Problema transilvană
Problema
transilvană
în politica ungară a lui Soliman I
Mihnea Berindei
De-a
lungul întregii sale domnii, de la prima campanie din 1521, pînă la cea
din urmă, cea de la Szigetvár din 1566, în timpul căreia a căzut pradă morţii,
Soliman s-a străduit constant să impună supremaţia otomană asupra Europei
Centrale, să-şi dispute hegemonia, inclusiv pe acest front, cu Carol Quintul,
care
a urcat pe tronul imperial la 1519. Pentru atingerea acestui ţel precis, încă
de la
venirea lui pe tron, sultanul hotărîse să supună, într-un fel sau altul,
Regatul
Ungariei. Acordul dinastic încheiat între Iagelonii Ungariei şi Habsburgi făcea
să
planeze ameninţarea că aceştia din urmă vor pune mîna pe regat. Efortul otoman
a
fost considerabil: opt din cele treisprezece campanii majore duse de sultan
avură
ca teatru de operaţii, integral sau parţial, teritoriul Ungariei. Rezultatele
se vădiră
la înălţimea strădaniilor: în timpul
domniei lui Soliman, pentru un secol şi jumătate,
harta Europei este remodelată în favoarea Porţii. În acest context se
înscrie şi
vasalizarea Transilvaniei, subiectul prezentei expuneri. Ne vom apleca
îndeosebi
asupra etapelor şi modalităţilor acestei vasalizări.
O
întrebare preliminară se impune de îndată: ce înţelegeau, la acea epocă,
otomanii prin termenul de Transilvania? Care era entitatea teritorială desemnată
cu acest nume? Voievodatul Transilvaniei, provincie a Regatului Ungar, se
bucura
de o structură autonomă. Regiunea, delimitată la sud şi est de frontiera
naturală a
Carpaţilor, era alcătuită din şapte comitate, districtele secuieşti şi săseşti şi
„ţinuturile româneşti”. Ori, începînd cu 1541, după întemeierea provinciei
otomane
a Budei – beglerbegilik de Budun –, otomanii folosiră numele
Transilvaniei ( Ţara
Ardealului, mai precis Erdel villayeti), pentru a desemna o regiune mult
mai vastă,
corespunzînd părţii de răsărit a Regatului Ungariei. Documentele otomane din
1544-1545, pe care le-am editat şi studiat recent împreună cu Gilles Veinstein,
ilustreză cu claritate această realitate nouă1 . Într-adevăr, această
„Ţară a
Ardealului” cuprindea la început, în afara voievodatului, ansamblul
teritoriilor situate la est de
Tisa: Partium-ul (Partes Regni Hungariae), din documentele
ungureşti ale vremii. Mai precis, era vorba de Banatul de Temesvár (Timişoara),
de comitatele situate între Tisa şi Voievodatul Transilvaniei: Csanád (Cenad),
Arad,
Zaránd (Zarand), Békés, Külső Szolnok (Solnocul exterior), Bihar (Bihor),
Kraszna, Szabolcs şi de comitatele din nord-est: Szatmár (Sătmar), Közép
Szolnok
(Solnocul de
Mijloc), Máramaros (Maramureş), Ugocsa, Bereg, Ung, Zemplén
Această „Ţară a
Ardealului” va suferi în cursul domniei lui Soliman mai multe
amputări teritoriale în folosul Habsburgilor (comitatele din nord) sau al
Otomanilor
(sudul Partium-ului şi îndeosebi Banatul)2. Astfel, dacă la 1541
Ardealul depăşea
sensibil limitele voievodatului – ca de altfel şi pe cele ale provinciei
moderne -,
după 1556 configuraţia sa geografică corespunde sensibil celei a acesteia din
urmă.
Numai că, această nouă entitate teritorială corespunde şi unei noi entităţi
politice.
Abordăm, iată, tema principală a expunerii de faţă: etapele şi modalităţile de
vasalizarea a Transilvaniei. Limitări obiective nu ne permit decît o abordare
schematică. Iată cele trei etape ce se degajă:
I.
