Masă rotundă organizată de Centrul
Intercultural al Ligii Pro Europa
în cadrul „Săptămînă Tolerantei”,
Tîrgu-Mureş, 19 martie 1996
Au participat: Gabriel ANDREESCU, Magda
CÂRNECI, Smaranda ENACHE,
Rudolf HERBERT, Andor HORVÁTH, Claude KARNOOUH
Smaranda
Enache: Europa secolului XX a fost leagănul unor ideologii
cumplite — nazismul şi comunismul —, dar şi secolul unor evoluţii morale
extraordinare care s-au cuantificat în formule de protecţie a drepturilor
omului, a
comunităţilor, pe care niciodată înainte în istorie umanitatea nu le-a
realizat.
Odată cu
revoluţiile din 1989 din Europa Centrală şi de Est, am nădăjduit,
majoritatea dintre noi, că epoca acelor totalitarisme va dispărea, dar iată că
naţionalismul agresiv, dublat de o logică, de o nostalgie a „ordinii”, a făcut
să
apară pe harta Europei o mulţime de puncte de conflict.
În acest
context, mi se pare justificat să ne întrebăm dacă intoleranţa, violenţa
şi confruntarea sînt fatalităţi, dacă împotriva acestora se poate „lupta”: cum
se
poate lupta, cu ce mijloace: dacă Europa, al cărei proiect de unificare se
desăvîrşeşte sub ochii noştri, dar în acelaşi timp se şi fragilizează sub ochii
noştri,
va reuşi, în definitiv, să traverseze această epocă a „tentaţiei intoleranţei”:
dacă
România va reuşi să traverseze această epocă. Acestea ar putea fi cîteva din
întrebările pe care am putea să ni le adresăm unii altora.
Magda
Cârneci: Intoleranţa pare un concept foarte limpede, avem impresia
că toată lumea ştie cam ce este, dar dacă încercăm să-l explicăm formal, vedem
că lucrurile devin mult mai fluide, mai dificil de fixat. Bineînţeles că
intoleranţa
se poate defini cel mai uşor plecînd de la toleranţă, de la opusul ei. Vom
descoperi,
însă, că toleranţa este şi mai dificil de definit decît intoleranţa. Să
încercăm
totuşi să parcurgem un anumit traseu logic: să definim toleranţa aşa cum o
găsim
în dicţionare şi cum bunul simţ ne spune, ca o linie de conduită care lasă
fiecăruia
libertatea de a exprima opinii diferite de ale noastre şi de a trăi conform
acestora.
Dacă aceasta este toleranţa, intoleranţa ar fi opusul ei, o atitudine contrară
acesteilibertăţi a fiecăruia de
a-şi trăi existenţa conform unor principii individuale. Ne
putem întreba care sînt cauzele acestei boli, pentru că eu aş porni de la
premiza că
intoleranţa este o boală, aş numi-o chiar o maladie spirituală. Avansez această
afirmaţie, pe care am să încerc să o argumentez în continuare. Dacă este o
maladie
spirituală, ea arc nişte cauze. Am încercat să găsesc cîteva dintre aceste
cauze şi cea
mai evidentă este că întrucît intoleranţa este opusul toleranţei, ca ar rezulta
chiar din
teama faţă de consecinţele toleranţei: toleranţa parc pentru mulţi dintre noi o
atitudine
care lasă loc haosului, dezordinii, ba chiar opusului toleranţei. O societate
prea
tolerantă poate tolera chiar pe cei intoleranţi, aşa după cum o societate
democratică
poate tolera chiar pe cei care se opun democraţiei, tocmai pentru că este
democratică.
Este ceea ce a fost numii paradoxul democraţiei sau paradoxul libertăţii. Ori.
spiritele
care intuiesc aceste posibile consecinţe ale unei toleranţe prea vag sau prea
vast
înţelese, pol apela atunci la opusul ei care este intoleranţa. O altă cauză
posibilă, de
asemenea, este prezumţia că toleranţa înseamnă de fapt o lipsă de criteriu
moral,
pentru că dacă tolerezi orice, îţi este de fapt indiferent ce c bine şi ce e
rău, sau cel
puţin eşti sceptic în privinţa putinţei de a descoperi ce e bine sau ce e rău,
sau în cel
mai bun caz eşti neutru, adopţi o atitudine neutralistă faţă de aceste lucruri.
Ori,
sigur că spiritele care doresc să trăiască conform unor criterii morale. îşi
pot pune
problema dacă în acest caz este bine să fii tolerant, dacă nu este mult mai
util să
adopţi o atitudine contrară, care pare să afişeze nişte criterii morale mai
limpezi,
evident tranşante. O altă cauză, urmînd consecinţele celor două amintite mai
sus, ar
putea fi determinată de situaţia în care toleranţa vine dintr-un fel de teamă
de iraţional
şi de haos. cum am spus mai înainte. Pentru că toleranţa nu poate căpăta o
definiţie
non-contradictoric, adică ca îşi conţine şi propria ci opoziţie, propria ei
negaţie,
această formă de logică este dificilă pentru multe spirite, chiar greu de
suportat,
lucru explicabil prin teama de a cădea în paradoxuri sau aporii ale toleranţei
şi ale
altor concepte morale. Există în acest caz tentaţia de a cădea în cealaltă
extremă,
prin adoptarea unei atitudini intolerante, care interzice pînă la urmă această
dezbatere
pe care toleranţa o presupune, această formă de autocontrol constant, continuu,
în
relaţiile cu ceilalţi. Pe scurt, cred că intoleranţa vine dintr-un fel de teamă
sau de
revoltă perenă a spiritului contra ideii de libertate şi de raţiune, de
raţionalitate,
adică a ideii că ceea ce este mai important pentru spiritul uman este o formă
de
responsabilitate faţă de acţiunea lui în plan social. Teama aceasta de
toleranţă duce
la opusurile ei care pot fi numite nu numai intoleranţă, dar şi dogmatism,
autoritarism
sau totalitarism şi care se manifestă în diverse forme de organizare umană:
înregimentarea, de pildă, sau colectivismul, sau tribalismul, care de fapt
exprimă
finalmente, cred eu, nevoia oamenilor dea nu-şi asuma un anumit interes, o
anumită
responsabilitate fală de ci înşişi şi faţă de societate. De aceea cred că
intoleranţa
este în cele din urmă o boală spirituală, pentru că ea de fapt răspunde
printr-o
teamă unei carenţe, unei lipse. Cred că intoleranţa, care nu-i legată doar de naţionalism sau de
diferenţele etnice sau politice, poate fi asociată cu diferenţele
rasiale, cu diferenţele de educaţie, diferenţele de inteligenţă. Intoleranţa
poate
avea multiple faţete. Ca boală spirituală ea apare de cîte ori oamenii au
impresia
că o valoare vitală a lor este atinsă. Această valoare vitală este de fapt o
valoare
identitară. În momentul în care oamenii au impresia că o valoare care-i
defineşte
este în pericol, apare un fenomen de intoleranţă care poate avea diverse
manifestări. Ce înseamnă o valoare identitară, o valoare care îi defineşte?
