Labirintul Crimeii

Roman Zvarych

Pe data de 17 martie 1995, din dispoziţia preşedintelui Leonid Kucima, Parlamentul Ucrainean a luat măsuri legale pentru a neutraliza o mişcare separatistă pro-rusă din Crimeea care, de cîteva luni, punea în pericol integritatea teritoriului ucrainean. Parlamentarii ucrainieni au suspendat printr-o rezoluţie preşedenţia Crimeii, precum şi Constituţia Republicii Autonome. Această hotărîre a venit ca o replică la ameninţarea legislatorilor Crimeii de a organiza un plebiscit regional care să hotărască dacă peninsula rămîne sau nu parte a Ucrainei.

O bună perioadă de timp, legislaţia ratificată în 17 martie va continua să genereze efecte în lanţ. Nu numai pentru că Parlamentul Ucrainei a votat „dezarmarea” preşedintelui crimeean, Iurii Meşkov, aruncîndu-i pe umeri acuze criminale, dar a şi plasat patrimoniul peninsulei sub directa jurisdicţie a autorităţilor centrale din Kiev. Astfel nici o proprietate de stat ce urma a fi privatizată nu avea să mai cadă cu uşurinţă în mîinile „lorzilor” locali care, în general, conduceau peninsula ca pe propria lor feudă.

Cu cîteva zile după aceste măsuri, Parlamentul Ucrainiei a ordonat legislatorilor Crimeii să înainteze un nou proiect de Constituţie a Republicii Autonome pînă la data de 15 mai 1995. Ba mai mult, printr-o altă rezoluţie s-a stabilit o nouă rundă de alegeri locale pe 25 iunie. Parlamentul Crimeii a plătit cu aceeaşi monedă, demiţîndu-l pe primul ministrul Anatolii Franciuc. Probabil la ordinul dat de Kucima, ministrul ucrainean al Justiţiei a declarat ca ilegală demiterea lui Franciuc, în timp ce, la 1 aprilie, preşedintele a promulgat un alt decret, conform căruia guvernul Crimeii intră sub directa supraveghere a preşedintelui ucrainean. În plus, acest decret dat de „ziua păcălelilor”, asigură preşedintelui Ucrainei dreptul de a respinge candidaţii la posturile guvernului crimeean pînă cînd o nouă constituţie a Crimeii va fi ratificată.

Serhii Cekov, purtătorul de cuvînt al Parlamentului Crimeii şi liderul recunoscut al mişcării separatiste din peninsulă a luat cuvîntul în faţa Dumei Rusiei într-o încercare disperată de a provoca guvernul din Moscova să exercite o presiune mai mare asupra Kievului. Oricum, Moscova nu era în stare să dirijeze în nici un fel Kievul, Rusia fiind implicată într-un jenant război „intern”, în Cecenia. Iar măsurile legale luate de guvernul ucrainean, pentru a ţine în frîu tendinţele separatiste dinlăuntrul graniţelor, pălesc cu totul în comparaţie cu masacrul cecen.

În decembrie 1991, în urma unui referendum, ucrainienii au votat cu o majoritate zdrobitoare pentru independenţă. Crimeea¹ a fost singura regiune unde rezultatele au fost aproape paritare. Doar 54% din locuitorii peninsulei au votat în favoarea independenţei. Aproape toate sondajele de opinie indică faptul că factorul motivaţional fundamental este cel economic. Oamenii se aşteptau ca standardul lor de viaţă să se îmbunătăţească vizibil în cadrul unei Ucraine independente, dar după trei ani de conducere a regimului Kravciuk, situaţia economică a devenit şi mai dezastruoasă. Cu siguranţă că astăzi majoritatea locuitorilor din Crimeea ar vota împotriva independenţei.

Totuşi nu trebuie acordată o importanţă exagerată acestui fapt. Cu toate că nemulţumirea populară va fi mereu manipulată de forţele politice care propun remedii externe (de ex. separarea), situaţia poate într-adevăr să se schimbe: ajunge doar o mică îmbunătăţire a stării economice generale. Deşi forţele separatiste pro-ruseşti din Crimeea se bucură de sprijinul populaţiei, ar fi dificil să vorbim despre o mişcare organizată de masă. Spre exemplu, la demonstraţiile separatiste, deseori pe furiş organizate de guvern, au participat doar cîteva sute de persoane.

Diferitele forţe politice care au manipulat cu succes opinia publică din peninsulă, speculînd situaţia economică, sînt iremediabil divizate. În ciuda faptului că cel mai larg bloc parlamentar, Rossiia, controla 54 din cele 98 de locuri în legislatura crimeeană, serioase fisuri au început să apară înlăuntrul acestei fracţiuni politice, mai ales în timpul ultimei runde de dispute cu Kievul. Ba mai mult, deşi Meşkov, fostul lider al Partidului Republican din Crimeea (cel mai cuprinzător partid în cadrul blocului Rossiia), a fost ales preşedinte de către aproximativ 73% din populaţie în ianuarie 1994, azi el este dezavuat de cea mai mare parte a membrilor propriului său partid. În 1994 preşedintele, guvernul şi parlamentul Crimeii s-au întrecut în încercări de preluare a controlului asupra privatizării industriei turistice, care încă mai avea potenţial. Odată cu sciziunile în înseşi rîndurile forţelor separatiste, imaginea unei coeziuni apărută în ianuarie 1994 (în timpul alegerilor prezidenţiale) s-a risipit curînd.

