Aspecte ale libertăţii religioase.
Cadru comparativ
W. Cole Durham Jr.
I. Introducere
Dreptul la libertate religioasă este cel mai vechi dintre drepturile omului
recunoscute pe plan internaţional.1 Începînd cu Pacea de la
Westfalia, din 1648,
dreptul la libertate religioasă se bucură de protecţie internaţională.2 La sfîrşitul
secolului al optsprezecelea, libertatea religioasă era protejată prin numeroase
acte
oficiale, iar în următoarele două secole, mai ales în perioada celui de-al
doilea război
mondial, şi-a făcut loc în majoritatea constituţiilor lumii. În lumea noastră
pe zi ce
trece mai laică, ea tinde să stea pe ultimul loc datorită preocupărilor faţă de
violări
mai concrete ale demnităţii umane, cum ar fi tortura, răpirile şi cele
similare. Cum
spunea John Noonan, ea a devenit „copilul vitreg neglijat al mişcării pentru
drepturile
omului.” Despre ea s-ar putea vorbi, la fel de bine, dacă luăm în considerare
vechimea
ei, ca despre „bunica neglijată” a drepturilor omului. Orice fel de metaforă am
folosi,
evenimentele din Iugoslavia, Irlanda şi Liban ne reamintesc în mod constant că
tensiunile religioase pot izbucni ca probleme sociale importante, iar valul
noilor
constituţii din Rusia, Europa Centrală şi de Est şi alte părţi ale lumii a
facilitat
reorientarea atenţiei către această libertate fundamentală.
Din
ce în ce mai mult, libertatea religioasă are nevoie să fie regîndită, nu ca
o problemă a legii naţionale fundamentale, ci ca un drept cu adevărat
internaţi-
onal. Ca şi problemele mediului înconjurător, acelea ale opţiunii religioase se
extind dincolo de graniţele naţionale. Răni sau poveri impuse comunităţilor
religioase într-o naţiune sînt resimţite de coreligionarii dintr-o alta. Mai
mult,
perspectiva globală duce la umilinţă şi egalizare. La nivel global oricine, fie
creştin, musulman, evreu, budist, hindus, adept al oricărei religii sau
necredincios
face parte dintr-un grup minoritar. Oricît ar domina un anume grup în vreo
ţară,
în lumea noastră atît de pluralistă el face parte dintr-o minoritate.
Realităţile
acestea reprezintă mediul în care trebuie analizate şi înţelese libertăţile
religioase.
Protecţialegală a
libertăţii religioase variază în mod semnificativ de la ţară
la ţară,în funcţie de o multitudine de factori cum ar fi stabilitatea
regimurilor
politice,natura şi istoria relaţiilor tradiţionale între biserică şi
stat, gradul de
pluralism religios la nivel local, natura religiei sau religiilor dominante şi
ataşamentul lor sincer faţă de libertatea religioasă şi toleranţă, istoricul
interacţiunilor între grupurile religioase şi o sumedenie de alţi factori. Dacă
examinăm problema libertăţii religioase din perspectiva diferitelor culturi, se
reliefează modele semnificative şi convergente ale naturii drepturilor la
libertate
religioasă. Acest lucru este mai cu seamă adevărat în Europa şi cele două
Americi,
acolo unde tradiţiile constituţionale şi diferitele tratate internaţionale
asupra
drepturilor omului au un impact deosebit în formularea normelor de libertate
religioasă. Pe de altă parte, chiar dacă formulele verbale care definesc
libertatea
religioasă sînt convergente, există variaţii substanţiale în felul în care, în
diferite
ţări, este instituţionalizată relaţia biserică—stat şi în acela în care se
ajunge la
libertatea religioasă.
Scopul meu
este ca în cele ce urmează să elaborez un cadru cu ajutorul
căruia să se poată vedea spectrul posibilităţilor instituţionale pentru punerea
în
practică a libertăţilor religioase în sistemele legale din jurul lumii şi să se
ia în
considerare, în procesualitatea lor, o serie de probleme filozofice şi practice
ce
se ridică pe măsură ce se examinează diferitele aspecte ale acestui cadru.
Încep
prin a descrie ceea ce numesc eu „Tectonica pluralismului religios” (Partea a
II-a) — diferenţele culturale fundamentale care creează dezbinări şi tensiuni
care pot fi rezolvate numai prin asigurarea unei protecţii lărgite a libertăţii
religioase în lume. Descriu apoi ceea ce numesc „Revoluţia lockeană în
libertatea
religioasă” (Partea a III-a) — tendinţa crescîndă a tradiţiilor religioase
şi în
general a ce John Rawls numeşte „doctrinele comprehensive”3 de a
include
libertatea şi respectul reciproc ca valori centrale. Odată ce libertatea şi
respectul
reciproc sînt recunoscute ca valori centrale în constelaţia adevărurilor morale
sau religioase, tensiunea între adeziunea la adevăr şi adeziunea la libertatea
credinţei dispare sau, măcar, se transformă. În acest cadru, eu elaborez un
model
comparativ al sistemelor biserică—stat pe care îl consider folositor în analizarea
numeroaselor regimuri biserică—stat din lume (Partea a IV-a) şi apoi urmăresc
ceea ce numesc „Arheologia normelor internaţionale ale libertăţii” (Partea a
V-a). În această parte descriu dezvoltarea generală a înţelegerii
internaţionale
a drepturilor la libertatea religioasă, accentuînd unele dintre cele mai amă-
nunţite norme care au luat naştere în cadrul Convenţiei Europene pentru
Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi al procesului
Helsinki în Europa. În sfîrşit, concluzionez printr-un rezumat scurt al unora
din implicaţiile normative ale consensului în curs de formare asupra libertăţii
religioase. (Partea a VI-a)
II. Tectonica pluralismului religios
De
cinci ani încoace sîntem martorii unei perioade de extraordinară
schimbare constituţională. Odată cu deschiderea graniţelor Ungariei şi căderea
Zidului Berlinului, am fost martorii prăbuşirii comunismului. Această cădere şi
efectele ei secundare, nu numai în fosta URSS şi în Europa Centrală şi de Est,
dar şi în alte zone, a deschis calea unei perioade de nemaiîntîlnită schimbare
constituţională. În tot fostul bloc comunist fie că s-au adoptat, fie că sînt
în curs
de adoptare noi constituţii. În Africa de Sud instituţia apartheidului se
dezmembrează. Se ivesc noi speranţe de rezolvare a problemelor palestiniene.
Tensiunile din Irlanda par să se îndrepte spre soluţionare.
Euforia
acestei perioade a adus cu sine un progres substanţial în materie de
legislaţie a libertăţii religioase. Toate noile constituţii includ prevederi
referitoare
la libertatea religioasă4 şi există de asemenea un model de adoptare
a legislaţiei
de aplicare asupra libertăţii de conştiinţă şi a asocierilor religioase, care
se bucură
de un înalt prestigiu datorită orbitei constituţionale pe care evoluează.5 Reforme
legale de această natură sînt evidente nu numai în fostul bloc al ţărilor
comuniste,
dar şi în America Latină, mai ales odată cu abrogarea prevederilor
anticlericale
din Constituţia Mexicană, datînd din 1917.
Pe scurt,
aceasta a fost o perioadă extraordinară pentru constituţionalism, în
general, şi pentru libertatea religioasă, în particular. Dar pe măsură ce scade
euforia
de după 1989, devine clar că libertatea religioasă va continua să întîmpine
obstacole
serioase şi că, în timp, surmontarea acestora este vitală pentru securitatea
internaţională şi pacea lumii. Acest lucru devine şi mai evident dacă reflectăm
la
sursele de durată ale tensiunii internaţionale. Odată cu prăbuşirea
comunismului am
devenit martorii reîmpărţirii vechilor zone de influenţă culturală: ceea ce
profesorul
Samuel Huntington numea „impactul civilizaţiilor”6. Aceste zone
culturale se
aseamănă cu marile plăci tectonice subpămîntene, răspunzătoare de deriva
continentelor şi care provoacă, întîlnindu-se, mari cutremure de pămînt. În mod
analog, tensiunile între civilizaţii fundamental diferite subliniază şi explică
din ce în
ce mai mult tipurile de conflict din lumea contemporană. Multe din aceste
conflicte
nu sînt decît cele mai recente activităţi seismice în luptele istorice de durată
dintre
civilizaţiile rivale, lupte care ţin de zeci, poate chiar sute de ani.7
Poate cea
mai recentă din aceste confruntări are legătură cu tensiunile avînd
rădăcini în Reformă şi existente între protestantism şi catolicism.8 Liniile de
fractură ale acestei dezbinări culturale sînt încă evidente în Irlanda de Nord
şi
rămîn o trăsătură dominantă a climatului relaţiilor dintre Nord şi Sud în
emisfera
vestică. În mare măsură, concepţiile moderne privind libertatea religioasă s-au
născut în creuzetul războiului şi tensiunilor sociale care au izvorît din
această
diviziune culturală fundamentală. Puse în practică la început ca un experiment
nesigur pe solul american, aceste noţiuni din ce în ce mai axiomatice ale
libertăţii religioase şi-au
revendicat rolul de antidot vital al tensiunilor religioase dintre
civilizaţiile în conflict.
Privind
înapoi, în istorie, şi mai către Est, în geografie politică, următoarea
diviziune culturală majoră este aceea care separă creştinismul estic (ortodox)
de
cel vestic. Rămîn la părerea optimistă că aplicarea standardelor internaţionale
de drepturi ale omului poate ajuta la scăderea tensiunilor dintre civilizaţii.
Au
ieşit la suprafaţă, ca surse importante de tensiune, atitudinile diferite
privind
evanghelizarea şi prozelitismul. Estul ortodox tinde să privească eforturile de
evanghelizare venite din Vest ca pe un afront cultural. La urma urmelor, aceste
zone sînt creştine de peste un mileniu. De ce să fie trimişi misionari aici?
Grupurile
religioase occidentale, dimpotrivă, vin dintr-o civilizaţie mult mai profund
pluralizată şi tind să privească restricţiile impuse asupra activităţii lor ca
dovezi
ale faptului că fostele ţări comuniste n-au reuşit încă să-şi însuşească
concepţiile
moderne asupra libertăţii. Aceste percepţii diferite sînt excerbate şi mai mult
de
îngrijorarea resimţită faţă de diferenţele economice şi politice. Tradiţia
ortodoxă,
însărăcită de cincizeci sau şaptezeci de ani de comunism, se simte ameninţată
de
costisitoarele campanii de evanghelizare care pot folosi tehnici de publicitate
pline de forţă şi mijloace de comunicare în masă moderne pentru a-şi difuza
mesajul. Grupurile vestice, pe de altă parte, au bănuieli că influenţa
ortodoxă,
reîntărită de eforturile crescînde ale naţionalismului, ar fi capabilă să
exercite
un control neonest şi de multe ori din umbră, asupra pîrghiilor birocratice
importante care controlează posibilităţile celor care lucrează în domeniul
religios
şi ale voluntarilor de a intra în ţările ortodoxe şi de a oficializa acele
entităţi
religioase prin care îşi conduc treburile. Sentimentul meu este că în realitate
multe dintre aceste tensiuni fac parte din trauma mai extinsă a tranziţiei şi
că, pe
măsură ce trece timpul, punerea în practică a principiilor sănătoase ale
libertăţii
religioase şi respectului reciproc vor da naştere unor modele stabile de
interacţiune, similare acelora care stăpînesc acum Europa occidentală.
Şi mai veche, ca provenienţă, dar mai
importantă astăzi, este tensiunea dintre
islam şi creştinătate. Ciocnirea dintre plăcile tectonice vestice, musulmane şi
estice este vizibilă azi în violentele cutremure din Bosnia. Şi mai general
vorbind,
pe măsură ce ţările fostului bloc comunist îşi consolidează legăturile cu Occi-
dentul, polarizarea de-a lungul liniilor creştine—musulmane la nivel
internaţional
pare din ce în ce mai probabilă. Tensiunile la nivel naţional şi local pot fi,
de
asemenea, anticipate. Minorităţile musulmane crescînde din Europa pot constitui
bazele unor partide politice care pot ajunge în poziţii cheie pentru
constituirea
coaliţiilor. În timp, acest lucru poate duce la o divizare şi mai mare pe linie
religioasă şi, în mod corespunzător, la creşterea tensiunilor
creştino-musulmane
din ţările occidentale. Aceste dificultăţi sînt complicate de faptul că axiomele
fundamentale ale culturii politice liberale, cum ar fi egalitatea şi
neutralitatea statului în ceea ce
priveşte religia par deseori străine în context islamic. Din
multe puncte de vedere, islamul are un palmares mai bun decît creştinismul în
ceea ce priveşte toleranţa, dar cei toleraţi („popoarele Cărţii”) erau evident
în
poziţia claselor de rangul doi, neexistînd nici o prevedere a Coranului care să
considere celelalte religii ca egale cu islamul. Parţial datorită travaliului
imperialismului occidental în multe ţări islamice, dar şi datorită profundelor
diferenţe în teologie, mulţi lideri musulmani consideră că normele
internaţionale
ale drepturilor omului sînt mai degrabă o formă subtilă de neoimperialism
occidental, decît expresia unor valori universale autentice.9 Aceste
probleme,
împreună cu problemele economice serioase şi cu resuscitarea fundamentalismului
islamic, sugerează că acest conflict al civilizaţiilor va fi mult mai greu de
rezolvat.
Dacă privim
înapoi, în timp şi spre est, dăm de plăci culturale şi mai vechi.
Placa tectonică evreiască se ciocneşte în continuare cu alte religii ale lumii
şi
ameninţă pacea mondială în Orientul Mijlociu. Ea este de asemenea implicată în
una din cele mai mari tragedii ale acestui secol: holocaustul. Alte religii
majore
ale lumii modelează alte culturi majore. Privitor la aceasta, poate fi
explorată
semnificaţia hinduismului, sikhismului, budismului, confucianismului şi aşa mai
departe. În ciuda impactului modernizării, aceste tradiţii continuă să formeze
culturile în diferite părţi ale lumii. Diviziunile dintre ele generează
tensiuni, aşa
cum se-ntîmplă şi cu tensiunile dintre subdiviziunile creştinismului.
Acum că
marxismul a dispărut sau cel puţin s-a dezmembrat şi transformat
extrem de mult, o ultimă placă tectonică merită menţionată: secularismul
iluminist. Această viziune este adesea mascată ca poziţie „neutră” şi
„ştiinţifică”,
dar din perspectiva celorlalte viziuni religioase ale lumii, ea este orice în
afară
de neutră şi e văzută din ce în ce mai mult ca profund ameninţătoare, de către
mai multe grupări religioase.10 La urma urmelor, anticlericalismul
postiluminist
a luat deseori forme virulente. Ascensiunea fundamentalismului creştin şi
musulman poate fi interpretată, măcar în parte, ca o reacţie la această nouă şi
pătrunzătoare forţă culturală. Sociologul James Davison Hunter susţine că în
Statele Unite, la ora actuală, principalele „războaie culturale” nu mai implică
tensiuni între catolicism, protestantism şi iudaism, ci tensiuni între aripile
mai
ortodoxe ale acestor tradiţii şi o orientare „progresivă”, legată de
secularismul
iluminist.11 Acest lucru este fără îndoială adevărat şi în alte
părţi ale lumii:
tensiunile dintre diferite viziuni religioase ale lumii se suprapun acum cu
tensiunea între concepţiile religioase mai tradiţionale şi orientările mai
seculariste.
Această tensiune secţionează toate culturile tradiţionale într-o măsură atît de
mare, încît metafora plăcilor tectonice (cu asumarea implicită a omogenităţii
geografice) se dizlocă. Poate o imagine mai reuşită ar fi aceea a influenţelor
gravitaţionale diferite care penetrează într-o cultură şi o solicită în
direcţii diferite.
Oricare dintre metafore ar fi cea mai potrivită, recunoaşterea secularismului iluminist ca fiind încă o
placă culturală (sau influenţă gravitaţională) este vitală
dacă dorim să evităm presupunerea naivă că ea ar putea servi drept fundament
„neutru” al soluţiei presiunilor tectonice.
În măsura în
care idealul libertăţii religioase este privit ca o simplă emanaţie a
secularismului iluminist, acesta va deveni din ce în ce mai suspect în cadrul
culturilor
tradiţionale care doresc neapărat să-şi menţină propria hegemonie. Acest lucru
explică
foarte mult din rezistenţa culturilor islamice de a accepta normele internaţionale
ale
drepturilor omului. Este nevoie de noţiunea de libertate religioasă despre care
se
poate arăta că provine, ca valoare împărtăşită, şi din tradiţia religioasă, şi
din cea
seculară. Dar a ajunge la orice fel de consens în acest domeniu — mai ales la
un
consens care trece de platitudini abstracte şi efectiv protejează grupurile
minoritare
— rămîne o întreprindere remarcabil de dificilă.