Poate
fi bineînţeles tribul, naţiunea din care faci parte, poate să fie clasa socială
care te
reprezintă, poate să fie partidul cu care votezi, poate să fie grupul cultural
sau
intelectual faţă de care simţi o pronunţată afinitate, ş.a.m.d. Deoarece se
află în
relaţie directă cu această criză, eu cred că intoleranţa poate fi definită ca o
boală
de creştere, care apare în momentul în care spiritul trebuie să depăşească o
anumită
condiţie, pe care o cunoaşte, pentru a ieşi într-un orizont mai larg: se manifestă
atunci această teamă de pierdere a identităţii, care ia forma intoleranţei. De
pildă,
în momentul în care de la nivelul societăţii închise naţionale în care
trăieşti,
prin deschiderea graniţelor, ai de-a face cu restul lumii, apare teama de
pierdere
a identităţii naţionale în această pluralitate de identităţi naţionale care
este de
fapt lumea contemporană şi atunci apare dorinţa de a te retranşa într-o
identitate
deja cunoscută, care este cea moştenită, identitatea naţională. Acest fenomen
se întîlneşte de cîte ori o ordine socială depăşeşte o anumită formă de
închidere,
optînd pentru o formă evoluată, superioară sau pentru o altă formă, o formă
nouă. Este ceea ce Karl Popper numea teama de societatea deschisă sau
ceea
ce Hanna Arendt numea angoasa civilizaţiei şi ceea ce se întîmplă de
fapt în
general în societăţile care într-un mod brutal sau inevitabil ajung să intre în
modernitate şi trebuie să-şi asume anumite responsabilităţi. Acest lucru se
întîmplă, deci, şi la nivel individual şi la nivel colectiv. Dacă e aşa, atunci
probabil
că intoleranţa nu este doar o boală de creştere. S-ar putea totuşi să fie o
boală
perenă a spiritului, sau o „tentaţie”, aşa cum o sugerează tema acestei
dezbateri,
pentru că e o tentaţie de retranşare, în momentele de slăbiciune, sau de
schimbare,
într-o identitate dată, cunoscută, moştenită. Pentru că în general ne e foarte
greu
să ne asumăm propria identitate, sau o formă de conştiinţă lărgită, preferăm să
aparţinem unui grup, unei colectivităţi, care să ne ajute să suportăm povara
propriei noastre identităţi, povara propriei noastre responsabilităţi în
această
lume. Dacă astfel stau lucrurile, înseamnă că intoleranţa ne pîndeşte pe toţi
şi că
într-un moment sau altul al evoluţiei noastre, toţi avem puseuri de intoleranţă,
fie că sînt faţă de vecinul nostru, fie că sînt faţă de partidul care este la
putere
sau faţă de partidul din opoziţie, fie că sînt faţă de minorităţile naţionale
sau faţă
de restul mare al lumii, care este prea divers pentru ca spiritul nostru
să-l poată
controla şi să-l poată asuma. Ceea ce încerc să vă propun, este să ne gîndim
dacă
nu cumva trebuie să ne asumăm ideea că intoleranţa este o tentaţie spirituală perenă, constantă şi că
trebuie să fim atenţi la manifestările ei, nu numai la
scările macroscopice, cum este naţionalismul, ci şi la scară individuală.
Gabriel
Andreescu: Cred că Magda Cârneci a făcut abc-ul conceptual al
discuţiei noastre şi cred că nici nu avem nevoie de a continua această
prospectare
conceptuală. Cred că acest subiect, oricît de interesant ar fi de discutat în
abstract,
face dialogul fructificabil cînd îl discuţi în concret — este vorba de
toleranţa şi
respectiv intoleranţa de care noi ne lovim zilnic. Din acest punct de vedere eu
cred că în societatea românească există cel puţin trei teme majore care au
creat
discursuri despre toleranţă, respectiv intoleranţă, şi că poate aceste trei
teme
majore ar fi punctul de pornire al dialogului nostru. Care sînt cele trei
genuri de
subiecte interesante din punct de vedere al tematicii toleranţei şi
intoleranţei pe
care omul de pe stradă, cum se spune, omul de cultură, omul politic, le-a
întîmpinat în aceşti ani? O astfel de tematică ar fi evident judecata
istorică. Deja
de prin 1990 a apărut o lungă discuţie, absolut firească la început, în
legătură cu
responsabilitatea intelectualilor, de exemplu, faţă de tot ceea ce s-a
întîmplat în
perioada comunistă. Nu mă gîndesc aici la responsabilitatea torţionarilor sau a
politrucilor, care era evidentă, ci mă refer la chestiunile cu adevărat interesante,
deci responsabilitatea unui Sadoveanu, a unui George Călinescu, a unui Tudor
Vianu, responsabilitatea lor morală în raport cu destinul lor, cu compromisul
pe
care l-au făcut în perioada stalinistă. Imediat după aceasta, s-a dezvoltat o
discuţie
paralelă privind responsabilitatea unui Constantin Noica, a unui Mircea Eliade,
sau Emil Cioran, pentru perioada lor de simpatie legionară. În special Revista
„22” care a şi lansat aceste discuţii, a oferit pagini privind
problematica
compromisului legionar al marilor noastre figuri istorice, culturale, respectiv
problematica colaboratorilor de marcă. Putem vorbi aici de un gen de judecată
care poate fi considerat în termeni de toleranţă sau intoleranţă: există
discursul
radical al celor care condamnă orice compromis pe care l-au făcut Cioran, Noica
sau Eliade cu legionarismul. Există cîteva cărţi în sensul acesta, nu ştiu dacă
ultima
carte interesantă este cartea a lui Leon Volovici, dar în orice caz poate este
cartea
cea mai pregnantă apărută la noi pe această chestiune şi este o carte radicală,
o
carte care spune că, oricare ar fi fost amplitudinea culturală, amplitudinea
istorică
a omului Eliade, a omului Cioran, compromisul lor este inacceptabil. „Oricare”
înseamnă indiferent de context. Oricare, indiferent de importanţa participării
lor
la istoria culturii române şi, în aceste cazuri, la istoria culturii
universale. Există
pe de altă parte mulţimea oamenilor de cultură, dintre care i-aş numi pe
Liiceanu
de exemplu, pe Pleşu, care au promovat aceste valori şi au încercat să
identifice
relativismul judecăţilor noastre pentru o perioadă pe care nici nu o cunoaştem
foarte bine şi pentru care oricum avem nevoie de instrumente de morală mult mai
fine decît cele utilizate în mod obişnuit în acest discurs radical. Acelaşi
lucru privind
cazurile Sadoveanu, George Călinescu, Vianu. În special în Revista „22”, de exemplu,au fost luări de poziţii,
cum sînt ale Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca, foarte critice
în raport cu compromisul acestor intelectuali. Pe de altă parte, amintesc,
Nicolae
Manolescu — şi un întreg grup — a susţinut că acest compromis a fost
fundamental
pentru menţinerea culturii române, pentru crearea unui fundal pe care cultura
nu numai
să continue, ci să se afirme după aceea în anii ’60–’70. Amintesc exemplul şi
intervenţia
lui Horia Patapievici care şi el mergea pe un enunţ radical: orice compromis a
fost
inacceptabil, orice compromis a fost fatal pentru devenirea noastră. M-am
referit la
judecata istorică a legionarismului şi comunismului ca subiecte interesante
pentru a
evalua gradul de toleranţă, respectiv intoleranţă cu care noi abordăm cazul
unei
personalităţi sau al alteia. Un subiect din nefericire extrem de bogat pentru
discuţia
noastră este problematica naţională, înţeleg prin asta problematica
naţională la nivelul
vieţii societăţii româneşti, care cuprinde ca subteme raportul nostru cu idea
de naţiune
— naţiunea în sens civic, naţiunea în sens etnic — şi, în mod particular,
raporturile
noastre cu minorităţile. Aceste probleme s-au ridicat mai ales în cazurile
relaţiilor
dintre majoritate şi minoritatea maghiară. între majoritate, celelalte
minorităţi şi romi.
