Sensurile unei polemici

Eşecul „Primului Congres al Artelor

din România” — 1921

Liviu Maliţa

Sfîrşitul primului război mondial a reprezentat un moment de răscruce pentru destinul Europei. Configuraţia geo-politică se schimbă în urma prăbuşirii celor două Imperii, interesele şi strategiilor Marilor Puteri sînt serios marcate de pericolul proaspetei revoluţii bolşevice, modelul cultural, el însuşi structurat pe cele trei teme majore: antichitate, creştinism şi filosofia luminilor, se vede periclitat. În timp ce criza spiritualităţii europene părea să conducă în Occident la sfîrşitul umanismului, la pierderea credinţei în primatul raţiunii şi în mitul progresului infinit, România trăia, în schimb, un moment de triumf, convertind în fapt pozitiv experienţa nefastă a războiului. Speculînd conjunctura internaţională favorabilă, delegaţia română, condusă de Brătianu, reuşise să obţină la Tratatul de Pace de la Versailles, din 1919, recunoaşterea dublei uniri şi a autonomiei, îndeplinind visul secular al întregirii statale şi naţionale¹.

Pentru populaţia Transilvaniei, unirea a provocat o bruscă şi ireversibilă schimbare de perspectivă. Evenimentele i-au plasat pe maghiarii de aici într-o situaţie paradoxală. Din populaţie cu rol principal în stat, ei au devenit peste noapte minoritari — cea mai importantă minoritate statistică, etnică şi social- politică a Transilvaniei —, integraţi într-un stat în care nu mai deţineau supremaţia. Efectele în plan cultural sînt imediate. Budapesta nu-şi mai poate exercita hegemonia culturală de pînă acum, iar noua capitală, Bucureştiul, nu este în măsură să polarizeze forţele unei intelectualităţi în majoritate necunoscătoare a limbii române.

Pentru românii ardeleni, situaţia se prezenta oarecum inversată. Prin integrarea Transilvaniei în România Mare, ei devin populaţia majoritară într-un stat care — prin Constituţia din 1923 — se proclamă „stat naţional”. Pentru intelectualul român ardelean, izolat pînă la 1918 de o administraţie ne-românească, prefacerea este radicală. Unirea a condus, în cazul său, la ,,tranziţia de la un grup de opoziţie persecutat din interiorul societăţii maghiare la unul afiliat statului român”² suveran. Consacrării naţionale îi urma astfel în mod firesc recunoaşterea socială şi politică. România Mare era în 1920 o ţară nouă, dispunînd de noi şi importante resurse umane şi materiale, care se confrunta cu probleme noi ce necesitau soluţii noi. Noul ideal al intelectualităţii române din Ardeal se conformează imperativului primordial al statului român: realizarea unităţii spirituale şi a coeziunii naţionale. „Noi, afirma Ion Ştefan în 1936, ne-am văzut îndeplinit supremul vis naţional, în vederea căruia, pînă la război, se antrenau toate desfăşurările şi activităţile românilor şi se întîlneau toate înfrigurările şi temerile pentru soarta celor subjugaţi altor neamuri. Că pînă la evenimentul Unirii la noi trebuia să primeze politica, e just, dar fenomenul acesta era natural pe atunci pentru că izvora dintr-o necesitate a vremii [...] Astăzi idealul nostru nu mai poate fi nicidecum de natură politică şi e firesc ca o supremaţie a lui să cadă [...] de la sine pentru preocupările noastre asigurate unor altor meniri. [...] Noi avem cu totul alte necesităţi, constituind în primul rînd unificarea spirituală a populaţiei teritoriului ce-l avem în păstrare, din ridicarea sufletească a fiecărui român şi din o cît mai bună organizare a României ca stat”³. Reclamată ca necesitate de noua ordine politico–economică, redefinirea identităţii naţionale este imperios resimţită şi din interior, fiind urgentată de noua configuraţie statală. Incorporarea noilor provincii desprinse din imperiul austro–ungar şi ţarist accentuează diversificarea socială şi culturală internă. În timp ce Transilvania şi Bucovina beneficiază de o civilizaţie apropiată de cea central–europeană, Basarabia prezenta multe din trăsăturile unui sistem ţărănesc învechit. Deşi realitatea românească era în continuare una preponderent ţărănească, iar burghezia autohtonă era insuficient dezvoltată, existau totuşi premise pentru relansarea unei economii capitaliste moderne. „Ne găsim, va afirma T. Vianu în 1924, în momentul aproximativ al istoriei cînd o societate patriarhală trece în faza de stat”⁴. România se vede astfel confruntată cu urgenţa acţiunii politice ferme şi consecvente şi cu nevoia imperioasă de disciplinare a gîndirii, de reorientare şi radicalizare a efortului teoretic. Acelaşi contrast între anarhism şi modernitate se regăseşte în plan ideologic în confruntarea dintre direcţia tradiţională şi filosofia liberală. Sprijinindu-se pe ideile romantice şi spiritualizate de „tradiţie”, „etnie”, „naţionalism”, partizanii primei direcţii promovau o gîndire politică în ruptură cu modelul european şi se declarau adepţii regenerării organice; ceilalţi, dimpotrivă, consecvenţi unui mod de gîndire raţionalist, valorizau individul în detrimentul colectivităţii şi privilegiau ideea „contractualistă” în raport cu identificarea naţională. Promotorii modernismului opun specificităţii ostentative, „naţionalismului fracturii şi al excluziunii”, dezideratul universalizării, sincronizării şi al integrării. Ideea europeană, rezervată în secolul trecut unei elite intelectuale a Vechiului Regat şcolită în marile universităţi din Paris, Berlin ori Viena, devenise în noul climat socio–politic un principiu activ. Partidul liberal, instalat la putere în ianuarie 1922, îşi va structura programul de guvernare pe două coordonate fundamentale: lichidarea dublei anistroricităţi — levantină şi agrară — şi construirea voluntaristă a unei noi identităţi după modelul european asumat⁵.

Noua conjunctură a determinat totodată un nou tip de angajare a intelighenţiei româneşti din Ardeal. Pînă în 1918, pentru românii din Ardeal politica însemna prin excelenţă Marea Politică Naţională a Unirii. Idealul unionist reuşise să coaguleze energiile şi să concentreze forţele într-un partid unic (Partidul Naţional Român). Climatul de prefacere, remodelare şi modernizare a societăţii civile româneşti, instituit după primul război mondial, modifică radical raporturile intelighenţiei româneşti ardelene cu politica. Idealul politic prioritar, cel naţional, se împlinise. Noul ideal, al unităţii spirituale şi al omogenizării culturale, presupunea strategii diferite. Practica politică însăşi se diversifică în funcţie de partide, formule de programe politice⁶. Politica încetează să mai fie un fel de „religie laică”⁷, dobîndind un caracter mai accentuat pragmatic, susţinut de un demers concurenţial. Noua configurare a politicii în România Mare determină un alt fel de retorică, ce se depărtează de tradiţia „sincerităţii” şi se întemeiază în tot mai mare măsură pe calcul. „Sfintele” pasiuni politice de altădată capătă acum toate caracteristicile patimii. Noul discurs politic poate fi, de aceea, unul duplicitar, nesincer. Marea Politică (Naţională) alunecă în politicianism şi demagogie.