Etapa
întîi acoperă perioada 1526-1541. Unii istorici români – şi nu dintre
cei mai neînsemnaţi, bunăoară CC. Giurescu – consideră că de la 1526
Transilvania
s-ar fi despărţit în
fapt de Ungaria, devenind principat automon, tributar Imperiului
Otoman, asemenea
Moldovei şi Valahiei3. Or, analiza faptelor, aşa cum apar ele în
documentele disponibile, infirmă această opinie. Constatarea care se impune
este
că pentru această epocă este imposibil de separat istoria Transilvaniei de cea
a
Ungariei: în viziunea otomană, soarta acestora este legată. După victoria de la
Mohács şi ocuparea temporară a Budei, capitala, sultanul nu ocupă decît două
comitate de la sud de Dunăre: Szerém (Srem) şi Valkó (Vukovar). Cu toate
acestea,
de la această dată, el se consideră – şi se proclamă în nenumărate rînduri -,
ca
singur stăpîn al destinelor acestei ţări cucerite de oştile Islamului. Pe
teren, Ioan
de Zápolya (Zápolya János, n.t.), voievodul Transilvaniei, ales rege al
Ungariei
de Dieta de la Székesfehérvár la 11 noiembrie 1526, îşi vede tronul contestat
de
Ferdinand de Habsburg, proclamat la rîndul său rege la 17 decembrie 1526 de
Dieta de la Pozsony (Bratislava). Învins de acesta din urmă, Ioan de Zápolya se
adresează Porţii (ambasada lui Laski, decembrie 1527 – februarie 1528). Soliman
decide să-l susţină şi să-l recunoască rege al Ungariei, „regele János” (cu
acest
titlu primea în 1529 – e drept, din mîinile unui simplu ofiţer al Porţii – coroana
regilor unguri capturată în 1526). Cele două campanii imperiale din 1529 şi
1532
nu s-au soldat cu victorii decisive asupra Habsburgilor. Totuşi, ele consolidară
poziţia lui Ioan de Zápolya care, începînd cu 1533, îşi va impune autoritatea
asupra
celei mai mari părţi a regatului de dinainte de Mohács. Pentru Sultan, „regele
János” nu este decît un protejat, („fiul său”, dacă nu chiar „servitorul” său),
iar Ungaria,
o ţară vasală, chiar dacă Laski obţinuse scutirea de plata tributului. Această
vasalizare
nu fu nicidecum fictivă: ea acţionă cel puţin în plan spiritual. La moartea
lui Ioan de Zápolya,
sfetnicii săi trimit o solie la Istanbul pentru a obţine – de
astă-dată în schimbul plăţii birului -, recunoaşterea lui Ioan Sigismund, fruct
al
căsătoriei cu Izabella, fiica regelui Poloniei. Sultanul concede, într-o primă
etapă,
cererii lor, dar situaţia din Ungaria, unde irump oştile lui Ferdinand de
Habsburg,
îl obligă să revină asupra deciziei sale.
II.
Astfel
se deschide ce-a de-a doua etapă, care ţine de la 1541 la 1550. În
1541, în faţa incapacităţii partizanilor lui Ioan Sigismund şi ai reginei
Izabella de
a-şi asuma apărarea regatului, sultanul procedează la transformarea centrului
Ungariei în provincie otomană. Cu toate acestea, nu abandonează de tot ideea
creării unui stat ungar tributar: Ungaria orientală, controlată efectiv de
sfetnicii
defunctului rege Ioan de Zápolya, György Martinuzzi, guvernator şi trezorier, şi
Petro Petrovics, comite de Timişoara. La Buda, în prezenţa lui Ioan Sigismund şi
a reginei Izabella, un copil şi o văduvă lipsiţi de putere reală, Soliman ezită
în faţa
hotărîrilor de luat. La început, în septembrie 1541, nu îi va acorda „fiului
regelui”
decît posesia a ceea ce considera a fi patrimoniul tatălui său, respectiv
voievodatul
Transilvaniei. În
consecinţă, Ioan Sigismund primea un stindard de investitură
pentru „sancak-ul
Transilvaniei”. Răspunderea reală a acestui teritoriu îi revenea
lui György Martinuzzi care, în afara altor dregătorii, era şi tutorele tînărului
prinţ.
Guvernatorul avea să obţină mai apoi pentru Ioan Sigismund, probabil la sfîrşitul
lui 1541, ansamblul regiunilor de la est de Tisa. Este „Ţara Ardealului” de
care
vorbeam. Dar, în septembrie 1541, la Buda, Soliman lua o altă decizie încărcată
de consecinţe: acorda un al doilea stindard de investitură lui Petro Petrovics,
care-şi redobîndea titlul de comite de Temesvár (Timişoara). Şi teritoriul său avea
să
fie desemnat ca formînd un sancak. Asistăm astfel la aplicarea unui
mecanism
inedit, întemeiat pe cunoaşterea realităţilor locale, ce avea să funcţioneze
corect
timp de un deceniu. Documentele otomane dintre 1544-1545 arată cum sultanul
face practic abstracţie de prinţul şi regina în numele cărora este guvernat
acest
stat încă hibrid, pentru a nu se adresa
decît adevăraţilor stăpîni ai „Ţării Ardealului”,
György Martinuzzi şi Petro Petrovics. Funcţiile acestora din urmă faţă
de Poartă
sînt în general complementare. Cel dintîi este principalul responsabil de bunul
mers al afacerilor ţării, garantul colectării şi trimiteri către Poartă a
tributului de
10.000 piese de aur şi a proviziilor comandate pentru campaniile imperiale. Tot
lui îi revine sarcina de a transmite cu
regularitate informaţii privindu-i pe Habsburgi
sau pe vecinii săi moldavi şi valahi – şi de a furniza, dacă se va fi
ivit cazul,
inclusiv trupe -, ca şi, de o manieră generală, obligaţia de a se conforma
întru
totul, în politica externă, intereselor Porţii. Se aştepta de la el, ca de la
oricare alt prinţ tributar
sultanului (chiar dacă nu deţinea funcţia decît prin procură) să fie un
servitor „fidel şi loial” ce execută întocmai ordinele primite, cu supunere şi
devotament. Aceleaşi îndatoriri şi calităţi îi sînt cerute şi lui Petro
Petrovics. El
nu este dator cu plata unui tribut, căci Poarta considera ţinuturile de care
era
responsabil ca facînd parte tot din „Ţara Ardealului”. Este evident faptul că
sultanul
este la curent cu rivalităţile interne din această parte răsăriteană a
regatului ungar
şi socoate să tragă folosul cuvenit: vede în Petro Petrovics un eventual
înlocuitor
al lui György Martinuzzi. Evenimentele îl vor confirma.
