie bisericească sau laică nu
este
chemată să se pronunţe.
Importanţa
şi actualitatea chestiunii este demonstrată, cred eu, nu numai de
faptul că polemicile, după cum se vede, nu mai contenesc, dar şi de atenţia
internaţională acordată de reprezentanţii instituţiilor europene, independent
dacă
sentinele lor sînt pro sau contra. Se pare că legea statutului a reuşit să
reimplanteze
problematica etno-culturală (chiar dacă ea avut un efect invers) în capul
funcţionarilor europeni. şi asta înseamnă deja ceva. Însăşi faptul că un înalt
funcţionar OSCE a denumit legea statutului „un precedent periculos” dovedeşte,
că instituţiile internaţionale au devenit atente la această problematică. Ce-i
drept,
dacă observaţia lor, din punctul de vedere al status quo-ului statelor
naţionale
pare să fie corectă, din cel al unei Europe viitoare unite, în ciuda tuturor
limitelor
şi defectelor sale, este un „precedent provocator, care numai pentru un status
quo
pietrificat poate să devină „periculos”. Iniţiativa are valoare de
precedent, chiar
dacă aproape toate statele învecinate au adoptat măsuri similare de protecţie a
minorităţilor proprii, indiferent dacă sînt formulate în termeni juridici
asemănători
sau nu. (În mod
evident, cei mai prudenţi au evitat adoptarea unor reglementări
spectaculoase.) Are
valoare de precedent însăşi confruntarea dintre diferitele
filozofii naţionale, provocate la nivelul instituţiilor internaţionale de legea
statutului. Continuarea reflecţiei asupra lor este inevitabilă.
După
cum reiese din rîndurile de mai sus, vorbesc despre legea statutului şi
nu
despre legea facilităţilor, deşi este vorba de acelaşi text, pare însă
indiscutabil că
proiectul pornise ca lege a statutului şi a
devenit în final lege a preferenţialităţii, oarecum
independent de intenţia
legiuitorului. Sinceritatea aceluiaşi Németh Zsolt care afirmă
că instituţionalizarea statutului „este cel mai important merit şi
cîştig politic al
proiectului” chiar dacă „ nu se va putea obţine nimic cu legitimaţia
respectivă”,
dezvăluie de fapt esenţa. Caracterul atractiv al avantajelor (în definitiv, a
oricărui
avantaj) va mări fireşte numărul
solicitanţilor (cine ar refuza dacă i se dă ceva?) dar, în
opinia mea, „avantajul” determinant — după cum confirmă şi Németh Zsolt — provine
din calitatea de paşaport al
legitimaţiei de maghiar. Cu accent identic pe „paşaport” şi
pe „maghiar”. Ceea ce nu a ocolit suspiciunile mereu vigilente ale
liderilor statelor
succesoare, nici atenţia prudentă a birocraţilor europeni.
*
Redefinirea
(etnică) a naţiunii de către legea statutului este un fapt. Este un
fapt chiar dacă redefinirea este indirectă, întru-cît efectele sale datorate
redefinirii
sînt similare cu a unei redefiniri directe.
Şi
trebuie să cădem la învoială că legea statutului are caracter discriminativ.
Este discriminativ spre exterior, întru-cît face distincţie între „maghiar” şi
„nemaghiar”, că doar acesta a fost scopul proiectului, şi este discriminativ
spre
interior, pentru că, datorită acestei redefiniri indirecte a conceptului de
naţiune,
face deosebire între proprii cetăţeni maghiari.
Dar
să nu disperăm. Toate măsurile şi reglementările menite să protejeze
minorităţile de dincolo de frontiere din Europa sînt discriminative. Chiar şi
acelea
care sînt trecute cu vederea, acceptate sau
sprijinite de instituţiile internaţionale. Toate
convenţiile internaţionale în vigoare sînt discriminative, odată ce
sprijină exclusiv
conaţionalii culturali ai naţiunii de stat,
dominante, întru menţinerea identităţii acestora.
Toate politicile de susţinere, şi reglementările care izvorăsc din
acestea, au caracter
discriminativ, în definitiv acesta este
scopul lor declarat, ca din punct de vedere etnocultural să trateze în mod
preferenţial conaţionalii de dincolo de frontiere.
Oricum
am lua-o însă, în ciuda obiectivelor declarate, natura lor discriminativă
(cu toate justificările cointeresate) este o injustiţie, pentru că din
preferinţele faţă
de unii decurg în mod inevitabil dezavantaje — directe sau indirecte — altora.
În
cazul unei zone cu populaţie mixtă, acest lucru este evident şi inevitabil.
Nimeni
nu va putea cuantifica vreodată dacă avantajele oferite unei minorităţi
compensează
sau nu dezavantajele provenite din statutul lor de minoritar, sau dimpotrivă,
le
asigură avantaje
faţă de populaţia majoritară. Poate că sprijinul obţinut rămîne
mult sub nivelul
asigurării supravieţuirii identitare a minorităţii respective, cu toate
acestea, măsurile de protecţie vor fi sursa nesfîrşită a contradicţiilor şi
tensiunilor
în zonele multietnice. Ceea ce duce în mod inevitabil la escaladarea
competiţiei
măsurilor de protecţie: statele naţionale vor crea legi de protecţia rasei
şi a limbii
pentru protejarea naţiunii etno-culturale majoritare, şi legi ale statututelor
şi de
protecţie pentru ocrotirea minorităţilor etno-culturale de dincolo de
frontiere.
Toate acestea, din punctul de vedere al politologiei liberale, nu înseamnă
decît
punerea zilnică sub semnul întrebării a egalităţii cetăţeneşti. În cadrul
logicii
sistemului statului naţional este o situaţie fără ieşire.