În ciuda
acestei complexităţi, punerea treptată în practică a idealurilor
libertăţii religioase (chiar a celor uşor diferite, provenind din tradiţii
seculare şi
religioase care diferă), este cheia rezolvării celor mai evidente tensiuni
între
civilizaţiile în conflict din lumea contemporană. Una din problemele centrale
ale epocii post-comuniste este dacă tensiunile asociate cu aceste dezacorduri
recrudescente pot fi rezolvate în mod paşnic sau dacă, la fel cu plăcile
tectonice
în inexorabilă mişcare, vor duce neapărat la violenţă, dizlocări şi războaie.
Dacă
nu găsim mecanismele legale pentru dezamorsarea tensiunilor între aceste plăci,
mi-e teamă că vom suferi de pe urma creşterii inevitabile a violenţei datorată
terorismului intern, neliniştii şi escaladării conflictelor armate, iar istoria
lumii
va aluneca, inevitabil, spre confruntarea finală.
III. Revoluţia lockeană a libertăţii
religioase
Restructurarea vechilor diviziuni culturale care constituie „tectonica
pluralismului religios” asigură fundalul reevaluării a ceea ce pe bună dreptate
poate fi numită revoluţia lockeană a libertăţii religioase. Multă vreme în istoria
omenirii s-a crezut că adevărul religios necesită aplicarea practică de către
stat a
credinţelor religioase şi că stabilitatea politică presupune uniformitate
religioasă
şi culturală. Din punct de vedere logic, se credea că dacă un set particular de
credinţe religioase este adevărat, adevărul lor furnizează raţiunea naturală a
aplicării lor practice. Mai mult, se considera că societatea nu putea fi
stabilă fără
o religie uniformă instituţionalizată care putea servi drept liant social şi
motivaţie
absolută pentru loialitate şi supunere faţă, de regim. Această impresie era
accentuată de războaiele religioase care pustiiseră Europa pînă la vremea
aceea.
Cel puţin la
nivel teoretic, afirmaţiile lui John Locke în Scrisoarea despreToleranţă12reprezintă un punct de plecare spectaculos
pe ambele fronturi. Altfel
vorbind, Locke este probabil cunoscut cel mai bine datorită demonstraţiei sale
pline de forţă că sistemul coerciţiei statale este ineficient în domeniul
religios:
statul nu poate sili pe
nimeni să intre în rai.13 Cel mult, poate cultiva ipocrizia
exterioară.14 Dar, din multe puncte de vedere, o a doua intuiţie,
ascunsă spre
finalul scrisorii lui Locke, este şi mai semnificativă pentru timpurile moderne
ale libertăţii religioase. În fragmentul în cauză, Locke afirmă:
„Dacă biserica, de aceeaşi
religie cu prinţul, ar fi considerată principalul suport al
oricărui guvern civil, şi aceasta nu pentru alt motiv, aşa cum s-a arătat deja,
decît
că prinţul este blînd, iar legile o favorizează, cu cît mai mare ar fi
siguranţa
guvernului, dacă toţi supuşii buni, indiferent cărei biserici ar aparţine, fără
nici
o diferenţă din punct de vedere religios, bucurîndu-se de aceleaşi favoruri din
partea prinţului, şi beneficiind în egală măsură de legi, ar deveni sprijinul
şi
pavăza lui comună, şi dacă nimeni nu ar avea ocazia să se teamă de
severitatea
legilor, afară de aceia care fac rău vecinilor lor şi atacă liniştea civilă!”15
Argumentul lui Locke în acest fragment era că, departe de a destabiliza un
regim, toleranţa şi respectul puteau avea un efect exact invers. În contextul
unei
societăţi pluraliste, un regim care respectă convingerile divergente va cîştiga
sprijinul acelora pe care îi respectă, aceasta rezultînd într-o mult mai mare
stabilitate decît aceea care poate fi obţinută prin favorizarea grupul
dominant.
Ideea este că grupurile minoritare vor fi atît de recunoscătoare pentru acest
res-
pect, încît, în loc de a deveni centre de disensiune şi potenţială dezintegrare
socială, se vor simţi profund îndatorate şi deci loiale regimului, asigurînd în
consecinţă o mult mai mare stabilitate socială decît aceea care poate proveni
din
reafirmarea hegemoniei elementelor celor mai puternice în societate.
Această
intuiţie a pus bazele libertăţii religioase în regimurile contemporane.
Contrar a ceea ce s-ar putea gîndi iniţial (şi a ceea ce se gîndea de secole),
Locke
susţinea că respectul pentru libertatea alegerii în materie de religie (şi, în
ge-
neral, în ceea ce priveşte concepţiile atotcuprinzătoare despre lume) este o
sursă
şi a legitimităţii, dar şi a stabilităţii regimurilor politice. Această
intuiţie a fost
un fel de revoluţie coperniciană în teoria politică, asemenea, în magnitudine,
cu
revoluţia coperniciană a lui Kant în epistemologie şi filozofie etică.16 Acolo unde
Kant revoluţiona filozofia prin reorientarea atenţiei dinspre obiectul exterior
înspre obiectul interior, în înţelegerea lumii empirice, dar şi în bazele
eticii,
Locke revoluţiona politica, sugerînd că libertatea religioasă (şi, prin
extensiune,
politică) putea cultiva ordinea politică din seminţele religioase despre care
se
crezuse întotdeauna că ar fi izvorul absolut al anarhiei. Intuiţia lockeană a
deschis
astfel posibilitatea unei alte perspective faţă de universul politic. Punînd
respectul
faţă de libertate în centrul constelaţiei de valori şi prin recunoaşterea
faptului că
respectul pentru libertate şi demnitatea indivizilor este el însuşi un adevăr
moral
şi religios de cel mai înalt grad, această revoluţie a transformat bazele
legitimării
şi stabilizării comunităţilor politice.
Experienţa, mai întîi a
regimurilor de toleranţă în ţări cu biserici instituţionalizate
şi mai apoi a deplinei libertăţi religioase în state neutre din punct de vedere
religios,
a fost revendicată de către intuiţia lockeană. Această idee, iniţial teoretică,
a devenit
un aspect central al „experimentului viu”17 al libertăţii religioase
în Statele Unite. În
ultimele două secole, idealul libertăţii religioase a cîştigat o extrem de
largă acceptare
în întreaga lume. El este recunoscut în mod expres în toate declaraţiile18 şi convenţiile19
internaţionale importante asupra drepturilor omului, ca şi în majoritatea
covîrşitoare
aconstituţiilor lumii.20 Majoritatea constituţiilor europene21 şi fiecare din constituţiile
din emisfera vestică22 prevăd în mod expres o formă de protecţie a
libertăţii religioase.
Există, desigur, diferenţe semnificative în măsura şi modalitatea în care acest
ideal
este îndeplinit în diferite ţări.
În mod
semnificativ, principiul libertăţii religioase se bucură de un sprijin
sporit în interiorul tradiţiilor religioase, ca şi în cadrul societăţilor din
ce în ce
mai pluralizate şi al guvernelor şi constituţiilor lor. Una dintre cele mai
semnificative dezvoltări din acest punct de vedere a fost marcată de enciclica
papală Dignitatis Humanae Personae23, însemnîndrecunoaşterea
internă în cadrul
tradiţiei romano-catolice a importanţei libertăţii religioase ca aspect al
demnităţii
umane. Progresul legat de al II-lea Conciliu din Vatican este reprezentativ
pentru
un model mult mai larg în cadrul multor tradiţii religioase.24 În
general, există
un consens crescînd privitor la respectarea libertăţii religioase şi protejarea
acestui
drept fundamental al omului, ca fiind determinantă pentru pace şi stabilitate.
Consensul crescînd în privinţa
libertăţii religioase reflectă o nevoie mult mai generală
de adresare raportată la realitatea pluralismului în plan global. Mişcarea din
ce în ce mai
liberă a forţei de muncă a dus la sporirea pluralismului demografic în multe
părţi ale
lumii. Printre altele, acest lucru a dus la creşterea semnificativă a
populaţiilor musulmane
în diverse ţări europene şi la exercitarea unei presiuni substanţiale din
partea indivizilor
din ţările lumii a treia, spre a se mişca spre nord şi vest. Chiar făcînd
abstracţie de
erodarea uniformităţii pe care o provoacă asemenea mişcări, globalizarea însăşi
lărgeşte
simţul pluralităţii. Există încă, în multe părţi ale lumii, enclave de
omogenitate religioasă
substanţială sau, cel puţin, există zone în care un grup religios sau altul
este clar într-o
poziţie majoritară. Dar, la nivel global, nu există religii majoritare, într-o
lume care se
restrînge şi se interconectează, aderenţii unei tradiţii religioase a unei ţări
au legături
puternice şi directe cu coreligionarii lor din celelalte părţi ale lumii.
Astfel, nu numai că
tradiţiile religioase sînt în poziţii minoritare; chiar aderenţii la o tradiţie
majoritară
într-o anume zonă sînt conştienţi de ce înseamnă, să fii într-o poziţie
minoritară, avînd
legături directe cu coreligionarii lor care sînt în această situaţie. Este
posibil ca aceste
modele ale pluralismului demografic global să determine libertatea religioasă
şi aplicarea
intuiţiei lockeene înspre stabilizarea forţei pluralismului respectat cam în
acelaşi fel în
care pluralismul american a pavat drumul instituţiilor pline de înţeles ale
libertăţii
religioase, cu două sute de ani în urmă.
Influenţa revoluţiei
lockeene este încă limitată. Ea nu a atins toate sistemele
legale şi nu a penetrat toate sistemele credinţei religioase. Forţele
naţionalismului,
ale extremismului religios şi alte forţe anti-liberale lucrează deseori
împotriva acesteia.
Chiar şi acolo unde a prins rădăcini, implicaţiile concrete ale dreptului la
libertate
religioasă sînt încă în dispută. Libertatea religioasă poate avea un spectru
foarte larg
de interpretare, de la variante seculariste care concep neutralitatea statului
ca pavăză
fundamentală a libertăţii religioase, pînă la variante în care religiilor
minoritare li
se permite practicarea separată a cultului lor, fiind altfel doar tolerate.
Mai mult,
aşa cum recunoştea Locke însuşi, idealul libertăţii religioase nu
este lipsit de limite. Dintr-o multitudine de motive istorice şi culturale,
Locke
însuşi a trasat aceste limite în modalităţi mult prea restrictive. Din varii
motive,
el considera că principiile sale generale privind toleranţa religioasă nu se
aplicau
catolicilor, musulmanilor şi ateilor.25 Oricum, chiar dacă Locke
avea o părere
greşită despre aplicarea practică a principiilor sale de bază, el a pus în mod
corect cel puţin trei întrebări care sugerează limitele exterioare ale
libertăţii
religioase şi ale liberalismului însuşi. Mai întîi, pînă unde poate o societate
să-i
tolereze pe aceia care nu împărtăşesc adeziunea la principiile toleranţei şi
respectului reciproc? În al doilea rînd, pînă cînd poate o societate să-i
tolereze
pe aceia care nu-şi respectă adeziunile, jurămintele şi promisiunile (inclusiv
adeziunea la însuşi sistemul social)? Şi, în al treilea rînd, în ce măsură
poate
societatea să-i tolereze pe aceia care sînt aplecaţi spre a o distruge, fie
prin revolte
interne, fie prin războaie internaţionale? Aceste întrebări sugerează limite pe
care trebuie să şi le impună şi cea mai liberală şi mai tolerantă dintre
societăţi.
Ele sugerează nevoia de a formula o normă a toleranţei reciproce, o normă a
îndeplinirii obligaţiilor şi o normă societală de autoapărare. Nu este acum
locul
de a formula conţinutul acestor norme. Societăţi diferite se vor apropia, fără
îndoială, în mod diferit de aceste probleme. Ceea ce contează este că rămîne
destul loc pentru recunoaşterea faptului că principiile comunităţii pot fi
susţinute
de grupuri diferite, venind cu concepţii diferite şi că aceste grupuri pot fi
acceptate
în societate aşa cum sînt ele. A arăta un maxim respect faţă de o asemenea
diversitate poate contribui cu putere la obţinerea unei ordini sociale şi la
dezamorsarea presiunilor care s-ar înălţa altfel pe marginea plăcilor tectonice
ale diviziunilor culturale ale lumii.
IV. Un model comparativ
pentru analiza libertăţii religioase
Pînă
în acest punct am identificat diferite tensiuni culturale cu potenţial de
divizare religioasă şi consideraţiile compensatorii care i-au ajutat pe
moderni,
de la Locke încoace, să înţeleagă cum respectul faţă de religie şi potenţialul
ei de
divizare poate să rezulte în stabilizarea, mai degrabă decît în dezintegrarea
unei
societăţi şi a instituţiilor sale politice. Ne întoarcem acum la efortul de a
furnizaun cadru comparativ pentru
configuraţiile posibile ale instituţiilor religioase şi
de stat şi pentru modelele rezultante ale libertăţii religioase.
A. Condiţii preliminare ale libertăţii religioase
A
gîndi de la început, în cadrul oricărei reflecţii generalizate, la libertatea
religioasă, înseamnă a recunoaşte că există anumite condiţii preliminare care
trebuie îndeplinite înainte ca libertatea religioasă să se nască. Pe scurt
spus,
trebuie să existe anumite măsuri pentru (1) pluralism, (2) stabilitate
economică
şi (3) legitimitate politică în cadrul societăţii în cauză. În plus, (4)
trebuie să
existe dorinţa, din partea diferitelor grupuri religioase şi a aderenţilor lor,
de a
trăi împreună. Fiecare dintre aceste condiţii preliminare merită o analiză pe
larg,
dar aici nu ne putem permite decît comentarii scurte.
1. Pluralismul minimal
Pînă cînd
apare, într-o anume măsură, divergenţa în sistemele de credinţă
fundamentaliste, problema libertăţii religioase nici măcar nu se ridică. Ne
putem
imagina, de exemplu, o societate primitivă în care toţi membrii comunităţii
împărtăşesc aceeaşi concepţie privind natura universului fizic şi moral şi în
care
consensul este atît de general încît nu se va ridica problema libertăţii
religioase
şi a dizidenţei.
Date fiind
tendinţele umane spre contradicţie şi luptă, în ceea ce priveşte
probleme fundamentale, e greu de imaginat că o asemenea uniformitate socială
primară ar dura prea mult Această dificultate este evidentă chiar în familiile
nucleice şi este mult mai posibil ca ea să se nască în societăţile cît de cît
complexe.
Pe de cealaltă parte, ne putem imagina societăţi care durează lungi perioade şi
în care concepţiile religioase dominante ajung la consens efectiv. Unele
comunităţi
medievale creştine funcţionau, fără îndoială, în acest fel.
La fel, ne putem imagina o societate
care-şi menţine sentimentul propriei
uniformităţi prin considerarea dizidenţilor ca ciudaţi sau străini. Şi-atunci
diferenţierea grupului poate obtura ivirea pluralismului incipient. Fiecare
grup
aderă la propria sa înţelegere a lumii. Luptele dintre grupurile rivale sînt
înţelese
ca bătălii pentru impunerea unei concepţii asupra alteia. Mai ales dacă ieşirea
(sau expulzarea) dintr-un grup este uşoară, grupul iniţial rămîne omogen, iar
nevoia de libertate religioasă nu este percepută. Dizidenţa apare ca trădare
sau
măcar ca semn al outsiderului. Problema libertăţii religioase începe să se
ridice
doar cînd diferenţele între concepţii trebuie luate în serios, ca parte de
neevitat a
comunităţii care contează.
Orbirea
culturală poate juca un rol similar în obturarea nevoii de protecţie a
libertăţii religioase. Grupurile europene dominante au eşuat adesea în
manifestarea unui respect adecvat faţă de sistemul de credinţe al grupurilor
indi-
gene, în decursul perioadelor de colonizare. La fel, pînă şi birocraţii laici
plini de bune intenţii eşuează
în perceperea felului în care o reglementare aparent de
rutină poate avea grave consecinţe adverse pentru o anume comunitate
religioasă.
Distanţa dintre outsideri şi marginalizaţi este foarte mică.
2. Stabilitatea economică
În
situaţii de necesitate stringentă, preocuparea faţă de libertatea religioasă
pare să aibă o prioritate redusă în comparaţie cu satisfacerea nevoilor
economice
de bază. În Europa de Est, de exemplu, rezolvarea crizei economice pare să fie
o
preocupare mai urgentă decît lărgirea libertăţii religioase. Faptul că
libertatea
religioasă poate exista în ţări cu economie foarte slab dezvoltată sugerează că
pragul acesteia nu este foarte ridicat. Şi se poate întîmpla ca, pur şi simplu,
atunci cînd criza economică este suficient de acută, nici un regim să nu fie
destul
de stabil pentru a-şi permite garanţii efective ale libertăţii religioase. Dacă
orientări religioase diferite au opinii diferite privind rezolvarea crizei
economice,
acest lucru poate exacerba instabilitatea politică şi poate reduce înclinarea
regimului de a ocroti libertatea religioasă. Pe de altă parte, credinţa
religioasă
poate ajuta oamenii să îndure greutăţile economice (un adevăr parţial dincolo
de
etichetarea de către Marx a religiei ca „opiu pentru popor”) şi poate contribui
la
productivitatea economică (de exemplu ideea lui Weber că etica protestantă a
contribuit la productivitatea capitalismului.Mai mult, se pare că
există o legătură
între nivelul productivităţii economice şi protecţia efectivă a libertăţii
religioase.