În sfîrşit, o a treia temă, care mi se pare că pune poate ceva mai difuz, dar
la fel de
real, problema perspectivei toleranţei sau intoleranţei pe care noi o aplicăm
lumii, e
cazul viziunii pe care o avem asupra locului României în lume: raporturile
României
cu Ungaria, raporturile României cu Republica Moldova, cu Ucraina, cu Europa
instituţionalizată şi nu în ultimul rînd, aş spune, cu Federaţia Rusă au
determinat în
fiecare dintre noi, judecăţi care s-au dovedit a fi mai mult sau mai puţin
tolerante, mai
mult sau mai puţin intolerante faţă de istoria relaţiilor cu aceste popoare şi
ţări, mai
mult sau mai puţin intolerante în raport cu interesele acestor state, în raport
cu propriile
noastre interese.
Rudolf Herbert: Eu aş dori să mă refer la un
aspect anume al intoleranţei
— de fapt la un mecanism — şi o să încerc să fac legătura nu doar cu spaţiul
românesc, ci şi cu spaţiul german, cu numele şi cu personalitatea unui scriitor
care a dat şi denumirea fundaţiei din partea căreia vin. Nu ştiu dacă ar fi
acceptat,
ţinînd cont şi de faptul că el în acest an ar fi împlinit vîrsta de 79 de ani,
dar mie
personal îmi place să-mi imaginez că l-am fi invitat pe scriitorul german Heinrich
Böll la această Săptămînă a Toleranţei. Dar Böll din păcate nu mai
trăieşte, aşa
că vă cer permisiunea să vă relatez pe scurt un capitol din viaţa lui, care mi
se
pare semnificativ pentru tema propusă aici, la Tîrgu-Mureş. La sfîrşitul anilor
„60, cînd mişcarea studenţească atinsese punctul ci culminant, şi asta nu numai
în Germania, Guvernul Federal, nemaifiind confruntat pînă atunci cu asemenea
probleme de politică internă, a încercat să readucă lucrurile, într-un fel, în
vechea
lor matcă, prin aşa-zisele legi ale „stării de urgenţă”. Böll la acea vreme era
un
scriitor deja foarte cunoscut şi prin repetatele luări de atitudine devenise şi
o
persoană publică. De exemplu, încă din anul 1956, semnase împreună cu Camus,
cu Sartre, cu Picasso şi peste o sută de personalităţi, un protest legat deevenimentele din Ungaria
şi adresat, bineînţeles, conducerii Uniunii Sovietice.
Böll, de asemenea, polemizase cu Biserica Catolică, deşi sau tocmai pentru că
el,
catolic fiind şi considerîndu-se un credincios, n-a fost dispus să treacă cu
vederea
discordanţale dintre creştinismul afişai şi adevăratele lui valori. Totodată,
Böll
participase ca martor fără voie la invazia Cehoslovaciei în 1968. Deci la
începutul anului 1972, dintr-o persoană publică controversată mai ales în
segmentele conservatoare ale societăţii, dar oricum respectată. Böll a devenit
destul de brusc ţinta unor atacuri care au depăşii destul de mult limitele unei
polemici. El a fost acuzat de ziarele conservatoare şi cele de bulevard că ar
fi
părintele spiritual al mişcării de extremă stîngă RAF (Rote Armee Fraktion) şi
nici televiziunea nu s-a sfiit atunci să-l apostrofeze drept aşa-zis
simpatizant al
acestei grupări. Ce se întîmplase? Böll, în baza principiului prezumţiei de
nevinovăţie, se exprimase împotriva condamnării şi învinuirii publice a
extremiştilor, cărora presa de bulevard le pusese în cîrcă omoruri şi jafuri.
Retrospectiv — şi nu numai datorită faptului că terorismul face parte aproape
din cotidianul lumii de astăzi — încordarea în care Germania se afla în anii
’70
pare pur şi simplu absurdă. De ce? Un grup de şase oameni declaraseră război
instituţiilor statului, care la rîndul lui se comporta ca şi cînd ar fi fost în
stare de
asediu. Imaginaţi-vă casa scriitorului Heinrich Böll în anul 1972, şi asta doar
la
cîteva săptămîni după ce el va fi devenit laureat al premiului Nobel pentru
literatură, deci această casă înconjurată de poliţişti înarmaţi pînă în dinţi,
iar
încăperile în care împreună cu familia lui trăia şi lucra, percheziţionate.
Răspunsul
la întrebarea „Cum s-a putut ajunge la asemenea tensiuni care la acea vreme au
produs o scindare în societatea germană”? nu-l găsim doar în circumstanţele
istorice, deci nu-l putem pune doar în seama aşa-zisului „război rece”, cînd
unele
guverne occidentale, după cum bine ştiţi, aveau tendinţa să reacţioneze dur
atunci
cînd stînga politică încălca regulile jocului. Chiar dacă gruparea teroristă
RAF a
făcut uz de arme, raportul de forţe faţă de întreg aparatul poliţienesc şi de
securitate era ridicol. Cu toate acestea, o bună parte din populaţia Germaniei
considera că instituţiile statului se aflau în pericol. Cred că una din cheile
pentru
înţelegerea acestui conflict este noţiunea de Feindbild, adică imaginea
duşmanului, sau mai precis a presupusului duşman. Ea nu exclude de fapt
realitatea unui adversar, dar mai importantă decît existenţa lui mi se pare
imaginea
pe care ne-o facem despre acest adversar, sau mai degrabă imaginea care ne este
sugerată. Simplificînd cele petrecute în Germania în anii ’70 putem afirma că
pe de o parte exista imaginea unui terorism extrem de brutal şi de periculos
care
justifica în aparenţă măsurile drastice de siguranţă, iar de cealaltă parte a
frontului, persista imaginea unui stat şi a unui sistem autoritar şi represiv,
care
tot în aparenţă justifica uzul de forţă în vederea unor schimbări. Înainte de a
trece la o descriere succintă a imaginii duşmanului, este lesne de
constatat că caexistă şi funcţionează cu
un succes, aş spune, deprimant. Ţin să aduc aminte
aici, printre altele, imaginea unui imperialism deosebit de agresiv, imagine
care
ne-a fost sugerată decenii întregi, în timp ce în Occident exista imaginea
aşa-zisului „Pericol Roşu”. Privit îndeaproape, desigur că ar fi loc aici de
cîteva
precizări. Dar nu am nici o îndoială că în Rusia, pentru a mă referi de exemplu
la
războiul din Cecenia, există imaginea cecenilor mafioţi şi terorişti, care
numai
cu armata pot fi opriţi în tentativa lor de a cuceri Moscova. Şi cum ar fi fost
posibile crimele din fosta Iugoslavie dacă n-ar fi existat imaginea sîrbului
ucigaş,
a croatului fascist, sau a bosniacului învinuit că ar dori să instaureze statul
islamic
fundamentalist? Nu este vorba aici doar de idei preconcepute sau de
prejudecăţi.