III.
Ajungem
astfel la ce-a de-a treia perioadă, dintre 1550 şi 1566. Într-adevăr,
György Martinuzzi se apropiase tot mai mult de Habsburgi, cu care întreţinuse,
de altfel, contacte neîntrerupte. În 1550, voi s-o convingă pe Izabella să
cedeze
coroana şi ţara lui Ferdinand de Habsburg în schimbul unei despăgubiri
teritoriale
şi a unei îndemnizaţii destinate lui Ioan Sigismund şi ei înseşi. Sultanul, pus
la
curent de regină şi de Petro Petrovics, reacţionă rapid: acordă, de astă dată
explicit, coroana Ungariei fiului regelui Ioan, condiţia fiind ca guvernarea
efectivă
să fie asigurată de Petro Petrovics, iar György Martinuzzi să fie îndepărtat de
la
putere. În primăvara lui 1551, doi çavuş îi aduseră Izabellei coroana
Ungariei,
pentru ca Ioan
Sigismund, în ciuda vîrstei fragede, să fie înscăunat efectiv, aşa
cum fusese şi tatăl
lui, Ioan de Zápolya4, la vremea sa. Însă, regatul care-i fu
acordat lui Ioan Sigismund nu era decît partea orientală a vechiului Regat
Ungar,
această nouă „Ţară a Ardealului”. De la această dată şi pînă la moartea sa, în
1571, documentele otomane îl vor prezenta în mod constant pe Ioan Sigismund -
numit cu obstinaţie Iştefan – , ca rege al Transilvaniei. (Erdel
Kirali Iştefan Kiral)5.
Cu
toate acestea, ca şi în 1540-1541, situaţia din teren îl obligă pe Soliman să
revadă parte din planurile sale. În 1551, intervenţia trupelor habsburgice în
Transilvania îi constrînsese pe regină şi pe tînărul rege să se refugieze în
Polonia,
unde li se alătură şi Petro Petrovics. Cele două expediţii otomane care au loc,
prima în 1551, sub conducerea lui Mehmet Sokollu, beglerbeg de Rumeli, şi
a
doua în 1552, sub conducerea vizirului Kara Ahmed Paşa, se soldară cu ocuparea
Banatului. „Sancak-ul” lui Petro Petrovics fu mărit şi transformat în beglerbegilik
otoman. Acesta va rămîne în posesia sultanilor pînă la 1716. Cît despre
Habsburgi,
ei nu vor reuşi să se menţină în Transilvania. Sultanul, reţinut pe frontul
iranian,
refuză orice aranjament propus de Ferdinand. În 1554 Petrovics se întorcea în
sudul Transilvaniei. La 1555 Dieta îi chemă pe Izabella şi Ioan Sigismund să
revină
în ţara pe care o cîrmuiau, ceea ce se va întîmpla în anul următor. Voinţa
sultanului
fu astfel împlinită.
Ostilităţile
cu Habsburgii continuară pînă în 1562, ca să fie mai apoi reluate
în 1565; ele provocară în 1566 expediţia de la Szigetvár, ultima dintre
campaniile lui Soliman. Pacea
nu fu restabilită decît la 1568 după moartea marelui sultan. Cu
toate acestea, se poate afirma că începînd cu 1556, situaţia „Ţării Ardealului”
deveni stabilă. Vasalizarea întreprinsă de
Soliman va asigura fără îndoială dominaţia
otomană, cel puţin nominală, pînă la Pacea de la Carlovitz din 1699.