3. Legitimarea politică
Din
moment ce religia poate fi o puternică forţă de legitimare (sau delegitimare)
într-o societate, probabilitatea de a ajunge la libertate religioasă este cu
atît mai
mică, cu cît legitimitatea politică a regimului este mai mică. Este probabil că
un
asemenea regim fie că va exploata puterea de legitimare a unei religii
dominante (cu
riscuri simultane de a oprima grupurile dizidente), fie că va considera religia
în
general ca o ameninţare. În oricare dintre cazuri, libertatea religiei are de
suferit.
Stările de
necesitate pot rezulta fie din instabilitatea economică sau politică,
fie din ameninţările naturale sau străine (sau din orice combinaţie a celor
anterioare), dar în oricare dintre cazuri, nu este surprinzător să se producă
derogări
ale drepturilor la libertate religioasă în timpul perioadelor de necesitate. Nu
sugerez că această stare de fapt este bună26, doar că ea nu este
surprinzătoare.
4. Respectul religios al drepturilor acelora de altă
credinţă
Libertatea
religioasă pentru toţi nu este posibilă în contextul în care un
grup religios nu numai că respinge credinţele altui grup, dar nu doreşte să
trăiască
împreună cu acesta. Dacă grupul intolerant este dominant, ei va persecuta
aderenţii celuilalt grup. Dacă nu, este probabil ca el să atragă persecuţia
religioasă,
datorită eforturilor de a-şi afirma concepţia religioasă. În oricare din
situaţii,
libertatea religioasă nu va fi deplină în cadrul comunităţii, deoarece va
exista cel
puţin un grup care se va simţi inhibat în afirmarea concepţiilor religioase.
Această problemă poate fi
rezolvată numai dacă există într-o tradiţie
religioasă baze care invită la toleranţă sau respect pentru drepturile celor
care au
convingeri divergente. Din fericire, există resurse în cadrul majorităţii
tradiţiilor
religioase care susţin acordarea acestui respect, celorlalţi. În cadrul
tradiţiei
romano-catolice, există edictul Vaticanului II în De Libertate Religiosa.27În
cadrul islamului, există doctrina tolerării „popoarelor Cărţii”.28 Consiliul Mondial
al Bisericilor a promulgat numeroase edicte ale libertăţii religioase.29
Învăţăturile
religioase aidoma celor dinainte, care încurajează toleranţa şi
respectul, nu sînt întotdeauna atît de extinse pe cît ne-am putea dori şi nu
sînt
întotdeauna traduse la maximum în practică. Dar ele asigură cel puţin un punct
de plecare ce face posibilă libertatea religioasă.
B. Relaţia dintre
drepturile la libertate religioasă şi separarea biserică—stat
Odată
încheiată analiza anterioară a condiţiilor preliminare ale libertăţii
religioase, ne putem ocupa de analiza comparativă a diferitelor tipuri ale
sistemelor biserică—stat. Gradul de libertate religioasă într-o anume societate
poate fi evaluat în funcţie de două dimensiuni: una implicînd gradul în care
acţiunea statului împovărează credinţa şi comportamentul religios şi alta
implicînd gradul de identificare între instituţiile guvernamentală şi
religioasă.30
În Statele Unite, datorită formulării clauzei religioase a Primului
Amendament
al Constituţiei Statelor Unite31, aceste două dimensiuni sînt
considerate ca,
respectiv, aspecte ale „liberului exerciţiu” şi „instituţiei” libertăţii
religioase.
Dar, în scopuri comparative, este bine să gîndim mai larg în termeni ai
diferitelor
grade ale gîndirii religioase şi identificării dintre biserică şi stat.
În gîndirea
laică, cel puţin, există tendinţa de a considera că există o corelaţie
lineară directă între aceste două valori, care poate fi reprezentată ca în
figura 1:
Fireşte că graficul
simplifică lucrurile la maximum. Primele dificultăţi se
ridică în legătură cu gradul de identificare dintre biserică şi stat şi
corelarea
acestuia cu starea libertăţii religioase. Puţine instituţii religioase au fost
vreodată
atît de totalitare încît să ajungă la identificarea totală dintre biserică şi
stat. Pe
măsură ce se tinde spre această situaţie extremă, se observă clar lipsa
libertăţii
religioase. Aceasta este mai ales adevărat pentru aderenţii religiilor minoritare,
dar pînă şi religia majoritară are de suferit din cauza implicării exagerate a
statului
în reglarea problemelor ei sau datorită apatiei care rezultă din dependenţa
excesivă
a instituţiei religioase de stat.
La celălalt
capăt al stării de identificare dintre biserică şi stat, lucrurile par şi
mai confuze. Simplul fapt că statul nu arc o biserică oficială nu înseamnă
neapărat
că există un regim de separare, caracterizat de o riguroasă non-identificare cu
religia.
Mai mult, există o considerabilă neînţelegere privind configuraţia exactă a
relaţiei
dintre stat şi biserică şi se poate foarte bine ca această configuraţie să
difere de la o
cultură la alta. Mai mult, nu este clar dacă ne identificarea marchează cu
exactitate
capătul acestei stări anume. Neinstituţionalizarea şi separarea pot fi puncte
Identificare
biserică—stat
intermediare de-a lungul
unei stări mai ample care se sfîrşeşte, de fapt, cu identificarea
„negativă”, adică ostilitate făţişă sau persecuţie. Dar dacă persecuţia este
prezentă la
ambele extreme ale stării de identificare biserică—stat, nu este clar în ce fel
această
stare se corelează cu aceea a libertăţii religioase.
Gradul
de confuzie devine evident dacă privim o încercare a unui autor32 de
a grupa ţările în cadrul acestor două stări, aşa cum se arată în figura 2 (pag.
19).
Se pot pune
la îndoială cîteva aspecte ale diagramei anterioare. De exemplu, în
ceea ce priveşte starea identificării, nu este complet clar de ce există un
grad mai mic
de identificare în Belgia decît în Anglia sau de ce Statele Unite trebuie
amplasate
între Franţa şi Luxemburg. Gruparea tuturor statelor islamice este incorectă,
deoarece
nu ţine cont de diferenţele dintre regimuri. Este de asemenea important să ne
reamintim că, de-a lungul istoriei, regimurile islamice au fost de altminteri
mult
mai tolerante decît pandantele lor creştine. URSS-ul nu mai există, desigur,
dar
chiar şi la începutul anilor ’80, cînd a fost concepută această diagramă,
existau
diferenţe considerabile în cadrul blocului comunist. Pe scurt, ordinea din
diagramă,
stabilită în funcţie de gradul de identificare este simplificatoare şi, într-o
oarecare
măsură, bazată mai mult pe stereotipuri decît pe realitatea empirică. Multe din
ierarhizările libertăţii religioase par la fel de arbitrare. Dar reordonarea
minoră a
unora dintre aceste ierarhizări eşuează în rezolvarea dilemelor fundamentale,
cum
ar fi de ce statele amplasate în capete opuse ale graficului sînt aşezate atît
de aproape
unele de celelalte în graficul libertăţii religioase.
Răspunsul
la această aparentă dilemă constă în regîndirea stării de
identificare dintre biserică şi stat, ca pe o buclă corelată cu starea
libertăţii
religioase, aşa cum se vede în figura 3:33
Acest model reflectă cu
exactitate faptul că şi identificarea pozitivă puternică,
şi cea negativă puternică dintre biserică şi stat se corelează cu niveluri
scăzute
ale libertăţii religioase. În ambele situaţii, statul adoptă o atitudine bine
definită
faţă de una sau mai multe religii, lăsînd prea puţin loc dizidenţelor.
Modelul
surprinde de asemenea o realitate înrudită, dar mai puţin evidentă.
Schimbările în regimuri politice se mişcă deseori dus-întors între poziţiile
extreme
de la capetele graficelor de identificare, sărind peste poziţiile intermediare,
mai
moderate. Astfel, istoria experienţei biserică—stat în Spania reflectă
schimbarea
radicală de la un regim care susţinea puternic biserica instituţionalizată, la
un
regim secular, anticlerical.34 În alte cazuri, regimurile
fundamentaliste pot fi
reprezentate de regimuri radical seculare şi invers.
Un alt
aspect semnificativ al libertăţii religioase, clarificat de acest model, este
că nu se poate presupune pur şi simplu că, pe măsură ce separarea biserică—stat
este
mai rigidă, va creşte şi libertatea religioasă. La un moment dat,
separaţionismul
agresiv devine ostilitate îndreptată spre religie. Insistenţa mecanică asupra
separării
cu orice preţ, poate duce, în cadrul sistemului, la insensibilitate neatentă
şi, în final,
la persecuţie intenţionată. Constituţiile staliniste aveau, în general,
prevederi foarte
ferme de separare a bisericii de stat, dar cu greu am putea susţine că
libertatea
religioasă era maximă. Mai degrabă acest lucru era conceput ca o cerinţă a
excluderii
religiei din orice domeniu în care statul era prezent. Dar în statul totalitar,
marginalizarea pînă la excludere totală a religiei, a devenit o cerinţă
practică.
Insistenţa seculară cu care, în alte ţări, se cere ca religia să fie limitată
la din ce în ce
mai redusa „sferă privată”, deşi într-adevăr mai puţin extremistă, poate avea
rezultate
asemănătoare în marginalizarea vieţii religioase şi reducerea libertăţii
religioase.35
Odată
recunoscute trăsăturile generale anterioare ale libertăţii religioase şi
graficele de identificare, putem începe să vorbim despre subtilităţi care ne
ajută
să descriem subcaracteristici semnificative ale celor două stări. Aceste
subcaracteristici, la rîndul lor, ne ajută să identificăm diferenţele izbitoare
între
sistemele naţionale ale libertăţii religioase.
Reîntorcîndu-ne
pentru început la starea identificării, ea poate fi concepută ca o
reprezentare a unei serii de tipuri de regimuri biserică—stat. Începînd la
capătul
identificării pozitive, dăm peste teocraţiile absolute de tipul pe
care-i asociem
îndeobşte cu concepţiile stereotipe ale fundamentalismului islamic. De fapt, un
întreg
spectru de regimuri este posibil în teoria musulmană, depinzînd de scopul
conferit
credinţei interne musulmane privitor la toleranţă şi depinzînd de asemenea de
măsura
în care interpretarea flexibilă a Şariei creează un spaţiu normativ pentru
modernizare.36
Biserici de stat. Noţiunea de „biserică de stat”
este vagă şi poate în fapt să
acopere un spectru larg de configuraţii posibile biserică—stat, cu implicaţii
diferite
pentru libertatea religioasă a grupurilor minoritare. La o extremă, un regim cu
o
biserică de stat, căreia i se garantează un monopol strict impus asupra
problemelor religioase, este îndeaproape
înrudit cu o guvernare teocrată. Spania sau Italia, în anumite
perioade, sînt exemple clasice. Următoarea poziţie este deţinută de ţări care
au o religie
instituţionalizată care tolerează un set restrictiv de convingeri divergente. O
ţară islamică
tolerînd „popoarele Cărţii”37 (dar nu altele) este un exemplu; o
ţară cu o biserică creştină
de stat care tolerează un anume număr de culte majore, dar în detrimentul
altora, ar fi un
altul. Următoarea poziţie este o ţară care menţine o biserică de stat, dar
garantează un
tratament egal tuturor celorlalte credinţe religioase. Marea Britanie este
exemplul potrivit.
Biserici dominante. Următoarea categorie
constă din regimuri în care puţin
mai lipseşte să se afirme că o anume biserică este biserica oficială a unei
naţiuni,
recunoscîndu-se că o anume biserică ocupă un loc special în tradiţia ţării.
Aceasta
este relativ tipic în ţări unde predomină romano-catolicismul şi s-a adoptat,
relativ
recent, o nouă constituţie (cel puţin de la Vatican II).38 Biserica
dominantă este
în special recunoscută, dar constituţia ţării prevede că alte grupuri sînt
îndreptăţite
la o protecţie egală. Uneori dominanţa este relativ inofensivă şi se limitează
strict la recunoaşterea faptului că o anume tradiţie religioasă a jucat un rol
im-
portant în istoria şi cultura unei ţări. În alte cazuri, dominaţia operează în
fapt
ca o metodă de-abia camuflată de păstrare a prerogativelor regimului, menţinînd
totuşi aparenţele oficiale ale unui regim mai liberal.
Regimuri cooperaţioniste. O altă categorie de regimuri nu garantează un statut
special bisericilor dominante, dar statul continuă să coopereze îndeaproape cu
bisericile,
într-o multitudine de feluri. Germania este prototipul acestui regim, deşi cu
siguranţă că
nu este singura.39 Foarte important este că statul cooperaţionist
poate asigura o finanţare
semnificativă diferitelor activităţi legate de biserică, cum ar fi educaţia
religioasă sau
întreţinerea bisericilor, salariile clerului ş.a.m.d. Foarte des în aceste
regimuri, relaţia cu
bisericile este condusă prin acorduri speciale, concordate ş. a. Spania, Italia
şi Polonia, ca
şi cîteva ţări din America Latină se conduc după acest model. Statul poate, de
asemenea,
coopera la strîngerea contribuţiilor (de exemplu reţinerea din salariu a „taxei
bisericeşti”
în Germania). Ţările cooperaţioniste au frecvent modele de ajutor sau asistenţă
de care
beneficiază mai ales cultele mai largi. Oricum, ele nu sprijină cu precădere
vreo religie
şi, de fapt, acordă tratament egal tuturor organizaţiilor religioase. Deoarece
comunităţi
religioase diferite au nevoi diferite, programele cooperaţioniste pot ridica
probleme mai
complexe ale tratamentului egal al cultelor diferite. Statul poate foarte uşor
să alunece de
la cooperare la modele preferenţiale. De asemenea, faţă de regimuri mai
separatiste, se
ridică chestiuni mai complexe de protejare a autodeterminării şi autonomiei
interne a
organizaţiilor religioase.
De
notat că, în anume cazuri, o abordare cooperaţionistă poate fi necesară
într-o perioadă de tranziţie. De exemplu, datorită stării bisericilor după
comunism,
în Europa Centrală şi de Est şi în fosta URSS, dreptatea reparatorie pare să
ceară
returnarea unor largi proprietăţi abuziv luate de la diferite biserici. Acest
proces de
restituire va presupune neapărat multă cooperare între stat şi biserici, dar nu
estecomplet clar dacă acest
proces va fi condus în aşa fel încît să ducă la restaurarea
modelelor de cooperare sau dacă acea cooperare necesară va fi pur şi simplu
tranzitorie,
pe cînd politica pe termen lung este stabilirea unui regim mai voluntarist.
Regimurile acomodaţioniste. Un regim poate insista
pe separarea bisericii de
stat şi totuşi să se menţină într-o postură de neutralitate binevoitoare faţă
de religie.
Acomodaţionismul poate fi considerat un cooperaţionism fără prevederea vreunei
subvenţii financiare directe pentru biserică sau educaţia religioasă. Un regim
acomodaţionist nu va avea scrupule în recunoaşterea importanţei religiei, ca
parte a
culturii naţionale sau locale, în recunoaşterea simbolurilor religioase în
locuri publice,
permiterea impozitelor, a dietelor, sărbătorilor, Sabatului şi a altor tipuri
de excepţii
ş.a.m.d. Mulţi specialişti din Statele Unite consideră că clauza religioasă în
SUA ar
trebui concepută ca să permită o abordare mai acomodaţionistă a libertăţii
religioase.40
A se observa că dezvoltarea statului măreşte nevoia de acomodare. Pe
măsură ce
influenţa statului devine mai puternică şi poverile reglementărilor se extind,
refuzul
de a face excepţii sau de a se acomoda poate duce la ostilitate.
Regimurile separaţioniste. Aşa cum am sugerat în comentariile
anterioare
privind separarea stalinistă dintre biserică şi stat, sloganul „separarea
biserică—
stat” poate fi folosit pentru a acoperi un spectru destul de larg şi
diversificat de
regimuri. La capătul benign, separaţionismul diferă relativ puţin de
acomodaţionism.
Principala diferenţă este că separaţionismul, aşa cum sugerează şi numele,
insistă pe
o separare mai rigidă între biserică şi stat. Orice sugestie de ajutor public
pentru
religie este considerată nepotrivită. Simbolurile religioase, cum ar fi
leagănele de
Crăciun, în locuri publice, nu sînt permise. Chiar subvenţiile indirecte pentru
religie,
prin reducerea impozitelor sau scutirea de impozit sînt fie suspecte, fie
interzise.
