Dreptul la autonomie al grupurilor etnice din Europa

Christoph Pan

I. Problema naţionalităţilor: o problemă veche în noua Europă

Din secolul al XIX-lea, „Noua Europă” a moştenit problema naţionalităţilor ca o chestiune nerezolvată pe care două războaie mondiale n-au reuşit să o soluţioneze.

După evenimentele anilor 1989-1990, în Europa problema naţiona- lităţilor a devenit brusc acută: trei state multinaţionale (URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia) s-au dezmembrat şi din ele s-au format 22 de state noi. Acest lucru a modificat harta politică a Europei şi Asiei Centrale mai mult decît au fost în stare s-o facă două războaie mondiale.

Este semnificativ că după opt decenii, numele Sarajevo a ajuns din nou pe prima pagină a ziarelor. Oare Europa sfîrşitului de secol XX va pierde din nou şansa unei rezolvări reale, ca şi la începutul acestui secol? La ce consecinţe ne putem aştepta acum, în epoca nucleară?¹

Este absolut sigur că o „Nouă Europă”, în sensul Cartei CSCE de la Paris (1990) nu poate şi nici nu va exista fără soluţionarea acestei vechi probleme.

1. Problema naţionalităţilor azi

Diversitatea etnică şi culturală a Europei, de la Atlantic la Ural, constă în existenţa a aproximativ 70 de limbi şi a tot atîtor etnii. Ideea statului naţional nu putea (ine cont de această complexitate. Totuşi, ea a marcat profund istoria politică a Europei, începînd cu a doua jumătate a secolului XIX şi pînă în zilele noastre: aproximativ 750 milioane de europeni s-au împărţit în 36 de state², din care 31, deci o majoritate covîrşitoare, s-au format ca state naţionale şi numai S ca state multinaţionale. Din acestea unul, Bosnia-Herţegovina, este în descompunere, altul, restul Iugoslaviei, nu mai este multinaţional decît cu numele, fiind în realitate un stat naţional sîrbesc, în timp ce al treilea, Federaţia Rusă, trebuie să lupte mereu cu încercări de destabilizare secesioniste. Doar Belgia şi Elveţia s-au dovedit pînă în prezent rezistente la principiul statului naţional.

Astfel, ideea statului naţional a reuşit să se impună în mare măsură, dar n-a soluţionat problema naţionalităţilor, ci din contră, a potenţat-o, căci crearea fiecărui stat naţional a dat naştere unei multitudini de minorităţi. Formarea statelor naţionale n-a putut evita:

1.1. Faptul că, excepţie făcînd Anglia, Spania şi Norvegia, părţi mai mici sau mai mari ale naţionalităţii majoritare, care a determinat numele statului, au devenit minorităţi naţionale (străine) în cadrul altui stat naţional;

1.2. Faptul că fiecare stat naţional, exceptînd Portugalia, cuprinde, în afara majorităţii care determină numele statului, şi grupuri etnice străine cu statut de minorităţi naţionale.

2. Europa naţionalităţilor majoritare şi minoritare

Rezultatul procesului de creare a statelor naţionale, care reprezintă totodată punctul de plecare pentru edificarea „Noii Europe”, este următorul:

2.1. Circa jumătate din popoarele Europei, de regulă cele mai mari, cu mai mult de 4 milioane de membri³, au realizat principiul statului naţional prin crearea unui stat naţional propriu denumit după cei care sînt majoritari. Cealaltă jumătate a popoarelor Europei, de regulă cele mai mici (sub 4 milioane de membri)⁴ nu au reuşit să profite de principiul statului naţional: nu au un stat propriu, nu pot fi majoritari în statul ai cărui cetăţeni sînt şi deci trebuie să se mulţumească cu statutul de minoritari, pentru a nu duce la dezmembrarea Europei prin apariţia a şi mai multor mini-state;

2.2. Europenii se pot împărţi în două categorii: aproximativ 650 din totalul celor circa 750 milioane (deci 7/8) alcătuiesc 33 de majorităţi naţionale⁵, în timp ce aproximativ 100 milioane de europeni (cca. 1/8) aparţin la 200 de grupe etnice care în 33 de state formează categoria „minorităţilor naţionale” – cu excepţia Belgiei şi Elveţiei, unde ele sînt constitutive de stat;