Dar, în acelaşi
timp, ea va permite dezvoltarea autonomă a acestei ţări, regat al Transilvaniei
pînă la 1571, apoi, de la această dată, principat, avînd cultura şi tradiţiile
sale
specifice. □
Transilvania
– 1541-1544
|
1. Solnocul de Mijloc
2. Crasna
3. Solnocul
exterior
4. Ugocsa
⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄ ⁄
Frontierele actuale
////////////////////////////
limitele cuceririi
otomane în 1544
|
Forma actuală a denumirilor
geografice din afara frontierelor Ungariei:
Arad – Arad
Bártfa – Bardejov
Becse – Beèej
Belső-Szolnok – Solnocul interior
Beszterce – Bistriţa
Bihar – Bihor
Brassó – Braşov
Csanád – Cenad
Eperjes – Pøesov
Gyulafehérvár – Alba Iulia
Hunyadvár – Hunedoara
Kolozsvár – Cluj
Kassa -Košice
Közép-Szolnok – Solnocul de Mijloc
Kraszna – Crasna
Máramaros -Maramureş
Maros – Mureş
Marosvásárhely – Tîrgu-Mureş
Szatmár – Satu Mare
Szeben – Sibiu
Temesvár -Timişoara
Várad – Oradea
Zaránd – Zarand
Problema transilvană în politica ungară a lui Soliman I
Note:
1.
M.Berindei, G.Veinstein, L’Empire Ottoman et les pays
roumains, 1544-1545, étude et
documents
;
Paris, 1987, p.18-46 (studiu); p.145-338 (documente); p. 339 sq.
(bibliografie):
Cititorul va găsi în această lucrare
majoritatea referinţelor documentare şi bibliografice pe care
le-am utilizat pentru prezenta expunere.
2.
În
ceea ce priveşte cuceririle otomane dintre 1551-1552, a se vedea C. Feneşan „Un
aspect méconnu de la fondation de l’eyalet
de Timiţoara: l’instauration des autorités ottomanes
à Timiţoara en 1552” în Revue des Etudes Sud-Européennes, Bucureşti,
XXVII, 1-2, 1989,
p.73-79.
3.
CC. Giurescu, Transilvania în istoria poporului
român, Bucureşti, 1967, p 89. Asupra
opiniei predominante în istoriografia română cu privire
la constituirea Principatului Transilvaniei
de
la 1541, şi incoerenţele ei, cf M.Berindei, G.Veinstein, op.cit, p.44.
4.
Ibid, p.38-39. Faptul era
cunoscut la Viena în luna martie: „Imperator Turcarum misit ad
reginam
Isabellam duos Chiausos, per quos jubet urgentissime filium Joannem coronari,
spe
magnificarum rerum Hungaris promissa,
quicunque in eam consenserint, tamquam perfidiarum
illius non esset adhuc satis”, Documente
privitoare la istoria Românilor culese de Eudoxiu de
Hurmuzaki. N .Densusianu ed., Bucureşti, 1894, II, 4, p.528, doc. CCCXXVIII.
5.Cunoaştem o
singură excepţie, o scrisoare din 1567 a lui Soliman către Ferdinand de
Habsburg, în care Ioan Sigismund este
prezentat ca fiind regele Ţării Ardealului şi al Ungariei
(vilayet-i Erdel ve Macar Kirali Iştefan Kiral); A.C. Schaemllinger,
Die Schreiben Suleimans
des Prächtigen an Karl V, Ferdinand I und Maximilian II aus dem Haus-Hof- und
Staatsarchiv
zu Wien, Viena, 1983, doc.27, p.76. Să notăm totuşi că
inclusiv în această titulatură, rolul dintîi revine Transilvaniei.
Traducere
de Smaranda Enache
*
Mihnea BERINDEI (n. 1948), istoric.
Absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţi
din Bucureşti şi a Şcolii de Înalte Studii în Ştiinţe Sociale din Paris.
Actualmente istoric şi
cercetător la acelaşi institut. A publicat numeroase studii individuale sau
colective bazate pe
documente de arhivă despre istoria
Imperiului Otoman şi a regiunilor pontice sau danubiene în
secolele XV-XVII. Confondator al
Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului din România,
fost vicepreşedinte şi purtător de cuvînt al Ligii pentru Apărarea Drepturilor
Omului din România,
cofondator al programului Villages
Roumains, fost vicepreşedinte al Asociaţiei Est Libertés.
Coautor al unei lucrări despre Imperiul Otoman şi Ţările Române în
secolul al XVI-lea.
Articolul a apărut în Soliman le Magnifique et son temps,
Actes du Colloque de Paris,
Galeries Nationales du Grand Palais, 7-10
martie 1990, ed. Gilles Veinstein, La Documentation
Française, Paris, 1992, p. 505-510, şi a fost publicat cu acordul
autorului.