Există
deci discriminare acceptată, legalizată, şi discriminare neacceptată.
Dar independent de aceasta, orice politică de protecţie a minorităţilor care
trăiesc
pe teritoriul altui stat, este de natură discriminativă. şi dacă sprijinul
etno-cultural
orientat spre afară poate fi justificat oarecum în cadrul ideologiei statului
naţional,
mai de grabă cu argumente morale decît logice, discriminarea propriilor
cetăţeni
în cadrul logicii păstrării identităţii etno-culturale a naţiunii de stat
dincolo de
frontiere, este mai greu de acceptat. Or, legea statutului, prin codificarea
etnică a
definiţiei naţiunii, în mod indirect asta face. Deşi se referă la maghiarii din
afara
graniţelor, îi tratează în mod discriminativ pe proprii cetăţeni. Acest lucru
poate fi
explicat oarecum prin filozofia dublei definiri a naţiunii care străbate
întreaga
istorie modernă a regiunii. Această duplicitate nu ocoleşte atenţia lui Kántor
Zoltán atunci cînd în
studiul său pivot îl citează pe Szûcs Jenõ privitor la dupla raportare
a elitei maghiare în timpul Monarhiei Habsburgice — ca naţiune culturală faţă
de
austrieci şi ca naţiune politică faţă de
minorităţile care trăiau pe teritoriul Regatului
Ungar —, la fel de valabil şi în cazul statului român — care aplică o
politică
bazată pe principiul naţiunii politice faţă de minorităţile de pe teritoriul
României,
şi o politică bazată pe principiul naţiunii culturale faţă de românii de
dincolo de
frontiere. În privinţa situaţiei duplicitare create de legea statutului, în
contextul
statului maghiar actual, analizele nu mai insistă. Or, legea îi tratează în mod
indiscutabil pe cetăţenii maghiari în contextul principiului naţiunii politice,
iar pe
maghiarii de peste hotare în contextul principiului naţiunii culturale, ceea ce
nu
este altceva decît cazul tipic al mixării lui jus sanguinus cu jus soli.
Astfel
dacă subiectul de drept al legii este maghiarul etnic (în sens etno-cultural
desigur), adică dacă legea face deosebire între maghiarul şi ne-maghiarul de
dincolo
de frontiere, dincoace de frontieră, în
interior deci, diferenţa dintre naţionalitate şi
cetăţenie dispare, în „ţara-mamă”
toată lumea este maghiară, atîta timp cît ne-maghiarul
etnic, în calitatea sa de contribuabil, este dator să contribue în
aceeaşi măsură la
sprijinirea etnicului maghiar de peste
hotare ca şi concetăţeanul său etnic maghiar. În
timp ce, un etnic german, slovac sau
român din Ungaria, de exemplu, nu poate contribui
la sprijinirea părinţilor, fraţilor
sau verilor săi din Ardeal, Slovacia sau Transcarpatia,
căci ei nu sînt
„maghiari”, vecinul său etnicul maghiar poate contribui la sprijinirea
aceloraşi rude, deşi
ambii sînt cetăţeni contribuabili egali ai aceluiaşi stat maghiar.
Astfel spiritul dublei măsuri funcţionează
impecabil şi în practica legii statutului. În
timp ce legislatorul era ocupat cu întrebarea „cine e maghiar?” dincolo de
frontiere, a
uitat să clarifice cine e maghiar în
Ungaria. Este ceea ce Tamás Gáspár Miklós sesizează
ca redefinire a conceptului de
naţiune de către legea statutului: „Pentru minorităţile
naţionale/etnice din Ungaria asta înseamnă că demnitatea cetăţenească şi
pretenţia
egală la justiţie a fost călcată de identitatea etno-culturală, iar
comunitatea politică
(naţiunea cetăţenilor) se desparte de
comunitatea etno-culturală. Acest demers confiscă
pe de o parte — deocamdată în mod simbolic — cuceririle seculare ale
emancipării
cetăţeneşti, pe de altă parte îmbracă
percepţia „maghiarimii” cu sensuri exclusiviste
de natură etno-culturală.” Fina
capacitate analitică a lui Tamás Gáspar Miklós sesizează
esenţialul, în acelaşi timp pare să
se blocheze în faţa analizei reale a conţinutului
contradicţiei dintre „cuceririle emancipării cetăţeneşti” şi „sensurile
etnoculturale”.
Nu putem decît să constatăm şi aici
prezenţa limitelor tradiţionale ale gîndirii liberale
în privinţa relaţiei dintre drepturile individuale şi drepturile
colective. Ceea ce nu
influenţează de fel caracterul
discriminativ al iniţiativei legislative discutate.
Complexitatea
chestiunii este accentuată doar de specificitatea istorică a
minorităţilor diferitelor state naţionale, de realitatea istorică pe care a
trăit-o
comunitatea în cauză în epoca formării şi construcţiei naţionale. Dacă
utilizarea
noţiunii de naţiune politică în raport cu minorităţile sale ar putea fi
legitimă în cazul Ungariei,
întru-cît (spre deosebire de minorităţile maghiare din statele
naţionale învecinate) aceştia fiind părtaşi la formarea şi construcţia naţională
a
naţiunii (politice) maghiare moderne din secolul 19. (Molnár Gusztáv), posedă
astfel o dublă identitate — şi pe cea maghiară — ( asemenea probabil cu grecii
sau armenii din Principatele Române), este cu atît mai stridentă această
deosebire
dintre „maghiar” şi „ne-maghiar” în consecinţele interne ale legii statutului
care
ia în considerare exclusiv doar pe „maghiarul” din afara graniţelor ungare. Pe
cînd în baza aceleiaşi raţiuni, germanul sau românul din Transilvania, a fost
în
aceeaşi măsură părtaş la formarea naţiunii (politice) maghiare moderne dinainte
de 1918 ca şi maghiarul maghiar. Iată un alt paradox al filozofiei statului
naţional.