2.3. În medie, în fiecare stat european există cel puţin 5 limbi şi culturi tradiţionale. Cu puţine excepţii, cum ar fi Belgia, Finlanda sau Elveţia, din aceste limbi şi culturi numai una, cea a majorităţii, naţionale, este recunoscută oficial ca naţională, în timp ce celelalte, în medie 4, limbi şi culturi nu pot supravieţui în general decît în sfera privată şi sînt supuse unei permanente presiuni asimilatorii;

2.4. Din cele circa 70 de limbi europene, numai 31 posedă statutul de limbă naţională, dar în acelaşi timp toate limbile europene, inclusiv cele naţionale privilegiate (cu excepţia englezei, spaniolei şi norvegienei) se găsesc de n ori în situaţii minoritare (de exemplu germana de mai mult de 12 ori, maghiara de 7 ori, poloneza şi româna de cîte 6 ori, ş.a.m.d.).

Trebuie adăugat că nu este vorba numai de limbi şi culturi, ci mai ales de oamenii purtători ai acestora!

3. Dilema discriminării în democraţie şi în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO):

Democraţia şi drepturile omului sînt criteriile supreme ale construcţiei „Noii Europe”. Toţi europenii ar trebui să profite de ele, dar nu o pot face, căci prin moştenirea politică a epocii statelor naţionale ei sînt divizaţi în categoriile naţionale majoritare şi minoritare, deci nu pot beneficia în mod egal de ele: majoritarii mai mult, minoritarii mai puţin, o categorie fiind astfel avantajată în dauna celeilalte. Consecinţa: apare o societate cu două clase, care n-ar trebuie să existe conform criteriilor de bază. Motivele principale sînt:

3.1. Funcţionarea puterii în democraţie se bazează pe „legea majorităţii” ca instanţă supremă de legitimare. Aceasta decide care din forţele concurente la putere ajung la guvernare sau în opoziţie,

O minoritate naţională, a cărei putere numerică va fi în mod automat mai mică decît cea a restului locuitorilor, nu va putea concura realmente liber la formarea puterii legitime datorită acestei condiţii restrictive. Conform definiţiei, ea va fi a priori exclusă!

3.2. Prin natura lor, drepturile omului sînt universale şi indivizibile, iar domeniul lor de valabilitate nu este legat de vreo valoare numerică. Cu toate acestea, în Europa – incluzînd statele semnatare ale CEDO – există o diferenţă semnificativă funcţie tocmai de valori numerice: niciodată nu se obţine acelaşi rezultat, chiar dacă doi oameni fac acelaşi lucru. Unul îşi poate exprima fără probleme apartenenţa, identificîndu-se cu limba şi cultura poporului său, chiar şi implicit – de exemplu prin utilizarea cotidiană a limbii sale materne – dacă el aparţine unei majorităţi naţionale, Celălalt, aparţinînd unei minorităţi, va întîmpina numeroase dificultăţi în aplicarea aceleiaşi intenţii. Ceea ce unuia îi revine automat, de la sine înţeles, celălalt poate obţine numai asumîndu-şi riscuri şi sacrificii personale, sau poate deloc. Sistemul CEDO nu-i protejează la fel!

3.3. Privilegiile specifice majoritarilor bazate pe utilizarea practică a principiului statului de drept democratic şi a sistemului CEDO sînt în contradicţie cu noţiunea de bază a nediscriminării cuprinsă în articolul 14 al CEDO!

De aici rezultă că problema naţionalităţilor este iminentă sistemului. Dar nici eliminarea componentelor sistemului (adică a democraţiei, drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale) şi nici ignorarea disfuncţiilor vădite nu sînt capabile să soluţioneze problema. Primul caz, evident, nu se discută, iar al doilea nu dă nici el rezultate. Se vede că prin promovarea statului democratic de drept şi a drepturilor omului în Europa Centrală şi de Est, problematica sistem/iminenţă a dus la creşterea şi nu la reducerea potenţialului de conflict. Astfel, problema minorităţilor devine o bombă cu efect întîrziat care ameninţă din ce în ce mai mult Europa. Credinţa în soluţionarea automată a problemelor prin democraţie şi drepturile omului se dovedeşte a fi o ficţiune periculoasă!