Pe măsură ce politicienii se dondăneau, economia Crimeii se deteriora. În prezent, mulţi dintre liderii locali au pierdut din popularitate. Doar o mînă de demonstranţi au manifestat susţinîndu-i pe parlamentarii Crimeii. Toate aceste evenimente s-au desfăşurat pe fundalul unei prelungite dispute ucraino-ruse asupra flotei Mării Negre. Dar, ca urmare a semnării unui acord asupra acestei chestiuni spinoase, relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit considerabil în aşa măsură încît separatiştii din Crimeea au toate şansele să piardă sprijinul exterior de care s-au bucurat pînă acum.

Aşadar, care e starea lucrurilor azi? Desigur, e riscant să facem pronosticuri. Totuşi, un lucru e sigur. Indiferent cum se vor derula evenimentele în viitor. Kiev-ul pare să mai aibă încă multe atu-uri în mînecă, iar ameninţarea ce viza integritatea Ucrainei a scăzut considerabil din intensitate.

Crimeea: la a doua vedere

Pentru Ucraina, peninsula Crimeea este călcîiul lui Ahile. Deşi aici trăieşte o considerabilă minoritate etnică rusă (circa 20% din populaţia totală de 55 de milioane), acest segment al societăţii nu a ameninţat în mod serios integritatea teritorială a ţării, aşa cum s-a întîmplat, de exemplu, în ţările Baltice. Cu o populaţie şi o suprafaţă impresionantă, cu istoria ei fragmentată şi economia specific regională, segmentată. Ucraina se integrează pe cît posibil într-o dezvoltare post-totalitară, ţinînd cont de cei peste 70 de ani de tiranie comunistă care au mutilat-o. Excepţia de la regulă este însă Crimeea unde, în ultimii cîţiva ani. s-a organizat o mişcare separatistă, care se bucură de suportul politic, moral şi — după toate semnele — chiar de cel financiar, acordat, desigur, clandestin de anumite cercuri politice din Moscova.

Oficial, peninsula are statut de „republică autonomă” în cadrul general constituţional al Ucrainei. Dar Ucraina mai are încă de adoptat o constituţie care să reflecte statutul său de ţară independentă şi democratică în arena politică internaţională, iar această „autonomie” nu a fost clar definită în terminologia juridică. O omisiune legislativă care lasă cale liberă speculaţiilor din partea oficialilor guvernului Crimeii, aceştia preferind ca peninsula să devină o anexă a Federaţiei Ruse. Mai mult chiar. în numeroase ocazii. Parlamentul Rusiei a depăşit limitele acceptate de legislaţia internaţională dînd curs unor rezoluţii care, de pildă, proclamă oraşul-port Sevastopol „oraş rusesc” sau declară că Duma va acţiona în calitate de „apărător” al drepturilor poporului crimeean. În mod vădit, o astfel de intervenţie în afacerile interne ale unei alte ţări este neavenită. Cu toate acestea, şi din cauza statutului legal ambiguu al Crimeii, comunitatea internaţională nu a luat niciodată în scamă această gravă problemă.

Un promontoriu al luptei pentru putere?

Ca şi cum lucrurile nu ar fi fost îndeajuns de complicate şi aşa, oraşul-port Sevastopol, fostă bază navală a flotei sovietice din Marea Neagră s-a dovedit un element important pentru a proba capacităţile de lansare a puterii militare sovietice. Pe măsură ce Moscova doreşte să-şi menţină cît mai mult posibil această influenţă, în special în zona Mediteraneană şi a Orientului Apropiat, Sevastopol devine o problemă tot mai spinoasă în relaţiile ucraineano-ruse. În ciuda modului de percepere a situaţiei în Vest, problema nu se reduce doar la cum să fie împărţit echipamentul militar, mai ales cele 800 de nave vechi şi ruginite care compun flota U.R.S.S. a Mării Negre. Situaţia este mult mai complicată de vreme ce presupune un control efectiv asupra întregii infrastructuri, inclusiv bazele militare „din afară” şi instalaţiile non-militare, care laolaltă formează ceea ce numim „Flota Mării Negre”. Deşi Kiev-ul doreşte să negocieze cu Moscova modalitatea de distribuire a navelor, acceptînd chiar să renunţe definitiv la ele, totuşi nu e dispus să-şi pericliteze suveranitatea teritorială în schimbul bazei, în ciuda copleşitoarei presiuni ruseşti.

Tătarii din Crimeea — un popor uitat

În fine, mai există un aspect ce se înscrie în problema generală a Crimeii, şi care nu poate fi trecut cu vederea: minoritatea etnică a tătarilor din Crimeea. În timpul şi după cel de-al doilea război mondial, Stalin a deportat întreaga populaţie tătară ce trăia în peninsulă, provocînd pierderea a mii de vieţi omeneşti. Pretextul acestei politici a fost pretinsa colaborare a tătarilor cu naziştii, afirmaţie ce nu poate fi susţinută de nici un fel de dovadă.

Imediat după Declaraţia de Independenţă a Ucrainei, tătarii din Crimeea au început să se întoarcă pe pămîntul lor străbun. În prezent, circa 240.000 de tătari s-au întors, ceea ce înseamnă aproximativ o treime din toată populaţia peninsulei. S-a dezvoltat un început de mişcare naţională a tătarilor, condusă de Medzhelis (Mişcarea Naţională a Tătarilor) şi de Kurultai (Parlamentul Populaţiei Tătare). Alţi 250.000 de tătari au rămas în fosta U.R.S.S., unde fuseseră deportaţi înainte, în Kazahstan şi Uzbekistan. Astfel nici o soluţie la problema Crimeii n-ar fi completă sau justă fără să se ţină cont de interesele poporului tătar din Crimeea. Liderii acestuia şi-au exprimat în mod constant interesele în contextul unei anume forme de autonomie.