(În
acelaşi context, ne putem întreba dacă, de exemplu, identitatea „românilor”
din Basarabia sau Bucovina poate fi identificată cu identitatea naţională
românească, atîta timp cît niciuna dintre aceste provincii nu făcuseră parte
din
statul naţional român în epoca construcţiei
naţionale moderne. Tot aşa de dilematică
pare a fi în acest context identitatea „germană” a alsacienilor sau
identitatea
„maghiară” a ceangăilor, deşi originea lor etno-culturală este neîndoielnică.)
Nici
Comisia de la Veneţia nu este ferită de optica statului naţional atunci
cînd abordează o chestiune a priori condamnată la eşec, şi anume întrebarea:
„cine
este maghiar?”. Dacă statutul nu ar fi însoţit de avantaje, ar fi
probabil mai uşoară
deliberarea asupra
acestei întrebări, statul maghiar permiţîndu-şi să împartă cu
mult mai multă dare
de mînă statutul gratuit faţă de avantajele costînd multe
milioane de forinţi. Astfel ar fi putut să
trateze cu mai puţină rigurozitate preocedeul
identificării naţionale, toţi
„maghiarii” şi „ne-maghiarii” care aparţinuseră în epoca
construcţiei naţionale de Ungaria (şi fireşte, urmaşii acestora) ar fi
putut să solicite
statutul maghiar, umflînd astfel într-adevăr la mai multe milioane numărul
„maghiarilor” de peste hotare (motivul spaimei lui Adrian Năstase că se vor
găsi
în Ardeal şase milioane de maghiari). Posibilităţile practice limitate ale
facilităţilor
ia obligat la moderaţie pe legiuitorii maghiari.
Fireşte,
se poate pune întrebarea, dacă în lipsa avantajelor oferite de lege în
ce măsură ar fi optat maghiarii şi ne-maghiarii pentru statut. Dacă ne
aducem
aminte, acest aspect al dezbaterii fusese atît de fierbinte pe vremea cînd
România
avea nevoie de vize pentru statele Schengen, iar statutul ne făcea să
sperăm că va
servi drept paşaport în lumea liberă. Odată cu ştergerea obligativităţii
vizelor,
chestiunea a fost ştearsă de pe ordinea de zi ale scandalelor politice şi de
presă.
Dacă cumva se lasă din nou cortina (inoxidabilă) de fier, probabil că se va
revalorifica rolul protecţionist al legitimaţiei de maghiar dar, totodată,
odată cu
intrarea în uniunea Europeană, Ungaria va fi obligată să renunţe tocmai la
acest
privilegiu. Capcana este inevitabilă?
*
Comparaţia
legii statutului cu instituia dublei cetăţenii — care în mod
surprinzător este o practică curentă în multe ţări învecinate, printre care şi
în
România — este o încercare de a clarifica chestiunea din alt unghi de vedere.
Este
evident că dubla cetăţenie reprezintă un statut juridic mai hard decît
legea statutului
maghiarilor. Cu toate acestea nu a ajuns în conflict cu „sistemul normelor
europene”
şi nu a tulburat sensibilitatea sistemului nervos al vecinilor. Analiza lui
Constantin
Iordachi ar putea să arunce o rază de lumină asupra motivului acestui tratament
preferenţial. „În primul rînd — zice Iordachi —, ambele legi adoptă un mod de
abordare centrată pe stat, deoarece sînt vizaţi foştii cetăţeni care şi-au
pierdut
cetăţenia datorită modificărilor de frontieră. În acelaşi timp, dacă legea
românească
acordă tuturor foştilor săi cetăţeni dreptul restabilirii cetăţeniei,
indiferent de
naţionalitate, legea maghiară combină concepţia etatistă cu cea etnică,
întru-cît
numai celor de naţionalitate maghiară (respectiv membrilor lor de familie) li
se
asigură statutul preferenţial.” Deşi statutul juridic al dublei cetăţenii este
mai hard
faţă de legea statutului şi de fapt urmăreşte acelaşi scop ca şi aceasta,
evită în mod
inteligent acuzaţia discriminării etnice acceptînd în schimb riscul unei
invazii a
etnicilor ne-români. (Recenta suspendare a procedurii de către autorităţile
române
pare să confirme tocmai acest lucru.) Rien n’est parfait.
Ne
putem pune întrebarea, desigur, în ce proporţie au solicitat ne-românii din
Republica Moldova şi
din Bucovina de Nord cetăţenia românească, respectiv în
ce
proporţie au fost respinse astfel de cereri (ceea ce de asemenea poate fi
presupus)
de către
autorităţile româneşti. Ne putem întreba deci, dacă şi modul de aplicare a
acestei reglementări este la fel de liberal ca şi litera sa. Această întrebare
poate fi
pusă însă şi în cazul acordării
legitimaţiei de maghiar, în definitiv acesta era menirea
instituţiilor de recomandare: să constituie un filtru pentru acordarea
facilităţilor.
Ambele cazuri însă reflectă dilemele statelor sărace sau cu mijloace modeste.