4. Singura soluţie: corectarea sistemului prin protecţia grupurilor etnice

O soluţie adevărată poate şi trebuie să se realizeze numai prin aplicarea de corecţii sistemice, adică prin măsuri clare de protecţie pozitivă a grupurilor etnice în cadrul drepturilor omului şi a statului democratic de drept, în perfect acord cu Carta CSCE de la Paris pentru o Nouă Europă. Numai o asemenea strategie preventivă oferă premizele unei soluţionări durabile a problemei naţionalităţilor, fără lezarea graniţelor statale existente, asigurînd astfel pacea şi stabilitatea în Europa. Din acest motiv ea este necesară şi urgentă! Dacă această ocazie nu va fi folosită la timp sau deloc, nu se vor putea evita procese ce vor duce la secesiuni sau descompuneri de state, indiferent dacă vor fi sau nu în acord cu legislaţia internaţională şi practica statală. Tirolul de Sud, Carinthia, Belgia de Est sau zona de frontieră germano-daneză pe de o parte, fosta Iugoslavie pe de altă parte, sînt exemple suficient de cunoscute pentru o strategie preventivă prin corectură sistemică, respectiv pentru irosirea şansei de a o face. În primul caz rezultă pace şi stabilitate, în al doilea – război civil!

II. Protecţia pozitivă a grupurilor etnice prin autonomie

1. Eforturi pentru atingerea unui standard minim al protecţiei europene a grupurilor etnice

Uniunea Federală a Comunităţilor Etnice Europene (UFCEE) s-a implicat activ începînd din anul 1991 în străduinţele internaţionale pentru asigurarea legislaţiei europene a grupurilor etnice, demarate la mijlocul anului 1990 şi crescînd continuu în intensitate.

La sfîrşitul lunii mai 1992, UFCEE a prezentat un proiect de convenţie referitor la drepturile de bază ale grupurilor etnice europene⁶ în concordanţă cu punctele de vedere ale grupurilor etnice pe care le reprezintă. În acest mod s-a încercat să se pună faţă în faţă aşteptările şi solicitările multor grupuri etnice europene cu rezultatul discuţiilor internaţionale, bazate mai ales pe raţiuni de stat, în speranţa canalizării divergenţelor dintre acestea spre un dialog fructuos.

La întîlnirea la vîrf a Consiliului Europei din 9 octombrie 1993 de la Viena, s-a decis elaborarea a două instrumente juridice pentru protecţia drepturilor grupurilor etnice – o Convenţie-cadru⁷ şi un Protocol adiţional la CEDO. Astfel s-au stabilit definitiv direcţiile pentru elaborarea unei legislaţii unitare europene privind grupurile etnice.

Decizia de la Viena reprezintă un compromis.

Pe bună dreptate, s-a aşteptat o decizie în favoarea unei Convenţii speciale în locul Convenţiei-cadru. Acest lucru nu s-a realizat, dar trebuie menţionat că din punct de vedere politic s-a deschis astfel calea spre elaborarea unui protocol adiţional la CEDO, chiar dacă acesta va fi limitat la domeniul cultural. Acest lucru reprezintă un progres, chiar dacă pînă la semnarea şi ratificarea acestui instrument mai sînt de învins obstacole considerabile.

Un protocol adiţional ar putea fi un instrument cu două avantaje indiscutabile: primul, că ar introduce protecţia grupurilor etnice în sistemul european de protecţie a drepturilor omului, şi al doilea, că faţă de drepturile specificate în el se va putea apela direct la Consiliul Europei.

Din acest motiv un protocol adiţional complet referitor la protecţia grupurilor etnice a fost şi va fi întotdeauna un obiectiv prioritar al UFCEE. Conform celor stabilite de Conferinţa la vîrf a Consiliului Europei de la Viena, un asemenea protocol adiţional nu poale conţine drepturi colective, în timp ce o protecţie globală europeană a grupurilor etnice trebuie să completeze drepturile individuale cu drepturile colective ale grupurilor. Conform părerii UFCEE, este necesar un nou instrument sub forma unei Convenţii speciale care să pună la punct toate problemele nerezolvate prin Convenţia-cadru şi Protocolul adiţional, cum ar fi în special drepturile colective şi autonomia.