Datorită ironiei realităţii politice, tătarii pun semnul egalităţii între autonomie şi un stat ucrainean puternic şi suveran, pe atît de independent pe cît permite influenţa Moscovei, de vreme ce ei cred că un „neocolonialism” rusesc renăscut s-ar dovedi dăunător şanselor lor de a accede la o autonomie legislativă. De fapt, motivul pentru care Crimeea a fost acceptată ca republică „autonomă” în cadrul Ucrainei nu s-a datorat faptului că guvernul din Kiev a recunoscut existenţa unui „popor crimeean” de sine stătător — aşa cum argumentează liderii pro-ruşi din peninsulă, ci faptului că guvernul Ucrainei a recunoscut firescul unor revendicări legitime ale tătarilor din Crimeea, şi de asemenea că ei au fost victimele unei nedreptăţi istorice care trebuia reparată. Anumitor cercuri din Moscova însă le-ar conveni ca lumea să creadă în existenţa a încă unei entităţi politice, numite „poporul crimeean”, ale cărei drepturi şi interese ar fi „obligaţi” să le apere. Premisa ce se ascunde în spatele acestei logici cam întortocheate este că populaţia peninsulei, într-o proporţie mare, vorbeşte rusa, fapt ce — aşa cum mulţi susţin la Moscova — îi dă dreptul Rusiei să reprezinte interesele acestui „popor”.

Dincolo de aparenţe

În alegerile locale din martie 1994, Iurii Meşkov, unul din liderii forţelor pro-ruse din peninsulă, a fost ales preşedinte al Republicii Autonome, după ce a candidat cu o platformă care susţinea separarea Crimeii de Ucraina şi ulterioara sa încorporare în Federaţia Rusă. În consecinţă, pro-ruşii majoritari în parlamentul Crimeii, condus de Serhii Cekov, au dat o serie de rezoluţii care pînă la urmă au dus la o declaraţie de independenţă. Deşi aceasta nu avea o importanţă practică reală, Kiev-ul, în mod firesc, s-a alarmat. Ε inutil să mai precizăm că măsurile luate de Parlamentul Crimeii au încălcat cu totul Constituţia ucraineană.

Ulterior, în primăvara anului 1995, administraţia preşedintelui Kucima a convins deputaţii parlamentului Ucrainei să aprobe o rezoluţie care suspenda Constituţia Crimeii, anula puterile preşedintelui Meşkov, dizolva parlamentul crimeean şi chema la noi alegeri parlamentare, preconizate a avea loc în vară. În mod normal, o asemenea mişcare hotărîtă şi tenace din partea Kiev-ului, avînd ca intenţie suprimarea paşnică a mişcării secesioniste dinăuntrul graniţelor ţării, ar fi provocat o serioasă reacţie negativă la Moscova. Sincronizarea, în orice caz, a fost perfectă, din moment ce însăşi Rusia se găsea implicată într-un con- flict penibil şi sîngeros, cu caracter intern în Cecenia, şi nu putea decît să-şi pericliteze şi mai mult poziţia politică internaţională, recurgînd la represalii împotriva Ucrainei. Alternativa aleasă de Kiev în soluţionarea problemei Crimeii a fost, comparativ, mult mai civilizată şi cu siguranţă mai lesne de înghiţit de comunitatea internaţională.

Pentru a înţelege mai în profunzime aceste evenimente dramatice ar fi bine să pătrundem dincolo de suprafaţă, căci în Crimeea situaţia e mai complicată decît pare la prima vedere. A pune problema simplu, doar ca pe o chestiune de împărţire a Flotei Mării Negre, este inutil, deoarece vasele sînt învechite (cea mai modernă navă a flotei a fost construită cu 16 ani în urmă) şi au o valoare militară minimă. Mai mult, dacă Rusia intenţionează să menţină cît mai mult din potenţialul militar al fostei U.R.S.S., poate cu uşurinţă să înlocuiască utilajele navale „pierdute” în favoarea Ucrainei, prin construirea unui port mult mai modern pe coasta estică a Mării Negre. În acest sens trei factori diferiţi, dar înrudiţi — despre care nimeni nu vorbeşte clar — trebuie luaţi în considerare.

În primul rînd, Crimeea a reprezentat o rotiţă importantă în angrenajul industriei militare a fostei U.R.S.S. Economia Crimeii a început să se dezvolte din anii 1950, accentul fiind pus pe integrarea solidă a infrastructurii economice a peninsulei în complexul defensiv al întregii Uniuni. Astfel, industria Crimeii continuă să fie dependentă de componentele sale fabricate în Rusia. Dacă aceste fabrici nu sînt capabile să opereze din cauza lipsei de materiale, multe locuri de muncă şi venituri considerabile se vor pierde. Tehnologia avansată pentru industria defensivă produsă pe peninsulă a fost destinată să acopere necesităţile existente nu numai în flota Mării Negre, ci şi în flotele din Marca Baltică şi Oceanul Pacific, strategic mult mai importante. Din punctul de vedere al Moscovei, sub-complexul crimeean este vital în păstrarea unei infrastructuri unice şi integrale a complexului industriei militare. De aceea n-ar trebui să ne surpindă faptul că în 1990, înaintea declarării autonomiei Crimeii (1991). Anatolii Franciuk, fost ministru delegat al puternicului complex al industriei militare din Uniune (poziţie pe care a păstrat-o din 1986. împreună cu Leonid Kucima ca subordonat al său pe parcursul întregii perioade²), a fost la repezeală numit în locul deputatului Mikola Bahrov, primul preşedinte al Republicii Autonome Crimeea. Merită observat de asemenea faptul că. în ciuda numeroaselor schimbări înregistrate de-a lungul ultimilor ani în peisajul politic al Crimeii. Franciuk a reuşit să-şi păstreze puterea, chiar şi sub tumultoasa preşedinţie a lui Meşkov, desemnat chiar de acesta să conducă guvernul peninsulei, poziţie pe care a deţinut- o pînă de curînd. În mod caracteristic, Franciuk şi-a format guvernul înainte de toate din oameni care, într-o anumită măsură, reprezentau interesele complexului industriei militare de pe peninsulă.