Garantarea exceptării de la lege pe baze religioase este considerată un favor
nepermis
pentru religie. În şcolile publice nu este permisă nici o învăţătură religioasă
sau
îndoctrinare de orice fel (deşi unele învăţături despre religie, dintr-un punct
de vedere
obiectiv, pot fi permise). Referirea la premise religioase în dezbateri publice
este
etichetată ca atentînd la principiul separării bisericii de stat. Membrilor
clerului nu
li se permite deţinerea de funcţii oficiale.41
Forme mai
extreme ale separaţionismului încearcă să rupă total religia de
viaţa publică. Una dintre formele posibile este întărirea monopolului statului
asupra anumitor forme de servicii educaţionale sau sociale. În domeniul
educaţiei
statul poate interzice şcoala cu profesor particular, şcolile private sau le
poate
supune pe ambele unor cerinţe de acreditare atît de severe, încît să fie
imposibil
ca educaţia religioasă independentă să funcţioneze. Regimuri diferite vor
judeca
în mod diferit măsura în care căsătoria religioasă este recunoscută. O sumă de
servicii sociale sau de caritate (inclusiv asistenţa medicală) pot fi
reglementate
în aşa fel încît organizaţiilor religioase să le fie greu să-şi ducă
activitatea în acest
domeniu. „Separaţia”, în cel mai controversat deghizament, cere ca religia să
se retragă din orice domeniu
pe care statul doreşte să-l ocupe, dar nu e deranjată de
reglementările intruzive ale statului şi intervenţiile sale în problemele
religioase.
Insensibilitatea. Suprapunîndu-se
peste anumite forme ale separatismului,
acesta este un model recurent al insensibilităţii birocratice sau legislative
faţă de
nevoile religioase distincte. Deseori birocraţii refuză să distingă între un
comportament reglat de aranjamente laice (de exemplu reglarea planificării
folosirii Pămîntului, diviziunea muncii, impozitarea în funcţie de activităţile
de
afaceri laice) şi reglementarea unui comportament similar în funcţie de
aranjamentele religioase. În multe cazuri, înlesniri destul de simple pot
rezolva
satisfăcător problemele religioase. Reglementărilor formulate iniţial le
lipseşte
deseori suflul antireligios; aceia care le-au formulat erau pur şi simplu
inconştienţi
de implicările religioase ale reglementărilor lor. La un moment dat, cei
afectaţi
de povara neintenţionată aduc problema în faţa oficialităţilor din guvern. În
acest
moment, se poate găsi o înlesnire rezonabilă, dacă nu, insensibilitatea va
cădea
în persecuţie conştientă. Partea impertinentă a insensibilităţii este
privilegierea
subtilă sau făţişă a tendinţei principale sau a grupurilor dominante. Este mult
prea uşor ca oficialităţile statului care lucrează cu grupuri religioase
importante
să devină mai puţin sensibile la nevoile grupurilor mai mici şi să le
desconsidere.
Ostilitatea
şi persecuţia deschisă. Testul acesteia îl reprezintă felul în care
sînt tratate grupurile religioase mici. Oficialităţile din guvern persecută
rareori
grupurile religioase mai mari (deşi acest lucru nu era neîntîlnit în ţările
comuniste). Persecuţia poate lua forma încarcerării acelora care insistă să
acţioneze conform unor credinţe religioase diferite. În formele sale cele mai
sfruntate, duce la „epurarea etnică” sau, mai extrem, la genocid. Probleme mai
tipice implică forme mai puţin dramatice de blocare birocratică, avînd efectul
cumulativ al impietării serioase a libertăţii religioase. Acestea pot lua forma
negării sau întîrzierii înregistrării (garantarea statutului oficial),
obstrucţionării
aprobărilor de folosire a terenului şi aşa mai departe.
Avînd aceste
categorii anterioare în minte, relaţia dintre graficul mai rafinat de
identificare şi acela al libertăţii religioase poate fi construit ca în figura
4 (pag. 25).
Ar încăpea
aici cîteva precizări legate de tipul de regim care ar trebui
considerat ca favorizînd la maximum libertatea religioasă. Opinia mea este că
regimurile acomodaţioniste sînt cele mai îndreptăţite să ocupe această poziţie.
Experienţa istorică arată că libertatea religioasă maximă tinde să fie
împlinită
atunci cînd identificarea biserică—stat se face la modul acomodaţionist sau de
separare neostilă. Desigur libertatea religioasă substanţială poate exista de
asemenea în regimurile bisericeşti cooperaţioniste sau sprijinite de stat, cel
puţin
acolo unde adevărata egalitate religioasă este prezentă. Oricum, există în
aceste
regimuri întotdeauna sentimentul că comunităţile religioase mai mici au un
statut
de rangul doi şi, în măsura în care finanţele publice sprijină direct
programele principalelor biserici,
există sentimentul că membrii minorităţilor religioase sînt
forţaţi să sprijine programe religioase cu care nu sînt de acord. În ceea ce
priveşte
regimurile separaţioniste şi acomodaţioniste, acomodaţionismul e la vîrf în
aranjamentele contemporane, azi cînd „statul performanţei” secular modern s-a
născut, cu dimensiunile lui de bunăstare şi posibilităţile de reglementare. Pe
măsură
ce acţiunea şi influenţa statului penetrează din ce în ce mai mult viaţa
socială, insistenţa
încăpăţînată către separare, poate aluneca foarte uşor în marginalizarea
religiei.
Mai mult, odată cu proliferarea reglementărilor, există o cerere crescîndă de
exceptare
care poate înlesni cu înţelegere nevoile religioase. În ultimă instanţă, dacă
acomodarea
se poate realiza fără dificultăţi nedorite, un regim, care nu reuşeşte să se
acomodeze
manifestă un grad mai scăzut de libertatea religioasă.
Susţinătorii separării mai stricte tind se invoce ideile egalităţii care
contrazic
acomodarea.42 A înlesni nevoi sau practici religioase, spun ei,
implică inevitabil
acordarea unui tratament special indivizilor sau grupurilor religioase, ceea ce
violează
exigenţa neutralităţii starului şi protecţiei egale. Acest argument scapă din
vedere faptul
că tratamentul diferenţiat nu violează neapărat normele egalităţii, dacă există
o bază raţională pentru
diferenţiere. Protejarea drepturilor la libertate religioasă nu asigură
numai o bază raţională, dar şi o justificare obligatorie unor înlesniri
rezonabile. În
ultimă instanţă, a face asemenea înlesniri (sau, după caz, a folosi cele mai
puţin
împovărătoare metode (din punctul de vedere al practicii religioase afectate)
este cea
mai bună metodă de a se asigura că demnitatea persoanelor de credinţe
religioase
diferite este respectată în mod egal. A-i trata pe ceilalţi cu înţelegerea
diferenţelor lor,
arată mult mai mult respect decît a-i aşeza pe toţi pe patul egalizator al lui
Procust.
Diferenţele
în context cultural sau istoric pot de asemenea afecta abordarea
particulară care favorizează la maximum libertatea religioasă într-o anume
ţară. De
exemplu, înlesnirea educaţiei religioase în şcoli poate fi mai importantă
într-o ţară ca Germania, unde secularizarea şcolilor este asociată istoric cu
perse-
cutarea religioasă din Kulturkampf43 a lui Bismarck şi Kirchenkampf-ulnazist.44 În
Statele Unite, din contră, introducerea stilului de educaţie îndoctrinam în
şcolile
publice ar fi resimţit ca o violare a unor îndelungi tradiţii în raportul
dintre biserică
şi stat. Mai general, deseori un comportament în mare asemănător poate să aibă
înţelesuri culturale diferite, în medii naţionale diferite. Libertatea
religioasă trebuie
să fie sensibilă la aceste realităţi sociale diferite.
Bucla
identificării biserică—stat nu este folositoare numai în compararea
tipurilor de configurare instituţională, dar şi pentru a avea reperele
constituţionale
în vedere. Este folositor să observăm, de exemplu, că, adesea, ferm
polarizatele
dezbateri constituţionale din Statele Unite sînt de fapt dezbateri în legătură
cu
optimitatea unui spectru destul de îngust de opţiuni instituţionale. Viziunea
structurii posibilelor configuraţii diferite ajută la sensibilizarea faţă de
riscurile
alunecării treptate a unui regim în altul. Din nefericire, deoarece
instituţiile
religioase şi guvernamentale se luptă pentru influenţă şi prestigiu, şi fiindcă
acomodarea nu este neapărat calea birocratică a minimei rezistenţe, tendinţa
naturală în sistem se desfăşoară în direcţiile care diverg de la respectul
optim al
libertăţii religioase. Acest lucru înseamnă că vigilenţa este necesară şi că
remediile
legale care pot contrabalansa această derivă sînt vitale.
V. Arheologia normelor internaţionale ale libertăţii
religioase
A. Orizontul din ce în ce mai larg al libertăţii
religioase
După analiza anterioară a
structurii identificării, este timpul să ne întoarcem
la o analiză mai detailată a structurii însăşi libertăţii religioase. Poziţiile
în cadrul
acestui spaţiu reflectă etapele istorice ale desfăşurării libertăţii
religioase.
Diferitele etape ale acestei dezvoltări rămîn vizibile ca şi „straturi” în
documentele
drepturilor internaţionale ale omului. Un raport complet al istoricului
măsurilor
de protecţie legale în acest domeniu ar trebui să înceapă odată cu documentele
clasice ale secolului XVIII45 care sînt „bunicii” celor mai actuale
prevederi ale
libertăţii religioase. În scopurile de faţă, oricum, „arheologia” de bază a drepturilor religioase
ale omului (şi un sens corespunzător pentru poziţiile posibile
în spaţiul libertăţii religioase) poate fi dezvăluit în suficientă măsură de
elucidarea
Articolului 9 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale.46
Articolul 9
este virtualmente identic cu Articolul 18 al Pactului Internaţional
al Drepturilor Politice şi Civile47 şi este o paralelă a Convenţiei
Americane a
Drepturilor Omului.48 Pe scurt, el reflectă naşterea unui consens în
materie de
libertate religioasă. În acelaşi timp, în Articolul 9 se pot discerne
straturile
concepţiilor mai vechi şi mai înguste privind libertatea religioasă, care s-au
sedimentat de-a lungul lărgirii istorice a libertăţii religioase, peste timp,
pînă
cînd acoperitoarele măsuri moderne de protecţie au fost obţinute. Scopul meu,
în
această secţiune, este descrierea arheologiei acestor concepţii din ce în ce
mai
largi asupra libertăţii religioase, pentru a putea aprecia pe deplin orizontul
şi
înţelesul prevederilor moderne.
Articolul 9 sună după cum urmează:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de
gîndire, de conştiinţă şi de religie;
acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum
şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau
colectiv,
în public sau în particular prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea
ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerile nu poate fi obiectul altor
restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,
într-o
societate democratică, pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a
sănătăţii
sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Primul
lucru care se observă la Articolul 9 este că se aplică „oricărei
persoane”. Aceasta este una dintre realizările fundamentale ale legii
libertăţii
religioase în acest secol şi, în acest sens, reprezintă o universalizare
relativ recentă
a revendicărilor libertăţii religioase. Contrar modelelor anterioare ale
libertăţii
religioase, măsurile de protecţie nu se limitează la cetăţeni. Străinii
rezidenţi şi
aceia prezenţi temporar în ţară sînt de asemenea incluşi. Mai mult, dreptul nu
este numai la îndemîna credincioşilor. Mai ales de la sfîrşitul celui de-al
II-lea
război mondial, a devenit lucru recunoscut că dreptul la libertatea de gîndire,
conştiinţă şi religie se extinde la filozoficele Weltanschauungen, dar
şi la
orientările religioase mai tradiţionale. În final, în timp ce termenul „orice
persoană” poate fi conceput ca aplicîndu-se numai persoanelor naturale, lectura
contemporană protejează şi dreptul asociaţiilor religioase ca entităţi sau
grupuri,
căci libertatea religioasă poate deseori să fie protejată cel mai bine prin
recunoaşterea dreptului la autonomie al comunităţilor religioase.49 Pe scurt,
libertatea religioasă a ajuns să fie recunoscută ca o valoare universală.
Această
idee a suferit atacuri din ce în ce mai puternice în ultimii ani. mai ales în
cercurile
musulmane unde normele de libertate religioasă au fost deseori percepute
ca parte a atacului
imperialismului occidental asupra culturii islamice50, şi rămîne
de văzut dacă această „universalizare” a libertăţii religioase va rămîne o
realizare
perpetuă — un fel de temelie împărtăşită de toate regimurile care se vor ivi —
sau va sucomba presiunilor naţionalismului (care susţine adesea că libertatea
religioasă trebuie garantată numai cetăţenilor) şi particularismului.51
Corespunzător
clauzei din deschiderea Articolului 9, ne putem imagina un
regim maxim restrictiv, care permite doar libertatea internă a religiei şi
limitează
libertatea religioasă la minimul posibil, din punct de vedere psihologic:
libertatea
de a crede şi gîndi după dorinţă, atîta vreme cît nu apare nici o manifestare
exterioară a unei asemenea credinţe. Dacă este uşor de conceput astăzi că pînă
şi
gîndirea interioară şi procesul credinţei pot fi subminate de droguri sau
tehnologii
moderne, libertatea internă a religiei este miezul ascuns al libertăţii religioase
pe care legea pur şi simplu nu-i poate desfiinţa fără a lua măsuri
extraordinare.
Dihotomia „credinţă—acţiune” a clauzei religioase a dreptului cazuistic al
secolului al XIX-lea în Statele Unite este o urmă a acestei concepţii extrem de
înguste şi datează de pe vremea gînditorilor secolelor XVII şi XVIII. Această
concepţie este evident nesatisfăcătoare din perspectivă contemporană. O
libertate
care poate fi respectată în Arhipelagul Gulag nu prea îşi merită numele.
O variantă
uşor îmbunătăţită a libertăţii religioase poate fi descrisă ca
„libertatea vetrei” — tipul de libertate la îndemîna dizidenţilor de pe
vremea
Reformei şi încă vizibil astăzi în „bisericile de cas” în regimuri restrictive
cum
ar fi Republica Populară Chineză.53 Ea este apropiată de libertatea
internă a
religiei, doar că credinţele interne pot fi exteriorizate cel puţin între
pereţii casei,
atîta vreme cît ele nu părăsesc acel aşezămînt. În termenii Articolului 9,
aceasta
ar fi o libertate a religiei care ar putea fi practicată numai „în particular”.
Bineînţeles, Articolul 9 asigură măsuri de protecţie mult mai largi, dar
începuturile libertăţii religioase sînt încă vizibile în unele formulări ale
sale.
Înrudită
îndeaproape cu dreptul de a avea o credinţă şi de a o practica în
intimitatea minţii sau a casei este „libertatea de a-şi schimba religia sau con-
vingerea”. Această libertate a trecut deseori nerecunoscută şi, pînă
azi, convertirea
de la Islam la o altă religie nu este permisă în multe ţări musulmane.
Majoritatea
sistemelor legale moderne protejează dreptul general de a alege şi a schimba
credinţa religioasă, dar urme ale inflexibilităţii mai vechi sînt evidente. De
exemplu, legea recrutării îi exceptează pe cei care au obiecţii de conştiinţă
privind
satisfacerea stagiului militar (sau prevede forme alternative), dar această
lege
nu este întotdeauna sensibilă la schimbările credinţei religioase care apar
odată
ce o persoană a intrat în serviciul militar.54 La fel, legislaţia
muncii face înlesniri
opiniilor religioase susţinute la începutul angajării, dar nu neapărat
schimbărilor
ulterioare în opţiunile religioase ale unui lucrător şi nici implicărilor
neanticipate
ale credinţei unui muncitor în numirile ulterioare într-un post.55 Pe scurt, dacăsistemele legale moderne recunosc
teoretic dreptul de a-şi schimba credinţa religioasă,
ele sînt adesea insuficient de sensibile la implicaţiile practice ale acestui
drept.
Este
semnificativă observaţia că în Articolul 9 şi alte prevederi similare ale
altor documente privind drepturile omului, libertatea religiei, libertatea
vetrei şi în
general libertatea de a avea şi de a-şi schimba religia sau credinţa nu pot fi
reglementate de stat, în nici un fel. Numai manifestările religioase pot fi
reglementate,
şi acestea în condiţii restrictive identificate în subparagraful 2.56 Aceasta este varianta
mai sofisticată, de secol XX, a dihotomiei credinţă—acţiune. Dar să nu
anticipăm.