Din
punctul de vedere al ideologiei naţiunii politice soluţia hibridă, acceptată
mai mult sau mai puţin tacit pe plan
internaţional, ca un cetăţean al unui stat naţional
să aibă relaţii preferenţiale cu naţiunea culturală a altui stat
naţional chiar dacă nu
posedă dublă cetăţenie, mergînd eventual pînă la „dubla conexiune
instituţională”
(Bíró Béla), în contextul statului naţional este un nonsens logic,
struţo-cămila
compromisurilor internaţionale, de fapt recunoaşterea acelei filozofii a
naţiunii
culturale pe care din punctul de vedere al naţiunii politice era menită s-o
nege. Aş
merge mai departe. Acel sistem de sprijin cultural care poate fi oferit de
instituţiile
unui stat cetăţenilor altui stat, indiferent dacă se produce pe cale
individuală sau
instituţională, încalcă în aceeaşi măsură principiul teritorialităţii,
respectiv al
suveranităţii. Convenţiile internaţionale subliniează fireşte necesitatea
acordului
statului în cauză, dar faptul că un stat acceptă extrateritorialitatea nu
devine din
punct de vedere juridic intrateritorialitate. Nu înseamnă decît că statul
respectiv
închide ochii în faţa unei inconsecvenţe şi incoerenţe juridice atîta timp cît
îi cere interesul. Trebuie
să ne bucurăm, fireşte, că există astfel de soluţii de compromis
şi instituţiile internaţionale le acceptă, ceea ce nu schimbă însă caracterul
juridic
incoerent al soluţiilor. Dreptul, în măsura în care este într-adevăr o ştiinţă,
trebuie
să găsească în perspectivă soluţii non-contradictorii.
Legea
statutului este o continuare hibridă a unei filozofii politice europene
inevitabil întrerupte de primul război mondial şi definitiv blocate de cel de
al
doilea, care, dincolo de politicile imperiale, în locul Europei naţiunilor s-a
împotmolit în Europa statelor naţionale. Ea cuprinde atît erorile şi păcatele
ideologiilor statelor naţionale din ultimele două secole, dar şi proiecţia in
nuce a
unei componente de loc neglijabile a Europei viitoare, cu posibilitatea
eliminării
limitelor teoretice impuse de realpolitik-ul războiului rece care
încătuşase
perspectivele reale ale proiectărilor naţionale.
Acest
dualism între naţiunea politică şi cea etno-culturală este permanent
prezent în spiritul legii statutului ca obol plătit concepţiei statului
naţional. Tocmai
în aceasta constă eroarea sa principală, faptul că porneşte de la aceeaşi
concepţie
a statului naţional ca şi criticii şi adversarii săi, fiind incapabil să se
ridice deasupra
spaţiului de joc a intereselor imediate, sacrificînd propriu-zis valenţele de
perspectivă a iniţiativei. Deşi, îi cuprinde şi pe aceştia.
*
Dacă polemicile au adus la suprafaţă în mod accentuat
limitele şi contradicţiile
legii statutului, o
virtute indiscutabilă a rămas discret în umbră. Această virtute nu
constă în facilităţile oferite, după cum nu constă nici în caracterul material
al
legitimaţiei de maghiar. Iar discreţia care a învăluit-o se datorează probabil
încălcării filozofiei politice tradiţional acceptate a status quo-ului.
Sînt
convins deci, că statutul cuprinde şi o valenţă teoretică de
perspectivă,
insuficient analizată, privitor la viitorul Europei unite, organic legată de
mult
pomenita „spiritulizare a frontierelor” (Nicolae Titulescu) sau de „patria în
înalturi”
(Illyés Gyula), care ar fi capabil să proiecteze cu mai multă îndrăzneală
imaginea
de viitor a Continentului fără frontiere, în care liniile de forţă s-ar aşeza
altfel
decît în filozofiile politice tradiţionale
asigurînd un loc mai onorabil „comunităţilor
imaginate” (Benedict Anderson).
E
greu să nu observi că politica secolului XX. a
statului naţional a dus aproape
în mod direct la seria de purificări etnice (de diferite „nuanţe”) ca urmare
logică a
tendinţelor către „state naţionale pure”, filozofie politică aflată în
contradicţie
flagrantă cu filozofia construcţiei europene de astăzi.
Status
quo-ul atît de scump tuturor, sancţionat
şi sanctificat de la acordurile
de la Paris pînă la cele de la Helsinki, şi chiar şi după, nu a însemnat doar
„pacea
rece” pentru Europa, dar şi îngheţarea situaţiei date, oricît de nedreaptă şi
inechitabilă ar fi fost pentru unii (mai mici, îndeosebi). Acest neo-conservatorism politic, care a
corespuns atît de bine regulilor de joc ale politicii mondiale bipolare,
se pare că a putut fi urnit din starea sa de echilibru de către revoluţiile de
la sfîrşitul
secolului XX. Din păcate, punerea sub semnul întrebării a acestei „stabilităţi”
a
fost în general stigmatizat de opinia
politică internaţională drept iredentism, blocînd
astfel posibilităţile dezvoltării oricărei gîndiri alternative în acest
domeniu.
Limitele
organice ale liberalismului clasic nu pot fi evitate se pare nici măcar
de un gînditor liberal — Kis János —, de o coerenţă şi obiectivitate
remarcabile,
care cade în capcana ideologie statului naţional tocmai atunci cînd îşi
dezvăluie
concepţiile legate de status quo, cînd îşi clădeşte filozofia politică
pe acordurile
de pace dictate de învingătorii marilor războaie ale veacului trecut,
cuprinzînd şi
creaturile monstruoase ale lumii bipolare, avînd la bază tocmai „teoria
stabilităţii”
procreată în spiritul „luptei pentru pace”. Stabilitate în bine şi în rău, în
dreptate şi
nedreptate, în echitate sau inechitate, dar să nu perturbe stabilitatea,
fireşte
prioritară faţă de confruntare, în care însă şi interesele „celor mari”erau
mereu
prioritare. A nu se crede că pentru „mărunte “ echităţi iluzorice aş fi dispus
să
sacrific principiul stabilităţii şi să risc „pacea lumii”. (Mi-aş deconseia
eventualii
parteneri de polemică să recurgă la astfel de argumentări ieftine.) Dar ar fi
inutil
să se iluzioneze cineva, oricît de liberal ar gîndi, că un status quo
născut din forţa
împrejurărilor, poate să se transforme în timp într-un status quo voluntar
acceptat.