O prefacere similară, deşi cu consecinţe diferite, este antrenată în planul culturii şi literaturii. Opoziţia dintre cultura oficială (maghiară) şi cultura ma- ternă (română) a condus Ardealul de pînă la Unire la pierderea funcţiei integra- toare a culturii. „Cărturarul ardelean, mărturiseşte Al. Hodoş, nu se putea împăr- tăşi din binefacerile culturii numai într-o altă limbă decît cea a strămoşilor săi”⁸. Cultura devine astfel mai degrabă un obstacol în calea fuziunii spirituale, iar literatura în limba maternă un teritoriu predilect de afirmare naţională. Literatura îşi pierde autonomia atît în ochii oficialităţii (maghiare), cît şi pentru minoritatea română. Scriitorii ardeleni de limbă română afirmă şi susţin drepturile co-naţiona- lilor, încurajează, îndeamnă şi înflăcărează masa poporului. Consacrarea în plan artistic îi aduce totodată scriitorului şi recunoaşterea socială din partea propriei comunităţi naţionale. Mai mult. Evlavia ardelenilor pentru scrisul în limba română putea determina validarea artistică chiar şi acolo unde criteriile estetice nu îndreptăţeau întru-totul. „Literaturii, afirma Al. Dima, i s-a hărăzit [...] în Ardeal o funcţie socială şi naţională, ca tuturor domeniilor culturii, de altfel, începînd cu biserica şi terminînd cu ştiinţa. Preocuparea politică a fost prea firesc stăpînitoare aici, încordarea luptelor prea aprigă, comandamentele naţionale prea imperative pentru ca să poată fi preţuit oficiul estetic al aristocratului poet. Gustul unei poezii artistice propriu-zise a părut, cu drept cuvînt, aproape un act de părăsire a datoriei naţionale.”⁹ Aşadar unii, aflaţi pe palierul puterii, cît şi ceilalţi, situaţi mar- ginal din punct de vedere social şi politic, percepeau, din raţiuni proprii şi diferite, la fel scrisul în limba română: ca anti-guvernamental şi subversiv. Literatura slujea aici — cu fervoare, fără constrîngeri, deliberat — politicul, iar actul politic al scriitorului român era, pînă la Marea Unire, un act de iubire (naţională) ce presupunea dăruire şi sacrificiu. Iar poetul, fie el şi autor de idile, trecea drept scriitor politic.

După 1918, integrat firesc culturii sale materne, scriitorul român din Transilvania intră în confruntare cu vechile „hegemonii culturale” ale Ardealului, cu elita literaturii maghiare în primul rînd. „Avînd de aici înainte să se adapteze condiţiunilor unui stat în care elementul românesc primează printre minorităţi orgolioase de tradiţiunea lor şi în care importanţei noi îi corespund responsabilităţi incalculabile, scriitorului român în statul român, afirmă T. Vianu, i se puneau alte probleme”¹⁰. Respingînd spiritul revanşard în favoarea unuia competitiv, demonstrativ dar ne-ostentativ şi fair-play, el trebuie să facă dovada faptului că cultura românească poate fi la înălţimea culturii maghiare (precum şi a celei europene, în general). Imperativul său devenea depăşirea „apostolatului” prin profesionism literar.

În momentul integrării sale în România Mare, Transilvania — spaţiu multi- naţional¹¹ şi inter-cultural — aducea cu sine o problemă majoră specifică: cea a minorităţilor etnice. Unirea a schimbat doar raportul dintre „majoritari” şi „minoritari”. Problema a rămas însă aceeaşi.¹² Eşecul primului „Congres al Artelor din România” (1921), polemica iscată în presa vremii în jurul acestei iniţiative guvernamentale este o expresie emblematică a climatului ideatic confuz şi pasional instalat după primul război mondial în România. Devenit ministru al Cultelor şi Artelor, Octavian Goga are iniţiativa organizării cu prilejul „celebrării încoronării Suveranilor României” a unui „Congres General al Artelor” la Bucureşti. Reunind artişti din tot cuprinsul României Mari, cel dintîi congres de acest tip ar fi avut drept scop mărturisit „să strîngă legătura dintre artişti, să sprijinească interesele profesionale şi să contribuie astfel la ridicarea şi progresul Artei”¹³. Asociat unui eveniment poli- tic de asemenea anvergură cum este festivitatea încoronării, semnificaţia congresului nu este lipsită, fireşte, de dimensiunea sa politică — ceea ce se va releva, de altfel, cu prisosinţă pe parcursul polemicii iscate în jurul acestui proiect.

Deşi, aparent paradoxal, iniţiativa stîrneşte interes în rîndul artiştilor minoritari — un Comitet de organizare al artiştilor şi scriitorilor din Banat, alcătuit din Endre Károly, Honti Tibor, Delmár Dezső, Jánosy Dezső trimite o scrisoare de adeziune ministrului —, el va fi însă violent contestat de Societatea Scriitorilor Români şi de principalii scriitori români ai vremii din cauza invitării scriitorilor minoritari. Oportunitatea participării reprezentanţilor minorităţilor la acest congres va deveni obiectul unei aprige dezbateri. întreţinută de ancheta singurului cotidian bucureştean de teatru. „Rampa”¹⁴. Interviul solicitat principalilor scriitori şi artişti este centrat pe această problemă faţă de care se vor exprima poziţii diametral opuse.

De la bun început trebuie precizat un lucru. Faţă de forma publică a apelului Ministerului Artelor, ce nu conţinea nimic provocator, reacţia pe care el o stîrneşte este disproporţionată. Iritarea este posibilă în condiţii în care starea de spirit era deja inflamată. De observat că multe dintre replici sînt formulate nu la documentul oficial propriu-zis. ci la declaraţii sau iniţiative anterioare ale ministrului Goga care au stîrnit nemulţumire. „Nu credeam — răspunde Corneliu Moldovanu la acuza că atitudinea sa contestatară izvorăşte dintr-o veche animozitate împotriva ministrului Artelor — că o să-şi facă un titlu de glorie afirmînd categoric că «va lupta să nu se mai aducă nici o ştirbire culturei maghiare». [...] Nu credeam că o se mai gîndească să ridice statui poeţilor unguri cînd mai marii săi prieteni, Anghel, Iosif şi Gârleanu, nu au, c-o să se intereseze de pictorii, sculptorii şi poeţii maghiari mai mult decît de artiştii români... Nu credeam c-o să încurajeze pe agenţii Budapestei plătiţi gras ca să se întreţie iridenta în Ardeal, subvenţionîndu-i şi d-sa la rîndul său.” (nr. 1158. p.3). Iniţiativa acestui congres pare de aceea mai curînd pretextul decît cauza adevăratei iritări.