În al doilea rînd, peisajul peninsulei este presărat cu o serie de dispozitive de control şi comunicare aerospaţială. esenţiale pentru funcţionarea normală a multor sateliţi foşti sovietici, actual ruseşti, care continuă să fie utilizaţi atît în scopuri militare cît şi în scopuri civile. O blocare a reţelei integrate de comunicaţie pune în pericol industria spaţială rusească. Dată fiind importanţa strategică a Crimeii (privită ca rotiţă vitală, atît pentru industria comunicaţiilor aeronautice, cît şi pentru cea a apărării), peninsula a fost o ţintă a activităţii serviciilor secrete civile (KGB) şi militare (GRU) ale Uniunii Sovietice. Echipa „oficială” a lui Meşkov a inclus cel puţin trei persoane care au deţinut posturi înalte în infrastructura Securităţii sovietice: colonelul Grişankov, şeful Departamentului Special al Corpului 32 al Forţelor Navale ale Federaţiei Ruse; V. Kajevnikov, adjunctul Departamentului militar de contra-spionaj; colonelul Bortnikov, şeful Departamentului Special al Forţelor Aeriene ale Mării Negre. Însuşi Meşkov, căruia-i place să facă mult caz de imaginea sa de „bătăuş” (apărînd des în public într-o geacă de piele de motociclist, alături de body-guarzi lui muşchiuloşi), nu neagă legătura sa strînsă cu forţele serviciului secret din fosta U.R.S.S. După dezintegrarea U.R.S.S.-ului, această reţea de spionaj şi contra-spionaj nu a fost desfiinţată, activitatea sa continuînd să aibă o influenţă directă asupra modului în care evenimentele politice se derulează în peninsulă. Meşkov a fost „săltat” la putere de partidul RDK (Mişcarea Republicană din Crimeea), al cărui nucleu este alcătuit din sute de ofiţeri ai serviciului secret care, la pensie, şi-au stabilit domiciliul acolo.

În aceeaşi ordine de idei, încă o variabilă a jucat aici un rol considerabil: stratificarea socială a populaţiei peninsulei. Mai mult de 30% din locuitorii Crimeii sînt ofiţeri sovietici în rezervă sau foşti birocraţi guvernamentali. Un alt grup social extins se compune din muncitori „nomazi”, care în prezent nu au o slujbă permanentă, fiind angajaţi în diferite posturi sezoniere. În urma unui sondaj de opinie întreprins anul trecut de organizaţia Gallup, peste 80% din populaţia peninsulei a afirmat că-i susţine pe politicienii ruşi ai extremei drepte, cum ar fi Ruţkoi şi Jirinovski.

În al treilea rînd, o altă componentă semnificativă a „problemei Crimeii”, cunoscută doar unui cerc restrîns de experţi, se referă la rezervele de petrol şi gaze naturale localizate în, sau în apropierea peninsulei. Conform estimărilor făcute de specialişti la sfîrşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, rezervele de petrol şi gaze din Marea Neagră şi Marea de Azov însumează aproximativ trei trilioane de unităţi convenţionale.³ Deşi măsurătorile de atunci nu respectă standardele actuale, recentele explorări au fost promiţătoare. Ele au fost ordonate de Victor Cernomîrdin, prim-ministrul Federaţiei Ruse, care la vremea respectivă conducea puternicul Comitet al Petrolului şi Gazelor din U.R.S.S. Ţinînd cont de dependenţa ombilicală a Ucrainei faţă de Rusia în privinţa aprovizionării cu energic, Crimeea este un factor determinant în relaţiile ucraino-ruse. N-ar fi în totalitate lipsit de logică să bănuim că Moscova c interesată în a preveni dezvoltarea industriei gazului şi petrolului în peninsulă de vreme ce aceasta ar avea ca rezultat cîştigarea de către Ucraina a unui avantaj în negocierile sale cu vecinul din nord. De aceea poate n-ar trebui să ne surprindă că încercările unor mega-companii petroliere din Vest (cum ar fi British Petroleum, Mobil, Texaco), la fel cu cele ale unor ţări arabe, ce intenţionau să iniţieze forări petroliere pe platforma continentală a Mării Negre, au fost permanent blocate de agenţia guvernamentală crimeeană, ChornomorNaftoGaz (Compania de Petrol şi Gaze Mării Negre), responsabilă cu verificarea unor asemenea forări.

Liniştea dinaintea furtunii?