Ţinînd seama de această situaţie iniţială nouă propunerea UFCEE din 1992 a fost revăzută şi construită din două părţi care se completează reciproc, şi anume:

Partea I-a: proiectul unui protocol adiţional la CEDO referitor la drepturile de bază ale membrilor grupurilor etnice europene.

Partea a II-a: un proiect de propuneri pentru o Convenţie specială referitoare la drepturile la autonomie a grupurilor etnice din Europa.

Această variantă actualizată a fost adoptată la Congresul UFCEE de la Gdansk, la 12 mai 1994, şi înaintată instanţelor europene şi internaţionale competente.⁸

2. Autonomia, instrument cheie pentru protecţia grupurilor etnice

Comparativ cu numărul ridicat de cazuri problematice pentru care autonomia reprezintă instrumentul cel mai potrivit de protecţie a grupurilor etnice, numărul real de autonomii existente în Europa este foarte redus şi cunoştinţele despre acestea sînt foarte puţin răspîndite. Discuţiile, controversele despre autonomie, par şi ele a fi străine de realitate. Aproape în toate cazurile există temeri ale statelor că autonomia ar fi primul pas spre secesiune, cu toate că s-a dovedit că o autonomie acordată la timp este modul cel mai eficient de prevenire a tendinţelor secesioniste.⁹

Într-adevăr, tema autonomiei influenţează direct relaţia tensionată dintre principiile fundamentale de drept la autodeterminare al naţionalităţilor şi integritatea teritorială a statelor. Din acest motiv Actul final al Conferinţei CSCE de la Helsinki din 1975 prevedea o reglementare care limitează dreptul la autodeterminare „cu păstrarea integrităţii teritoriale a statelor”.

După dezintegrarea URSS, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei această reglementare abia a mai putut asigura crearea a 19 state suplimentare, dar spaţiul de manevră pentru apariţia a noi state pe baza dreptului extern la autodeterminare este practic epuizat. Formarea de noi state în Europa nu poate fi continuată mai departe, fără distrugerea completă a acesteia. Invers, tendinţa considerării autonomiei ca parte integrantă a dreptului la autodeterminare (autodeterminare internă) este singura cale viabilă, deoarece în acest mod se păstrează integritatea teritorială a statului.

Astfel, cu toate că tema autonomiei conţine o oarecare cantitate de explozibil politic, ea este totuşi capabilă să detensioneze tensiuni potenţiale – deoarece realmente nu lezează integritatea teritorială a statelor. Acesta este motivul pentru care ridicarea problemei autonomiei este necesară pentru a fi discutată în toată Europa, obţinîndu-se urgent toate clarificările de care este nevoie.

În proiectul de propuneri al UFCEE, autonomia este definită ca instrumentul de protecţie a grupurilor etnice care asigură maximum de autodeterminare internă cu un minimum de determinare externă din partea populaţiei majoritare şi cu păstrarea integrităţii teritoriale a statului.

Scopul autonomiei este:

• să protejeze un grup etnic contra deciziilor majorităţii, inacceptabile atît din punct de vedere al drepturilor omului cît şi al politicii democratice;

• să asigure libertăţile de bază şi drepturile omului pentru minorităţi, fără a leza integritatea teritorială a statelor contractante.

3. Forme de autonomie

În funcţie de condiţiile iniţiale, se pot prevedea trei forme de autonomie:

3.1        autonomia teritorială, pentru cazurile în care grupul etnic este majoritar în zona în care trăieşte

3.2       autonomia culturală, pentru cazurile în care grupul etnic nu este majoritar în zona în care trăieşte;

3.3        autoadministrarea locală (autonomie locală), pentru cazurile în care membrii grupurilor etnice locuiesc în zone izolate, dispersate şi nu sînt majoritari decît în unităţi administrative mai mici, regiuni, comune sau părţi ale unor comune.

