Brutalitatea holocaustului din Europa celui de-al doilea război mondial a
accelerat preocuparea internaţională privind drepturile omului. Astăzi, toate
ţările
îşi afirmă, retoric dacă altfel nu, adeziunea la standardele internaţionale ale
drepturilor omului, începînd cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din
10 decembrie 1948, chiar dacă unele violează flagrant tocmai aceste standarde,
aşa cum au fost ele dezvoltate de Naţiunile Unite şi de organizaţiile
regionale.
Dar este important să reţinem că gîndirea filozofică, aceea care a articulat
conceptul drepturilor individuale, a apărut tîrziu în istoria umanităţii.
Anterior
secolelor XVI şi XVII, înaintea Renaşterii şi a filozofilor politici liberali,
noţiunea
seculară a drepturilor individuale ale omului nu fusese conceptualizată şi,
prin
urmare, ea nu avea nici un înţeles. Dimpotrivă, noţiunile de viaţă „bună” sau
„virtuoasă” inundau gîndirea premodernă.
În ultimele
decenii, mişcarea spre integralitate a Europei Occidentale a
presupus o moştenire intelectuală comună tuturor „europenilor”. Noţiunea de
drepturi individuale ale omului, mai ales aşa cum este ea concretizată de
Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, constituie o dimensiune importantă a unei Europe în formare.
Anumite ţări est-europene doresc să facă parte din noua Europă, şi atunci
devine
esenţială o analiză a trăsăturilor comune împărtăşite. O problemă critică
pentru
capacitatea Europei de Est de a deveni o parte a Europei democratice este în ce
măsură individualismul, drepturile individuale şi pluralismul pot înflori
acolo.
Acest studiu examinează un aspect al problemei generale a unui sistem de valori
împărtăşite de Est şi Vest, şi anume în ce măsură moştenirea religioasă a
ortodoxiei, practicată în Balcani, Rusia şi alte state ale Europei de Est, este
compatibilă cu concepţia occidentală a drepturilor individuale. Analiza va avea ca ţintă Grecia, fără a
se limita la aceasta, ca singura ţară ortodoxă membră a
Uniunii Europene şi care nu s-a aflat niciodată sub comunism. Problemele pe
care Grecia le-a avut, şi continuă să le aibă, în domeniul drepturilor
individuale,
şi care provin în mare măsură din rolul pe care-i joacă ortodoxia, nu sînt de
bun
augur pentru ţări ca Serbia, Bulgaria, România şi Rusia.1 Problema
instituţionalizării structurilor şi proceselor democratice este complicată de
teologia
ortodoxă şi de relaţia bisericii cu statul.
2. Condiţii istorice
Nici anticii, nici romanii, deşi preocupaţi de drepturile şi îndatoririle
legale,
nu-i priveau pe oameni ca pe nişte indivizi autonomi, avînd drepturi inerente
condiţiei lor de om. În iudaism, creştinism şi islamism — toate trei izvorînd
din
Orientul Mijlociu, şi deci dintr-un context cultural similar, cu toate că în
secole
diferite — constituenţii societăţii erau grupurile comunitare, ca în Grecia
Antică,
şi nu indivizii. Dincolo de întrepătrunderea dintre respectivele trei doctrine
religioase, iudaismul, creştinismul şi islamismul au proclamat noţiuni de
justiţie
care includeau norme ale tratamentului celorlalţi. Mai mult, creştinismul şi
islamismul cunosc noţiunea sufletului individual, care luptă pentru mîntuire,
ducînd o viaţă virtuoasă.