Putem delimita mai bine ideea de prejudecată de cea a imaginii duşmanului
constatînd că prima cuprinde de obicei o caracterizare foarte sumară,
simplistă,
fiind în aparenţă o evaluare sintetică, în timp ce a doua cuprinde mai multe
elemente, obiectul ei fiind mai amplu descris şi cu oarecare complexitate. Dacă
putem compara prejudecata mai degrabă, hai să spunem, cu o pată neagră a
conştiinţei, imaginea duşmanului implică şi ideea unui pericol social
sau politic,
ceea ce face apel la sentimentele de frică şi nesiguranţă, sugerînd în acelaşi
timp
nevoia unei strategii de apărare. Iar dacă efectele unei prejudecăţi rămîn
totuşi
destul de limitate, ea fiind pasivă în esenţa ei, imaginea duşmanului are
conotaţii
ofensive. Ea produce, consider eu, o regrupare a intereselor unei societăţi şi
creează tabere adverse, fronturi. Şi pentru a face o ultimă precizare în
legătură
cu cele două noţiuni, vreau să spun că provenienţa unei prejudecăţi este de
multe
ori neclară, ea devenind între timp un tipar sau o stereotipie. Imaginea
duşmanului, însă, nu are şanse de supravieţuire dacă nu este continuu
alimentată.
Întreţinerea ei nu este posibilă fără participarea unor forţe politice în
viziunea
cărora uzul de forţă este calea de rezolvare a problemelor şi această
alimentare
nu se poate face decît cu concursul mediilor de informare care o susţin şi o
amplifică. Pusă în circulaţie, această imagine modifică atitudinea opiniei
publice,
schimbînd pînă şi codul comportamental la nivelul individului. Ea de fapt
marchează trecerea de la un climat al toleranţei şi al încrederii, necesar
raporturilor interindividuale şi intercomunitare, la intoleranţă şi
neîncredere.
Pe un plan mai profund imaginea duşmanului alterează sau chiar distruge ceea
ce am putea numi dimensiunea umană sau umanitatea. Am dorit să insist asupra
imaginii duşmanului deoarece noţiunea cuprinde, cum spuneam, un mecanism
care poate face parte şi dintr-o ideologie. Privind cu atenţie o să constatăm
că în
majoritatea confruntărilor violente, fie că este vorba de un război civil, de
unul
interstatal sau de conflicte etnice, imaginea duşmanului, întreţinută
artificial,
serveşte drept pretext pentru un demers al cărui scop este stăpînirea sau
anihilarea
celuilalt. Cum ar fi altfel posibile — aş dori să dau un ultim exemplu şi să
recunosc,
în acelaşi timp, retorica întrebării —, acţiunile militare asupra kurzilor din
Turcia,un stat considerat
democratic? Desigur că se pot discuta şi alte aspecte, cum ar fi
modul şi cauzele pentru care imaginea duşmanului se instalează în conştiinţa
opiniei publice. Cert e însă că aceste imagini sînt o expresie a intoleranţei
şi că
este în responsabilitatea noastră să atragem atenţia asupra existenţei lor şi
să le
spunem autorilor pe nume. Şi bineînţeles că numai în măsura în care supunem
termenii în care gîndim unei foarte severe verificări, vom reuşi să restabilim
raporturile, atît cele dintre indivizi, cît şi cele dintre individ şi
societate.
Andor
Horváth: Într-un oraş în care acum şase ani intoleranţa a fost dusă
pînă la capăt, pînă la violenţa cea mai brutală, avem obligaţia morală de a ne
pune
întrebări. Care este sursa ei? Prin ce mecanisme ajunge ea să acţioneze prin
oameni?
Ce mijloace ne stau la dispoziţie pentru a o elimina din viaţa noastră?
Momentul
acela tragic din viaţa noastră nu s-a mai repetat din fericire niciodată la
Tîrgu-
Mureş. Cum locuitorii oraşului sînt aceiaşi, componenţa etnică a populaţiei şi
datele principale ale relaţiilor din cele două etnii au rămas şi ele practic
neschimbate, apare foarte plauzibilă ipoteza că sursa acelui conflict nu se
afla
propriu-zis în oameni, în localnici, chiar dacă între aceştia existau anumite
tensiuni.
Ipoteza ne duce aşadar la politică, la momentul acela tulbure, post-decembrist,
de
organizare şi de consolidare a noii puteri. De ce are însă nevoie puterea de
intoleranţă? De ce o societate care tocmai cunoaşte euforia libertăţii poate fi
dirijată
către acţiuni ale violenţei extreme? La aceste întrebări se pot avansa
răspunsuri
ce privesc stricto sensu organismele puterii, dinamica grupurilor
sociale şi a
centrelor de interese în perioada imediat următoare prăbuşirii regimului
comunist.
S-a decis atunci — de fapt, în primele şase luni ale anului 1990 — strategia
exercitării puterii, precum şi actorii principali ai acesteia. În această
perspectivă,
cele petrecute la Tîrgu-Mureş ne apar ca un episod semnificativ al acestei
strategii
şi istoricii vor descifra cu siguranţă în logica evenimentelor elementele
constitu-
tive ale cristalizării noii puteri politice. Intoleranţa ne apare, prin esenţa
ei, ca
parte componentă a mecanismului de reglaj al libertăţii umane. Ea este o
poziţie
teoretică şi comportamentală categorică, de interdicţie a transgresării
frontierelor
admise, centrată cel mai adesea pe o ideologie defensivă, de salvgardare a
valorilor
sacre ori consacrate, manifestînd întotdeauna un spirit militant şi ofensiv,
introducînd în cultură un puternic element conflictual. Prin aceste elemente,
intoleranţa aparţine sistemului instituţional al lumii tradiţionale. Odată cu
contestarea sacrului şi a valorilor transcendente, lumea modernă respinge
intoleranţa şi lărgeşte considerabil frontierele libertăţii umane. În mod
paradoxal
însă, tocmai secolul XX a produs exacerbări înfricoşătoare ale intoleranţei
rasiale,
religioase, politice. Ele dovedesc, în opinia mea, acea criză profundă a
modernităţii,
care a preschimbat sentimentul tradiţional al siguranţei în nesiguranţă,
reperele solide
în relativitatea lor, generînd o stare a conştiinţei moderne deschisă
frustrărilor de tot
felul şi prin urmare, manipulării instituţionalizate. Aş spune aşadar că
intoleranţa modernă este mai puţin un
fapt cultural decît cea tradiţională şi mai degrabă un
fenomen politic. Intrată în latenţă în democraţiile occidentale care au reuşit
să
gestioneze mulţumitor o bogăţie considerabilă, dar gata să se reactiveze
oricînd şi în
aceste ţări, intoleranţa a rămas o virtualitate evidentă în ţările din Centrul
şi Estul
Europei, ca şi în alte părţi ale lumii, unde regimuri mai mult sau mai puţin
democratice
gestionează masa enormă a frustrărilor populaţiei. Conform celor spuse. în
viziunea
mea, orice confruntare serioasă cu intoleranţa trebuie să aibă în vedere în
primul
rînd cunoaşterea originii şi naturii frustrărilor, a mecanismelor de
transmitere şi de
menţinere a acestora. Este vorba deci de o regîndire şi o reaşezare a
coordonatelor
libertăţii, a însăşi condiţiei umane în societatea de astăzi. Acest efort
presupune nu
numai o privire critică, lucidă, asupra politicului şi instrumentarului său
tehnologic,
dar şi o examinare a funcţionării unor universuri de valori tradiţionale, cum
ar fi
istoria, naţiunea, religia. Dincolo de o indispensabilă evoluţie pozitivă a
societăţii
către mai multă bunăstare, îi revine culturii, în sensul cei mai larg al cuvîntului,
să
creeze o ofertă psihică şi comportamentală prin care, în ansamblu, oamenii,
conştienţi
de frustrările lor, pot fi capabili să regleze la minimum tentaţia
intoleranţei.