Problema crucială a tuturor formelor de autonomie constă în delimitarea exactă a domeniilor lor de acţiune faţă de cele ale statului. Orientativ, proiectul UFCEE foloseşte în acest scop standardele stabilite în conferinţele internaţionale de pace de către organisme interstatale ca ONU şi Uniunea Europeană.¹⁰

3.1 Autonomia teritorială

Prin autonomia teritorială se înţelege un statut special acordat unei zone teritoriale care permite locuitorilor acesteia să-şi rezolve singuri problemele proprii prin legislaţie, guvernare, administrare şi jurisdicţie proprie. Acest lucru nu implică pretenţii la suveranitate, iar caracteristicile autonome trebuie delimitate exact în legislaţia statului respectiv.

În principiu, autonomia teritorială trebuie să cuprindă domeniile de autoritate necesare pentru rezolvarea problemelor proprii conform părerii grupurilor etnice respective¹¹, ca de exemplu:

• folosirea de însemne proprii;

• dreptul de a-şi spune cuvîntul la reglementarea problemei dublei cetăţenii;

• învăţămîntul, inclusiv cel superior, funcţie de valorile şi necesităţile grupului etnic respectiv;

• instituţiile şi programele culturale;

• radio-televiziunea;

• dreptul de a exercita profesii sau de a face afaceri;

• utilizarea resurselor naturale, cum ar fi agricultura, silvicultura, vînătoarea, pescuitul, mineritul;

• protecţia socială şi ocrotirea sănătăţii;

• căile de transport – drumuri locale şi aeroporturi;

• producţia de energie;

• controlul băncilor, caselor de economii şi al altor instituţii financiare;

• poliţia;

• impozitele pentru scopuri regionale.

Comparativ cu unele cazuri de autonomie reală, ca de exemplu Tirolul de Sud, aceste standarde sînt de nivel ridicat, ceea ce poate surprinde la prima vedere. Dar trebuie să ţinem seama că minimul de autonomie este dimensiunea care asigură doar supravieţuirea şi păstrarea identităţii naţionale a unui grup etnic, în timp ce optimul asigură maximum de autonomie, fără a periclita integritatea teritorială a statului. Între valoarea standardelor internaţionale, după care se orientează proiectul UFCEE, şi acest optim există un spaţiu de manevră suficient!

Bineînţeles, în cazul unei autonomii teritoriale trebuie să se ţină seama de exigenţa ca naţionalităţile care în zona autonomă devin minorităţi, să nu fie private de drepturile lor de bază şi drepturile omului general recunoscute.

3.2       Autonomia culturală

În cazul autonomiei culturale, spre deosebire de autonomia teritorială, statutul special necesar administrării problemelor proprii nu se acordă unei unităţi teritoriale, ci unui grup de persoane reunit într-o formă de asociere adecvată.¹²

Această formă de autonomie este utilă atunci cînd grupurile etnice nu sînt majoritare în zonele în care locuiesc sau dacă acestea nu consideră necesară solicitarea autonomiei teritoriale, indiferent din ce motiv.

Important este faptul ca uniunea care primeşte autonomia culturală, în orice formă de asociere ar fi ea să cuprindă o parte semnificativă a grupului etnic respectiv, pentru ca organele de conducere care iau decizii în cadrul autonomiei să fie alese în mod democratic şi liber.

Autonomia culturală trebuie să cuprindă toate domeniile care, conform părerii grupurilor etnice, sînt esenţiale pentru păstrarea, protecţia şi dezvoltarea identităţii lor, domenii semnificative cum ar fi:¹³

• cultura;

• învăţămîntul;

• informarea, inclusiv radio şi tv;

• utilizarea de însemne proprii;

• dreptul de a lua parte la discuţii referitoare la o eventuală dublă cetăţenie;

• alte domenii utile păstrării şi exercitării drepturilor de protecţie proprie necesară.

Autonomia culturală mai cuprinde şi dreptul de a crea şi a întreţine instituţii, mai ales în domeniile:

• învăţămînt;

• mediile scrise şi electronice;

• păstrarea tradiţiilor;

• cultura;

• activităţi economice.