Apariţia, în
secolele XVII şi XVIII, a conceptului de individualism, a omului
care, pe pămînt, era în posesia unor drepturi inalienabile, a fost un produs al
transformărilor socio-economice radicale din Europa de Vest, o dezicere de
moştenirea intelectuală şi religioasă anterioară, postulînd o nouă ontologie şi
o
nouă epistemologic. Omul nu mai era pur şi simplu condamnat să trudească
pentru mîntuire din pricina păcatului originar, aşa cum se întîmplase pînă
atunci,
mai ales în perioada creştinismului timpuriu. În filozofia politică liberală,
omul
este o creatură raţională, îndreptăţită să-şi urmărească propriile interese şi
pro-
pria realizare în timpul petrecut pe pămînt. Autonegarea şi truda întru
spiritua-
litate, întru demonstrarea iubirii pentru Dumnezeu, întru încorporarea
elementelor
Dumnezeirii, teze centrale ale creştinismului, au fost abandonate ca unice
principii
călăuzitoare. Mai mult, pentru filozofia politică liberală, individul, şi nu o
entitate
corporativă, aşa cum fusese cazul în cultura tradiţională occidentală, a
devenit
unitatea de bază a societăţii. La rîndul lor, indivizii s-au reunit printr-un
con-
tract social pentru a forma o societate civilă şi politică. După cum proclama
Declaraţia de Independenţă a Americii, o societate politică trebuie înfiinţată pe
baze care să permită individului să se realizeze în planurile „vieţii,
libertăţii şi
căutării fericirii.”
Punctul de
vedere laic contemporan al drepturilor universale ale omului
ridică o problemă intelectuală acută acelor religii ale căror teologii neagă
importanţa „omului pe pămînt”, considerînd-o o încercare a virtuţii şi a moralităţii, ducînd la
atingerea Dumnezeirii care, la rîndul său, duce la înviere
şi la paradis în viaţa de apoi. Dacă putem vorbi despre „drepturi” într-o
asemenea
teologie, atunci ele constau din dreptul de a-ţi exercita liberul arbitru
pentru a te
feri de păcat şi, în consecinţă, de a ajunge la virtute şi spiritualitate.
Întrebarea
care se ridică în acest studiu este dacă şi în ce măsură teologia
creştină, ortodoxia în special, este compatibilă cu concepţia modernă asupra
drepturilor omului. Răspunsul la această întrebare are o semnificaţie de mare
importanţă pentru vieţile celor de rit ortodox atît din punct de vedere al
valorilor
şi comportamentului persoanei şi al comportării faţă de ceilalţi, cît şi din
punct
de vedere al naturii comunităţii politice, şi chiar al politicii duse de
aceasta.
Problema fundamentală este dacă libertatea, autonomia individuală şi drepturile
individuale, pe de o parte şi o religie — ortodoxia — pe de altă parte, a cărei
esenţă este un misticism spiritual transcendent, se pot împăca. Devine o
urgenţă
concepţia ortodoxă asupra lumii, cînd state împărtăşind această religie se
declară
în acelaşi timp devotate valorilor occidentale. Prăbuşirea ideologiei comuniste
şi propulsarea unei renaşteri a ortodoxiei ca un sistem de credinţă alternativ
are
nevoie de testarea principalelor sale doctrine.
3. Ortodoxia şi persoana
Acest articol nu se preocupă de creştinismul foarte timpuriu, ci de
creştinism
ca teologie şi practică, aşa cum au fost ele consolidate de către apostolii şi
discipolii lui Cristos. Mai mult, e nevoie de o demarcaţie între ortodoxia
răsăriteană şi celelalte credinţe creştine. Schisma dintre ortodoxie şi
catolicism,
finalizată în jurul anului 1054, are o semnificaţie care depăşeşte conflictele
politice
şi disputele doctrinare care au provocat-o. Schisma semnifică despărţirea
creştinismului ecumenic în catolicism, care s-a orientat spre vest, iniţiind şi
absorbind în acelaşi timp noi paradigme de gîndire în decursul Evului Mediu şi
mai tîrziu, în epoca modernă, şi ortodoxie, care a devenit tot mai răsăriteană
şi
mai mistică, prea puţin influenţată de raţionalismul vestic. Deja în secolul al
XIV-lea, o cortină de fier aproape impermeabilă căzuse între ortodoxie şi
catolicism.2 Cea dintîi punea accentul pe liturghie şi pe
conformarea la rituri şi
ritualuri3, în timp ce teologii săi şlefuiau dogma existentă, în loc
să se preocupe
de conţinutul ortodoxiei, în lumina evoluţiei gîndirii intelectuale. Dimpotrivă,
în Evul Mediu tîrziu, catolicismul a dat teologi remarcabili, care au dezvoltat
dogma creştină în procesul adresării sale la realităţile sociale ale timpului,
în
schimbare. Toate credinţele creştine împărtăşesc principii religioase
fundamentale
şi, printre ele, mai ales pe cel al păcatului originar şi divinizarea lui Isus
Cristos,
fiul lui Dumnezeu, care a venit pe pămînt printr-o naştere imaculată, ca
mîntuitor.