Claude
Karnoouh: În primul rînd aş dori să subliniez că nu pot înţelege
foarte bine din punct de vedere abstract cum putem aborda
toleranţa/intoleranţa.
Există un fel de toleranţă pe care o trăim aici, dar nu numai aici, ci şi în
ţara
mea; care este pur şi simplu o demagogie.
S-a ridicat
aici problema compromisului istoric, problema naţională,
identitatea naţională. România europeană. România specifică şi, în plus, s-a
ridicat
problema intoleranţei statului faţă de individ, cu cazul lui Heinrich Böll.
Acestea
constituie o veche problemă, cunoscută încă de la Socrate! Nu este nouă pe
continentul european. Şi s-a ridicai problema războiului. Aş dori să vă propun
două exemple: unul referitor la război, altul la identitatea aşa-zis naţională.
În ceea ce
priveşte războiul, eu mă mir foarte mult de faptul că astăzi este
considerat neacceptabil ca acţiune umană. De cînd sînt oameni pe pămînt,
războiul
este o parte a vieţii lor sociale. Dar trebuie să punem întrebarea, dacă se
putea şi
altfel; să analizăm ce ni se pare intolerabil la intoleranţa războinică de
astăzi. În
modernitate s-a formulat, ca o teorie şi ca un sistem, mai cu seamă la Hegel,
că
războiul este politica cu alte mijloace; aceasta se vede foarte clar în fosta
Iugoslavie.
S-a schimbat ceva între războaiele clasice şi cele moderne — deosebirea a fost
democratizarea maselor. Într-un război al populaţiei primitive, problemele sînt
de
ordin teritorial. Problema intoleranţei absolute, exprimată prin război ca
factor de
modernitate, se evidenţiază foarte precis de la începutul secolului al XVI-lea.
cu
războaiele religioase: pentru prima dată în Europa, masele s-au angajat pentru
o
idee, nu pentru a apăra o bucată de pămînt. Războaiele moderne ne-au
adus în
primul rînd la mobilizarea generală a tuturor oamenilor care se vor jertfi
pentru o
anumită idee: ideea de patrie. Mobilizarea generală nu afectează doar armata,dar atît societatea
civilă, cît şi industria. Astfel putem să analizăm de unde porneşte
intoleranţa modernă, radicală. De la idealuri exclusiviste, de clasă, de rasă,
de
religie. Inamicul pierde astfel înfăţişarea umană. Am fost soldat în Algeria şi
în
numele valorilor democratice ale Republicii am participat la un război colonial
foarte dur. Francezii au pierdut 50.000 de soldaţi, iar algerienii un milion de
oameni. Cifra pierderilor algerienilor este foarte apropiată de cifra
pierderilor
ruseşti în timpul celui de-al doilea război mondial. Şi asta pentru că
nigerianul nu
era considerat om, nu era bărbat sau femeie, ci era un mic şobolan —
acesta era
numele lor obişnuit — sau pepene — fiindcă numai unul din zece era
bun. Acestea
erau cuvintele folosite de propagandă.
Trebuie deci
să ne gîndim la raporturile între democratizarea politică de
masă a societăţii şi intoleranţa radicală. În Transilvania am întîlnit o
frenezie:
de a fi maghiar, sau de a fi român. Cînd aud pe cineva spunînd: „noi, ungurii
sîntem mai civilizaţi” sau „noi, românii sîntem mai la locul nostru”, am dovada
de rătăcire, de criză a identităţii persoanelor respective. În studiile mele,
am
cercetat mai mult problematica românilor decît cea a maghiarilor. Voi repeta
aici cîte ceva din ceea ce am sens de mai multe ori, în mai multe feluri.
Românii se
afirmă a fi un popor latin. Limba se consideră a fi dovada, chiar
dacă franţuzismele au devenit dese doar în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea: mai înainte limba română era cam deosebită. Latini, dar se consideră
şi
ortodocşi. Pentru mine însă, ca francez, după cum a fost întotdeauna rostită de
profesorii mei de istorie, latinitatea ar fi legată strîns de catolicism.
Astfel
latinitatea nu ar fi doar o opţiune lingvistică, dar şi religioasă. A fi latin,
după
părerea mea, este apartenenţa la o anumită cultură. Al doilea tip de
stereotipii
care reflectă o criză de identitate este afirmaţia: Bucureştiul e un mic Paris.
Dar
v-aţi gîndit vreodată să spuneţi că Parisul este un mare Bucureşti? Refuzul de
a
accepta ceea ce este e o problemă foarte interesantă. În micile declaraţii
amintite,
cred, se ascund probleme mari. Refuzi ce eşti, dorind să te faci mai european,
mai occidental decît occidentalii. Astfel, pentru a afirma ce eşti, trebuie să
dai o
definiţie şi un şir de calităţi negative altora. De fapt, se creează un efect
de
oglindă: îmi trebuie un negativ ca să exist cu ca fiinţă: ca imaginea mea să
fie
pozitivă, am nevoie de imaginea negativă a altuia. Ε un fel psihoză, a
stadiul de
oglindă, comparabil cu situaţia reginei din Albă-ca-Zăpada, care se uită în
oglindă, dar negativul îi spune mereu că nu este aşa cum vrea să fie. Şi avem o
dovadă extraordinară: antisemitismul fără evrei. Există oameni, care au nevoie
de un duşman. Acest lucru nu este specific doar în România, ci şi în celelalte
ţări din Europa Centrală şi Occidentală. Aş putea să vă spun că naţionalismul
francez este diferit de cel din România, căci este un naţionalism integrator.
Mu
are importanţă de ce origine eşti, ai unpaşaport francez, eşti francez.
Este un
naţionalism pozitiv — nu spun că e bun, că e tolerant, dar este o altă variantă
anaţionalismului. Acesta a
fost alternativa Europei moderne. În conformitate cu
aceste idei, Chateaubriand afirma că Franţa trebuie să aibă partea dreaptă a
Rinului, nu pentru că acolo se vorbeşte franţuzeşte — nici în Alsacia nu se
vorbeşte
franţuzeşte —, ci fiindcă acolo este zona de securitate a Franţei în faţa
agresorilor.
Dacă acolo sînt sau nu francezi, nu contează. Această alternativă, cea a
Apusul, îşi
pierde treptat valabilitatea. Ce va urma? Este o întrebare la care nu pot
răspunde.
Smaranda
Enache: Una din pistele propuse este raportul dintre democra-
tizarea de masă şi intoleranţa radicală. Desigur, au fost expuse aici puncte de
vedere mai mult sau mai puţin optimiste asupra fatalităţii intoleranţei, a
legăturii
ei cu democraţia, care merită, la rîndul lor, o abordare concretă.