Este de reţinut apoi faptul că, dintre cei care manifestă rezervă faţă de congres, foarte puţini invocă motive strict profesionale. „Mă întreb — citim în numărul 1173 din 24 septembrie 1921 — cum se face că nici un scriitor nu s-a pronunţat în contra congresului, cu sau fără minorităţi? Cum se face că i-a trecut niciunuia prin minte că ‘intensificarea producţiei literare’ este o idee ‘amuzantă’, că Statul nu poate da talent celui care n-are...”. Alfred Moişoiu constata cu amărăciune că „epoca de refacere a ţării s-a transformat în epoca congreselor” (nr. 1165, p.3). Alţii, care recunosc utilitatea unei atari întîlniri, condamnă devierea de semnificaţie a congresului, „mutaţiunea de totalitate pe care a făcut- o politica în mintea ‘cerebralilor’ prin ei înşişi. [...] Puţin siguri de rostul lor în literatură, de puterea numelui lor, [unii] ‘scriitori’ au găsit că este mai comod să transpună o problemă culturală într-una electorală. [...] Lupta pentru pîinea cea de toate zilele şi cu ceva caşcaval — se va da în numele românismului” (nr. 1187. p.1). Doar cîteva spirite europene şi lucide, printre care B. Fundoianu, găsesc ideea rezolvării problemelor scriitorilor şi artiştilor români printr-un congres neviabilă. „Acuz statul că este perfect incapabil de a cerceta şi satisface compe- tent şi cinstit nevoile materiale de existenţă şi producere ale artiştilor — indi- vidual sau pe bresle. Statul, ce-i drept, mărturiseşte D. Cuclin, are datoria, frumoasă: dar nu şi-o poate face.” (nr. 1171. p.2) Nu prin congrese, ci prin măsuri concrete şi printr-o acţiune coroborată şi dirijată a scriitorilor şi artiştilor se va putea găsi soluţia oportună. „Se impune, este de părere acelaşi D. Cuclin, o nobilă organizare a artiştilor înşişi; scriitorii n-au nevoie de stat, ci de un sindicat profesional.” (nr. 1173, p. l) Ce eficienţă ar putea avea în aceste condiţii un congres profesional aservit unor scopuri politice, transformat astfel într-o manifestare protocolară, festivistă nu e greu de bănuit.

Cei mai mulţi însă transferă propria nemulţumire din plan social în plan naţional. „Dintr-o chestie pur profesională, afacerea, observă Ion Foti, a degenerat în răscolire de patimi încinse...” (nr. 1173, p.2) Liviu Rebreanu îl numeşte „congres nenorocit”, Alfred Moşoiu vede în el o „monstruozitate şi o silnicie a credinţelor noastre politice”, iar Minulescu o pricină de confuzie generală: „Aşa cum voeşte să ne împreune din oficiu dl. ministru al Artelor, congresul culturii române nu poate fi decît o promiscuitate politică sau o caricatură a unui nou Turn Babel în miniatură” (nr. 1156, p. 1). Violenţa cu care este respinsă participarea reprezentanţilor minorităţilor (în primul rînd maghiare) la acest congres pare de neînţeles, mai ales că, aşa cum sublinia acelaşi Ion Foti, „chestiunea nu este nici aşa de gravă, nici aşa de decisivă pentru cultura românească” (nr. 1173, p.2). Ea are însă, credem, propriile sale motivaţii.

Ca şi celelalte state din Europa de Est, formarea statului naţional român la 1918 s-a fundamentat pe dreptul la autodeterminare al majorităţii, consfinţit de Conferinţa de pace de la Paris din 1919. Aceeaşi Conferinţă impunea însă noilor state naţionale tratate speciale asupra minorităţilor. România semnează tratatul¹⁵, asumîndu-şi responsabilităţile ce decurgeau în mod firesc din însuşirea acestui act politic. În ce măsură era însă România pregătită să respecte în practică aceste obligaţii e greu de spus. Mai ales că, prin Convenţia de la Paris, noilor state est- europene cărora „le-au fost impuse tratate asupra minorităţilor”, nu le-au fost asigurate şi „mijloace pentru controlul îndeplinirii lor”¹⁶. Apoi România, deşi avea un număr deloc neglijabil de minorităţi, s-a definit ca stat naţional. Imperativul primordial era, de aceea, după cum s-a văzut, realizarea coeziunii interne, crearea sintezei naţionale şi culturale, armonizarea socio–economică. „Sîntem generaţia din ziua dintîi — va afirma Goga într-un discurs ţinut la Cluj în 1925 în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. N-avem nimic din disciplina armonizatoare a societăţilor construite. N-avem tabla valorilor stabilite [...] Suntem astăzi [...] la o răscruce a evoluţiei. Ţara, reunită din patru moşteniri disparate ca tradiţie de stat şi de cultură, nu s-a închegat încă; ţara trebuie să devie de-abia acum, dintr-o entitate politică şi geografică, o entitate morală...”¹⁷ În acest climat de re-compunere identitară, problema minoritară devine secundară cînd nu de-a dreptul stînjenitoare.

Refuzul minorităţii maghiare¹⁸ — în parte a celei evreieşti — din Transilvania de a colabora cu administraţia românească în efortul acesteia de re-modelare şi modernizare a societăţii româneşti a sporit tensiunea. „Elitei maghiare i se părea că măsurile româneşti din 1919 erau menite să schimbe prevalenţa majorităţii maghiare din oraşe şi, prin distrugerea clasei intelectuale maghiare, liniile politicii româneşti intenţionau, de asemenea, să altereze civilizaţia superioară a maghiarilor”¹⁹. Tradiţia exerciţiului puterii şi conştiinţa superiorităţii culturale, violenţa rupturii de Budapesta, prin nimic anticipată, interzicea maghiarilor integrarea în statul român. Nu trebuie exclus şi un sentiment de refuz al realităţii. Frustraţi de consecinţele politice ale războiului pentru Ungaria, mulţi maghiari sperau, poate, mai ales în primii ani postbelici, că deciziile Conferinţei de pace vor avea un efect provizoriu, circumscris temporal, şi că ele vor putea fi, într-un nou context politic, revocate. O Transilvanie românească părea pentru început de neconceput, un „accident al Istoriei”. Oricum, integrarea era în mod curent echivalentă cu asimilarea, ceea ce ar conduce la descentrarea fiinţe naţionale. Frica de asimilare accentuează tendinţele de singularizare şi diferenţiere.

Mitul polifoniei se prăbuşeşte şi din cauza populaţiei majoritare. În cazul ardelenilor, conştiinţa multiculturalismului Transilvaniei este blocată, credem, de mirajul unirii, de efervescenţa generată de împlinirea idealului naţional. „Nevoia centripetă de apartenenţă” (termenul aparţine lui Norman Manea) îşi găsea, în sfîrşit, satisfacţie. Sentimentul greu de cenzurat al trimfului — românii simt, în sfîrşit, că fac Istorie —, voinţa demonstrativă de a modela o societate românească (bazată pe ideea europeană) inoculează tendinţa de a interpreta toleranţa faţă de minorităţi drept centrifugă idealului naţional. Aceasta mai ales în cazul maghiarilor din Transilvania, pe care mentalul colectiv are dificultăţi în a-i recepta drept o minoritate etnică faţă de care naţiunea are obligaţii (politice şi morale). Dacă dorinţa lor de păstrare a identităţii naţionale putea fi principial acceptată, acţiunea maghiarilor în acest scop este considerată imcompatibilă cu imperativul naţional şi politic actual al românilor.