În scopul examinării relaţiei dintre ortodoxie şi drepturile omului, referirile
la
unele, chiar dacă nu la toate diferenţele de doctrină dintre acestea, vor
clarificadificultăţile cu care
ortodoxia se confruntă în integrarea teoriilor moderne ale
drepturilor omului, în teologia sa. Deşi o filozofie proclamînd „legile
naturii” era
vitală pentru Aristotel, pentru stoici şi. mai tîrziu, pentru romani,
catolicismul a fost
acela care a articulat o doctrină a legii naturale într-o formă teologală
creştină. Toma
D’Aquino, cel mai important teolog catolic, nu numai că a postulat legi ale naturii,
ci, mai mult, a susţinut că legea naturală putea fi cunoscută prin facultatea
de a
raţiona.4 În secolul XVIII, John Locke deriva drepturile naturale
date de Dumnezeu,
din legea naturală. Spre deosebire de aceştia, Bizanţul mai ales, a cărui
esenţă
definitorie era misticismul, împreună cu cuceririle de est ale imperiului, au
orientalizat
şi mai mult ortodoxia şi, au izolat-o de dezvoltările din Vest. în special de
Renaştere.
Consecinţa a fost că în ortodoxie s-au reafirmat spiritualismul şi misticismul,
şi nu
logica şi raţiunea anticilor. Aşa cum afirmă de altfel Runciman5,
filozofia şi logica
laice erau privite cu suspiciune de către teologii ortodocşi.
Mare parte a
lumii ortodoxe, deşi nu toată, a fost subjugată de otomani,
acest lucru culminînd cu căderea Constantinopolului în 1453, un eveniment
istoric
care a îngreunat şi mai mult dialogul dintre clericii ortodocşi, privind
dezvoltarea
gîndirii creştine occidentale. Bizanţul, asediat de cruciade din vest, de
războaie
civile din interior şi de otomani dinspre est, se prăbuşeşte. Eforturile
de-abia
încropite spre o împăcare cu Roma, au întîmpinat proteste vehemente din partea
împăraţilor şi a clerului înalt.6 Deşi biserica ortodoxă se
mîndreşte nu numai cu
supravieţuirea sub otomani, dar şi cu permanenta capacitate de a face
prozeliţi,
convertirile au fost în mare parte rezultatul răspîndirii într-o populaţie în
mare parte
analfabetă, a liturghiei ortodoxe, fastuoase şi regale. Nu era vorba de o
convertire
prin doctrină. Majoritatea preoţilor înşişi şi mare parte din episcopi erau
analfabeţi
şi deci needucaţi pentru a se angaja în discursuri teologale sau metafizice.
Originile
istorice ale drepturilor contemporane ale omului se găsesc în legea
naturală care, aşa cum spuneam anterior, este străină de ortodoxie. Mai mult,
felul în care este concepută persoana de către ortodoxie era şi rămîne destul
de
diferit de conceptualizarea acesteia de către catolicism şi protestantism. În
ortodoxia răsăriteană, individualizarea persoanei nu există. Oamenii nu se
diferenţiază, decît eventual prin sex, iar personalitatea individuală nu este
recunoscută. Persoanele sînt părţi interşanjabile ale unităţii mistice a
comunităţii
religioase, Ekklisia, ei se străduiesc să-şi piardă şinele în
comunitatea spirituală.