Următoarea
lărgire a libertăţii religioase, care se poate discerne în Articolul 9
este protejarea libertăţii de cult, concepută îngust. Ca problemă
practică, cea mai
umilă versiune a cultului religios nu se îndepărtează prea mult de vatră. Un
credincios
poate invita vecinii sau prietenii să i se alăture în cult, între pereţii casei
sale. La
nivel extins, libertatea religiei poate fi concepută ca permiţînd serviciul
divin în
grup, în biserici sau alte edificii, fără să permită vreo manifestare a
credinţei în afara
unor asemenea clădiri „private”. Cultul, conceput în mod îngust, este protejat
doar
ca servicii divine ale cultului sau acte oficiale de practică religioasă, şi nu
ca alte
forme de comportament motivat religios, cum ar fi vizitarea bolnavilor sau
organizarea
unui program de atletism pentru tineri. Obţinerea dreptului la libertatea de
cult,
chiar în acest sens îngust, a însemnat, desigur, un semnificativ progres
istoric. Pentru
a ne da seama de limitele acestea, e suficient să ne gîndim la condiţia
credincioşilor
în sistemul stalinist, care puteau să meargă la biserică, dar dacă o făceau îşi
pierdeau
slujbele şi posibilităţile educaţionale pentru copiii lor. Mai mult, modelul
libertăţii
de cult reflectă o concepţie deosebit de îngustă asupra esenţei religiei.
Pentru
credincioşi, poate fi la fel de important să se angajeze în practici caritabile
sau să
ţină posturile, ca şi participarea la slujba religioasă.
Prezenţa
termenului „cult” în Articolul 9 a fost o realizare importantă
într-un stadiu incipient al dezvoltării libertăţii religioase. Dar Articolul 9
a
trecut acum dincolo de acest nivel. Se recunoaşte clar că drepturile la
libertatea religioasă se extind la comportamentul comun şi privat („în
mod
individual sau colectiv”).O parte din ceea ce face specificul libertăţii
religioase este că, în mod tipic, ea are un element comunitar. A permite
dreptul de a crede fără protejarea legăturilor şi structurilor comunitare este
o luare în derîdere a adevăratei libertăţi religioase.57
Mai mult, Articolul 9
extinde libertatea religioasă dincolo de sfera privată, pînă
la aşezămintele publice („libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea [... ]
în public sau în particular”) În contrast cu alte drepturi la libertatea
expresiei, cum
ar fi libertatea cuvîntului, protecţia libertăţii religioase în oricare regim
modern
trebuie să se extindă dincolo de credinţă şi cuvînt, la comportament. Chiar şi
descrierea
regimurilor care tolerează numai libertatea religioasă internă sau libertatea
vetrei,
înseamnă a invoca amintirile unor timpuri trecute, cînd libertatea religioasă
era ciuntită în mod oribil şi
inacceptabil. Sistemele drepte ale libertăţii religioase
protejează astfel religia, în public sau în particular.
În sfîrşit,
Articolul 9 lărgeşte libertatea religioasă dincolo de simplele
manifestări religioase ale credinţei şi cultului, protejînd dreptul la „învăţămînt,
practici şi îndeplinirea ritualurilor”. Astfel, grupurile religioase
şi indivizii
trebuie să fie lăsaţi să-şi propovăduiască religia în modul cel mai potrivit
tradiţiei
lor. Aceasta va avea de multe ori ramificaţii instituţionale semnificative,
deoarece
multe religii au seminarii sau alte instituţii teologice pentru educarea
clerului.
Este de asemenea vital ca organizaţiile religioase şi familiile să aibă dreptul
de a
educa generaţia următoare şi pe cei convertiţi sau potenţialii convertiţi.
Dreptul
independent la libertatea cuvîntului protejează multe din aceste practici, dar
ideea
de libertate religioasă implică mai clar nevoia de a proteja structurile
instituţionale
de care este nevoie pentru a duce mai departe procesul de educare şi
transmitere
a moştenirii şi credinţelor religioase. Libertatea religioasă presupune, de
asemenea, cu claritate, dreptul de a practica şi exercita credinţele religioase
—
de a respecta posturile, de a ţine sărbătorile religioase şi sabatul, de a
participa
la serviciile religioase comune şi la ritualuri, de a se abţine de la
tratamentul
medical, de a participa la hirotonisiri, de a ţine tribunale religioase, de a
se
bucura de festivalurile religioase şi aşa mai departe. Fără această extindere
în
lumea exterioară, libertatea religioasă este în mare măsură inutilă.
A se observa
că, deşi libertatea religioasă, aşa cum este ea formulată în Articolul
9 (şi în alte documente ale drepturilor omului) este foarte largă, ea nu este
nelimitată.
Articolul 9 se referă fundamental la credinţele religioase sau la alte
convingeri adînc
înrădăcinate şi nu este atît de extins ca libertatea generală descrisă în
expresii ca
„viaţă, libertate sau proprietate” în clauza de dreaptă judecată a Statelor
Unite, care
este una dintre propoziţiile fundamentale ale societăţilor libere moderne.
Libertatea
religioasă este un subset al libertăţii în general şi se bucură de protecţie
sporită
pentru că majoritatea societăţilor au recunoscut rolul special pe care-i joacă
religia
în viaţa indivizilor, a grupurilor şi a societăţii. Articolul 9 protejează
manifestările
religioase care sînt cerute sau legate intim şi profund de credinţele
religioase, dar nu
neapărat tot ceea ce este motivat sau permis de credinţele religioase.58 Majoritatea
credinţelor religioase permit indivizilor să candideze şi să activeze politic,
dar faptul
că acest lucru este permis de o credinţă religioasă nu înseamnă că există şi
libertatea
religioasă de a o face. Faptul că conştiinţa religioasă a unei femei îi va
permite să
facă un avort nu înseamnă că are şi libertatea religioasă de a-i face.
Graniţele exterioare
ale drepturilor la libertate religioasă rămîn difuze, dar este important să
recunoaştem
că există nişte limite. Altfel, există riscul ca drepturile religioase
fundamentale să se
dizolve şi să piardă înalta protecţie pe care o merită.59
B. Restrîngerea limitărilor permisibile ale libertăţii
religioase
Pînă
acum am discutat arheologia drepturilor la libertate religioasă, aşa cum
s-au dezvoltat ele istoric şi aşa cum sînt încorporate ele la ora actuală în
documentele
internaţionale ale drepturilor omului. Pentru a înţelege pe deplin structura
spaţiului
libertăţii religioase, este oricum necesar să descriem nu numai orizontul
lărgit al
drepturilor religioase, dar şi constrîngerile tot mai mari faţă de limitările
guvernamentale asupra acestor drepturi, aşa cum s-au manifestat ele în timp.
Aşa
cum remarcam mai sus, este important să ne reamintim că singurele limitări
permise
sînt limitările de manifestare religioasă şi probabil de manifestare
publică. Nu sînt
permise limitările asupra dreptului de a avea sau a-şi schimba credinţa
religioasă.
Din nou, straturile istorice în dezvoltarea libertăţii religioase şi a
constrîngerilor
exercitate sînt vizibile în formularea Articolului 9.
Istoria libertăţii
religioase în perioada care urmează Reformei a început cu
principiul cuius regio eius religio, enunţat în legătură cu Pacea de la
Augsburg, din
155560 şi continuat într-o formă mai liberală după Pacea de la
Westfalia.61 Conform
acestui principiu, prinţului secular i se-dădea dreptul de a dicta religia
domeniului
său pentru a asigura o populaţie omogenă din punct de vedere religios.
Dizidenţii se
puteau muta pe un domeniu mai prietenos sau puteau practica libertatea vetrei,
dar
nu prea aveau de ales. Pe scurt, conducătorul secular sau statul cu acest regim
avea
puteri virtual discreţionare în impunerea limitărilor asupra libertăţii
religioase şi era
liber să împovăreze sau să interzică direct religiile care nu-i plăceau.
În
comparaţie cu asemenea puteri discreţionare, cerinţa care s-a născut la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea, de a impune numai limitări general
aplicabile, a
fost un progres considerabil. Ideea de bază era că libertatea religioasă urma
să
fie recunoscută în limitele stabilite de lege, cu precizarea că numai legile
neutre,
de aplicabilitate generală urmau să conteze ca legi potrivite de limitare.
într-o
faimoasă formulare care este încă recunoscută în legea constituţională germană,
„fiecare corp religios îşi va reglementa şi administra afacerile în mod
indepen-
dent, în limitele legii valabile pentru toţi.”62Statul era
în continuare liber să
impună orice fel de limitări dorea asupra bisericilor, dar sub constrîngerea statului
de drept, el putea s-o facă numai dacă dorea să impună limitările în mod
general
asupra tuturor grupurilor religioase, inclusiv acelora dominante sau în alt mod
favorizate. Variante timpurii ale libertăţii religioase, ca acelea enunţate
spre
sfîrşitul secolului al XVIII-lea, tindeau să presupună că această dominare a
statului
de drept asupra limitării libertăţilor religioase era suficientă pentru
apărarea
intereselor libertăţii religioase.
Exigenţa
statului de drept este încă vizibilă în faptul că în Articolul 9 se
insistă că „libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate fi
obiectul
altor restrîngeri decît acelea care, prevăzute de lege...” Curtea
Europeană a
Drepturilor Omului susţine că această expresie „nu se referă pur şi simplu la legea internă, ci se
raportează şi la calitatea legii, cerîndu-i să fie compatibilă cu
statul de drept, menţionat în mod expres în preambulul Convenţiei.”63 Se poate discuta
dacă o lege care trasează sarcini specifice sau împovărează un anume grup
religios
sau care este retroactivă sau nepermis de vagă va contrazice această cerinţă.
De la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea încoace, pe măsură ce societăţile au început
să aibă o mai mare experienţă a regimurilor autentice ale libertăţii
religioase, a
crescut şi preocuparea faţă de problematica recurentă. Cerinţa Articolului 9,
ca numai
acele limitări să fie permise care sînt necesare „pentru securitatea publică,
protecţia
ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor
altora” rezumă această problematică. În această categorie intră o sumedenie de
cazuri
semnificative. Fără să evaluăm meritele acestor cazuri, ne vin în minte o
sumedenie
de situaţii-problemă: legalitatea vaccinărilor64, permisiunea de a
obiecta la transfuzia
de sînge65, cazurile de poligamie mormonă din secolul al XIX-lea din
Statele Unite66,
problemele de astăzi cu biserici ale „drogului”67, probleme asociate
cu vindecarea
prin credinţă şi cazurile de sacrificiu uman sau animal68 şi aşa mai
departe. Societăţi
diferite pot trage concluzii diferite despre locul în care trebuie trasată
limita libertăţii
religioase, dar nu cunosc nici o societate care nu e conştientă de nevoia unor
limite.
În acelaşi
timp, n-a durat prea mult şi oamenii şi-au dat scama că lista
temeiurilor permisibile pentru violarea libertăţii religioase rezumată în
Articolul
9 era atît de largă încît putea justifica aproape tot atîta intervenţionism în
libertatea
religioasă, ca şi principiul cuius regio. (Este greu de imaginat orice
restricţie de
dorit în privinţa libertăţii religioase, căreia nu i se aplică una sau mai
multe din
constrîngerile avansate în Articolul 9, Secţiunea 2). Dacă regula statului de
drept
dădea o oarecare asigurare că nu se va abuza de puterea guvernamentală, istoria
a demonstrat că această exigenţă nu ajunge pentru asigurarea unei libertăţi
reli-
gioase care să aibă înţeles. Multe din principalele persecuţii religioase ale
ultime-
lor două secole au fost camuflate sub masca legilor formal generale şi neutre.
Este
de ajuns a se promulga legi care interzic cuiva din populaţie să aibă un
comporta-
ment care deranjează un anume grup religios, pentru a avea o lege care va în-
deplini cerinţa statului de drept, dar va restrînge libertatea religioasă. A se
ob-
serva că deseori acest lucru se întîmplă nu numai datorită unei intenţii subconşti-
ente orientată spre un grup anume, ci şi pentru că aceia care promulgă legea nu
sînt conştienţi de impactul ei advers asupra unui grup religios mai puţin
cunoscut.
Datorită
acestei deficienţe în respectarea statului de drept, cele mai avansate
sisteme au adăugat un palier suplimentar menit să restrîngă limitarea statală a
libertăţii religioase. Aşa cum sună formularea din Articolul 9, aceasta este
cerinţa
ca libertatea de manifestare a religiei să fie supusă restrîngerilor „prevăzute
de
lege”, şi care „constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea publică, [etc].” Tribunalul de la Strasbourg a interpretat această
formulare ca însemnînd că amestecul într-un drept trebuie motivat de „o nevoiesocială presantă” şi „proporţional
cu scopul legitim urmărit.”69 Această constrîngere
poate fi numită drept urmare cerinţa necesităţii sau a proporţionalităţii. Dacă statele
contractante se bucură de o anume „marjă de apreciere” în determinarea felului
în
care acest lucru se aplică în mediul lor natural70, amestecul
într-un drept atît de
natural ca libertatea religiilor nu trebuie să fie mai mare decît este nevoie
şi trebuie
să folosească mijloace cît mai puţin intruzive. Acest lucru corespunde cu
cerinţa
recunoscută pînă nu de mult în jurisprudenţa religioasă a Statelor Unite (şi
reinstituită
de Actul Restaurării Libertăţii Religioase”71, că amestecul în
libertatea religioasă poale
fi susţinut numai dacă este justificat de „un interes de stat obligatoriu” care
nu poate
fi obţinut prin mijloace mai puţin restrictive.
Dacă e ca libertatea
religioasă să aibă un înţeles practic autentic în cazurile care
contează, acest tip de cerinţă înaltă pentru orice legislaţie (sau altă acţiune
statală)
care violează libertatea religioasă este vitală. A nu insista pe acest tip de
cerinţă
constituţională înseamnă că majoritatea, chiar respectînd statul de drept,
poate trece
peste revendicările religioase ale minorităţilor, după cum doreşte. Mai mult,
dacă nu
există cerinţa de necesitate sau de proporţionalitate, este mult prea uşor
pentru
oficialităţile de nivel mai mic şi pentru birocraţi să-şi susţină strategia ca
nişte reguli
generale insensibile la nevoile religioase, dar care nu lasă efectiv cale de
întoarcere
grupurilor religioase. Este pur şi simplu prea tîrziu în istoria lumii să fim
mulţumiţi
cu măsuri de protecţie a libertăţilor religioase care permit acest tip de
încălcare.
În acest
sens, sînt importante două evenimente de dată recentă. Primul este
ceea ce eu consider a fi o calamitate în legea constituţională a Statelor
Unite. În
cazul din 1990 al Forţelor de Muncă vs. Smith72, Curtea Supremă a
Statelor
Unite a susţinut că libertatea religioasă trebuie să cedeze în faţa oricărei
alte legi
neutre, general aplicabile. De fapt, Curtea Supremă a dat ceasul înapoi spre
ziua
cînd numai respectarea statului de drept împiedica limitările excesive ale
libertăţii
religioase, ignorînd în cadrul acestui proces, aproape două secole de istorie.
S-a
protestat energic împotriva acestei decizii şi, drept rezultat, Congresul a
promulgat
de curînd Actul de Restaurare a Libertăţii Religioase (RFRA)73, care
va avea
drept efect reinstituirea unui înalt standard al revizuirii cazurilor de
libertate
religioasă în Statele Unite. Acest document poate fi, desigur, anulat de alte
acte
ulterioare ale Congresului, dar conform clauzei constituţionale a supremaţiei,
va
asigura cel puţin trecerea tuturor legilor şi altor acţiuni ale statului
printr-un
test obligatoriu al interesului de stat cel mai puţin restrictiv. Mai mult,
asemenea
decrete vor trebui să indice explicit că nu respectă măsurile de protecţie
asigurate
de RFRA, lucru care va fi cam dificil din punct de vedere politic.
În această
ordine de idei e nevoie şi de un avertisment. În noua legislaţie emisă
în Europa Centrală şi de Est, fosta Uniune Sovietică şi în alte părţi ale lumii
există o
tendinţă de a emite legi privind libertatea religioasă care asigură protejarea
libertăţii
religioase „în limitele legii” sau „conform legii” etc. Asemenea formulări par
să fie mai frecvente în dreptul civil
decît în alte părţi, datorită nivelului scăzut de obişnuinţă
cu excepţiile formulate în termeni judiciari şi datorită sentimentului
instinctiv că
comunităţile religioase trebuie să se supună „legii egale pentru toată lumea”.
Deşi
există un mare adevăr în aceasta, e important să ne amintim că este nevoie de
înlesniri
adecvate libertăţii religioase, mai ales cînd aceste excepţii pot fi înţelese
fără a fi în
dauna nevoilor sociale presante sau cînd aceste nevoi pot fi satisfăcute în alt
fel.