Iată de ce scriitorii români ardeleni resimt o frustrare psihologică în faţa prezenţei confraţilor lor maghiari la congresul culturii româneşti. Unirea, care a spulberat vechile rînduieli, l-a încurajat pe scriitorul ardelean să spere într-o grabnică modificare a statutului său. Sosise momentul ca meritele sale (reale) în formarea şi păstrarea identităţii şi a conştiinţei naţionale în Ardeal să-şi găsească, în sfîrşit, aprecierea deplină. Toleranţa, mai mult, interesul deosebit manifestat de statul român faţă de scriitorul maghiar nu puteau fi privite de aceea cu ochi buni. El se regăseşte în situaţia fiului mai mare din cunoscuta parabolă a „Fiului risipitor”. El, fiul legitim, el este cel care merită recunoaşterea (şi recunoştinţa) Tatălui. Este un drept al său pe care şi l-a cucerit prin întreaga sa activitate anterioară. Dar iată că fiul adoptiv beneficiază de un tratament egal, ceea ce nu poate decît să-i tulbure bucuria triumfului atît de mult şi intens aşteptat. Frustrarea este potenţată de starea — de derută pentru unii, de inadaptare pentru alţii — care urmează după consumarea primului moment de beatitudine. Scriitorul român este nevoit să constate că miracolul unirii nu a rezolvat instantaneu propria sa integrare în România Mare. Îi este, de aceea, greu să admită că integrarea sa în statul şi în cultura română se face simultan cu cea a scriitorului maghiar, rus sau german. „E absurd şi nemaipomenit, afirmă Rebreanu, ca abia după trei ani de la Unire, un guvern român să se îngrijească mai mult de propăşirea culturală şi naţională a minorităţilor decît a romanilor Ε imoral ca ungurii care vreme de o mie de ani s-au cultivat şi întărit pe spinarea unei majorităţi de iloţi, azi, cînd iloţii şi-au scuturat jugul, să continue a-şi spori cultura cu sprijinul aceloraşi iloţi, în loc să fie lăsaţi să se mai cultive şi numai prin forţele lor proprii. Ε revoltător ca aceiaşi unguri, cari veacuri întregi au făcut literatură şi arta ungurească cu banii naţionalităţilor, azi să continue a lua, ca minoritate, subvenţii şi alte sprijinuri pentru literatura şi arta lor de la guvernul român.” (tir. 1158, p. 3)²⁰. Dacă e vorba de integrare, atunci scriitorul român ardelean vrea prioritate.

Alte luări de poziţie indică faptul că o bună parte a scriitorilor români nu era încă pregătită pentru un dialog european. Inacceptabilă ne apare poziţia lui Corneliu Moldovanu — preşedinte la acea dată a Societăţii Scriitorilor Români —, cu atît mai mult cu cît, după cum se va dovedi ulterior (v. nr. 1158, p.3 şi nr. 1163, p.3) atitudinea sa reprezintă poziţia oficială a Comitetului S.S.R. „în acest Congres, afirmă preşedintele în exerciţiu, cultura naţională e invitată să încerce un respingător concubinaj cu celelalte culturi ostile românismului.” (nr. 1158, p.3) Identificînd, în baza unui raţionament vicios, cultura română cu „românismul” — dacă limba oficială, limba autorităţii, cea pe care o vorbeşte „Cel Puternic” este limbă română, atunci limba culturii trebuie să fie cu necesitate aceeaşi —, C. Moldovanu poate defini congresul drept o „internaţională deghizată”, deoarece, după cum observă B. Fundoianu, preşedintele S.S.R. „Împarte culturile după destinul lor din Tratatul de la St. Germain. Împins odată pe calea rea, el ajunge să împartă şi pe băştinaşi în tabere, să-i ameninţe cu sineaţa. Poliţia devine, în ultimă analiză, critică literară.” (nr. 1174. p.3). Se poate descifra în această spaimă xenofobă şi în discursul autoritar–axiomatic al reprezentantului S.S.R. absenţa (la români) a unei tradiţii şi a unui exerciţiu suficient de îndelungat al guvernării.

De-a dreptul stupefiant este apoi complexul cultural prezent în expozeul lui I. Minulescu. „Întrunirea într-un congres cultural a tuturor artiştilor, aparţinînd diferitelor naţionalităţi din România, poate fi dăunătoare prestigiului propriei noastre culturi naţionale. [?!] Nu m-ar mira chiar faptul, dacă congresul s-ar ţine — afirmă poetul «romanţei pentru mai tîrziu» — să nu fim puşi în trista ipostază de a deveni tocmai noi, românii, «minorităţile» congresului culturii române. Ba ceva mai mult, riscăm să fim puşi chiar într-o minoritate calitativă” (s.n.). Argumentaţia frizează ridicolul: „Am informaţiuni, declară tacit complice poetul–gardian–al–inteligrităţii–naţionale, că minorităţile vor căuta să se manifeste cît mai compact şi zgomotos. [...] Budapesta se pregăteşte să trimeată la Bucureşti cu atestate speciale că sunt produsul Ardealului pe cei mai de seamă scriitori şi artişti unguri.” [sic!] (nr. 1150. p.2) Minoritari în termeni juridici şi politici, maghiarii sînt percepuţi ca o minoritate de elită, care ar putea domina cultural. Neonoranta atitudine de provincialism cultural a lui Minulescu dă expresie unei suspiciuni mai generale: teama de a nu se ajunge la discriminare în favoarea minorităţilor.

Apărătorii poziţiei naţionaliste aliniază trei categorii de argumente de esenţă pur naţionalistă, de valoare demonstrativă — vizînd „integrarea europeană” şi de natură morală. Le vom examina pe rînd.

Congresul este „prematur”, „inoportun” şi „nechibzuit” deoarece impietează asupra procesului de coeziune şi identitate naţională. „În România Mare şi Nouă, afirmă Rebreanu, scriitorii şi artiştii au îndatoriri noi şi mai mari ca în trecut. Pentru consolidarea naţională şi unificarea sufletească a ţării mărite, literatura şi arta românească ar putea face tot atîta, dacă nu chiar mai mult decît politica meschină de fraze umflate sau jandarmul inconştient. Cultura românească adevărată, nu impusă, ci pătrunsă, ar cuceri toate sufletele din cuprinsul noilor hotare mai repede şi mai trainic decît licitaţiile demagogice răsfăţate în atîtea partide noi şi vechi. Literatura, teatrul şi muzica [...] ar putea fi în România Mare cel mai puternic element de înfrăţire şi propagandă naţională.” (nr. 1158, p.3) Argumentele umaniste şi idealiste se împletesc cu atitudinea cea mai intolerantă: „...nu putem, încheie contrariant Rebreanu, deschide braţele celor ce oftează spre Budapesta şi cochetează doar pentru subvenţii cu Bucureştiul.”

Dacă congresul „nu are şi nu poate să aibă [decît] o singură şi mare preocupare: Limba şi Arta românească” (Alfred Moşoiu), prezenţa scriitorilor minoritari este irelevantă şi, mai ales, inutilă. „Ce ar putea căuta scriitorii şi artiştii minorităţilor la un congres unde trebuie să fie vorba numai de manifestări ale stalului, deci româneşti?” (L. Rebreanu). „E, desigur, tranşează C. Moldovanu chestiunea, o laşitate, o slăbiciune vinovată, ca noi să le oferim subvenţii teatrelor maghiare, să ridicăm statui poeţilor maghiari, să le organizăm congrese, să ne pupăm în bot, cînd maghiarii şi ruşii ne aruncă în aer aşezămintele de stat, dau foc teatrelor noastre şi zilnic se agită ca să sfarme aceea ce noi am clădit cu atîta trudă şi cu atîta sînge viteaz” (nr. 1116, p. 1).

Între un artist român şi colegul său minoritar, decretează adversarii congresului, nu există „o comunitate de interese” (v. nr. 1160, p. 1) Există. în schimb. între ei o diferenţă ireductibilă: limba. „Atîta timp cît scrii într-o limbă străină, afirmă Minulescu, chiar dacă întîmplător ai fi român sau numai cetăţean român, nu poţi avea pretenţia că eşti un pionier al culturii româneşti.” Limba este, aşadar, criteriul unic prin care poate fi atribuită/recunoscută unui scriitor calitatea „naţională”. „Eu personal, afirmă poetul, nu am considerat niciodată ca scriitorii români pe Charles Adolphe Cantacuzino sau pe doamnele Mathieu de Nouailles şi Elena Văcărescu, oricîtă admiraţie am pentru talentul lor. [...] În schimb, voi întinde întotdeauna cu drag mîna şi sufletul străinului care, scriind româneşte (s.n.), înţelege să-şi pună în serviciul culturii noastre naţionale cugetarea, fantezia şi năzuinţa lui spre frumosul–etern. Iată pentru ce evreii care scriu româneşte, pentru mine sunt mai români decît toţi adevăraţii români care scriu în limbi străine.”