3.3  Autoadministrarea locală (autonomia locală)

Formele de autonomie teritorială şi culturală acoperă un spectru larg din necesarul grupurilor etnice privind autoadministrarea problemelor proprii, dar lasă deschise o serie de cazuri care nu pot accede în nici un caz la autonomia teritorială şi numai parţial la cea culturală, ca de exemplu: atunci cînd membrii unor grupuri etnice trăiesc în diaspora, izolaţi, dar totuşi reprezintă majoritatea în unele mici unităţi administrative, cum ar fi regiunile, comunele sau părţi din comune. Pentru asemenea cazuri se va prevedea autoadministrarea locală (autonomia locală).

Prin autonomia locală, locuitorii unei unităţi administrative obţin posibilitatea de a lua în consideraţie problemele proprii (ale grupurilor etnice) şi în special cele care interesează preponderent comunitatea locală, în afara celor considerate în mod normal de competenţă locală generală.

În domeniul de competenţă al autoadministrării locale¹⁴ intră în special următoarele¹⁵:

• stabilirea modului de utilizare instituţională a bilingvismului în cadrul autoadministrării locale;

• utilizarea numelor şi însemnelor proprii;

• modul de organizare a tradiţiilor şi sărbătorilor;

• protecţia monumentelor istorice locale;

• poliţia sanitară, de construcţii, circulaţie, siguranţa locală.

În afară de acestea, autoadministrarea locală trebuie să asigure înfiinţarea şi întreţinerea instituţiilor – în cadrul legislativ disponibil – în special în domeniile:

• învăţămînt local;

• medii scrise şi electronice locale;

• păstrarea tradiţiilor;

• cultură;

• activităţi economice.

În plus, grupurile etnice colaborează – funcţie de partea de populaţie pe care o reprezintă – la toate activităţile de administraţie locală.

4. Împărţirea administrativă

În legătură cu autonomia, împărţirea administrativă joacă un rol important deoarece trebuie să se ţină seama de împărţirea teritoriului statului în circumscripţii electorale, judecătoreşti, politice şi administrative conform intereselor grupurilor etnice.¹⁶

Din aceste motive împărţirea administrativă trebuie făcută ţinîndu-se seama de grupurile etnice direct afectate.

5. Dotarea financiară şi bugetul

Organismele autonome ale autonomiei teritoriale, respectiv culturale trebuie dotate financiar astfel încît să fie în măsură să-şi exercite atribuţiunile în mod eficient. În bugetul financiar al fiecărui stat semnatar se vor prevedea valori fixe pe capitole, rezervate teritoriilor autonome, în funcţie de raportul mediu al numărului de locuitori şi al suprafeţei lor faţă de cele ale statului respectiv.

În orice caz, o parte fixă (aproximativ 9/10) din impozitele şi contribuţiile încasate în interiorul teritoriului autonom îi revin acestuia şi rămîn în zona în care se încasează; vistieriei statului i se transmite doar partea care-i revine. Dacă partea din impozitele şi contribuţiile încasate ce revine teritoriului autonom este mai mică decît partea din bugetul statului alocat lui, vistieria statului trebuie să-i achite diferenţa.

6. Protecţia juridică

Controlul legalităţii actelor juridice emise de uniunile autonome se exercită numai prin tribunale supreme independente.

Pentru protecţia juridică internaţională ar trebui să fie competente organele de control ale Consiliului Europei, iar drept instrumente să fie:

• Convenţia Europeana pentru Drepturile Omului, pentru reclamaţii individuale sau ale statelor;

• rapoartele statelor (sistemul ONU);

• sistemul OSCE pentru reglementarea paşnică a conflictelor.

III. Observaţii finale

Din cele 36 de state europene cu peste 500 mii de locuitori numai unul, Portugalia, nu are momentan probleme cu minorităţile naţionale. Din cele 35 de state rămase, 5 (Bosnia-Herţegovina, Iugoslavia, Croaţia, Rusia şi Turcia) înregistrează conflicte etnice violente.

Alte 5 din cele 30 restante au de soluţionat conflicte etnice cu state vecine (Albania, Bulgaria, Grecia, Letonia, Ucraina).

În alte 6 state din cele 25 rămase se observă zone de tensiuni interetnice (Marea Britanie, Macedonia, Moldova, România, Slovacia, Spania).

Finalmente rămîn 19 state, deci doar jumătate, în care problema naţionalităţilor nu produce tensiuni, violenţe sau conflicte cu vecinii.