Instituţia bisericii, acceptată ca atare de religiile creştine occidentale,
este
repudiată de ortodoxie, care pretinde că biserica (Ekklisia) nu este o
instituţie, ci
o unitate spirituală transcendentă a tuturor credincioşilor.7 Este o
esenţă
nematerială, netrupească. În consecinţă, deşi clerul, în particular, poate fi
criticat,
condamnarea comunităţii mistice Ekklisia ar fi un sacrilegiu. Din
perspectiva
drepturilor omului, există implicaţii profunde ale acestor rupturi adînci între
catolicism şi protestantism, pe de o parte, care fiecare, în felul său,
preţuieştediversitatea şi
unicitatea personalităţilor individuale şi recunoaşte caracterul tem-
poral al bisericii, şi ortodoxie, pe de cealaltă parte, care dizolvă persoana
individualizată în întregul organic, spiritual reprezentat de Ekklisia.
Dizolvarea
persoanei, în ortodoxie, în Ekklisia, nu scuteşte individul să ducă
o viaţă exemplară de devotament întru Dumnezeu. Numai în acest sens, în
termenii
unei relaţii a individului cu Dumnezeu, mediată de către Ekklisia, se
poate vorbi
despre persoană în ortodoxie. Acest lucru contrastează flagrant cu calvinismul,
care pune accentul pe responsabilitatea individuală şi care susţine că o viaţă
exemplară duce la răsplată în decursul acestei vieţi. În ortodoxie, rugăciunea,
o
viaţă curată şi plină de virtuţi, ofrande aduse lui Dumnezeu, lui Isus Cristos
şi
sfinţilor, toate contribuie la soarta bărbatului muritor şi a femeii muritoare,
în
Ziua de Apoi, şi nu la obţinerea recompenselor în timpul vieţii pe pămînt.
Liberul
arbitru există doar pentru a permite alegerea între viaţa în curăţenie şi cea
în
păcat.8 Idealul, de care nu toţi muritorii sînt capabili, este o
viaţă mănăstirească,
devotată contemplării şi glorificării lui Dumnezeu, ceea ce amplifică
spiritualitatea umană. Retragerea la Muntele Athos — un complex mănăstiresc
în nordul Greciei, cu statut autonom, — este cea mai apropiată aproximare a
Dumnezeirii pe care muritorul o poate obţine.9 Dispreţuind bunurile
pămînteşti
şi excluzînd de pe munte nu numai femeile10, ci toate creaturile
femele, pentru a
evita distragerea şi tentaţiile, călugării se dedică în întregime comunicării
cu
Dumnezeu prin rugăciune şi asceză.
Deşi relaţia
omului cu Dumnezeu este personală, ea e mediată prin intermediul
unei comunităţi de credincioşi, fie ea mănăstirea, fie mai cuprinzătoarea Ekklisia.
Cu toate că Muntele Athos şi mănăstirile sînt locuri de excepţie şi nu toţi
muritorii
sînt capabili de o asemenea existenţă, ele simbolizează idealul şi pun în
lumină lipsa
de importanţă a preocupărilor lumeşti, pentru ortodox. Importantă este
spiritualitatea
omului, şi nu nevoile lui fizice primare sau realitatea socială a existenţei
sale. Astfel,
pe cînd catolicii şi protestanţii combină natura spirituală a omului cu
personalitatea
sa individuală distinctă, iar preocupările lor includ nevoile celor vii,
ortodoxul
respinge persoana ca persoană şi facultăţile raţionale ale lui sau ale ei şi
reia dogma
tradiţională prerenascentistă, preiluministă.