Mai trebuie menţionat un
singur lucru, în final, despre Convenţia Americană
asupra Drepturilor Omului. Articolul 12(3) al acestei Convenţii este similar în
esenţă
cu Articolul 9(2) al Convenţiei Europene în privinţa constrîngerilor impuse
asupra
limitării manifestării libertăţii religioase. Totuşi formularea este uşor
diferită. Articolul
12(3) prevede că libertatea de a-şi manifesta religia „poate fi supusă numai
limitărilor
prescrise de lege şi care sînt necesare pentru protejarea siguranţei publice, a
ordinii,
sănătăţii sau moralei sau a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.” Lipseşte
condiţia
„într-o societate democrată”. Desigur că sînt multe lucruri care nu sînt necesare
dacă o societate democrată nu este asumată. Să sperăm că Convenţia Americană va
fi interpretată în lumina preferinţei normative pentru o societate democrată,
aşa că
această diferenţă verbală în constrîngerea-cheie a violărilor libertăţii
religioase nu
se va dovedi, în practică, a fi o diferenţă.74
C. Un cadru comparativ al libertăţii religioase
În
lumina celor spuse mai înainte, modelul general al legii libertăţii religioase
în diferite ţări ale lumii poate fi reprezentat aşa cum este arătat în figura 5
(pag. 35).
D. Ultimele sedimente în
arheologia libertăţii religioase: dezvoltări recente în
interpretarea normelor internaţionale ale libertăţii religioase
Odată
cu deschiderea unei noi Europe, se întîmplă multe lucruri care vor avea
un impact semnificativ asupra formei ultime a libertăţii religioase în Europa,
ca şi în
alte părţi ale lumii. Punctele nodale de o asemenea amploare nu pot să nu-şi
lase
propria urmă arheologică. Una din formele pe care le ia această urmă este
cristalizarea
normelor concrete, direcţionate împotriva abuzurilor recunoscute din trecut.
În această
ordine de idei, principiile libertăţii religioase enunţate în Principiul
16 şi 17 al Documentului final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor
statelor
participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi care a
fost
promulgat în 1989 (numit de acum înainte „Documentul final de la Viena”),
prezintă
un interes special. Formulate într-o perioadă cînd glasnost făcuse
posibil ca dialogul
Est—Vest să se pronunţe mai ferm privitor la probleme ale drepturilor
fundamentale
ale omului, Documentul Final de la Viena conţine o listă remarcabilă de cerinţe
specifice necesare pentru evitarea violărilor libertăţii religioase care erau
mult prea
des întîlnite. Aceste principii rezumă deci în mod util normele concrete ale
libertăţii
religioase care se bucură de acceptare în cadru european, inclusiv în fostul
bloc sovietic şi în Statele
Unite şi Canada, în cadrul procesului Helsinki.75 Scopul meu
aici este de a rezuma pur şi simplu aceste principii asupra cărora s-a
convenit, deoarece
ele constituie un set de norme larg sprijinite şi care merită să fie acceptate
în întreaga
lume. Reflectînd, aşa cum se întîmplă, sensibilitatea 1a problemele recurente
ale
secolului douăzeci, aceste principii constituie o rezervă nepreţuită a
experienţei pe
care se construieşte viitorul.
Principiile
16 şi 17 merită citate în întregime:
16. Pentru a asigura
libertatea persoanei de a profesa şi practica religia sau
convingerea sa, statele participante, între altele,
16a: vor lua măsuri efective
pentru a preveni şi elimina discriminarea împotriva
persoanelor sau comunităţilor pe motiv de religie sau convingere, în
recunoaşte-
rea, exercitarea şi beneficiul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentate
în
toate domeniile vieţii civile, politice, economice, sociale şi culturale, şi
pentru a
asigura egalitatea efectivă între credincioşi şi necredincioşi;
16b: vor cultiva un climat de
toleranţă şi respect între credincioşii aparţinînd
diferitelor comunităţi ca şi între credincioşi şi necredincioşi;
16c: vor acorda, la cererea
acestora, comunităţilor de credincioşi care practică
sau care se pregătesc să practice credinţa lor în cadrul constituţional al
statelor
lor, recunoaşterea statutului prevăzut pentru ele în ţările respective;
16d: vor respecta dreptul
acestor comunităţi religioase de a stabili şi menţine
lăcaşuri de rugăciune sau de adunare liber accesibile; de a se organiza ele
însele
în conformitate cu structura lor ierarhică şi instituţională; de a selecta,
numi şi
înlocui personalul lor, în conformitate cu cerinţele şi normele lor respective,
ca şi
cu orice aranjament acceptat liber între ele şi statul lor, de a solicita şi
primi
contribuţii voluntare financiare şi de altă natură;
16e: se vor angaja în
consultări cu cultele, instituţiile şi organizaţiile religioase
pentru a obţine o mai bună înţelegere a cerinţelor libertăţilor religioase;
16f: vor respecta
dreptul fiecăruia de a da şi de a primi educaţie religioasă în
limba aleasă de el, individual sau în asociere cu alţii;
16g: vor respecta, în acest
context, între altele, libertatea părinţilor de a asigura
educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în conformitate cu convingerile
lor
proprii;
16h: vor permite pregătirea personalului religios
în instituţii corespunzătoare;
16i: vor respecta dreptul
credincioşilor individuali şi al comunităţilor de credincioşi
de a dobîndi, de a poseda şi de a folosi cărţi sfinte, publicaţii religioase în
limba
aleasă de ele şi alte articole şi materiale legate de practicarea religiei sau
credinţei;
16j: vor permite cultelor, instituţiilor
şi organizaţiilor religioase să producă, să
importe şi să difuzeze publicaţii şi materiale religioase.
16k: vor examina favorabil
interesul comunităţilor religioase de a participa la
dialogul public, între altele, prin mijloacele de informare în masă.
17. Statele participante recunosc că
exercitarea drepturilor menţionate mai sus
referitoare la libertatea de religie sau de credinţă poate fi supusă numai
acelor
limitări prevăzute de lege şi care sînt conforme cu obligaţiile ce le revin potrivit
dreptului internaţional şi cu angajamentele lor internaţionale. Ele vor
asigura, în
legislaţia şi reglementările lor şi în aplicarea acestora, exercitarea deplină
şi efectivă
a libertăţii de gîndire, conştiinţă, religie sau de convingere.
Cîteva din prevederile anterioare merită comentate. Principiul 16a este mai
ales important pentru denominaţiile religioase mai mici. Şi membrii individuali
ai unor asemenea comunităţi, şi comunităţile însele. în întregul lor, au nevoie
de
asigurarea că nu vor suferi nici o discriminare în comparaţie cu alţi
credincioşi
sau non-credincioşi.
Principiul
16c se referă la problema practică vitală a garantării statutului
juridic grupurilor şi organizaţiilor religioase. Aceasta a fost, pînă în 1989,
o
problemă practică importantă cu care se confruntau grupurile religioase. Dacă e
să fie respectat spiritul Principiului 16c, este important ca procedurile de
recunoaştere să nu constituie un obstacol birocratic şi procedurile să fie
flexibile
pentru a putea acomoda diferenţele organizatorice ale diferitelor denominaţii.
A
se observa că Articolul 16c al Documentului Final de la Viena nu face
distincţie
între comunităţi de credincioşi „locale” şi „străine” şi că Statele sînt
obligate să
garanteze „la cerere” (probabil fără a impune constrîngeri semnificative)
„recunoaşterea statutului prevăzut pentru ele” ( de exemplu pentru comunităţile
de credincioşi) „în ţările respective”. O implicare practică majoră a acestui
principiu este că legislaţia care guvernează acordarea de personalitate legală
sau
statut de corporaţie pentru organizaţiile religioase ar trebui să fie astfel
concepută
încît să uşureze şi nu să obstrucţioneze sau să submineze drepturile înnăscute
ale
unor asemenea organizaţii, la libertate religioasă. Spus pe şleau, negarea
recunoaşterii legale şi a personalităţii juridice înseamnă negarea libertăţii
religioase.76Fără personalitate legală, organizaţiile
religioase nu pot dobîndi
proprietăţi sau alte materiale fizice necesare manifestării publice a religiei
sau
credinţei. Astfel, negarea personalităţii juridice a unui grup religios poate
fi
permisă doar atunci cînd e necesară pentru protejarea unui interes major de
stat
care nu poate fi atins printr-un mijloc mai puţin restrictiv.
Nu există
nici o indicaţie că principiul 16c ar viza altceva decît statutul egal
al tuturor comunităţilor religioase. Bineînţeles că, adoptînd o atitudine de
înţele-
gere faţă de organizaţiile religioase, statul nu trebuie să permită vreunui
grup să
se eschiveze de la cerinţele şi legile legitime necesare în orice societatedemocratică, pur şi
simplu prin revendicarea unui statut religios. Abordarea
preferabilă care a apărut în Occident este stabilirea procedurii care
facilitează
recunoaşterea grupurilor religioase în etapa dobîndirii de personalitate
juridică
(indiferent de legăturile lor străine). În fapt, la această etapă există deja
prezumţia
de nevinovăţie faţă de o organizaţie religioasă, presupunîndu-se şi că merită
măsurile de protecţie a libertăţii religioase, pînă cînd este dovedit contrariul.
Problemele ţinînd de abuzuri sau conduită ilegală pot fi rezolvate mai tîrziu,
în
cazul în care ele apar. O revizuire riguroasă într-o etapă mai tîrzie poate fi
binevenită dacă are legătură cu garantarea statutului de exceptare de la
impozite
sau cu alte binefaceri guvernamentale (acolo unde ele sînt permise), dar toate
organizaţiile guvernamentale ar trebui să fie îndreptăţite la o formă oarecare,
relativ simplă, de personalitate juridică care le-ar da dreptul de a închiria
sau
concesiona mijloace fixe, de a semna contracte sau de a se angaja şi altfel în
acţiuni necesare din punct de vedere practic în sistemele legale moderne,
pentru
a face practica şi exerciţiul religios nu numai posibile, dar şi comode. Dacă
apar
probleme sau abuzuri, acestea pot fi rezolvate prin pedepse penale şi civile
normale
sau prin suspendarea înlesnirilor financiare ca de exemplu scutirea de impozit.
Contestarea personalităţii juridice într-o etapă timpurie este un mijloc
nepotrivit
de restricţie prealabilă.
Principiul 16d
este cu precădere vital, deoarece vizează problemele dreptului
unei comunităţi religioase la autonomie şi autodeterminare. Acest principiu are
cîteva trăsături. Bineînţeles, dacă e ca libertatea religioasă să se extindă
dincolo
de libertatea vetrei, este foarte important pentru organizaţiile religioase să
li se
permită să-şi construiască, închirieze sau să aibă în proprietate clădiri
potrivite
genului de cult pe care îl practică şi practicii lor religioase (sau sociale).
Aşa cum am
subliniat mai sus, o comunitate religioasă şi un anume fel de viaţă implică
adesea
mai mult decît simplul exerciţiu cultic. Aceasta înseamnă că reglementările de
folosire
a Pămîntului nu trebuie manipulate pentru a ţine departe comunităţile
geografice de
lăcaşurile de cult.77 Asta înseamnă de asemenea că grupurilor
religioase trebuie să li
se garanteze personalitatea juridică în aşa fel încît să poată dobîndi sau cel
puţin
poseda utilităţile necesare nevoilor lor, aşa cum se subliniază în principiul
16c.
Libertatea
de a se organiza conform propriei structuri ierarhice, de
relaţionare, de congregaţie, non-ierarhică sau a altei structuri instituţionale
tradiţionale este foarte importantă pentru multe comunităţi religioase.
Ecleziologia este o problemă doctrinară centrală pentru multe comunităţi
religioase, ea însăşi o problemă de conştiinţă. Amestecul statului în aceste
zone
afectează însăşi exercitarea credinţelor religioase care privesc structurarea
comunităţilor religioase. Fostele regimuri comuniste au cerut de multe ori
organizaţiilor religioase să se organizeze într-un mod „democratic” care era,
de
fapt, incongruent cu principiile organizatorice ale religiei în cauză.
(Constrîngeri similare au fost aplicate
în China.)78 Legile care se ocupă de structurile legale la
îndemîna comunităţilor religioase pentru organizarea propriilor treburi ar
trebui
să fie mai sensibile la nevoile diferitelor grupuri religioase din această
zonă.79
Modalitatea
de selecţie a personalului clerical este, de asemenea, pentru multe
grupuri religioase un punct doctrinar sensibil. Dacă biserica în cauză nu este
de
acord, statul nu trebuie să aibă nici un cuvînt de spus în numirea sau
disciplinarea
indivizilor care deţin funcţii bisericeşti. Este de asemenea important să ne
amintim
că excepţiile cuvenite trebuie făcute în legislaţia muncii unei ţări, pentru a
permite
organizaţilor religioase să acorde un tratament preferenţial membrilor lor.
Legile
care interzic discriminarea religioasă de către patroni obişnuiţi duc la
consecinţe
nedorite atunci cînd este implicat un patron religios. Ar fi bizar, de exemplu,
să ceri
unei congregaţii protestante să angajeze un preot romano-catolic sau un rabin
în loc
de preot, chiar dacă aceştia din urmă sînt, altminteri, persoane calificate. Un
cleric
baptist poate să nu se simtă în largul lui dacă angajează o secretară mormonă.
În
general, organizaţiile religioase au interese puternice în ce priveşte
libertatea
religioasă, de aceea preferă să angajeze propriii lor credincioşi. La fiecare
nivel,
aceasta afectează autonomia grupului religios în structurarea treburilor sale,
îndeplinirea misiunii şi modelarea vieţii comunitare şi a practicilor ei.80
Bisericile,
ca şi alte organizaţii, au nevoie de fonduri pentru a opera. Reglementă-
rile care se ocupă cu solicitările nu trebuie să fie structurate în moduri care
să discri-
mineze unele grupuri faţă de altele.81 Dacă frauda seculară poate fi
reglementată în acest
context, ca şi în altele, bisericilor trebuie să li se garanteze o mai mare
flexibilitate în
felul în care folosesc şi raportează privitor la fondurile lor, decît altor
organizaţii non-
profit, pentru a evita intervenţia nepotrivită în materie de convingeri
religioase.82
Principiul
16e examinează intenţia statului de a se angaja în „consultări cu cultele,
instituţiile şi organizatul e religioase pentru a obţine o mai bună înţelegere
a cerinţelor
libertăţilor religioase. „Multe dintre violările libertăţii religioase care se
nasc în categoria
amestecului neintenţionat pot fi rezolvate prin dialog raţional. Nu toate
sursele de
tensiune pot fi rezolvate în acest mod, dar multe izvoare ale neliniştii şi
neîncrederii
pot fi eliminate cu ajutorul acestei tehnici practice.
Principiile de la 16f la 16h se leagă de educaţia şi învăţămîntul religios.
întotdeauna una dintre cele mai sensibile zone ale oricărui model
biserică—stat.
Principiul 16f prevede că statul va „respecta dreptul fiecăruia de a da şi de a
primi educaţie religioasă în limba aleasă de el, individual sau în asociere cu
alţii.” În general, tensiunile interdenominaţionale pot fi reduse dacă educaţia
este lăsată în seama familiei şi a bisericii, fără intruziunea statului. Cu
siguranţă,
în acel context, este important a putea asigura o educaţie religioasă la toate
nivelurile de vîrstă, acasă şi în edificii religioase închiriate, arendate sau
construite
de organizaţii religioase. În măsura în care utilităţile publice sînt puse la
dispoziţia
educaţiei publice, acest lucru trebuie să se facă în mod nediscriminator.83
Cerinţa articolului 16g,
anume ca părinţii sau tutorii legali să aibă dreptul de a
dirija educaţia religioasă a copiilor lor este şi el recunoscut de Articolul
12(4) al
Convenţiei Americane a Drepturilor Omului. Unele ţări permit educaţia publică,
destinată să colaboreze cu eforturile familiei şi ale bisericii, dar sectorul
public pur şi
simplu nu poate înlocui ceea ce familia şi biserica pot face de unele singure.
Cerinţele
programei şcolare într-un sistem educaţional nu trebuie să nesocotească
flagrant
credinţele şi practicile conştiinţei. Sistemele moderne de educaţie au o mare
flexibilitate
în atingerea obiectivelor lor şi există puţine scopuri ale învăţămîntului care
să fie în
asemenea măsură obligatorii încît să justifice violarea cererilor sincere ale
conştiinţei.
Principiile
16i şi 16j solicită protejarea achiziţiilor, posesiunilor, importului
şi răspîndirii literaturii religioase şi a altor materiale, de către biserici
ca şi
organizaţii şi de către membrii lor sau alţii interesaţi să afle despre
asemenea
organizaţii şi învăţăturile lor. Accesul la literatura şi materialele
religioase a
fost o problemă critică sub multe regimuri comuniste şi limitările în acest
domeniu
pot avea un efect nesănătos asupra unei comunităţi religioase. Locke avea fără
îndoială dreptate considerînd că magistratul civil nu poate sili un individ să
accepte o anume credinţă, dar un regim poate cu siguranţă să împiedice oamenii
să aibă acces la informaţia pe care se bazează credinţa lor. Aceasta este mai
ales
important pentru denominaţiile relativ mici, deoarece altfel membrii se pot
simţi
izolaţi şi incapabili să-şi aprofundeze credinţa şi să profite din plin de
asocierea
lor cu comunitatea religioasă. Legislaţia trebuie să recunoască aici că multe
chestiuni pot intra în această categorie, dincolo de formele tradiţionale ale
literaturii religioase cum ar fi cărţile, revistele şi alte publicaţii.