Majoritatea ucrainienilor întrebaţi consideră un noroc faptul că Ucraina a reuşit să evite un conflict deschis, războiul fiind regula mai degrabă decît excepţia în cazul celor mai multe foste republici sovietice. În mintea multora se ascunde însă teama latentă că dezvoltările politice furtunoase în Crimeea pot fi folosite drept pretext pentru ca Moscova să se angajeze în ostilităţi militare deschise. Cu toate acestea, evenimentele din toamna anului 1995 permit o rază de optimism. La „măsurile legale şi paşnice” de stăvilire a tendinţelor separatiste din peninsulă, luate de Kiev, protestele Moscovei au fost plăpînde. Ucraina beneficiază de susţinerea fermă a comunităţii internaţionale, guvernele căreia şi-au exprimat deseori suportul fără echivoc faţă de inviolabilitatea teritorială a Ucrainei. Ba mai mult, Cabinetul Ministerial al Ucrainei este acum condus de Ievhen Marciuk, fostul şef al serviciului secret ucrainean. Dacă cineva ştie cum să se poarte cu agenţii provocatori ruşi din peninsulă, Marciuk este omul, în fine, cu toate că majoritatea celor ce locuiesc în peninsulă susţin separarea Crimeii de Ucraina, multe dintre aceste tendinţe separatiste sînt întreţinute de dificultăţile economice actuale ale Ucrainei. Cum reformele economice încep să ridice standardul de viaţă în Ucraina, ele vor dispărea pe rînd. În mod încurajator, prezenta „pace” instalată între Kiev şi Simferopol (capitala Republicii Crimeea) nu se dovedeşte a fi numai liniştea dinaintea furtunii.

Tătarii din Crimeea: oaspeţi nedoriţi în propria casă

Problema tătarilor din Crimeea continuă să fie tratată pe scară largă în Ucraina ca o problemă strict instrumentală. Deşi tătarii au dreptul legitim asupra peninsulei care de secole a fost casa lor, ei sînt din ce în ce mai mult folosiţi ca instrument în conflictul dintre diferite grupuri politice ce operează în Crimeea şi în lupta acută pentru putere dintre Kiev şi Simferopol. În consecinţă, puţin s-a făcut pentru a redresa nedreptatea suportată de tătarii din Crimeea.

Nici măcar segmentul cel mai competent din punct de vedere politic al societăţii ucrainiene nu este bine informat asupra acestei probleme. Mulţi ştiu de valul de deportări săvîrşite la ordinul lui Stalin, totuşi, puţini îşi dau seama că acesta a fost ultimul dintr-un lung proces de represiune rusească ce a început în secolul al XVIII-lea. O listă cuprinzătoare a politicii discriminatorii a Rusiei împotriva tătarilor din Crimeea ar necesita o monografie separată⁴. Deportările din 1940 au fost doar punctul culminant al unei lungi politici instituţionalizate, iar tătarii din Crimeea trăiesc ca refugiaţi şi deportaţi nu de 50 de ani, ci de peste 250.

Perioada scurtă de suveranitate statală a tătarilor din Crimeea, intre anii 1917- 1919, a sfîrşit la fel de tragic ca Republica Naţională a Ucrainei. Tot ce a rămas din acea eră sînt dureroase aduceri-aminte ale nenumăratelor victime care au pierit în lupta pentru autodeterminare naţională. Restul au fost lichidaţi în valurile de deportări. Cu toate acestea, oriunde au fost trimişi (cel mai adesea în Uzbekistan), tătarii din Crimeea şi-au menţinut identitatea naţională şi dorinţa de a se reîntoarce acasă.

În 1989, păstrînd aceste amintiri şi tradiţii în memoria lor colectivă, tătarii şi-au reluat mişcarea naţională convocînd o adunare naţională, numită Kurultai şi alegîndu-şi conducerea: Medzhelis. Deja în acest stadiu, forţele comuniste care operau în peninsulă au făcut o încercare de a deturna mişcarea tătarilor. Cu suportul grupurilor comuniste şi al altor organizaţii subversive, a fost înfiinţată o altă Mişcare Naţională a Tătarilor din Crimeea (NRKT) ca alternativă la Medzhelis. Guvernul din Simferopol s-a folosit de aceasta, argumentînd că punctul de vedere al NRKT trebuia să fie şi el luat în seamă. În fazele iniţiale, administraţia Crimeii a refuzat orice formă de compromis cu liderii tătarilor; totuşi intransigenţa conducerii Crimeii a slăbit progresiv, deoarece a devenit tot mai clar faptul că NRKT nu avea nici un fel de popularitate. În ajunul alegerilor parlamentare din Crimeea s-a întocmit un proiect de legislaţie impunînd un sistem de reprezentare multimandatară care oferea tătarilor posibilitatea să cîştige cîteva locuri în Parlament. Pactul încheiat cu tătarii din Crimeea presupunea ca aceştia să susţină candidatura lui Mikola Bahrov, pe-atunci şeful administraţiei crimeene, în campania electorală pentru alegerea preşedintelui Crimeii. Cum era de aşteptat, Mustafa Djamilev, conducătorul Medzhelis-ului, s-a opus acestui tîrg, dar s-a dovedit a fi în minoritate în cadrul propriei sale echipe. Dzamilev susţinea că indiferent cine cîştigă alegerile, consecinţele pentru poporul tătar vor fi aceleaşi, în vreme ce, susţinîndu-l pe Bahrov, tătarii riscă să fie asociaţi cu structurile corupte ale acestuia. Majoritatea conducerii Medzhelis-ului îl considera pe Bahrov ca pe răul cel mai mic. în comparaţie cu Iurii Meşkov. adept clar al mişcării pro- ruse (văzută ca sinonimă cu mişcarea anti-tătară).