Magda
Cârneci: Gabriel Andreescu, pentru că tot vorbeai de o exemplificare
a lucrurilor teoretice pe care le aducem aici în discuţie, din punctul tău de
vedere,
Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara este o demonstraţie de toleranţă sau
de intoleranţă?
Gabriel
Andreescu: Eu nu cred că orice situaţie trebuie discutată în termeni
de toleranţă sau de intoleranţă. Problema este numai dacă sîntem efectiv într-o
situaţie tolerantă sau intolerantă. În ce măsură este relevant să vorbeşti de
toleranţă
şi intoleranţă într-o asemenea situaţie? Cred că problema Punctului 8 de la
Timişoara este esenţialmente o problemă morală. Totuşi, fundalul conceptului de
toleranţă este moralitatea! Punctul 8 de la Timişoara şi-a pierdut complet din
relevanţă după primele săptămîni sau după primele luni de la Revoluţie. Ea
reflectă situaţia societăţii româneşti din acel moment, transformînd în
politică
acest punct, acest principiu al inaccesibilităţii foştilor comunişti cu înalte
responsabilităţi dinaintea momentului 1989, la înalte funcţii după 1989.
Magda
Cârneci: Eu cred că din perspectiva dumneavoastră Punctul 8 e o
demonstraţie de toleranţă şi de aceea v-am pus întrebarea. Pentru că felul în
care a
fost formulat acest amendament este o dovadă de înţelepciune practică care
presupune
o anumită toleranţă. Pentru că acolo, de fapt, foştii activişti nu erau excluşi
cu toţii,
ci îndepărtaţi pentru o perioadă precisă de timp, cinci ani, şi în rest toate
principiile
democraţiei erau respectate. Ce înseamnă asta? De fapt există o moralitate
clară în
spatele acestui Punct 8, căci se ştie bine ce se are în vedere, un punct pe
care toată lumea
poate să-i accepte, dar în vederea căruia
există mai multe căi, mai multe mijloace posibile.
Ori, aici se manifestă toleranţa, felul în care gîndeşti aceste mijloace: unele
sînt mai
murdare şi altele sînt mai curate, unele sînt mai morale şi altele sînt mai
imorale.
El nu
excludea total şi definitiv pe foştii activişti din viaţa politică, ci pentru
o perioadă de timp, în care trebuiau să se definească noile structuri
democratice.
În vederea unui bine ulterior care era democraţia, se avea în vedere o anumită
construcţie care presupunea înlăturarea anumitor căi considerate rele.
Gabriel
Andreescu: Acesta este paradoxul de după Revoluţie, ceea ce
demonstrează Punctul 8 de la Timişoara este faptul că victimele nu şi-au urît
atît
de mult călăii, cît de tare şi-au urît călăii victimele, cum spunea
Patapievici.
Smaranda Enache: À-propos de acest
Punct 8 de la Timişoara aş vrea să
adaug că în momentul în care a început dezbaterea în jurul lui şi cînd iniţiatorii
s-
au gîndit că ar fi bine să existe nişte adeziuni, în Liga noastră au fost
foarte multe
discuţii. Platforma Ligii consideră că nimeni nu poate fi culpabilizat
colectiv,
deci nimeni nu poate fi discriminat într-o categorie. Răspunderea este
individuală,
nu colectivă. La Timişoara, am fost destul de impopulară pentru că a trebuit să
susţin — în ciuda faptului că eram tentată şi eu, ca toată lumea, să susţin
Punctul
8 de la Timişoara care era foarte practic, chiar necesar pentru ca situaţia
politică
să fie uşurată pentru o perioadă scurtă —, trebuia să susţin că Pro Europa e
împotriva Punctului 8 de la Timişoara, pentru că el introduce o dimensiune
foarte
periculoasă în societate şi anume culpabilizarea colectivă. Or, din punctul
nostru
de vedere oamenii trebuie judecaţi individual, pentru faptele lor, şi nu în
colectiv:
marile drumuri către lagăre sînt pavate cu argumentele vinovăţiei colective.
Sigur
că este o mare dificultate, este o dilemă morală. Din punct de vedere practic
şi
politic şi noi susţineam că ar fi bine ca pentru o legislatură alegerile să se
petreacă
fără participarea celor care ocupaseră funcţii de partid. Punctul 8 ar fi fost
igienic
pentru societatea românească pe scurtă durată. Dar pe lungă durată?
Magda
Cârneci: Cum stabileşti responsabilitatea individuală în lipsa unui
principiu?
Smaranda
Enache: Principiul este justiţia: într-un stat de drept există o
justiţie la care mă pot adresa cu plîngeri împotriva cutărui sau cutărui
individ
care a fost călău, torţionar ş.a.m.d., iar acestuia îi vor fi anulate parte din
drepturile
sale civile din cauza acestui lucru: lui, ca individ, şi pentru faptele lui. Dar cum să
mă duc în faţa unui tribunal cu o vinovăţie colectivă?
Magda
Cârneci: Înţeleg, dar vreau să revin la ideea mea că Punctul 8 stipula
un principiu şi nu o vinovăţie colectivă, pentru că articolul respectiv stipula
că
„numai activiştii de la un anumit nivel în sus de responsabilitate...”, ceea ce
se
putea aplica în mod individual.
Smaranda
Enache: Şi dacă un singur individ de la un asemena eşalon ar fi
fost nevinovat şi corespundea acelui şablon, tot acest principiu nu ar fi fost
de
fapt inuman şi imoral?
Magda
Cârneci: Nu ar fi fost, pentru că nu se referea la tăierea capului sau
la deposedarea de drepturi civile sau politice, se referea de fapt numai la
participarea la puterea politică. Nu afecta cu nimic integritatea.
Smaranda
Enache: Dreptul politic este un drept garantat, un drept funda-
mental de a participa. Iată o dezbatere posibilă: este moral sau nu să
introducem
asemenea lucruri, să ne referim la categorii, la colectivităţi vinovate? Nu
ştiu
cum s-a întîmplat în Germania de după război acest lucru, adică dacă a existat
o
vinovăţie colectivă, o excludere prin lege sau nu. Dar în Franţa?
Claude Karnoouh: Nu colectivă.
Magda Cârneci: Procesele de la Nürnberg
s-au bazat de fapt pe această
problematică.
Claude
Karnoouh: Inculpaţii au fost acuzaţi individual la procesul de la
Nürnberg. Este o acuzare individuală, dar n-ar fi fost individuală dacă ar fi
fost
să găsim o vinovăţie pentru toţi membrii statului. Dezbaterea ar putea fi
extraordinară, este o dezbatere greacă şi aţi luat un drum total moral: moral
individul este responsabil pentru ceea ce face el însuşi.
Magda
Cârneci : Fenomenul disidenţei este un fapt care ţine de toleranţă sau de
intoleranţă? Întrebarea pare aparent îndreptăţită pentru că disidenţa este
valorizată
pozitiv, dar în acelaşi timp reprezintă un gest de intoleranţă faţă de un regim
politic.
Cum judeci un asemenea fenomen? Cred că aici ar trebui adusă în discuţie
următoarea
întrebare: oare există o intoleranţă care este pozitivă, care este benefică? Şi
aici sînt
obligată să răspund că există: este intoleranţa la intoleranţă — singura
intoleranţă
acceptabilă este cea care se opune intoleranţei. Ori, ce face un disident? Un
disident
este intolerant faţă de un regim intolerant. Deci disidentul se opune regimului
comunist, cum a fost în cazul nostru, pentru că regimul comunist a fost un
regim
intolerant. Intolerant şi pentru că era fanatic şi totalitarist, pentru că era
intolerabil
din punct de vedere uman şi din alte puncte de vedere.