Posibilitatea de
a folosi filme, înregistrări video şi alte mijloace (ca şi echipamentul necesar
pentru
proiectarea şi utilizarea lor) poate fi, în contextul actual, la fel de
importantă ca
şi posibilitatea de a avea acces la publicaţiile standard. În plus, este
important ca
referirile la Principiile 16i şi 16j la „alte articole şi materiale legate de
practicarea
religiei sau credinţei” şi la „publicaţii şi materiale religioase” să fie
înţeleasă şi
aplicată nu numai la literatură şi publicaţii (în orice tip de media), dar şi
lucrurilor
fizice, cum ar fi obiecte religioase sau obiecte de îmbrăcăminte folosite în
serviciul
divin sau în practicarea zilnică a religiei.
Dreptul de a
răspîndi informaţii despre un sistem de credinţe religioase
trebuie înţeles ca şi cuprinzînd dreptul de a împărtăşi concepţiile religioase
unor
indivizi de altă credinţă. În Statele Unite este de multă vreme de la sine
înţeles
că şi libertatea religiei şi libertatea cuvîntului protejează activităţile
evanghelice. 84
Aceasta este de înţeles, deoarece, în multe tradiţii religioase, a duce
mesajul
sistemului credinţei personale către alţii este parte integrantă a respectării
religiei.
La nivel internaţional acesta este un aspect mai controversat, mai ales în
culturile
islamice. Se pare că acum s-a înţeles că, oricum, principalele convenţii
internaţionale asigură o minimă protecţie dreptului indivizilor de a-şi schimbasau abandona credinţa
religioasă.85 Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a susţinut de curînd că o lege greacă, ce considera prozelitismul un
delict,
viola dreptul la libertate religioasă, cel puţin aşa cum era el aplicat cu
privire la
un martor al lui Iehova, angajat în eforturi misionare convenţionale, din uşă
în
uşă.86 Cazul nu excludea posibilitatea cazurilor extreme unde
prozelitismul implica
frauda sau constrîngerea şi care aveau nevoie de reglementări, ci proteja clar
activitatea misionară tradiţională.
VI. Concluzii şi recomandări
Este extrem de probabil ca ţări diferite, cu tradiţii diferite să aibă
instituţii diferite
în domeniul sensibil al libertăţii religioase. Modelul dezvoltat în această
lucrare
furnizează un cadru de mare ajutor pentru compararea unor asemenea instituţii
diferite. Chiar dacă modelul este destul de flexibil pentru a sugera că un
spectru
considerabil al configuraţiilor biserică—stat poate fi congruent cu adevărata
libertate
religioasă, el sugerează şi cîteva concluzii normative. O mai mare libertate
religioasă
este posibilă sub regimuri care asigură tratament egal pentru indivizi şi
comunităţi
religioase. În evoluţia libertăţii religioase, istoria a demonstrat că o
constrîngere a
„statului de drept” în privinţa limitărilor permise asupra manifestărilor
libertăţii
religioase nu este adecvată. Una dintre cele mai importante trăsături ale
libertăţii
religioase — cea care o face să fie un drept fundamental şi inalienabil — este
că
aceasta este anterioară „şi în ordinea temporală, şi în gradul de
obligativitate,
cerinţelor societăţii civile.”87 Un stat căruia îi este indiferent
ce legi promulgă, chiar
dacă ele sînt generale şi la suprafaţă neutre, eşuează în a înţelege cît de
fundamentală
este libertatea religioasă.
Dacă
instituţiile libertăţii religioase împrumută inevitabil diferenţele de
coloratură şi amănunt în lumina tradiţiilor şi culturii locale, există acum
suficientă
experienţă istorică în privinţa libertăţii religioase pentru a putea identifica
anumite
principii care merită o recunoaştere universală. Acestea includ cel puţin
principiile
libertăţii religioase enunţate în principalele convenţii internaţionale ale
drepturilor omului, dar şi pe acelea formulate în Documentul Final de la Viena
şi în Declaraţia din 1981 a Naţiunilor Unite asupra Eliminării Tuturor Formelor
de Intoleranţă şi Discriminare bazate pe Religie sau Credinţă. Măsuri practice
trebuie luate pentru identificarea prevederilor constituţionale şi statutare
care
nu se ridică la nivelul acestor principii, luate ca standarde internaţionale
minime.
Trebuie de asemenea să se ia măsuri pentru sprijinirea mai largă a acestor
principii. Asigurarea recunoaşterii oficiale şi a realizării practice a acestor
principii ar constitui un progres important în domeniul libertăţii religioase.
□
Traducerea de Alina Cadariu
NOTE:
1. Vezi William H. Maehl, Germany in Western Civilization (University of Alabama
Press, 1981), p. 194.
2. Virginia
Bill of Rights din 1776, par. 16, Actul
austriac asupra toleranţei religioase
din 1781, Virginia Bill Establishing
Religious Freedom din 1 ian. 1786, Edictul
prusac
asupra religiei din 1788, Allgemeines
Landrecht für die preussischen Staaten, partea
a II-a, cap. 11, paragrafele 1—4.
3. John Rawls, Political Liberalism (Cambridge, MA 1993), 12—14
5. Ira C. Lupu, Statutes Revolving in
Constitutional Orbits, Virginia Law
Review 79
(1993), 1—89.
6. Samuel P. Huntington, The Clash of
Civilizations, Foreign Affaire 72 (1993), 22-49.
7. David Martin, Tongues of Fire: The Explosion of Protestantism in Latin America
(Oxford, 1990).
8. Pentru o discuţie avizată a acestei rupturi
culturale, vezi ibid. 1—26.
9. Vezi, de ex. Sultanhussein Tabandeh of
Gunabad, A muslim Commentary on the
Universal Declaration of Human Rights, trad. în lb. engleză de F. J.
Goulding (1970); Algred
Taban, Sudan Says U.N. Human Rights Report Insults Islam, Reuters World Service (Feb.
20, 1994).
10. Vezi W. Cole Durham Jr.
şi Alexander Dushku, Traditionalism, Secularism and the
Transformative Dimension of Religious Institutions, Brigham Young Law Review (1993),
421, 461—63.
11. James Davison Hunter, Culture Wars: The Struggle to Define
America (New
York, 1991), 43––48.
12. John Locke, A Letter Concerning Toleration (publicată întîi la 1689, ed.
citată;
Buffalo, N.Y., Prometheus Books, 1990).
13. Ibid., 19—22, 35, 40—41.
14. Ibid., 40—41.
15. Ibid., 68—69 (cu subl. noastră).
16. Vezi Lewis White Beck, Early German Philosophy: Kant and His
Predecessors
(Cambridge MA 1969), 473—74, 479—80, 489.
17. Expresia „experiment viu” îl
precede de fapt pe Locke. Ea aparţine medicului şi
clericului din Newport, John Clarke, care scria, referitor la situaţia din Noua
Anglie a secolului
al XVII-lea că ”yx petiţionarii au în inimile lor... această dorinţă
de a face experimentul viu al
unui stat civil care se poate valida, mai mult, poate fi menţinut cel mai
bine... prin libertate
deplină în chestiunile religioase. „Citat în Sidmeny E. Mead, The Lively Experiment: The
Shaping of Christianity in America (New York, 1976), ii.
18. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 18, G. A., res.
217 (A(III), 10
Decembrie, 1948, U. N. Doc A/810, la 71 (1948); Declaraţia Americană a Drepturilor şi
Îndatoririlor Omului, art. III, O. A. S. res. XXX, adoptată de A Noua
Conferinţă Internaţională
a Statelor Americane, Bogota (1948): Novena
Conferencia Internacional Americana, 6 Actas
y Documentos (1953), 297—302. Vezi şi United
States Declaration on the Elimination of
All Forms of Intolerance and of Discrimination Based on Religion or Belief,
adoptată la 18
ian. 1982, G. A. Res. 55, 36 U. N. GAOR Supp. (No. 51), U. N. Doc.
A/RES/36/55(1982) [de
aici înainte doar Declaraţia din 1981].
19. Pactul Internaţional al Drepturilor Civile
şi Politice, G. A. Res 2200 A, UN GAOR,
sesiunea 21, supp. nr. 16, la 52, 55, U. N. Doc. A/6316 (1966), 999 U. N. T. S.
171 (1976) (art
18) [de aici înainte Convenţia Civilă şi Politică]; Conveţia [Europeană] pentru protecţia
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, 4 nov. 1950, art. 9, 213
U. N. T. S. 222
(intrat în vigoare la 3 sept. 1953) şi amendat de protocoalele nr. 3&5 [de
aici înainte Convenţia
Europeană]; Convenţiile Americane ale Drepturilor Omului, O. A. S. Seria
de tratate nr. 36,
la 1, OEA/ser. L/v/II. 23, doc. rev. 2 (intrat în vigoare la 18 iulie 1978) [de
aici înainte Convenţia
Americană]. Vezi şi Documentul Final al Întîlnirii de la Viena din 1986
a reprezentanţilor
statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
validat pe baza
prevederilor Actului Final referitor la follow-up-ul conferinţei, 17
ian. 1989, 28 I. L. M. 527,
534 (1989) [de aici înainte Documentul Final de la Viena].
22. Constituţiile Antiguei şi Barbudei, secţ.
3, 11 (1981); Constituţia Argentinei art.
14, 19 (1853); Constituţia
Bahamasului, art. 15, 22 (1973); Constituţia Barbadosului par.
11, 19 (1966); Constituţia Belizelor par. 3, 11 (1981); Constituţia
Boliviei art. 3 (1967);
Constituţia Braziliei, art 5 (VI—VIII) (1988); Constituţia Canadei, art.
2 (1982); Constituţia
din Chile, art. 19 (1980); Constituţia Columbiei, art. 18—19 (1991), Constituţia din Costa
Rica, art. 28 (1949); Constituţia din Cuba, art. 54; Constituţia
din Dominica, art. 9 (1978);
Constituţia din Republica Dominicană, (1966), Constituţia din
Ecuador, art. 19(6) (1979);
Constituţia din El Salvador, art. 25 (1983); Constituţia din Grenada par.
1, 9 (1974);
Constituţia din Guatemala, art. 36 (1985); Constituţia din Guyana art.
1 (1980); Constituţia
din Haiti, art. 30 (1987); Constituţia din Honduras art. 77 (1982); Constituţia
din Jamaica
1—6 (1962); Constituţia din Mexic, art. 3, 5, 24, 27, 130 (1992); Constituţia
din Nicara-
gua, art. 29 (1986); Constituţia din Panama, art. 34 (1973); Constituţia
din Paraguay, art
70 (1967); Constituţia
din Peru, art. 2(3) (1979); Constituţia din St. Christopher şi Nevis,
art. 11 (1983); Constituţia din Santa Lucia, art. 9 (1978); Constituţia
din St. Vincent, art. 9
(1979); Constituţia din Surinam, art. 8 (1987); Constituţia din
Trinidad-Tobago, art. 9
(1976); Constituţia SUA, amend. I(1791); Constituţia din
Uruguay, art. 5 (1967); Constituţia
din Venezuela, art. 65 (1961).
23. Pentru varianta engleză a
textului acestei enciclici, vezi Declaration on Religious
Freedom: On the Right of the Person and of Communities to Social and Civil
Freedom in
Matters of Religion, în The Documents of Vatican II, ed. Walter M.
Abbott, S. J., The America
Press, Western Publiching Co., 1966), 675—700.
24. Vezi de ex. The Report of the Conference at Oxford, July 1937, on Church, Com-
munity and State, Prima adunare a Consiliului Mondial ai Bisericilor, A
Declaration on
Religious Liberty, Amsterdam, 22 august — 4 sept. 1948; A Treia Adunare a
Consiliului
Mondial al Bisericilor, Statement on Religious Liberty, New Delhi, 19
nov. — 5 dec. 1961;
Comitetul executiv al Comisiei Bisericeşti în Probleme Internaţionale, Al
XX-lea Comitet
Executiv, Consiliul Mondial al Bisericilor, Human Rights and Religious
Liberty, Geneva,
Elveţia, iulie 9—12, 1965; Prima adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, The
Right to
Religious Freedom, Nairobi, 23 nov. — 3 dec, 1975. Pentru o parcurgere a
bazelor teologice
ale respectului reciproc în diferite tradiţii, vezi Harvey Cox şi Arvind
Sharma, Positive Re-
sources of Religion for Human Rights, în The Project on Religion and
Human Rights, eds.
John Kelsay& Sumner B. Twiss (1994), 61—79; Robert Traer, Faith in Human
Rights:
Support in Religious Traditions for a Global Struggle (Washington DC,
1991).
25. Veti Locke, Letter Concerning
Toleration, 61—64.
26. Dimpotrivă, eu susţin ideea
non-derogabilităţii drepturilor la libertatea religioasă,
reclamate de Pactul Internaţional Civil şi Politic, art. 4(2). Articolul 15 al
Convenţiei Europene
nu face ne-derogabile libertatea ghidului, a conştiinţei şi a religiei. Acest
lucru poate reflecta
data anterioară de adoptare a Convenţiei Europene. Oricum, acolo unde statele
sînt părţi ale
ambelor acorduri, articolele 15(1) şi 60 ale Convenţiei Europene cer ca aceste
state să respecte
non-derogabilitatea, aşa cum este ea cerută de Convenţie. Vezi Malcom N. Shaw, Freedom
of
Thought, Conscience and Religion, în The European System for the
Protection of Human
Rights, eds. R. St. J. Macdonald, F. Matscher & H. Petzold (Dordrecht
1993), 445, 446.
27. Acta Synodalia Sacrosancti
Concilii Oecumenici Vaticani II (Vatican City: Typis
Polyglottis Vaticanis, 1963). Vezi şi Enda McDonagh, Freedom or Tolerance? (New York,
1967), 13—32.
28. Vezi Huston Smith, Religions
of Man (New York, 1958), 211.
29. Vezi deex. Report of the Conference at Oxford, July
1937, on Church, Commu-
nity and State; Prima Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor, A
Declaration on Reli-
gious Liberty, Amsterdam, 22 august — 4 septembrie 1948; A Treia Adunare a
Consiliului
Mondial al Bisericilor, Statement on Religious Liberty, New Delhi 19
nov. — 5 dec. 1961;
Al douăzecilea Comitet Executiv al Comisiei Bisericeşti pentru Afaceri Externe, Human
Rights and Religious Liberty, Geneva Switzerland, 9—12 iulie 1965; Prima
Adunare a
Consiliului Mondial al Bisericilor, The Right to Religious Freedom, Nairobi,
23 nov. — 10
dec. 1975.
30. Pentru trăsăturile de bază ale
modelului pe care le descriu în această secţiune, sînt
îndatorat puterii de pătrundere a unui fost student, George R. Ryskamp. Pentru
descrierea
trăsăturilor de bază ale modelului, v. George R. Ryskamp, The Spanish
Experience in Church-
State Relations: A Comparative Study of the Interrelationship Between Church
and State Iden-
tification and Religious Liberty, Brigham Young University Law Review 1980: 616. Am
simţit întotdeauna un grad anume de implicare profesorală în dezvoltarea
acestui model, în
parte deoarece el a fost elaborat într-o lucrare a unui seminar pe care îl
ţineam eu şi ăn parte
pentru că reorientarea de la gîndirea instituţionalizată pînă la noţiunea
germană a identificării,
asupra căreia i-am atras atenţia lui Ryskamp, l-a ajutat pe acesta să elaboreze
modelul. Ideea
identificării biserică—stat „se referă la gradul şi tipul de interrelaţionare
între stat, ca expresieguvernamentală a societăţii şi biserică,
ca manifestare instituţională a expresiei religioase a
societăţii. „ Ibid., 617.
31. Primul Amendament prevede: „Congresul nu va
elabora nici o lege privind institu-
ţionalizarea vreunei religii sau interzicînd astfel exerciţiul liber.”
Constituţia SUA, amend. 1.
32. Vezi Ryskamp, The Spanish Experience, 620.
33. Vezi ibid, 652. Îi sînt îndatorat lui Ryskamp
pentru recunoaşterea structurii de buclă
a graficului identificării. Analiza mea merge mai departe, identificînd unele
dintre „opririle”
acestui traseu.
34. Ibid. 620—36, 652—53. Ryskamp a elaborat mai
întîi structura de buclă a identificării
biserică—stat, în contextul unui studiu despre experienţa spaniolă. Tocmai
recunoaşterea
faptului că cele două capele ale traseului identificării trebuie să fie destul
de aproape unul de
celălalt, pentru a demonstra schimbările pendulare ale Spaniei, a arătat nevoia
structurii de
buclă.