Or, dacă limba unui popor „este cea mai importantă şi poate unica armă băştinaşă pentru apărarea culturii şi pentru că peste Comandamentele ei nu se poate trece decît cu rizicul sufletesc al renegatului ce se leapădă de religia strămoşească.” (nr.1150, p.2) prezenţa minorităţilor la congres nu poate fi decît inutilă (poziţia va fi nuanţată de un oarecare Cuzinsky, pentru care „artiştii şi scriitorii minoritari nu pot fi primiţi ca români, ca reprezentanţi ai geniului poporului românesc”, dar care, în calitatea lor de „cetăţeni liberi ai României Mari”, au tot dreptul de a participa. Prezenţa lor nu are cum să constituie „un pericol pentru cultura şi arta românească”. „Le vom cere acestor artişti minoritari un singur lucru: să-şi schimbe nu sufletul, ci limba. Dorinţele şi cerinţele lor să şi le exprime în limba românească, atîta vreme cît sunt şi vor rămîne de aici înainte cetăţeni români” (nr.1181, p.3)

Pe scriitorii români şi minoritari i-ar despărţi nu numai limba, ci şi interese proprii fundamental diferite. „Nu văd, afirmă C. Ardeleanu, ce rost ar mai avea participarea scriitorilor români la congresul împestriţat cu reprezentanţi ai minorităţilor, cînd nici o afinitate sufletească nu poate exista între ei şi noi, şi cînd întreaga lor activitate culturală se sprijină tocmai pe idei şi interese contrarii alor noastre. [...] Sunt contrarii şi nu se feresc chiar a mărturisi că ei [reprezentanţi ai minorităţilor maghiare, germane, bulgare sau ruse], în manifestările lor, se inspiră şi cugetă, depinzînd şi rămînînd legaţi de centrele respective: Budapesta, Berlin sau Moscova, considerîndu-se ca membri ai mişcării culturale din acele centre, slujind făţiş tridentele.” (nr. 1163, p.3) Ecuaţia e cît se poate de simplă: cei care au împiedicat ieri structurarea fiinţei naţionale a românilor nu pot fi astăzi partizanii acestui demers. Prezenţa lor între graniţele statului român rămîne, dacă nu ameninţătoare, atunci provocatoare.

Al doilea set de motivaţii vizează valoarea politică demonstrativă a congresului, trădînd teama de riscul unei percepţii deformate înafară. „Cînd ne străduim să dovedim că suntem un stat naţional unitar, cum este posibil, se întreba acelaşi Minulescu, ca în congresul culturii româneşti să auzim vorbindu-se altă limbă decît cea pe care o vorbim noi?” (nr.1150, p.2) Dacă „România Mare nu se poate consolida decît ca stat naţional”, atunci congresul, „aşa cum e plănuit, ar fi cu atît mai periculos, trage C. Ardeleanu consecinţele ultime ale acestui raţionament, cu cît ar însemna [nici mai mult nici mai puţin decît] recunoaşterea Statului român ca stat poliglot, federativ, adică un fel de nouă Austrie.” [sic!] (nr. 1163, p.3) („Întrucît, se întreabă retoric Andrei Branişte, a sta de vorbă cu oameni de altă naţionalitate din cuprinsul aceleiaşi ţări înseamnă a face internaţionalism?” — nr.1162, p.3).

Resorturile atitudinii de respingere a prezenţei scriitorilor minoritari (maghiari) ies cu adevărat şi în mod pregnant în evidenţă odată cu revelarea argumentelor de natură morală. Premisa de la care se porneşte este că cetăţeanul minoritar va fi un permanent ne-integrat. „Cum îşi poate imagina cineva, se întreba Cuzinsky, că aceşti oameni se vor transforma şi vor deveni româneşti ca suflet, cînd ei sunt unguri, saşi, ruşi, etc? Cum se va putea vreodată simţi pecetea românescului în opera unui scriitor de origine germană, crescut în şcolile, cultura, mediul, etc. german?” (nr. 1181, p.3) „Suntem atît de naivi, se întreba şi Rebreanu ironic, să credem că artiştii minorităţilor, încîntaţi că au devenit cetăţeni români, au să se pună îndată în slujba culturii româneşti?” (nr. 1158. p.3) La apelul românilor nu vor răspunde, e limpede, decît „renegaţii”. „Eu unul, declară Rebreanu, nu-mi pot închipui cum ar putea lua parte scriitorii unguri adevăraţi la un congres al artiştilor din Bucureşti, precum nu îmi pot închipui ca Goga, Agârbiceanu, Ciurea sau alţii ar fi putut lua parte la vreun congres al artiştilor la Budapesta.” În baza unei similitudini existenţiale şi istorice, Rebreanu atribuie maghiarilor rămaşi în România Mare sensul militantismului românesc din Ardealul de dinainte de 1918. „Scriitorul ungur ardelean de azi, întocmai ca şi scriitorul român ardelean de ieri ar fi considerat un renegat, dacă s-ar repezi la banchetele artistice din Bucureşti. [...] Ungurii cinstiţi nu se vor împăca prea curînd cu noua lor situaţie. Nici nu le putem cere să uite în trei ani un trecut milenar. Le putem pretinde însă să fie cetăţeni corecţi şi ascultători de legi. Şi, la nevoie, le-o putem impune. [...] În loc de dragoste frăţească, mai bine am căuta să obţinem stima naţionalităţilor. [...] Cu renegaţii vom cîştiga noi oare minorităţile din teritoriile alipite? De renegaţi şi linguşitori avem oare nevoie?” (nr. 1158, p.3) Chiar dacă am accepta drept corectă premisa potrivit căreia maghiarii cinstiţi din Ardealul românesc nu pot fi decît „militanţi”, o eroare de interpretare tot se menţine. Rebreanu nu a luat în calcul posibilitatea ca maghiarii ce au optat pentru cetăţenia română să manifeste un tip diferit de militantism. Felul în care, modificîndu-şi comportamentul şi făcînd un efort suplimentar de afirmare şi definire a identităţii naţionale, ei îşi organizează o viaţă culturală proprie în Ardealul postbelic atestă valabilitatea unei atari ipoteze.

Maghiarii din România Mare nu au avut şi nu puteau avea acelaşi tip de comportament cu românii din Imperiul Austro–Ungar din motive evidente. Mai întîi, conjunctura politico—istorică era alta. Ei trăiau într-o democraţie măcar juridic şi politic consfinţită. Nu se aflau în situaţia de a trebui să creeze principalele instituţii de păstrare a conştiinţei naţionale — biserică, şcoli, edituri, presă, etc. — deoarece ele existau deja, iar existenţa lor nu era nici în prezent cu nimic periclitată. Mai mult, în primii ani, fosta nobilime şi burghezie maghiară reprezenta în continuare puterea economică în Ardeal, deţinînd pîrghiile finanţelor, industriei, agriculturii, comerţului, etc. pînă la reformă.