„Acasă” e un vis

În prezent, populaţia tătarilor din peninsulă este doar o minoritate neglijabilă, deşi hotărîtă şi bine organizată. Repatrierea celor împrăştiaţi în aproape toată Asia Centrală se desfăşoară într-un ritm agonizant. Citind cuvintele unui lider tătar: „acasă e un vis” pentru mulţi. Familiile care s-au decis să se întoarcă trebuie să treacă peste multe piedici. Prima şi de departe cea mai serioasă este găsirea unei locuinţe. Apartamentele sînt puţine, iar cumpărarea unuia este imposibilă pentru aceşti nefericiţi, obişnuiţi să lucreze pămîntul şi să trăiască de pe urma lui. Cea mai mare parte a tătarilor vin de la ţară şi cu greu găsesc locuri de muncă la oraşe. Prin urmare, mulţi tătari repatriaţi caută să se stabilească în zonele rurale, unde îşi pot cîştiga existenţa în mod tradiţional, cultivînd fructe şi mai ales struguri. Casele din aceste zone cu potenţial turistic se bucură de mare trecere. Din această cauză, redarea proprietăţii terenului a devenit subiect de dispută cu nomenclatura locală, care nu renunţă în favoarea tătarilor la dreptul asupra pămîntului. Se pare deci că nu există sfîrşit în disputele legale asupra locuinţelor construite de tătari, dispute care duc la conflicte şi acte de vandalism.⁵

Chiar dacă restul de 250.000 de tătari rămaşi în exil s-ar întoarce, problema tot nu s-ar rezolva⁶. Oricum am lua-o, tătarii vor rămîne o minoritate. Această situaţie e într-adevăr tragică, căci pe de o parte, ei simt povara atitudinii nega- tive a structurilor guvernamentale şi a mediului social, şi, pe de altă parte, trebuie să facă faţă problemelor interne insurmontabile.

Atitudinile anti-tătăreşti ale locuitorilor Crimeii trebuie luate în serios. La baza xenofobiei nu stau numai prejudecăţile religioase şi politice, provenite din legenda care spune că „aceştia sînt terorişti musulmani ce ne vor distruge”. Ε vorba şi de chestiuni strict practice: mii de locuinţe, pămînturi şi alte forme de proprietate au fost deja distribuite noilor imigranţi sosiţi din Rusia şi Ucraina de Est. Mulţi dintre aceştia sînt obsedaţi de teama că această proprietate va fi redată stăpînilor lor iniţiali. Acest element este un pivot al relaţiilor interetnice.

Un alt factor este competiţia economică. În zonele unde s-au stabilit, tătarii sînt capabili să concureze cu fermierii slavi inerţi, care nu doresc să se adapteze la modelele comportamentale de piaţă. Conflictul are o nuanţă specială, care sare în ochi mai mult decît orice altă tensiune interetnică.

Întoarcerea intelectualilor tătari se desfăşoară într-un ritm şi mai lent. Preţurile unei astfel de mutări sînt adesea excesiv de mari. De exemplu, achiziţionarea unui container în Taşkent, costă 500 de dolari în vreme ce valoarea apartamentelor care pot fi vîndute pentru a strînge asemenea fonduri a scăzut în mod drastic. După mutare. mai e o altă problemă căreia trebuie să i se facă faţă: a găsi un loc de muncă. Oameni cu educaţie sînt deseori forţaţi să accepte slujbe ca paznici în gospodării colective, căci în condiţiile unui şomaj extins în Crimeea, ci se află în partea de jos a scării sociale şi sînt pur şi simplu incapabili să găsească un post pe măsura calificării lor. Din acest motiv, majoritatea slavilor îi privesc pe tătarii din Crimeea ca pe un popor fără elită, ca pe o naţiune lipsită de o cultură evoluată şi de un sens al civilizaţiei, ceea ce — de fapt — e departe de realitate⁷. Numai cei din Ucraina de Vest sînt dispuşi să se arate sensibili faţă de tătari, reprezentînd doar o minoritate neglijabilă. Majoritatea populaţiei din Crimeea c cu totul intolerantă faţă de tătari în relaţiile administrative şi profesionale zilnice.

Într-o asemenea situaţie, poziţia oficială a Kiev-ului a fost de-a dreptul inadecvată, dată fiind amploarea problemelor referitoare la populaţia tătară. Zgomotoasa simpatie a lui Kravciuk faţă de tătari n-a trecut dincolo de „vorbe frumoase” şi de organizarea unor „zile culturale”. Nimeni n-a fost interesat la Kiev să finanţeze reîntoarcerea tătarilor pe pămîntul lor străbun. Avînd asigurat doar sprijinul tătarilor, deşi nici ei nu l-au iertat pe Kravciuk pentru acordarea autonomiei Crimeii — această măsură plasîndu-i la mila populaţiei ruse din peninsulă —. fosta administraţie prezidenţială a fost dispreţuită de majoritatea locuitorilor din peninsulă.

Rezultatele unei astfel de politici erau previzibile. Renunţînd la speranţa de a obţine orice formă de sprijin din partea Kiev-ului, Medzhelis a luat problema în mînă. După alegerea lui Meşkov şi a noului parlament, liderii tătarilor au refuzat să recunoască preşedintele şi şi-au explicat poziţia prin atitudinea pro- rusă a lui Meşkov. Interesant e faptul că nici un candidat al NRKT-ului n-a cîştigat în alegerile parlamentare în cadrul comunităţii tătarilor din Crimeea.

Deputaţii tătari şi-au menţinut, de asemenea, poziţia prudentă în conflictul ce s-a iscat între Preşedinte şi Parlament, nealiindu-se nici unei părţi. Numai cînd acest conflict era în curs de rezolvare şi numai după ce discuţiile privind un nou guvern au început, fracţiunea Kurultai a intrat în scenă. Pentru Medzhelis era important ca Meşkov să fie schimbat, ştiind că în eventualitatea în care războiul civil ar izbucni în Crimeea, preşedintele îi va scoate pe tătari vinovaţi, considerindu-i „duşmanul intern”. De aceea ei au ajuns la concluzia că singura soluţie era să-i susţină pe Bahrov, candidatul Partidului Renaşterii Economice a Crimeii (PEVK).