Aşa
că, creaturile naţional-statale ale secolului XX, independent de spiritul de
realpolitik al subiecţilor victimizaţi, va
trebui să iasă din istorie ca atare, chiar
dacă au reuşit să-şi îndeplinească idealul — statul naţional etnic omogen —
prin
diferitele „variante” ale purificărilor etnice. Ceea ce adepţii liberalismului
„real”
(independent de apartenenţa de partid) sînt incapabili să înţeleagă este că, o
minoritate naţională culturală care trăieşte pe teritoriul unui alt stat
naţional nu
poate deveni, fără o profundă spălare a creierului, adeptul şi supusul sincer
al
statului naţional dominant doar pentru că într-un moment accidental al istoriei
frontierele au fost mutate peste capetele lor. Atîta nu ajunge. Dat fiind
faptul că,
orice stat naţional este un stat reprezentînd dominaţia absolută a unei naţiuni
culturale date, cu alte cuvinte, naţiunea
politică a oricărui stat se află sub dominaţia
unei naţiuni culturale.
După
cum şi liberalul Bauer Tamás, meditînd din adîncul capcanei aceluiaş
sistem, greşeşte profund cînd susţine (sau îşi imaginează) că „a pornit un
proces,
în finalul căruia minoritarii maghiari vor considera statul în care trăiesc
drept
patria lor”. Probabil aşa interpretează Bauer prezenţa reprezentanţilor
minorităţii
maghiare în viaţa politică, ba chiar la guvernarea acestor state naţionale. (În
România cel puţin a existat pentru scurt timp această şansă – după mai bine de
şaptezeci de ani de la crearea României mari, în primele zile după revoluţia
din
decembrie 89 -, şansă ratată sau, mai bine zis, respinsă de elita politică
românească,
respingere pecetluită pentru mult timp prin adoptarea Constituţiei din 1991 şi
prin stabilirea zilei
naţionale la 1 decembrie.) Dar perspectiva lui Bauer asupra rolurilor
politice asumate de partidele maghiare din România şi Slovacia este
superficială,
generalizatoare şi simplificatoare, chiar dacă privită din exterior pare
corectă.
Pune faţă în faţă pe de o parte integrarea, pe altă parte confruntarea,
fără să
precizeze, integrare în ce şi confruntare cu cine. Pentru Bauer
partenerul sau
adversarul este în fiecare caz un stat majoritar abstract, indiferent că acesta
este
tocmai de stînga sau de dreapta, liberal sau conservator, democratic sau nu.
Or,
minorităţile trăiesc în state naţionale foarte concrete în care nu te poţi
integra, şi
cu care nu te poţi confrunta la modul abstract.
Eroarea
fundamentală sălăşluieşte din nou în ideologia statului naţional care
mixează în mod nepermis conceptul de patrie cu cel de regiune („ţară”)
şi de stat
(naţional). (Întîmplător nici maghiarul din Ardeal nu va deveni propriu-zis
„maghiar
din România” — sau doamne fereşte „român”, cum l-ar identifica mulţi maghiari
din Ungaria în spiritul aceluiaşi principiu al statului naţional —, nici
maghiarul
din Voivodina nu va deveni maghiar din Serbia sau maghiarul din Transcarpatia
maghiar din Ucraina. Aceste nuanţe nu lipsite de semnificaţie, se pare că îi
scapă
lui Bauer Tamás.) După cum şi relaţia statelor occidentale cu „politica
naţională”
este analizată superficial de către Bauer cînd susţine că pentru aceştia
noţiunea
este pur şi simplu neinterpretabilă. Da, poate că e neinterpretabilă. Dar un
analist
curios nu se poate
cantona într-o astfel de poziţie fără să-l intereseze cauzele
acesteia. Eventual
că, spre exemplu, aceste state „neutre” faţă de „politica
naţională” ascund cu predilecţie în spatele conceptului de „naţiune politică” o
politică de purificare etno-culturală desăvîrşită anterior, care culminează
prin status quo-ul principiului „o limbă-o naţiune”.
Toate
acestea nu contrazic însă afirmaţia lui Bauer Tamás că legea statutului
îi va contrapune pe maghiarii din regiunile (nu din statele!) învecinate
cu populaţia
majoritară de-acolo. Din păcate, acest pericol este real. şi tocmai în aceasta
constă
lipsa de înţelegere şi de tact al celor din „ţările-mamă” faţă de situaţia
reală a
minoritarilor de dincolo de frontiere. Indiferent despre ce ţară şi ce
minoritate ar
fi vorba. Dar nu în asta constă „sentimentul apatrid al maghiarilor din statele
vecine”, ci în menţinerea şi aplicarea statutului şi spiritului statului
naţional.