Avînd conştiinţa superiorităţii lor culturale, ei nu resimţeau atît de acut dezechilibrul „naţional” încît să simtă în egală măsură cu românii din Imperiul Austro–Ungar nevoia unei aşa-zise protecţii a Patriei Mamă. Ε interesant de observat în acest sens dubla mişcare de endogenic, închidere asupra ei însăşi, a minorităţii maghiare: pe de o parte, prin rezistenţa faţă de cultura română şi refuzul integrării, pe de altă parte, prin tendinţa de disociere în plan cultural şi faţă de maghiarii de „dincolo”, tentativa de a opune hegemoniei culturale a Budapestei descentrarea regională. Se ajunge astfel la un paradox cît se poate de curios: maghiarii din Transilvania sînt mai elitişti dar în acelaşi timp într-un anume fel şi mai provinciali decît românii ardeleni. În timp ce aceştia din urmă făceau eforturi pentru a pierde „culoarea locală” spre a se integra firesc în cultura română, care, ea însăşi se afla într-un moment exploziv, cînd făcea eforturi de „universalizare”, accentuarea ardelenismului pînă la manieră şi transformarea lui într-un atribut al valorii perene a condus la provinciali/arca literaturii maghiare din Transilvania. Absenţa unei critici obiective, larga publicitate de care se bucurau aceşti scriitori a determinat supraevaluarea lor. Fiind totuşi puţini la număr, scriitorii se identificau în mare parte cu gazetarii, ceea ce conducea la practica unei critici indulgente în gazete — „un schimb prietenesc de laude”, un fel de „reclamă reciprocă”. „Confuzia amabilă, mărturiseşte Georg Kristóf, întîlnea la fiecare pas numai artişti, numai genii şi în fiecare carte o capodoperă.”²¹ Se întîmpla astfel cu literatura maghiară din Transilvania ceea ce se petrecuse cu literatura română din acelaşi spaţiu pînă în 1918: „certificatul de naţionalitate scutea de orice judecată (estetică), iar imperativul sîngelui arunca pe scriitor drept în arena creatorului.”²²

Cu puţin timp înainte de data la care congresul urma să aibă loc, în 24 septembrie 1921, Ion Foti face, printr-o scrisoare deschisă adresată directorului „Rampei”, un rezumat succint al „discuţiilor care nu se mai termină”. Situaţia s- ar prezenta astfel: „pe de o parte, ministrul Cultelor şi al Artelor convoacă pe toţi artiştii din cuprinsul României la un congres pentru a se discuta chestiuni profesionale. Societatea Scriitorilor Români, invitată, răspunde, prin comitetul ei, că nu aderă şi că respinge ideea unei adunări în care artiştii români să stea de vorbă cu artiştii germani, unguri sau ruşi asupra nevoilor comune. De aici, scriitorii s-au împărţit în două tabere: pe de o parte, naţionaliştii intransigenţi, pe de alta, umaniştii...” (nr. 1173, p.2) Aceştia din urmă contestau categoric poziţia „naţionaliştilor”. „Evocarea permanentă a Ţării, a Neamului, a tronului, a etc. în materie de artă — se afirmă într-un comentariu al unui redactor al „Rampei” — echivalează cu un intolerabil şantaj moral. În faţa dlui C. Moldovanu, scriitor patriot şi poet de partid, îmi permit să ridic figura simplă, blîndă, frumoasă şi eroică în sensul cel mai nobil al cuvîntului, figura lui M. Săulescu, căzut pe cîmpul de luptă cu faţa la inamic, apărînd trecătoarea de la Predeal — vo-lun-tar. Acesta este singurul scriitor român care a făcut «politică naţională»”. (nr.1159, p.1)

Exemplară este intervenţia pictorului N. Tonitza. „Discuţia, remarcă el într-un rechizitoriu al polemicii desfăşurate, n-a adus (pe lîngă jignirea prin nimic justificată a noilor noştri cetăţeni) decît o apreciabilă diminuare pentru tot restul lumii civilizate a autorităţii noastre de proaspeţi stăpînitori ai unui Stat polinaţional. Stăpînitori care, de-abia ieri, ca soldaţi cucernici, am luptat, în marea şi sincera armată europeană pentru liberarea tuturor micilor naţiuni sub- jugate.” (nr. 1170, p.3) „Ar fi barbar, recunoaşte şi Emil Isac, ca noi, cari ne bucuram de binefacerile unei democraţii rurale, să imităm pe feudalul arogant. de-a ignora orice manifestare ce iese din sfera noastră de interes.” (nr. 1166. p.3)

Întregul mecanism al apărării naţionaliste este demontat punct cu punct. Fiecărui argument îi este opus un contra-argument. „Concubinajului cultural”, care periclitează, în opinia lui C. Moldovanu, cultura naţională. Andrei Branişte îi contrapune o „fericită fecundare”, o coabitare întru-totul benefică. Complexul de inferioritate culturală este respins ca nedemn şi taxat ca atare. „D. Moldovanu crede că ne va covîrşi [cultura ungară], se întreabă B. Fundoianu. Cu atît mai rău! Dacă suntem atît de slabi, nu ne putem apăra cu poliţia. Nu aperi fecunditatea unei idei cu gardiştii.” (nr. 1174, p.3) „Eu, intervine Dem Teodorescu, afirm însă că intelectualitatea românească n-are a se teme de covîrşirea celei străine.” (nr. 1155, p.3) Formula dialogului cultural este propusă ca substitut optim intoleranţei naţionaliste. „Noi vrem să fim democraţi şi în artă, declară Emil Isac, şi spunem tuturor cari sunt artişti — şi fireşte, artiştii adevăraţi ne răspund — veniţi să discutăm asupra viitorului nostru: al meu, al artistului român, al tău, al artistului ungur, etc. Şi în aceasta nu găsesc nimic hibrid, din contra, îmi pare foarte natural.” (nr. 1166. p.3) Ei atrag atenţia intransigenţilor naţionalişti că abia dialogul cultural dacă poate fi folosit cu succes pentru asimilarea, integrarea minorităţilor într-un program naţional. „Scriitorii, şi numai ei, afirmă A. Branişte, pot face opera de naţionalizare a minorităţilor.” (nr. 1162. p.3) „De ce, se întreabă B. Fundoianu, să dăm miliarde pe siguranţa Ardealului şi să nu le dăm pentru propăşirea cărţii româneşti.” Ε adevărat însă că. pentru a reuşi o bună instrumentalizare politică a dialogului cultural e necesar să se procedeze cu fineţuri. Aşa cum romanii au ştiut s-o facă atît de bine cîndva. „Ei făceau în ţinutul cucerit şosele, therme, statui, porturi. Căci «cultura» unui popor nu e numai în geniile lui: e în şosea. în statuie. în stemă: în forţa lui de construcţie. Dar romanii erau mai inteligenţi decît atît. Ştiau cît este de agreabilă iluzia şi cît de susceptibil orgoliul. Făceau therme în Ilyria, dar zeii iliri îi aşezau cu onoare la Roma, în Capitoliu. De ce, se întreabă pentru a doua oară retoric B. Fundoianu, n-a avut dl. Goga ideea asta fericită? Să punem statuie lui Eminescu la Timişoara, bibliotecă românească la Arad. teatrul la Cluj, şcoala şi magistratura pretutindeni — iar dacă este să-i preţuim pe Unguri, să-i preţuim în Bucureşti unde poate apărea gazeta lor, unde se poate propaga cultura lor, unde se poate înălţa statuia lui Ady.” (nr. 1174, p.3)