După un astfel de compromis, tătarii au sprijinit numirea lui Franciuk şi al unui nou guvern. Tîrgul, propus de Cekov a cuprins şi admiterea în guvern a trei membri ai mişcării tătăreşti, respectiv Messrs, Umerov (portofoliul sănătăţii) şi Ennanov (asistenţă socială). Trei membri, desigur, nu vor putea schimba cursul politicii în Crimeea, mai ales că le-au fost încredinţate trei ministere total dependente de buget. Totuşi acest compromis le-a permis lui Franciuk şi celor care sînt de partea sa să vorbească despre o „coaliţie” şi să creeze o anume ima- gine „democratică”. De ochii lumii, problema tătarilor a fost luată în seamă.

Tîrgul încheiat a fost riscant însă pentru tătari. Asocierea celor trei reprezentanţi democratici cu guvernul lui Franciuk. care reprezenta interesele complexului indus- trial militar, ar fi putut discredita Medzhelis-ul în ochii populaţiei tătăreşti.

Dacă situaţia rămîne neschimbată pentru un timp, este de anticipai faptul că alte probleme se vor ivi, de vreme ce linia principală nu s-a schimbat, şi anume, tendinţa de a persista în a trata problema tătarilor la scară largă în Ucraina ca pe o chestiune pur instrumentală. Un pasaj dedicat păstrării independenţei Ucrainei consideră că talani trebuie să semneze declaraţia cu privire la necesitatea de a desfiinţa autonomia Crimeii, ei fiind amintiţi periodic în contextul condamnării publice a şovinismul rusesc. Tătarii şi organizaţiile lor s-au aliat brusc „luptei comune împotriva Rusiei”. Astfel tătarii sînt consideraţi în acest act un factor anti-rusesc şi, prin urmare, ca un „instrument ucrainean”.

Pericolul unei astfel de abordări a uneia dintre cele mai incomode probleme din cele moştenite după căderea U.R.S.S.-ului în zonă ar trebui să fie evident. Tătarii din Crimeea au pretenţia ca problemele şi necazurile lor să fie înţelese şi apreciate ca atare, astfel încît să poată fi ascultaţi cu bunăvoinţă în viitor, indiferent de interesele grupurilor politice. Singurele norme ce trebuie urmate sînt principiile internaţionale ale drepturilor omului, ale democraţiei şi ale unei minime decente umane. □

NOTE

1. Crimeea are un teritoriu de 27.000 km² şi o populaţie de 2.628.600 de locuitori, dintre care ruşi 65%, ucranieni 25%, tătari 8%, alţii 2%; populaţia cuprinde 110 naţionalităţi şi minorităţi etnice. Principala limbă vorbită este rusa. Oraşe importante sînt: Sevastopol (populaţie: 380.000), Simferopol (capitală, populaţie: 370.000), Iespatoria (populaţie: 110.000). Kerci (populaţie: 180.000), Ialta (populaţie: 90.000). Este centru important al complexului industriei miliare al fostei URSS şi un însemnat centru industrial în domeniul construcţiei de maşini, metalurgiei, industriei chimice, a mineritului. Din punct de vedere agricol, are importanţă grîul, produsele lactate, tutunul, uleiul de floarea soarelui, strugurii. Este totodată şi un important centru turistic: peninsula deţine peste 700 de staţiuni balneare şi de odihnă, incluzînd 100 de sanatorii şi case pentru bătrîni. În trecut aproximativ 8-10 milioane de oameni şi-ar fi ales petrecerea vacanţei pe peninsulă. Cu toate acestea, în 1993, doar patru milioane au vizitat Crimeea, în timp ce situaţia s-a înrăutăţit în 1994, cînd doar 2,5 milioane au ales să-şi petreacă vacanţa în peninsulă. Înainte de ianuarie 1991 Republica Autonomă Crimeea a fost o provincie (oblast) a Ucrainei. În 20 ianuarie 1991 la un referendum, majoritatea rezidenţilor peninsulei au votat pentru autonomie. Guvernul lui este condus de Anatolii Franciuk, care şi- a menţinut poziţia din octombrie 1994. Cea mai mare parte a membrilor cabinetului crimeean sînt foşti „oficiali nomenclaturişti”, mulţi dintre ei fiind în prezent membrii ai Partidului pentru Renaşterea Economică a Crimeii (PEVK). Partide politice active în peninsulă sînt: Partidul Comunist din Crimeea (KPK), condus de Leonid Hraci; Partidul Republican din Crimeea (RDK) condus de Serhii Cekov, purtătorul de cuvînt al parlamentului Crimeii; PEVK, condus de Volodimîr Şeviov.