Concepţia statului naţional exclude din capul locului posibilitatea tratării
echitabile
a alterităţii întru-cît prin definiţie întroduce în diviziunea cantitativă
majoritate-minoritate o diviziune calitativă. Astfel, majoritatea soluţiilor care au fost
produse
de către instituţiile lumii postbelice în curs de democratizare (ONU, CE, UE
etc.)
au fost paliative pompieristice menite să evite cu maximă precauţie schimbarea
status quo-ului. Iar acesta era menit, în fond şi în
esenţă, să menţină şi să ocrotească
situaţia dată a sistemului statelor naţionale. Nu trebuie să ne mirăm
deci, dacă cel
de-al doilea război mondial este în strînsă corelaţie cu păcile inechitabile de
după
primul, conflictele naţionale de după 89, inclusiv cele din fosta Iugoslavie,
sînt în strînsă legătură cu
acordurile de pace de după cel de al doilea război mondial şi cu
compromisurile perioadei războiului rece.
Cu atît mai surprinzătoare mi se pare argumentarea lui
Kis János, căci tocmai el a
fost
acel gînditor liberal care a fost capabil să depăşească limitele tradiţionale
ale
liberalismului
clasic prin recunoaşterea legitimităţii drepturilor colective ale minorităţilor
şi
critica profundă a sistemului statelor naţionale. (Dincolo de statul
naţional)
*
Indiscutabil,
legea statutului nu este în acord cu normele internaţionale. Cred
că şi legislatorul a fost în clar cu aceasta, chiar din momentul iniţierii
proiectului
dar spera să s-o facă să treacă forţînd cadrele existente. Armonizarea
legislativă
este posibilă pe trei căi. Sau se adaptează la normele internaţionale renunţînd
la
scopul său iniţial şi golindu-se de conţinut (ceea ce se produce sub ochii
noştri),
sau normele internaţionale „se adaptează” la filozofia legii statutului,
lărgindu-şi
oarecum cadrul (ceea ce Comisia de la Veneţia parţial a făcut deja, dar în
realitate
instituţiile europene nu-şi arată dispoziţia în acest sens), sau „furtuna”
provocată
în jurul legii va reuşi să oblige opinia internaţională să pună în dezbatere
concepte
care să ţină cont de realităţile europene ale mileniului trei. Ultima variantă
s-ar
putea să pară prea optimistă. Adepţii proiectului, cu oarece aroganţă, ar putea,
spune că e cu atît
mai rău pentru normele internaţionale dacă nu sînt în acord cu
legea statutului.
Dar ştim bine, că realităţile politice ale Europei de astăzi nu sînt
acestea, cu toate că ne-am putea întreba dacă normele internaţionale sînt oare
în
acord cu realităţile naţionale europene? Răspunsul ar putea fi dezarmant. şi
atunci
e atît mai rău pentru realităţi?
Situaţiile
conflictuale din Balcani şi Europa de Est ne sugerează că realităţile
pot fi ignorate doar pentru scurtă vreme, iar planurile desenate în capitale
îndepărtate nu se potrivesc întotdeauna cu realităţile de pe teren...
Cred
că e timpul să ne dăm seama că sistemul de protecţie a minorităţilor
aplicat după cel de al doilea război mondial a fost mai de grabă un paleativ
menit
să liniştească conştiinţa puterilor decizionale şi care a dus în cele din urmă,
dacă
ar fi să facem un calcul, la lichidarea lentă a existenţei minoritare în toată
Europa.
Nu este de mirare deci, că sfîrşitul de mileniu a adus din nou la suprafaţă
toate
acele contradicţii şi probleme nerezolvate pe care sistemul bipolar al
războiului
rece le anesteziase multă vreme. Ce-i
drept, adesea în situaţii limită, în care rămînea
doar problema, minoritatea dispăruse. şi în timp ce sîntem din ce în ce
mai sensibili
la dispariţia speciilor de plante şi animale, în privinţa dispariţiei
comunităţilor
etnice, lingvistice, culturale apelăm la stabilitate şi status quo. Din
această cauză
consider legitimă şi necesară forţarea limitelor sistemelor normative prin
iniţiative
de tipul legii statutului. Este regretabil însă, că datorită unui punct de
pornire
politico-folozofic eronat, a unui moment istoric inadecvat şi a unei formulări juridice hibride
proiectului i-a fost dat să moară în faşă. Ceea ce pune în pericol
însuşi viitorul filozofiei naţional-culturale conţinute în lege.
*
Deci,
perspectiva limitării progresive a suveranităţii naţionale în procesul de
integrare euro-atlantică ar trebui să ne îndemne să găsim noi forme — dacă nu
chiar un nou sistem — ale relaţiilor
internaţionale pentru vremurile în care sistemul
tradiţional al suveranităţii naţionale ar deveni inutil. Semnele acestei
nevoi apar
destul de marcant în situaţiile de criză
(de exemplu, în cazul bombardării Iugoslaviei
de către NATO sau a războiului din Irak), cînd legitimarea intervenţiei,
adică a
încălcării suveranităţii naţionale — în ciuda tuturor scamatoriilor procedurale
—
a fost destul de îndoielnică. Chiar dacă, din punct de vedere moral, aceste
măsuri
— fiind vorba de cazuri limită — pot fi justificate.