Un lucru este, prin urmare, limpede, oricîte interpretări s-ar putea formula: participarea minorităţilor este necesară atît din raţiuni de politică internă cît şi externă. Dacă este adevărat că există o ostilitate între noi şi minorităţi, cu atît mai mult, arată A. Branişte, „este greşit să ne izolăm. Ba, dimpotrivă, trebuie să-i apropiem de noi şi, în chipul cel mai firesc, să stabilim legături de prietenie.” (nr.1162, p.3) „A fi un Stat naţional unitar sau a ne strădui să dovedim că suntem nu este totuna”, avertizează o voce de la „Rampa”. „Şi a suprima un congres pentru ca să nu se audă vorbindu-se o limbă străină, nu înseamnă că nu se vorbeşte şi nu se scrie altă limbă în cuprinsul ţării româneşti.” (nr. 1173, p. 1) Consolidarea ţării nu se poate face decît prin toate elementele sale etnice. Dacă românii îi ignoră sau îi marginalizează pe minoritari, ei nu fac decît să provoace ei înşişi iredentismul. „Dacă noi spunem ab ovo ungurilor şi minorităţilor noastre: nu veniţi la Bucureşti, argumentează Emil Isac, inspector la Ministerul Artelor, le dăm dreptul de a se duce la Budapesta, Viena şi Berlin, unde şi fără congres sunt ascultaţi şi cu drag primiţi. Ce este, prin urmare, dorinţa noastră: consolidarea ţării prin toate elementele etnice, ori iredentismul provocat prin indiferenţă şi ipocrizie, care exaltă pînă-n ură faţă cu tot ce nu satisface orgoliul şovinist?” (nr. 1166, p.3)

Privită din exterior, prezenţa minorităţilor la acest congres este o datorie de onoare. „Să nu fim ipocriţi!, avertizează acelaşi Emil Isac. Am stăruit acasă şi în străinătate pentru consolidarea culturală şi politică a ţării româneşti. Am accentuat la Alba Iulia că respectăm în întregime problema minoritară. Ne-am lăudat unde am putut că suntem împrieteniţi cu cetăţenii noştri unguri, saşi, evrei, etc., iar acum, cînd ni se dă ocazia să-i vedem alături de noi, pentru buna reputaţie a culturii noastre, se găsesc glasuri care protestează... Ce este aceasta dacă nu ipocrizie? Ori să o calific altcum procedura aceasta?” Spaima că discrepanţa dintre retorica şi pragmatica politică va face să fim taxaţi drept ne-europeni, îi îndeamnă pe aceşti campioni ai europenismului să insiste asupra obligaţiilor culturale şi morale ale unui stat civilizat. „Convocarea minorităţilor este, în opinia lui Victor Eftimiu, un înalt semn de civilizaţie şi de adaptare la ideile de umanitarism şi înfrăţire; este un gest politic sincer, care să arate străinătăţii mentalitatea conducătorilor acestei ţări faţă de noii cetăţeni ai României Mari...” „Congresul, este de părere Dem. Teodorescu, va fi [...] o demonstraţie de cultură în faţa Europei căreia îi datorăm, fiindcă ne-am mutat într-însa, cel puţin o mărturisire de conştiinţă europeană” (nr.1150, p.1) Datoria noastră, accentuează Emil Isac, este „apărarea prestigiului românismului, ca al unei naţiuni civilizate.” Protejarea minorităţilor nu este, în cele din urmă, doar o datorie morală a unui stat, ci şi dovada unei politici naţionale realiste. Sentinţa pictorului Tonitza este în acest sens irefutabilă: „un stat se consolidează puternic şi definitiv numai atunci cînd toţi inşii cari îl alcătuiesc — indiferent de rit sau de naţionalitate — se simt indisolubil legaţi sufleteşte de Patria care — nemăsurat înălţată deasupra meschinăriilor de-o clipă — utilizează şi ocroteşte deopotrivă pe toţi supuşii ei. Mai cu seamă pe cei cu o chemare deosebită şi utilă binelui general.” (nr.117, p.3)

Naţionaliştii sînt acuzaţi că nu au înţeles adevărata valoare simbolică a congresului. El înseamnă în primul rînd o recunoaştere formală a unirii. „România Mare, afirmă N. Davidescu, a ieşit din recunoaşterea populară a tuturor naţionalităţilor, a drepturilor româneşti în cuprinsul graniţelor de astăzi; intelectualii acestor minorităţi însă au opus o tăcere vorbitoare actului Unirii. Şi, în aceste împrejurări, nu e bine să uităm că lucrul acesta a fost speculat de propaganda potrivnică nouă, în numele tradiţiei culturale a fostei monarhii. Avem, cu prilejul acestui congres, dezminţirea, dată chiar de reprezentanţii aceloraşi minorităţi, propagandei ostilă nouă şi subscrierea lor formală la actul care pecetluieşte dreptul României de a prezida, în locul Vienei şi al Budapestei, la buna orînduială a culturii minoritare în noile teritorii. [...] Congresul c menit să completeze, moralmente, în lumea, fireşte, circumscrisă, a literelor şi artelor hotărîrile de neînlăturat de la Alba Iulia.” (nr. 1160. p.1) Dacă congresului îi poate fi atribuită o dimensiune politică, atunci ea nu este alta decît aceea de consacrare a Bucureştiului ca metropolă culturală. „Congresul artelor iniţiat de dl. Goga, conchide Dem. Teodorescu, nu poale fi decît orînduirea unei democraţii de cultură pentru afirmarea şi recunoaşterea Bucureştiului ca metropola spirituală a acelei lumi pe care România şi românescul o prezintă geografic, politic — şi, nădăjduim şi moral! — în această parte a Europei. Cu o astfel de ţintire, participarea artiştilor de neam străin din cuprinsul României la congres nu e numai firească, dar şi dorită. Prezenţa lor va fi o subscriere de fapt la recunoaşterea suveranităţii culturale a metropolei. Ε exact ce trebuie să căutăm.” (nr. 1155, p.3) Spre cinstea bravilor apărători ai democraţiei culturale trebuie să precizăm. în final, că ei nu exclud responsabilităţile ce decurg pentru România din asumarea unei atari calităţi. „Se urmăreşte recunoaşterea hegemoniei intelectuale şi artistice a Bucureştiului? se întreabă N. Soreanu. Dar atunci Bucureştiul va trebui să tragă consecinţele, [...] fiindcă Metropola trebuie să aibă în grijă pe acei cari i se închină ei.” (nr. 1164. p.3)

Nimic mai edificator, credem, pentru mentalitatea colectivă ce a dominat România în primii ani după unire decît această polemică pasională între reprezentanţii naţionalismului agresiv şi democraţii pro-europeni, activi în procesul de educare a majorităţii pentru recunoaşterea dreptului minorităţii. Spaţiu multi-naţional — mai ales prin aluviunile aduse de noile provincii incorporate —, România se dovedeşte la ora primelor începuturi un spaţiu concurenţial, în care pînă şi culturile, mai degrabă se înfruntă decît dialoghează. Se confruntă, dacă ar fi să sintetizăm, trei modele posibile ale relaţiilor inter-etnice: asimilarea naţionalităţilor într-un program naţional. integrarea — formula în care există un model supradeterminat (expresie a unui grup dominant, majoritar), dar care lasă posibilitatea unei serii de alte subculturi complementare — şi. în sfîrşit, coabitarea, axată pe schimbul echitabil, multicultural. Deocamdată toate aceste modele sînt prefigurate, fără ca vreunul dintre ele să se poată impune cu adevărat. □