Considerînd situaţia grupurilor etnice, se poate spune că din peste 200 de cazuri existente în Europa doar estimativ un sfert beneficiază de protecţie juridică, astfel încît existenţa lor nu este direct ameninţată. De aici rezultă un potenţial conflictual foarte ridicat, datorat protecţiei juridice insuficiente.

Cu toate că doar o parte mai redusă a grupurilor etnice din Europa poate fi considerată subiect potenţial pentru dreptul la autodeterminare, situaţia s-ar putea schimba rapid dacă existenţa lor nu poate fi garantată decît prin secesiune.

Discriminarea inadmisibilă – voită sau involuntară – a unei minorităţi naţionale datorită unor caracteristici deosebite ale grupului îi poate periclita existenţa. Dacă acest pericol nu poate fi deviat, discriminarea inacceptabilă poate duce la tendinţe secesioniste, indiferent dacă acestea sînt sau nu în concordanţă cu dreptul internaţional. Existenţa sau lipsa dreptului la secesiune pentru minorităţile naţionale nu joacă un rol prea mare în procesul dezvoltării politice. Autonomia acordată la timp va fi totdeauna cea mai potrivită cale de prevenire a secesiunii!

Statele Europei în funcţie de componenţa lor etnică şi de stabilitate (august 1994)

Boldat: conflicte etnice violente Subliniat: tensiuni etnice cu statele vecine Italic: zone de tensiuni etnice

Grupuri etnice în Europa: estimare cantitativă¹ (august 1994)

(continuare în pagina 60)

 

(1) Este vorba de date oficiale, de regulă prea mici; de obicei datele furnizate de grupurile etnice însele, în special în noile democraţii est-europene sînt mai mari cu 30-60%. Surse: Almanahul Mondial Fischer 1992-93-94; Consiliul Europei: Situaţia limbilor regionale şi minorităţilor din Europa, decembrie 1993; Parlamentul Europei raportul Killilea, ianuarie 1994; Rudolf A. Mark: Popoarele Uniunii Sovietice, lexicon 1989; J. Frowein, R. Hofmann, S. Oeter: Drepturile minorităţilor în statele Europei, partea a I-a, 1993; Cartea albă a Ministerului de Externe Român, Bucureşti, iunie 1991; Ministerul de Interne Italian: Primul raport asupra situaţiei minorităţilor din Italia, 1994.

(2)  Fără mini-state şi state mici cum ar fi Andora, Islanda, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Monaco, San Marino, Vatican, Cipru.

(3) Rusia doar la vest de Urali (valori aproximative). □

Traducere de Mircea Beşa

Note:

1.     Astfel, de exemplu, valoarea numerică a unui grup etnic nu constituie etalonul puterii acesteia, deoarece drepturile omului trebuie să fie valabile indiferent de aceasta, iar privarea de drepturi poate avea consecinţe nebănuite: pe fundalul materialului nuclear, utilizabil militar şi vagabondînd prin lume, un grup foarte mic poate provoca necazuri foarte mari!

2.     Fără a ţine seama de cele mici şi foarte mici: Andora, Islanda, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Monaco, San Marino, Vatican, Cipru.

3.     Exceptînd de exemplu românii din Moldova (2, 8 milioane), lituanienii (2, 5 milioane), slovenii (1, 9 milioane), macedonenii (1, 5 milioane), letonii (1, 3 milioane) şi estonii (0, 96 milioane).

4.           Cu excepţia catalanilor – 7, 3 milioane.

5.     În cele 31 de state naţionale, plus restul Iugoslaviei şi Federaţia Rusă; nu s-a ţinut seama de Bosnia-Herţegovina.

6.     Felix Ermacora, Christoph Pan şi alţii: Drepturile de bază ale grupurilor etnice europene, Ethnos nr. 42, editura Braumüller, Viena 1993.

7.     Convenţia-cadru s-a adoptat la 10 octombrie 1994 de către Comitetul Ministerial al Consiliului Europei. Începînd cu 1 februarie 1995 este propusă pentru semnare.

8.     Felix Ermacora, Christoph Pan şi alţii: Grupurile etnice din Europa. Proiect actualizat pentru o Convenţie al UFCEE, 12 mai 1994.