Cum
va arăta acest sistem juridic internaţional căruia i-au început deja durerile
facerii, şi care va reduce într-o măsură considerabilă sistemul juridic bazat
pe
principiul suveranităţii naţionale, este greu de prevăzut, deşi constituţia
europeană
în pregătire reflectă tocmai această concepţie, iar polemica dintre Joschka
Fischer
şi Chevènement se desfăşoară tocmai pe marginea acestei tendinţe. Conservatorismul clădit pe tradiţiile statului naţional reprezentat de Chevènement
este,
greu de armonizat cu
federalismul vizionar degajat al lui Fischer într-o Europă
constituită din
uniunea unor state „naţionale” în care, datorită unei descentralizări
pronunţate ar rămîne doar competenţe simbolice în atribuţia acestora. Dacă
autoritatea centrală a statului naţional îşi va delega majoritatea
competenţelor către
regiuni, iar restul va fi transferat către instituţiile europene federative, ce
fel de
atribuţii şi competenţe reale ar mai rămîne în posesia statelor naţionale? Ce
altceva
ar rămîne decît organizarea, coordonarea şi sprijinirea culturii naţionale a
naţiunii
culturale? Toate celelalte putînd fi delegate în sus sau în jos. Iar cultura
naţională
a naţiunii culturale nu poate fi legată de politica izolaţionistă a
frontierelor de stat
şi nu poate fi făcută dependentă de voinţa şi capriciile naţiunilor majoritare
ale
statelor naţionale. Nu pot decît să-mi exprim acordul cu Bakk Miklós atunci
cînd
afirmă că „originalitatea legii statutului constă în faptul că, în timp ce
declarativ
formulează obiective de politică naţională şi de protecţia minorităţilor, în
realitate
trasează calea pe care începe deconstrucţia statului teritorial — a paradigmei
vestfalice — în zona noastră. Originalitatea legii statutului — în acest
context —
este că pregăteşte integrarea europeană nu prin « înfăptuirea » omogenităţii în
interiorul teritoriului, ci prin organizarea spaţiilor cultural-simbolice din
afara
teritoriului.” De asemenea, sîntem la unison atunci cînd afirmă că locul
politicii
depăşite a statului naţional va fi preluat de o epocă nouă,
post-naţional-statală. În
rest însă, aş avea îndoieli în legătură cu afirmaţia că legea statutului
s-ar cadra cu
epoca amintită, chiar dacă concepţia legii statutului se cadrează cu
aceasta.
Va
trebui deci să acceptăm ideea că e bine să părăsim cadrul unui sistem
ideologic depăşit de istorie, în ciuda tiparelor seculare pietrificate ale
mentalităţii
naţional-statale, şi să încercăm să creăm, pe căi într-adevăr democratice, acea
formă politică federativă care bate în mod necesar la poarta Europei mileniului
trei. Legea statutului, deşi lansează un astfel de semnal către făcătorii de
politică
europeni, nu pare să sesizeze filonul de aur ascuns între rîndurile sale.
Furnalul
statului naţional nu este adecvat pentru extragerea acestuia.
*
Conceptul de „nemzetpolgár”, „nation-citizen”,
„cetăţean al naţiunii”. Pentru
urechea occidentală
sună probabil a pleonasm. Pentru un est-european poate fi o
combinaţie plină de sensuri. Poate fi criticată, ignorarea sa ar fi însă
neinspirată.
În cadrul sistemului instituţional al Europei unite am putea lesne să ne-o
imaginăm
ca identitate terţiară, alături de cetăţenia europeană şi cea regională.
Nu are nimic
de-a face cu cetăţenia tradiţională a „statului naţional”. Este „cetăţenia”
naţiunii
culturale, care trebuie să fie în cetate, independent de
teritorialitate.
În
măsura în care identitatea lingvistică, culturală va mai avea un rol de jucat
— or, prognozele arată că va avea încă foarte multă vreme — şi conceptul (şi
statutul) „cetăţeniei naţionale” va trebui să-şi găsească locul în sistemul
juridic al
Europei federale. Din punct de vedere juridic va putea conta probabil pe un
statut
mai soft decît
celelalte două surate, dar dacă locul lăsat gol de „statele naţionale”
hibride va fi ocupat de „regiuni” — hibride şi ele din punct de vedere
naţional, dar
coerente sub aspectul auto-organizării economico-sociale —, şi acest nivel
(naţional-cultural) al realităţii sociale va trebui să fie asigurat de o
entitate juridică.
Realitatea socială o va secreta. Căci dacă, statul naţional îşi pierde
legitimitatea în
mod meritat, naţiunea (culturală) va rămîne o realitate care va trebui să aibă
locul
ce i se cuvine în sistemul juridic continental. Pentru moment trăim tocmai
criza
acestei stări nefireşti de tranziţie, care se manifestă mult mai violent şi mai
spectaculos în Est, dar care nu va ocoli nici Vestul, oricît s-ar iluziona că a
depăşit
această fază a istoriei. Cele două orientări fundamentale (uniunea slabă a
statelor
naţionale sau sistem federativ) care se află în centrul dezbaterilor Uniunii
Europene
astăzi, constituie anticamera punerii pe ordinea de zi a acestei probleme.
Fireşte,
ideea de „cetăţean al naţiunii” nu are nici o legătură cu noţiunile de
„germene de stat” şi „germene de cetăţean”, pe care le invocă Bauer Tamás în
legătură cu politica naţională a Fidesz-ului şi care poartă aceleaşi
caracteristici
ale statului naţional. Din păcate,
ideologia fostului partid de guvernămînt nu ţinteşte
perspectiva îndepărtată a Uniunii Europene prin filozofia legii
statutului ci mai de
grabă rămîne captivă nostalgiilor confuze ale statului naţional.
Ironia
situaţiei este — după cum am subliniat mai de vreme — că atît critica
liberală cît şi politica naţională a Fidesz-ului se sprijină pe acelaş sistem
normativ
internaţional clădit pe principiul statului naţional. Pe trecut deci, în loc de
viitor.
Pe de o parte avem
de-a face cu pseudo-toleranţa cumpătată a „realpolitik”-ului,
pe de alta cu un cult timid al politicii nostalgice. Nici una dintre poziţii nu
a reuşit
să treacă peste status quo-ul care reprezintă fără tăgadă trecutul, ca
orice sistem
juridic creat de mîna omului. Iniţiatorii
legii statutului au fost mai atenţi la aspectele
morale ale probemei naţionale decît criticii, în realizarea efectivă a
proiectului
însă au fost grăbiţi şi nechibzuiţi, respectiv, nu au fost capabili să se
detaşeze
definitiv de umbra rănilor de la Trianon.