35. Vezi Frederick M. Gedicks, Public Life and
Hostility to Religion, Virginia Law
Review 78 (1992), 671—696.
36. Coranul
conţine o pildă conform căreia musulmanii trebuie să „lupte printre Popoarele
Cărţii [creştini, evrei, zoroastrieni şi magieni] care nu cred în Allah, în
Apocalipsă, care nu se
supun interdicţiilor lui Allah şi ale Profetului său şi care nu sălăşluiesc în
adevărata religie
[... ] pînă cînd va sosi vremea ca ci să se supună de bună voie jizyah-ului. „
Coran 9: 29. Jizyah-
ul este o taxă pe care evreii şi creştinii care nu se convertesc trebuie s-o
plătească pentru a
demonstra supunerea faţă de Islam. Vezi de asemenea Coran 60: 8 („Allah nu
interzice [musul-
manilor] să-i trateze cu bunătate şi dreptate pe aceia care se abţin de la a se
lupta cu tine pe
probleme religioase [... ] căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi. „)
37. Vezi Smith, Religions of Man, 211
38. Vezi pt. ex. Bolivia, art. 3, Costa Rica,
art. 75, Panama, art. 34; Paraguay art. 6:
Spania, art. 16.
39. Pentru o trecere în revistă valoroasă a
sistemului german biserică—stat, vezi Axel
Freiherr von Campenhausen, Staatskirchenrecht:
Ein Studienbuch, ed. a doua, München,
1983. O tratare mai amplă se găseşte în cele două volume Handbuch des Staatskirchenrechtsder Bundesrepublik Deutschland, ed.
Ernst Friesenhahn, Ulrich Scheuner & Joseph Listl
(Berlin, 1974—75).
40. Vezi pt. ex. Michael W. McConnell, Accomodation
of Religion, Supreme CourtReview (1985), 1—59; Michael W.
McConnell, Accomodation of Religion: an Update and a
Response to Critics, George
Washington Law Review 60 (1992), 685.
41. În ce priveşte acest din urmă punct, există
cîteva diferenţe interesante. Curtea Supremă
a mai strictelor în separare State Unite susţine că prevederile constituţionale
de stat care
opresc clerul de la ocuparea funcţiilor politice, violează Primul Amendament.
McDaniel v.
Paty, 435 U. S. 618 (1978. Un număr de ţări Latino-Americane care sînt în alte
privinţe mai
puţin separaţioniste decît Statele Unite, nu permit clerului accesul la funcţii
politice înalte.
Vezi pt. ex. Argentina, art. 65; Bolivia, art. 50; El Salvador art. 82; Guatemala,
art. 186,
197; Panama, art. 41.
42. William P. Marshall, The Inequality of
Antiestablishmenl, Brigham Young
UniversityLaw Review (1993), 63—71; William P.
Marshall, In Defense of Smith and Free Exercise Revi-
sionism, University of Chicago Law
Review 58 (1991), 308—28; William P. Marshall, The
Case Against The Constitutionally Compelled Free Exercise Exemption 40
(1990) 357—412.
43. Vezi Maehl, Germany in Western Civilization, 464—467.
44. Ulrich Scheuner, Erörterungen und Tendenzen
im gegenwartigen Staatskirchenrecht
der Bundesrepublik, Essener
Gesprache zum Thema Staat und Kirche 1 (1969), 108, 110,Ernst Christian Helmreich, Religious
Education in German Schools: An Historical Ap-
proach (Cambridge MA, 1959), 9-10, 154-59, 163-69; 176-77; Kauper & Halberstadt Reli-
gion and Education in West Germany: A Survey and an American Perspective. Valparaiso
University Law Review 4 (1969) 1,21.
45. Virginia Bill of Rights din
1776, par. 16, Actul austriac asupra toleranţei religioase
din 1781, Virginia Bill Establishing Religious Freedom din 1 ianuarie
1786; edictul prusac
asupra religiei din 1788; Allgemeines Landrecht fur die preussischen
Staaten, partea II,
cap. 11, par. 1—4; United States Constitution, Amendamentul
I; Declaraţia Franceză a
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.
46. Convenţia Eurpeană pentru
protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, 4 nov.
1950, U. N. T. S. 213: 222, intrată în vigoare la 3 sept. 1953, amendată
de protocolul nr. 3, intrat în vigoare la 21 sept. 1970 şi protocolul nr. 5,
intrat în vigoare la 21
dec., 1971.
47. G. A., res 2200A (XXI), 16
decembrie 1966, 21 U. N. GAOR Supp. (No. 16) la 52,
U. N. Doc, A/6316 (1966), 999 UNTS 171, intrat în vigoare la 23 martie 1976.
48. 22 nov. 1969, Seria tratatelor
OAS nr. 36, la 1, OEA/Ser. L/V/II. 23 doc. rev. 2, intrată
în vigoare la 18 iulie 1978.
49. Vezi dezbaterea Principiului 16c
al Documentului Final de la Viena în Secţiunea
V(C), infra.
50. Vez pt. ex. Kevin Dwyer, Arab
Voices: The Human Rights Debate in The Middle
East (Berkeley, 1991), 5—7, John L. Esposito, Islam and Politics, ed.
a 3-a (Syracuse NY,
1991), 77, 131—43.
51. Grupul consultativ
Universalitate vs. Relativism, Proiectul Religia şi drepturile omului,
Universality vs. Relativism in Human Rights, în Religion and Human
Rights, ed. John Kelsay
& Sumner B. Twiss (New York, 1994), 32—59.
52. În Reynolds vs. United States,
98 US 145, 163 (1878), tribunalul citează preambulul
edictului lui Jefferson pentru stabilirea libertăţii religioase, formulînd
limitele libertăţii religioase
după cum urmează: „după o pledoarie «anume că a permite magistratului civil să
se amestece
eu puterea lui în cîmpul opiniei şi să-şi restrîngă profesia sau propaganda
principiilor pe baza
presupunerii tendinţei lor negative, este o greşeală primejdioasă şi distruge
de îndată întreaga
libertate religioasă» [preambulul edictului lui Jefferson]... a declarat «că
este destul timp
pentru ca scopurile drepte ale guvernului civil, privind funcţionarii săi, să
se amestece, atunci
cînd principiile se manifestă în acte deschise împotriva păcii şi a ordinii
drepte. » În aceste
două fraze găsim adevărata distincţie între ceea ce aparţine eu adevărat
bisericii şi ceea ce
aparţine statului. „
53. Human Rights Watch/Asia, Freedom
of Religion in China (New York 1992), 4,
8—9.
54. Vezi în mare Consorţiul European
pentru Cercetarea Biserică—Stat, Consciencious
Objection in the EC Countries (Milano, 1992), [EC Conscientious Objection].
Colaboratorii
la acest volum au remarcat că poţi fi eliberat din serviciul militar pentru
obiecţii de conştiinţă
apărute după începutul serviciului în Danemarca, Erik Siesby, Conscientious
Objection in
Danish Law, EC Conscientious Objection,165, 170 şi în Olanda, Ben P. Vermeulen, Con-
scientious Objection in Dutch Law, în EC Conscientious Objection,259, 277.
55. Vezi pt. ex. Thomas vs.
Consiliul de revizuire al biroului pentru siguranţa forţelor de
muncă din Indiana, 450, US. 707 (1981) (susţinînd că asemenea schimbări sînt
îndreptăţite la
protecţie constituţională); W. Cole Durham Jr., Mary Ann Wood şi Spencer J.
Condie,
Accomodation of Conscientious Objection to Abortion among Nurses: A Case
study of the
Nursing Profession, Brigham Young University Law Review (1982), 253.
56. Vezi pt. ex. Comitetul Pentru Drepturile
Omului, General Comment no. 22(48) privitor
la Art. 18 (CCPR/C/21/Rev. 1/Add. 4, 27 sept. 1993 [de aici înainte Comentariul
General al
Comitetului pentru Drepturile Omului No. 22 (48)], p. 3; P. van Dijk & G.
J. H. van Hoof,
Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, ed. a
doua (Deventer,
Netherlands, 1990), 397—98.
57. Hotărîri anterioare ale Comisiei Europene
pentru Drepturile Omului au dat de înţeles
că entităţile legale nu puteau afirma drepturile conform Articolului 9 şi că
asemenea măsuri de
protecţie derivau din măsurile datorate persoanelor naturale. Hotărîrile
ulterioare au respins
această opinie şi au recunoscut dreptul organizaţiilor religioase ca
organizaţii să-şi afirme
drepturile conform Articolului 9. Malcom N. Shaw, Freedom of Thought,
Conscience and
Religion, în R. St. Macdonald, F. Matscher & H. Petzold, The
European system for the
Protection of Human Rights (Dordrecht, 1993) 445, 450.
58. Ibid. 458—59
59. Vezi W. Cole Durham, Jr., Religious Liberty
and the Call for Conscience, în DePaul
Law Review 42 (1992), 85—87.
60. Maehl, Germany in Western Civilization, 149.
61. Ibid., 194.
62. Articolul 137 (3) al Constituţiei de la Weimar,
aşa cum este el încorporat în Legea
Fundamentală a Republicii Federale Germania de Articolul 140. Sintagma în
italice provine
din secolul al XVIII-lea. Pentru descrierea sensului schimbărilor în timp, vezi
Axel Freiherr
von Campenhausen, Staatskirchenrecht, 85—95
63. Cazul Malone, 82 Eur., Ct. H. R. (ser. A) la 32
(1984).
64. Jacobson vs. Massachussetts, 197 U. S. 11
(1905).
65. Vezi pt.ex., In re President and Directors of Georgetown College, Inc., 331
F. 2d
1000 (D. C. Cir) cert, denied,
377 U. S. 978 (1964).
66. Davis vs. Beason 133 U. S. 333 (1890);
Reynoldsv. SUA, 98 U. S. 145 (1878); v. şi
Cleveland vs. United States, 329 U. S. 14 (1946) (grupul dizident mormon).
67. Vezi SUA vs. Kuch, 288 F. Supp, 439 (d. D. C,
1968), cert, denied., 386 U. S. 917
(1967); North Carolina vs. Bullard, 148 S. E. 2d 565 (N. C. 1966) cf. People
vs. Woody, 394 P.
2d 813, 817 (Cal. 1964) (folosirea drogului peyote în vechea biserica autohtonă
americană).
68. Biserica Lukumi Babalu Aye, Inc. vs. Hialeah,
113 s., Ct., 2217 (1993). Pentru o
discuţie interesantă a problemei sacrificiului uman, contrazicînd afirmaţia că
acesta este neapărat
de nepermis în toate cazurile imaginabile, v. Stephen L. Pepper, The Case of
Human Sacrifice,
Arizona Law Review 23 (1981), 897.
69. Vezi pt. ex. Cazul Silver ş. a. 61 Eur. Ct. Hr.
(ser. A) la 37—38 (1983).
70. Ibid.
71. Pub. L. no. 103-141, (Nov. 16, 1993), stat. 107
1489, codificat la 42 USCA, par.
2000bb, 1988 (b) şi 5
USCA p. 504 (b)(l)(C)(Supp. 1995). Pentru analiza acestui act şi a
semnificaţiei sale, vezi Doublas Laycock, The Religious Freedom Restauraiion
Act, Brigham
University Law Review (1993), 221; Douglas Laycock, Free Exercise and
The Religious
Restauration Act. Fordham Law Review 62 (1994), 883—904; Rex E. Lee, The Religious
Freedom restauration Act: Legislative Choice and Judicial Review, Brigham
Young Univer-
sity Law Review (1993), 73.
72. 494 U. S. 872 (1990).
73. Pub. L. No. 103-141 (Nov. 16, 1993), 107 Stat.
1489, codificat la 42 USCA pp. 2000bb
1988 (b) şi 5 USCA
504(b)(1) (C) (Supp. 1994).
74. O observaţie similară se poate face şi faţă de
Pactul Internaţional al Drepturilor
Civile şi Politice, care omite şi ea referirea explicită la marcarea a ceea ce
este necesar într-osocietate democrată. Oricum, Comitetul
pentru Drepturile Omului a pus la dispoziţia celor
doritori acum un comentariu oficial al Articolului 18. Comitetul Pentru
Drepturile Omului,
Comentariu general nr. 22(48), privind Articolul 18 (CCPR/C/21/Rev. 1/Add 4, 27
sept. 1993,
[de acum înainte numit Comitetul pentru Drepturile Omului, Comentariu general
nr. 22(48)].
Aceasta încorporează efectiv constrîngerea proporţională care s-a dezvoltat sub
Convenţia
Europeană. Ibid. p. 8
75. Angajamentele CSCE în Procesul
Helsinki, în propriii lor termeni, nu constituie un
angajament legal oficial în acelaşi fel cu obligaţiile tratatelor oficiale, cum
ar fi Pactul
Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice sau Convenţia Europeană. Totuşi
ele obligă din
punct de vedere politic. Vezi Arie Bloed, Two Decades of the CSCE Process:
From Confron-
tation to Co-operation, An Introduction, în The Conference on Security
and Co-operation
in Europe: Analysis and Basic Documents, 1972—1993, ed. Arie Bloed
(Dordrecht, 1993).
76. Vezi nota 56, supra.
77. Pentru o trecere în revistă
pertinentă achestiunii folosirii pricepute a terenului în
Statele Unite, vezi Laurie Reynolds, Zoning the Church, Boston
University Law Review 64
(1984), 767. Legislaţia care protejează împărţirile istorice a provocat de
asemenea greutăţi
importante libertăţii religiei, în ultimii ani. Vezi Angella C. Carmella, Landmark
Preservation
of Church Property în Catholic Lawyer 34 (1991), 41, Angella C.
Carmella, Houses of Wor-
ship and Religious Liberty; Constitutional Limits to Landmark preservation and
Arhitectural
Review, Villanova Law Review 36 (1991), 401.
78. Vezi în mare Human Rights
Watch/Asia, Freedom of Religion in China (New
York, 1992)
79. Cazurile implicînd dispute privind
libertatea religioasă sau proceduri ecleziaste
disciplinare contestate au prezentat aceste chestiuni foarte dramatic în
Statele Unite. Vezi de ex.
Biserica Prezbiteriană v Biserica Hull, 393, us 40 1969, Jones. vs. Wolf d.
Pentru un comentariu
al cazuisticii din 1979, vezi Patty Gerstenblith, Civil Court Resolution of
Property Disputes
Among Religious Organizations, American University Law Review 39
(1990), 513.
80. Importanţa angajării
preferenţiale pentru credinţa religioasă este o problemă a
autonomiei religioase şi a fost recunoscută ca atare de Corporaţia Episcopilor
prezidanţi vs.
Amos, US 327 (1987). Un articol excelent care se ocupă de autonomia religioasă
în domeniul
forţelor de muncă este Douglas Laycock. Toward a General Theory of the
Religious Clauses:
The Case of Church labor Relations and the Right to Church Autonomy, Columbia
Law
Review 81 (1981), 1373-1417.
81. Larson vs. Valente, 456 US 228
(1982).
82. Noile legi pentru societăţile
non-profit recunosc flexibilitatea crescută garantată
societăţilor religioase, pentru apărarea principiilor libertăţii religioase.
Vezi e. g. Cal Corp
Code Par. 9110-9690 (Deering 1979 & Supp. 1993).
83. Discuţia asupra accesului egal a
provocat dezbateri largi în Statele Unite. Vezi Frank
Calabrese Equal Access Upheld as the Lemon Test Sours, De Paul Law
Review 39 (1990) ş.a.
84. Vezi pt. ex. Murdock vs.
Pennsylvania, 319 US, 105 (1943); Cantwell vs. Connecti-
cut, 310 US 296 (1940).
85. Human Rights Committee, General
Commnet no. 22(48), p. 5
86. Kokkinakis vs. Greece, 260 Eur. Ct. H. R. (ser. A) la
4 (1993).
87. James Madison, Memorial and
Remonstrance Against Religious Assessments, reeditat
în The Mind of the Founder: Sources of the political Throught of James
Madison, ed.
Marvin Meyers, (Hanover, NH, 1981), şi în anexă la Everson v. Board of
Education, 330
U. S. 1, 63 (1947)
*
W. Cole DURHAM Jr. este absolvent al
facultăţii de ştiinţe juridice Harvard College.
Este profesor de drept la Brigham Young University, specialist în drept
comparativ, drept
constituţional, drept penal, istoria legislaţiei. Redactor la publicaţiile
Harvard International
Law Journal şi Harvard Law Revue.
W. Cole Durham Jr., Perspectives on religious Liberty: A Comparative
Framework,
publicat în Religious Human Rights in Global Perspective: Legal Perspectives, editat de
Johan D. van der Vyver şi John Witte Jr., preluat cu permisiunea Kluwer Law
International.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006