2.   Nu este fără semnificaţie faptul că Franciuk şi Kucima sînt cuscri.

3.  O unitate echivalentă cu 1150 mc.

4.  În secolul XV, islamismul a devenit religia dominantă în peninsula Crimeea, devenită protectorat otoman în 1470. Rusia a anexat teritoriul în 1783, cînd a început primul val de emigraţie în masă. În 1854-55 a avut loc Războiul Crimeii; tătarii din Crimeea au fost învinuiţi de colaborare cu turcii ce a dus la al doilea val de emigraţie în masă. La sfîrşitul secolului XIX. începe renaşterea naţională a tătarilor, mişcare condusă de Bey Gaspirali (Gasprinskii). Începutul secolului XX a însemnat al treilea val de emigraţie în masă; prin 1897 tătarii din Crimeea alcătuiau doar 34% din totalul populaţiei peninsulei; în comparaţie cu 83% în 1793. În anul 1917 a început lupta de eliberare naţională condusă de Comitetul Musulman şi Partidul Naţional, avîndu-1 în frunte pe Millii Firka. Alegerile pentru Adunarea Constituantă din septembrie 1917 au adus Partidului Naţional 37% din voturi. În ianuarie 1918 forţele navale ruseşti au dispersat Adunarea Constituantă, iar în octombrie 1921 forţele bolşevice ajung la putere; proclamînd Republica Socialistă Crimeea ca o parte a RSFSR (cu toate că, în termenii tratatului de la Brest-Litovsk, Crimeea urma să fie parte a Ucrainei). În perioada 1923-28 bolşevicii au permis o renaştere culturală pentru a cîştiga suportul populaţiei tătarilor din Crimeea. În 1928 a fost executat Vellie Ibraimov, şeful Republicii Sovietice Autonome Crimeene; începe „purificarea” în masă a intelectualilor crimeeni; sînt deportaţi 35-40.000 de tătari. În data de 18 mai 1944 se începe politica de genocid, iniţiată de Stalin: omorîrea nemascată a aproape unui sfert din populaţia tătară din Crimeea în cursul a cinci luni: întreaga populaţie tătară este deportată de pe peninsulă. În 1954 Crimeea devine componentă a RSS Ucrainiene. Nikita Hruşciov, la al douăzecelea Congres al PCUS (1956), recunoaşte că represiunea tătarilor crimeeni a fost inumană şi ilegală, totuşi, tătarilor li se interzice întoarcerea pe pămîntul lor strămoşesc. În decembrie 1991 54% din populaţia tătară votează în favoarea independenţei ucraniene. În 1991 Crimeea devine o „republică autonomă” în cadrul Ucrainei.

5.  Deşi aproape 240.000 de tătari crimeeni s-au întors pe pămîntul lor străbun, acelaşi număr, dacă nu chiar mai mulţi, de-ai lor sînt încă în „exil”, visînd la ziua în care se vor putea „duce acasă”. Tătarii din Crimeea se lovesc deseori de dificultăţi de neînvins în încercarea de a se repatria. Pe de altă parte ştiute fiind nevoile economice actuale în care noile state independente se găsesc, costul transportului şi al călătoriei familiilor înrudite este, de multe ori, pur şi simplu imposibil, în ciuda faptului că guvernul ucrainean acordă o sumă mică de asistenţă celor care doresc să se întoarce. Nu mai e nevoie să spunem că Federaţia Rusă care şi-a revendicat dreptul de a fi recunoscută ca stat succesor al URSS-ului trebuie să-şi mai extindă asemenea asistenţe, în ciuda promisiunilor contrare. În al doilea rînd, la întoarcere, tătarii din Crimeea se lovesc atît de discriminarea oficială, cît şi de cea a populaţiei. Tensiunile interetnice s-au amplificat în continuare în Crimeea, căci tătarii reîntorşi au pretenţii asupra fostelor lor pămînturi care, în cea mai mare parte, sînt acum locuite de muncitori ruşi imigranţi. Tătarii crimeeni s-au adaptat mai bine noilor condiţii de viaţă, în al treilea rînd, deşi guvernul a făcut o serie de declaraţii politice oficiale susţinînd necesitatea ca tătarii din Crimeea să beneficieze de asistenţă, familiile reîntoarse nu prea găsesc o locuinţă adecvată. Autorităţile Crimeii au stimulat politicile care sînt menite să prevină orice aşezare în masă a tătarilor crimeeni. Nici una dintre aceste aşezări nu se găsesc de-a lungul coastei, cu toate că înainte de ultimul val de deportări, majoritatea tătarilor crimeeni locuiau acolo. Mai mult, pe pămîntul alocai tătarilor, doar 10% din locuinţe beneficiază de curent electric şi 8% de apă. Aproximativ 65% din tătarii crimeeni restabiliţi nu au propria lor casă şi sînt forţaţi să locuiască în clădiri temporare, deseori în condiţii greu de suportat. În fine, chiar dacă o familie reuşeşte să strîngă destui bani pentru a se muta şi chiar dacă găseşte un loc unde să trăiască, chiar şi numai temporar, problema ce se iveşte este găsirea unui mijloc de întreţinere. Din cauza politicii de discriminare dusă de guvernul crimeean, tătarii crimeeni calificaţi sînt obligaţi să accepte locuri de muncă derizoriu plătite, care nu se potrivesc cu profesia lor. În 1994 Biroul Naţiunilor Unite din Ucraina a iniţiat un program menit să ajute tătarii crimeeni restabiliţi pe pămînturile lor strămoşeşti. Programul proiectat pe cinci ani, necesitînd aproximativ 15 milioane de dolari, cuprinde construirea de noi locuinţe, crearea unei infrastructuri sociale adecvate, a noi locuri de muncă, a unor mici întreprinderi şi a unei îngrijiri medicale. Multe ţări din Vest s-au alăturat programului ca donatori.

6.  Restabilirea tătarilor este în declin: 120.000 (1990), 90.000 (1991), 60.000 (1992), 30.000 (1994).

7.  Domenii de ocupaţii ale tătarilor din Crimeea: 48% agricultură, 23,6% industrie şi construcţii, 5,8% asistenţă medicală, 4,6% educaţie şi cultură, 18% altele.

Traducere de Ioana Cistelecan

*

Roman ZVARYCH, revenit din SUA, unde a fost profesor (Universitatea Columbia, New York) a devenit din 1995 preşedintele Centrului pentru Reforme Democratice şi iniţiatorul revistei DEMOS, publicaţie care se ocupă exclusiv cu problemele tătarilor din Crimeea.