*
Marele
absent din această dezbatere, în ciuda aparenţelor, este regiunea. Deşi
este vorba de maghiarii din Ardeal, Voivodina, Burgenland, Transcarpatia etc,
povestea “sună nu despre faptul că cineva este de dincolo de frontiere — după
cum subliniase Németh Zsolt —, ci despre faptul că e maghiar”. Acest lucru nu
este surprinzător dacă luăm în consideraţie că statul maghiar nu este capabil
să
gîndească în altă formulă de filozofie politică despre naţiune decît în cea a statului
naţional, odată ce tocmai statul naţional maghiar modern de după Compromisul
din 1867 a fost acela care a lichidat după model francez autonomiile regionale,
Ungaria de astăzi neavînd regiuni propriu-zise, iar procesul de regionalizare
care
se desfăşoară sub presiune europeană, nu se deosebeşte în esenţă de pseudo-regionalizarea din
Bulgaria sau România. Maghiarii de dincolo de frontiere însă,
în marea lor
majoritate trăiesc în regiuni istorice specifice bine conturate, chiar
dacă tratatele de
pace i-au forţat între graniţele altor state naţionale. Ardealul,
Voivodina, Transcarpatia, Ţara de sus,
Burgenland nu sînt numai părţi ale României,
Serbiei, Ucrainei, Slovaciei sau Austriei, ci înainte de a fi fost, au
fost „ţări” cu
trăsături specifice bine definite în cadrul statului ungar sau austro-ungar,
independent de statutul lor juridic oficial. Aceste note specifice s-au adîncit şi
s-au
accentuat doar în ultimii 80 de ani faţă de
statul ungar, şi deşi s-au estompat oarecum
faţă de specificul statelor succesoare în urma politicilor nivelatoare
ale acestora,
în filoanele sale profunde nu a putut dispărea ceea ce a fost determinant în
decursul
veacurilor anterioare.
Principiul politic al „dublei legături”, specific
relaţiilor statelor naţionale (către
naţiunea
politică din punct de vedere juridic şi către naţiunea culturală din punct de
vedere spiritual)
care nu poate fi armonizat nicicum cu status quo-ul, sperăm să se
dizolve în timp într-o „triplă legătură” cvazi politică — continentală,
regională şi
naţional-culturală — în care statele naţionale nu vor mai avea nici un rol sau
vor
păstra exclusiv doar un rol simbolic. În
privinţa rolului naţional-cultural nu încape
îndoială că, în pofida integrării europene şi a specificului regional,
instituţia chemată
să construiască, să modeleze şi să acrediteze limba maghiară va rămîne în
continuare
Academia Ungară de la Budapesta,
după cum cea a limbii române va rămîne Academia
Română de la Bucureşti, independent de faptul că „maghiarul cultural”
îşi va exersa
limba maternă la Budapesta, Cluj, Kosice sau
Subotica, sau „românul cultural” va trăi la Bucureşti,
Cernăuţi, Chişinău sau Vîrşeţ. Ideea deosebit de fertilă a „federaţiei
culturale” pe care ne-o propune şi Bakk Miklós, conţine o specificitate
complexă
demnă de atenţie, conform căreia aceasta „s-ar putea baza pe funcţionarea unor
astfel
de centre regionale care în cadrul culturii maghiare (sau române, sau slovace,
Sz.E.)
ar fi în acelaşi timp punctele de sprijin ale unei elite regionale şi scena
legăturilor
organice cu celelalte culturi naţionale regionale.”
*
Cu
regret trebuie să constatăm că această concepţie a legii statutului e proastă
aşa cum e, în ciuda faptului că legea însăşi conţine o mulţime de elemente
pozitive.
După cum reiese din nesfîrşitele polemici, în mediul ostil în care încearcă să
se
impună, cîrpeala nu o poate salva. Din această capcană nici guvernarea Orbán,
nici guvernarea Medgyessy nu are cum ieşi cu faţa curată, în zadar se bucură de
sprijinul reprezentanţilor legitimi ai maghiarilor de peste hotare. Limitele
sistemului
juridic european se opresc deocamdată aici. Ne place, nu ne place, trebuie să
le
luăm în considerare. Zicala engleză „too little, too late” poate fi parafrazat
în „too
much, too soon”. Ceea ce nu înseamnă, ca luînd în considerare tendinţele
politice
de după cel de-al doilea război mondial, să nu fim optimişti în privinţa
posibilităţii
de afirmare a valorii de precedent a legii statutului, cînd îi va veni sorocul.
Acest,
edificiu însă nu va
putea fi construit pe ruinele filozofiei statului naţional. Această
misiune va trebui să
revină altei „legi a statutului”. □
*
Elek SZOKOLY (n. 1939) publicist, absolvent al Facultăţii de Filosofie a
Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj. După 1990 este redactor şi editorialist la Gazeta de
Mureş, director al
Centrului Intercultural al Ligii Pro Europa şi al
editurii cu acelaşi nume, apoi director executiv
al Ligii Pro Europa. A publicat numeroase articole,
eseuri şi studii în limba maghiară şi română,
în diferite publicaţii din ţară, precum şi în volumele
colective Revenirea în Europa (coord.
Adrian Marino) şi Problema transilvană (coord. Gabriel
Andreescu şi Molnár Gusztáv). Membru
fondator al Ligii Pro Europa şi membru al Asociaţiei
Ziariştilor Maghiari din România, al
Asociaţiei
Ziariştilor Români şi al Comitetului Helsinki Român.