O altă
chestiune ridicată aici este frica de asumare a propriei identităţi.
Desigur, era vorba şi de identitatea personală şi de identitatea colectivă,
dacă
vreţi, sau de identitatea naţională, pentru că identitatea se constituie la
diverse
nivele: la nivel personal, individual, la nivelul unui grup social şi la
nivelul unei
naţiuni. Cînd spuneam că ne este frică să ne asumăm identitatea eram în
concordanţă cu ceea ce spunea şi dl. Rudolf Herbert cînd afirma că pentru a-ţi
identifica în general identitatea, mecanismul cel mai facil este acela de a
construi
un duşman, o imagine negativă a unei alterităţi, a unui altcineva, a
diferenţei, a
celuilalt. Aceasta dovedeşte că de fapt ne este frică să ne asumăm propria
identitate
ca atare, în ceea ce este ca, cît este şi cum este. Şi pentru că nu ne-o putem
asuma
în sine, încercăm să ne-o asumăm prin raportare la altcineva, de obicei
printr-un
fel de raport de excludere. Acest fenomen se pune la toate nivelurile — şi la
nivel individual şi la nivel colectiv. Să vă mai dau un exemplu: cînd ieşi din
adolescenţă şi intri în prima tinereţe se întîmplă un proces de creştere, să-i
spunem
evoluţie: începi să-ţi dezvolţi propria personalitate, să-ţi dezvolţi
conştiinţa. Ei
bine, la această vîrstă se întîlnesc cel mai adesea fenomenele de intoleranţă
care
se manifestă, de pildă, în înregimentare, dorinţa de a fi într-un grup, într-un
partid, într-o societate radicală. De ce? Pentru că omul tînăr este speriat de
ieşirea
din familia care îi asigură o anumită identitate confuză, dar protectoare şi el
trebuie să-şi asume acum identitatea lui socială individualizată. In momentul
acesta apar temerile care se referă de fapt la asumarea propriei identităţi şi
imediat
căutăm să ne înregistrăm într-o formulă colectivă, într-un grup, de un fel sau
altul.
Smaranda Enache: Cred că dl. Herbert se
refera la faptul că statul însuşi
ajunge să fie purtătorul intoleranţei, folosind armata împotriva unei populaţii
care
este diferită. Există foarte multe gesturi de intoleranţă, unele menţionate de
dl. Herbert
îl aveau ca autor pe statul autoritar german, din anii '70. dar acest număr de
intoleranţe
oficiale şi statale a scăzut, sau e pe cale să diminueze tot mai mult în Occident.
Diferenţa este că în timp ce în Occident diminuează. în Europa Centrală şi de
Est
intoleranţa devine oficială, se oficializează. Un potenţial de
intoleranţă individuală
şi intracomunitară va exista întotdeauna, dar marele pericol vine, cum cineva
spunea
aici, cînd oameni încep să fie mobilizaţi în virtutea unei ideologii, cînd
intoleranţa
devine un mijloc de a mobiliza. Din acest punct de vedere sîntem tentaţi, deşi
nu
vedem nici un fel de perfecţiune şi desăvîrşire în Occident, să credem că unele
din
modalităţile practice prin care ei au reuşit să dezoficializeze intoleranţa ne-ar
fi şi
nouă utile. Aici nu este vorba că francezii sînt mai toleranţi decît românii
sau ungurii
decît românii, sau românii decît ungurii, ci că există administraţii tolerante
şi
administraţii intolerante. Aceasta este problema, după cum o văd eu.
Andor Horváth: Aş comenta cîteva gînduri expuse
de dl. Claude Karnoouh
şi comentate de dna Enache. În tabloul pe care l-a făcut dl. Karnoouh
societăţii
moderne şi locului enorm pe care îl rezervă intoleranţei, sigur că există un
sistem
ce se susţine cu argumente istorice foarte puternice. Cred însă ca şi dna
Smaranda
Enache, că paralel cu acest nivel s-a produs şi o creştere a nivelului de
toleranţă
la nivel individual, nu în ultimul rînd printr-un reglaj juridic, cultural,
uman al
noţiunii de violenţă, de libertate, de limite în general şi de obligaţii ale
omului
în relaţiile interumane, fie în sfera vieţii private, fie în raporturile sale
cu diverse
instituţii ale statului. Ca să dau un exemplu, la foarte mare distanţă, nu ştiu
cîţi
cunosc în ţara noastră că există o cartă a drepturilor animalelor care s-a
adoptai
acum vreo 15 ani şi care stipulează obligaţii ale oamenilor faţă de animale.
Bineînţeles că într-o ţară în care mor oameni de foame, este pe de-o parte
ridicol
şi pe de altă parte indignant să pretinzi în locul apărării drepturilor omului
apărarea drepturilor animalelor. Felul în care ideea de violenţă şi practica
violenţei a scăzut în ţările occidentale este un proces istoric şi este bine să
conştientizăm acest lucru pentru că altfel nu avem nici speranţa de a face
aceşti
paşi. Acum 15–20 de ani cînd am citit într-o revistă ideea că în Suedia s-a
adoptat
o lege prin care copilul poate să-l invite pe tatăl său în faţa tribunalului
dacă
aceasta îi dă o palmă, am rămas şi eu şocat, dar iată încă un exemplu prin care
violenţa se reduce printr-un act juridic. Voiam să arăt aici că această paletă
este
foarte largă şi ca constituie un sistem în care individul de astăzi, din lumea
occidentală, este condiţionat pentru un nivel minim de violenţă, un nivel maxim
de toleranţă. Sigur că în condiţiile unui război sau în anumite ipostaze, el
poate
ieşi din această condiţionare şi deveni la fel de bine intolerant ca şi
strămoşul lui
de acum 1500 de ani. Însă, eu aş preveni asupra unui anumit fel de a vedea şi
dea comenta fapte din
Occident care ne ajung prin filtrul instrumentelor mass-media.
Vreau să spun că felul în care uneori se formează ideea despre un Occident plin
de încrîncenare şi de violenţă, este falsă. În realitate este tocmai
contrariul, nici
nu întîlneşti cazuri în care un om să se adreseze altui om în mod nepoliticos,
jignitor, deci, ca să spun aşa, nivelul tensiunii individuale în raporturile
umane
este, cel puţin pentru un om care vine din Est, mult redus şi rămîi aproape
şocat
la acest contact. S-a pus întrebarea dacă chemarea la nesupunere civică poate
fi
considerată un semn de intoleranţă. Eu nu sînt un specialist în drept, poate mă
ajută domnul Gabriel Andreescu dacă greşesc, dar după cîte ştiu eu o asemenea
chemare nu s-a făcut în ţara noastră decît din partea unor lideri U.D.M.R. Eu
cred că în condiţiile în care legea permite anumite gesturi de protest şi de
împotrivire la anumite situaţii care nu convin unei comunităţi, în limitele
defi-
nite de lege, orice gest de nesupunere civică poate fi admis şi tolerat de
societate
fără nici un fel de problemă. Bineînţeles că în spatele acestei situaţii se
ascunde
de fapt problema relaţiei dintre majoritate şi minoritate, în ce măsură orice
decizie
reflectă ideea, în general admisă la noi, că majoritatea hotăreşte şi
minoritatea
se supune. Aceasta este vechea formulă comunistă, prin care partidele comuniste
funcţionau, dar democraţiile au trecut de mult peste acest principiu. Deci în
privinţa toleranţei şi a intoleranţei raporturile dintre majoritate şi
minoritate
trebuie să fie cu totul altele pentru că dacă ele nu se bazează decît pe acest
principiu, înseamnă că orice fel de minoritate nu poate fi decît supusă voinţei
majorităţii. Aici aş completa doar printr-o frază cele spuse de dl. Andreescu.