9.     Forumul Parlamentar al NATO, Raportul Lucas 1992, Recomandări ale raportului, punctul 87, alineat 2:

„În general orice formă de autonomie este soluţia optimă pentru toate părţile, cu atît mai mult cu cît solicitările de autonomie decurg de multe ori din incapacitatea puterii centrale de a se descurca la timp cu dorinţele de autonomie”. (traducere neoficială)

10.  Conferinţa de pace de la Haga pentru rezolvarea crizei iugoslave (Planul Carrington – 14 octombrie 1991, capitolul 2. 5); Conferinţa de pace de la Geneva pentru Bosnia-Herţegovina (Planul Vance-Owen, 27 octombrie 1992); Conferinţa de pace pentru Orientul apropiat (Tratatul pentru autonomia palestiniană. Washington, 13 septembrie 1993).

11.  Conform directivelor ONU referitor la drepturile populaţiilor autohtone, 1992 (partea a V-a, articolul 23) autonomia cuprinde o serie de domenii ca: „Învăţămîntul, informarea, cultura, religie, sănătatea, construcţia de locuinţe, ocrotirea socială, activităţile tradiţionale sau altele, gospodărirea solului şi a bogăţiilor naţionale, mediul înconjurător precum şi impozitarea internă pentru finanţarea acestor domenii autonome.” Modelul neoficial pentru această propunere era european, şi anume „Home Rule”-ul danez – Legislaţia Groenlandei (Legea 577 din 29 noiembrie 1978).

12.  ONU, Raportul Eide referitor la protecţia minorităţilor, Recomandările din 1993, punctul 17, litera c: „Se recomandă statelor şi minorităţilor să verifice, conform condiţiilor lor specifice, următoarele posibilităţi: autoadministrarea (autonomie funcţională, autonomie culturală) nu pe bază teritorială, pentru un număr minim de probleme esenţiale păstrării identităţilor, cum ar fi utilizarea limbii proprii sau a riturilor religioase proprii.” (traducere neoficială)

13.  Legea minorităţilor din Ungaria (nr. 77 din 7 iulie 1993), paragraful 17: „Minorităţile au dreptul să creeze organizaţii civile şi autoadministrare la nivel local şi naţional.” (de asemeni paragrafele 31-39).

14.  Una din multele variante în acest sens a fost descrisă la Conferinţa pentru pace de la Haga (propunere pentru Iugoslavia, 1991, articolul 2. 3, alineat 4) pentru membrii unui grup etnic care nu sînt majoritari în zona în care trăiesc, precum urmează: „Membrilor unei comunităţi etnice care trăiesc departe de cei cu aceeaşi origine, ca de exemplu în localităţi izolate, trebuie să li se asigure un grad util de autoadministrare.” (traducere neoficială)

15.  Legea pentru minorităţi din Ungaria (nr. 77 din 7 iulie 1993), paragraful 17: „Minorităţile pot înfiinţa organizaţii civice şi de autoadministrare la nivel local şi naţional.” (traducere neoficială)

16.  Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, 1991, articolul 14, paragraful 2: „Pe cît posibil statele trebuie să ţină seama de minorităţi la împărţirea teritoriului în unităţi administrative, politice sau electorale.” (traducere neoficială)

Uniunea Europeană, proiectul Alber pentru o cartă a drepturilor grupurilor etnice, 1993, articolul 20: „Împărţirea unităţilor administrative şi electorale trebuie să evite despărţirea sau alipirea zonelor grupurilor etnice la zone cu populaţie majoritară şi restrîngerea sau negarea a drepturilor acestor grupe, menţionate în prezenta cartă. Oriunde acest lucru este posibil, grupurilor etnice li se vor atribui unităţi administrative şi circumscripţii electorale proprii.”

Hexagonala CSCE, Geneva, 1991, punctul 2: „La împărţirea teritoriului lor în unităţi administrative, juridice şi electorale statele vor arăta bunăvoinţă faţă de minorităţile naţionale.”

Declaraţia de la Atena referitoare la drepturile minorităţilor, 1992, articolul 17, litera b: „Statele vor ţine seama de existenţa minorităţilor la împărţirea teritoriului naţional în unităţi politice, administrative precum şi în circumscripţii electorale.”