NOTE

1.  Brătianu se folosise de metoda faptului împlinit. La data consfătuirilor, unirea era deja realizată, în condiţiile unei „vacanţe provizorii de putere” în Rusia şi a discreditării puterii, de Sfatul Ţării al Basarabiei şi de Consiliul Naţional Român al Transilvaniei, emanaţie a Partidului Naţional Român. c. Durandin, La Grande Roumanie: l’échec du modele national–libéral, Coloque Strasbourg, 24–26 mai 1984,

2.  Irina Livezeanu, Between Stale and Nation: Romanian Lower–Middle–Class– Intelectuals in the Interwar Period, în Splintered Classes. Politics and Lower Middle Classes in Interwar Europe, editat de Rudy Kohar, Holmes & Meier Publishers. New York, 1990. p. 172;

3.  I. Ştefan, Noi şi primatul politic, în Pagini Literare, 1936, p.191–192;

4.  T. Vianu, Statul ca îndreptar, în Opere IX, editat de Gelu Ionescu şi George Gană. Note şi postfaţă de George Gană, Editura Minerva, 1980, p.481;

5.  „Stigmatul de a fi diferite, şi totuşi europene, u determinat, în cel mai bun caz, o ruptură fatală între societatea civilă şi de stat, în cel mai rău caz, o acută problemă de autoidentificare, o schizofrenie centrată pe atracţia–respingerea modelelor occidentale. „Fran- cisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919–1941, Mistica ultranaţionalismului, Traducere de Marian Ştefăneseu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 29–30:

6.  Intelectualul ardelean nu percepe diversificarea strategiilor politice care a survenit în practica politică din România Mare ca pe o pluralitate benefică, ei o resimte, adesea, ca pe o dispersie a energiilor. V. în acest sens disputa dintre Goga şi Maniu. Cel dîntîi contestă pre- şedintelui Partidului Naţional pretenţia de a reprezenta şi după Unire Ardealul printr-un singur mare partid, ceea ce, în opinia poetului de la Răşinari, ar condamna Ardealul la o politică regională, provincială. Pluralitatea partidelor şi a programelor politice ardelene ar reprezenta, în noul context istorie, crede Goga, o dovadă de mobilitate, flexibilitate şi realism politic.

7.  Paul Rieocur, Eseuri de hermeneutică, traducere de V. Tonoiu, Editura Humanitas, 1995, p.299;

8.  Al. Hodoş, Duşmanul din noi înşine, în Ţara noastră, An.V (1924), nr.31, p.970;

9.  Al. Dima, Ardealul şi literatura, în Revista Fundaţiilor Regale, An. VII (1940), nr.10 (oct.), p.233;

10. T. Vianu, art. cit;

11. Un recensămînt efectuat de administraţia maghiară în 1910 are următoarele rezultate: populaţia totală în Transilvania: 5.248.522; dintre care: români 2.498.720 (53,76%), maghiari 1.498.849 (28,55%), germani 536.311 (10,21%), evrei 182.877 (3,48), alte naţionalităţi 208.745 (3,97%) cf. Anuarul statistic al României, Bucureşti. 1923. Corelate cu datele publicate de statistica oficială română pentru anul 1920 (v. N.T. Ionescu, Mişcarea populaţiei României în anii 1921–1922, în Buletinul statistic al României, 1924, nr. 1, p.51) se obţine un raport de echivalenţă.

12. De la constituirea sa ca stat naţional unitar şi pînă azi, problema minoritară a rămas actuală în România, antrenînd aspecte complexe — politice, religioase, culturale, etc. – şi cunoscînd cîteva „momente fierbinţi”;

13. V. Primul Congres al Artelor în România. Adeziunea Naţionalităţilor, în Rampa, An.V (1921), nr.1105 (miercuri 6 iul.), p.3;

14. Polemica poate fi urmărită în următoarele numere ale cotidianului Rampa din 1921, anul V: nr. 1105 (miere. 6 iul.), p.3; 1115 (dum.17 iul.), p.l; 1150 (dum.28 aug.), p.l; 1155 (sîmb. 3 sept), p.3; 1157 (luni 5 sept.), p.l; 1158 (dum. 4 sept), p.3, 1159 (joi 8 sept), p.l: 1160 (dum.11 sept), p.3; 1164 (miere. 21 sept), p.3; 1171 (joi, 22 sept), p.2; 1173 (sîmb. 24 sept),

p.1·. 1174 (dum. 25 sept), p.3; 1180 (luni 3 oct.), p.3; 1187 (miere. 12 oct.), p.l. În continuare trimiterile se vor face prin indicare în text, între paranteze, a numărului revistei şi a paginii;

15. În realitate România a semnat abia la 9 decembrie 1919, deci cu întîrziere, un Tratat special dintre Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România.

16. Dennis Deletant, Minorităţile şi autonomia în Europa de Est contemporană: schimbări ale percepţiei internaţionale, în Altera, An.I (1995). nr. 1, p.8.

17. O. Goga, Darea de seamă asupra activităţii Comitetului S.S.R., în Buletinul S.S.R., 1925, p.5;

18. „...autorităţile româneşti au încercat iniţial să convingă angajaţii unguri să colaboreze

şi să continue să-şi păstreze slujbele, permiţîndu-le chiar beneficii. Aceste tentative însă, în general, au eşuat. Maghiarii care contau — magistraţi, funcţionari, profesori — şi-au găsit slujbe în agricultură sau în industrie sau pur şi simplu au rămas şomeri [...] decît să accepte «compromisurile» cerute de români. Elitele maghiare nu puteau concepe să se subordoneze unor dispoziţii româneşti de vreme ce ei prevalaseră indubitabil în sectoarele moderne ale societăţii Transilvaniei, în oraşe. în instituţii politice şi culturale, în politică şi în comerţ. Începînd eu vara tîrzie a lui 1919, autorităţile româneşti din Transilvania au început să expulzeze diferitele categorii de ne-români din Transilvania — aristocraţi, intelectuali, funcţionari, etc. —, care refuzaseră să colaboreze. În timp ce mulţi erau expulzaţi din ţară, alţii erau numai alungaţi din zonele urbane în cele rurale şi din centrul oraşului în «mizerabilele cămăruţe de la periferie», probabil ca să se facă loc românilor care îi înlocuiau. În măsura în care evreii erau asimilaţi elitei societăţii maghiare, ei erau supuşi aceloraşi măsuri.” Irina Livezeanu, luc. cit.;

19.  Ibidem;

20.  În cazul lui Rebreanu, atitudinea sa vehementă poate fi explicată şi prin considerente biografice (cererea de extrădare a guvernului maghiar din timpul primului război mondial, detenţia sa de la Gyula, etc.);

21. G. Kristóf, Zece ani de viaţă literară a ungurimii din Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (1918–1928), p.1158;

22. Radu Dragnea, Formarea criticismului în Ardeal, în Ţara Noastră, An.VI (1925). nr.2, 44.

*

Liviu MALIŢA (n. 1959) a absolvit Facultate de filologie din Cluj. Din 1990 este redac- tor la revista Apostrof. Este cercetător la Centrul de Studii Transilvane din Cluj şi lector universitar la Facultatea de Litere al Universităţii din Cluj. A publicat studii de critică literară şi de istoria literaturii în Echinox, Tribuna, Apostrof, Contemporanul etc. Cartea intitulată „Eu, scriitorul... — condiţia omului de litere din Ardeal între cele două războaie” se află sub tipar.