Dînsul enumera trei teme sau direcţii ale intoleranţei în România de astăzi, eu
aş
completa lista — care sigur că nu este nici definitivă, nici exhaustivă — cu
problema religioasă şi problema sexuală. Binenţeles că nu doresc să schimbăm
dialogul de astăzi în altceva decît este el prin definiţie, dar în lumea
modernă
există — ca un fel de dilemă, bineînţeles — problema toleranţei în religie şi
faţă
de religie sau religii. Nu sînt specialist şi nu am decît semnale ale unor
posibile
manifestări de intoleranţă. La fel este şi cu problema sexuală, care cunoaşte
în
lumea modernă o abordare care poate să nu convină unora, dar este o regîndire a
relaţiei dintre majoritate şi minoritate, dintre admis şi tolerat, pentru că nu
tot ce
este tolerat devine normă; toleranţa nu înseamnă că dacă o societate admite
anumite
norme ale alimentaţiei sau vieţii sexuale, le şi impune ca norme. Toleranţa se
constituie
ca un loc, ca un spaţiu în care se pot efectua mişcări care diferă, eventual,
de ceea ce
este caracteristic majoritar sau normativ pentru întreaga societate.
Gabriel
Andreescu: Legea trebuie respectată, este principiul legalităţii care
a fost adoptat, prin consens, din antichitate pînă în modernitate. Ei bine,
există
un corolar al acestei legi — legea nu numai că trebuie respectată, dar ea
trebuie
respectată în integralitatea ei, nu poţi să o aplici într-un caz şi să nu o
aplici în
altul. Nu e firesc să aplici cu stricteţe legea care incriminează pe părinţii
maghiaripentru că nu îşi trimit
copiii la şcoală şi să nu aplici legea în cazul gestului unui
personaj politic cum este Funar de a pune plăci care sînt o incitare clară la
ură
etnică, pentru care noi avem articole de cod penal. Legea trebuie respectată, dar
ea trebuie şi onorată, legea trebuie privită în ansamblul ei. Al doilea
aspect ţine
de dreptatea legii: legea trebuie respectată, dar ea trebuie să fie şi dreaptă — şi
aici există o întreagă istorie a legislaţiei privind minorităţile după Revoluţie.
Dincolo de detaliile privind interesele minorităţii maghiare de a promova
legislaţia proprie prin care să obţină drepturile pe care nu le-a avut înainte,
a
existat următorul fenomen care este inacceptabil din punct de vedere a
standardelor fireşti: prin Constituţia din 1991 şi prin Legea Învăţămîntului
din
1995, standardele interioare ale Constituţiei din 1965 şi 1978 au fost
coborîte,
ceea ce repet, este absolut nefiresc. Ei bine, atunci cînd legea nu este
dreaptă ce
faci, cum reacţionezi? Dumneavoastră, pentru a avea o imagine a cadrului în
care este pusă această întrebare, trebuie să reţineţi că la un fel de
nesupunere
civilă are dreptul chiar individul. Există acel principiu al apărării
individuale.
Deci într-o situaţie critică în care eşti atacat, ai dreptul să faci ceea ce în
mod
normal nu ai dreptul să faci, de exemplu să îţi loveşti atacatorul. Dar acest
principiu are în lumea de astăzi o amploare mult mai mare şi trebuie să ştiţi
că
unele constituţii moderne, cum este Constituţia Spaniei, legiferează dreptul
cetăţeanului şi dreptul grupurilor de cetăţeni de a se opune autorităţilor dacă
acţiunea autorităţilor tinde spre instaurarea unei dictaturi, chiar dacă se
folosesc
instrumentele legii. În aceste constituţii, ca şi în documente internaţionale
care
se referă la restrîngeri inerente de drepturi şi libertăţi, se introduce o nouă
sintagmă. Deci, atenţie, de fapt cetăţenilor li s-a recunoscut dreptul de a se
opune
unor acţiuni nedrepte, chiar dacă aceste acţiuni nedrepte folosesc legislaţia
ca o
formă perversă de utilizare a jocului democratic, a jocului legislativ, a
voinţei
majorităţii. Şi această legislaţie nu se opreşte numai aici. Spre exemplu,
există
cîteva situaţii excepţionale în care comunitatea internaţională acceptă unor
comunităţi dreptul la secesiune. Aceasta se întîmplă cînd aceste comunităţi
sînt
supuse la opresiune, se află în pericolul de a fi anihilate, nu numai fizic, ci
şi în
integritatea lor. Deci răspunsul, după părerea mea, este următorul: ca o
acţiune
care se împotriveşte obligaţiilor constituţionale, nesupunerea civică este
legitimă
numai în cazuri excepţionale, nu poate fi un lucru curent. Aceste cazuri
excepţi-
onale corespund situaţiei în care legislaţia este utilizată într-un mod cu
totul
arbitrar şi fiind manipulată ca atare, poate să aibă ca obiectiv afectarea unor
anumite valori, sau în situaţia în care legea este profund nedreaptă. O lege
care
este profund nedreaptă nu este acceptabilă şi există o întreagă teorie a
dreptului care
pleacă de la acest conflict dintre legislaţie şi morală, pentru că, cel puţin o
parte din
teoria dreptului are la bază dreptul natural, adică legea este ceea ce este
drept, ceea
ce face bine. O lege care nu corespunde acestui bine, nu este legitimă.
Smaranda Enache: Aş dori să închei subliniind
că problema mare rămîne,
în opinia mea, cum să dezoficializăm intoleranţa. În această ţară problema cea
mai importantă nu este cea a micilor intoleranţe interindividuale şi poate nici
chiar a acelei concurenţe care există între grupuri şi comunităţi, dacă ne
gîndim
la Transilvania. Există concurenţe sociale, de resurse, de respectabilitate, de
trecut,
de viitor care fac parte dintr-o fatalitate, bună sau rea. Nu este cazul să
judecăm
pentru că istoria nu este nici morală, nici imorală. Dar, dincolo de aceasta,
există
o oficializare a intoleranţei şi a terorii psihice, o creare conştientă a
imaginii
duşmanului pentru a întreţine în întreaga societate — şi majoritară şi
minoritară
— o stare de teroare psihică şi de frică. Cred că societatea civilă are menirea
să
se angajeze în activitatea de „imunizare” a societăţii pentru ca lucrurile care
s-
au întîmplat la Tîrgu-Mureş acum 6 ani să nu se mai repete, pentru ca noi,
fiecare, să nu ajungem să fim victimele unei intoleranţe oficializate, sau mai
rău, chiar complicii unei intoleranţe oficializate aşa cum s-a petrecut în
regimul
comunist.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006