Locul
central rezervat misticismului, vieţii contemplative şi absenţa indivi-
dualizării în ortodoxie nu oferă o fundamentare teologică fermă pentru a pune
baza unor doctrine articulate ale drepturilor individuale ale omului. Totuşi,
un
aspect foarte important al ortodoxiei, din care se susţine că s-ar putea deriva
o
doctrină a drepturilor individuale ale omului, este accentul pus pe caritate,
obli-
gatorie pentru creştinii ortodocşi.11 Chiar dacă aceasta nu se
adresează drepturilor
individuale chile şi politice, care subîntind democraţiile contemporane, ea
implică
recunoaşterea universalităţii nevoilor primare ale fiinţei umane. Toate aceste
nevoi
primare sau în limbajul drepturilor, drepturi economice şi sociale trebuie
aduse la îndeplinire de către Ekklisia şi credincioşii săi, care îi sînt elemente constitutive.
Altruismul şi actele de caritate pe care aceasta le mandatează nu pornesc, cu
toate
acestea, din recunoaşterea sau acceptarea drepturilor; ele sînt ofrande ale
credincioşilor
către Dumnezeu, prin care aceştia îşi întăresc poziţia, ca demnă de Înviere.
Grija
faţă de nevoiaşi nu emană dintr-o recunoaştere a îndreptăţirii din partea celor
care
primesc, ci dintr-o obligaţie din partea celor care dau. El sau ea îndeplinesc
voinţa
lui Dumnezeu şi, deci îşi lărgesc perspectivele de a se mîntui.
Deşi acest
studiu nu se referă în mod concret la problema naturii femeilor în
teologia ortodoxă, trebuie totuşi să spunem cîteva cuvinte. În teologia
ortodoxă,
femeia este considerată inferioară din punct de vedere moral. Nu numai că a
fost
creată din coasta lui Adam, dar ea este şi ademenitoarea care l-a înşelat şi,
deci,
cea răspunzătoare pentru păcatul originar. Singura femeie „pură” este Fecioara
Maria, care l-a născut pe Isus Cristos. Deoarece femeile sînt pline de păcat
datorită
sexualităţii lor, şi necurate din pricina menstruaţiei, bărbaţii trebuie
apăraţi de
ele. De aici prohibirea prezenţei femelelor de pe Muntele Athos, de aici rochia
tradiţională care să acopere trupul femeiesc, de aici ritualul de curăţare de
patruzeci de zile după naştere şi restricţiile de participare la liturghie în
perioada
menstruaţiei. Deşi codul specific mandatat al comportării variază şi nu este
atît
de aspru, trebuie observat că şi catolicismul împărtăşeşte o concepţie similară
despre femei.12 Trebuie, de asemenea, să observăm că filozofii
liberali timpurii,
tributari credinţelor creştine tradiţionale, nu le considerau pe femei fiinţe
umane
raţionale şi deci drepturile individuale pe care le atribuiau persoanei se
aplicau
doar în cazul bărbaţilor. Autori ca Eva Topping, care susţin egalitatea
femeilor
cu bărbaţii în cadrul ortodoxiei, o fac revenind la scripturile creştinismului
timpuriu, înainte de cristalizarea teologiei ortodoxe.13
Din această
scurtă exegeză asupra concepţiei dominante în ortodoxie privind
persoana, este evident că ar fi greu, dacă nu imposibil, să deducem din această
teologie drepturile individuale ale omului ca atribute ale tuturor persoanelor
vii,
distincte de sufletul individual. Este de altminteri surprinzător că eminentul
ju-
rist grec, Aristoboulos Manessis14, un vajnic apărător al
drepturilor, respinge
hotărît ideea că legea naturală şi drepturile naturale derivate constituie
originea
teoriei contemporane a drepturilor. Pentru Manessis, statul şi nu legea
naturală
este sursa drepturilor individuale. După cum se va vedea mai jos, relaţiile
dintre
stat, sau mai precis dintre politică şi religie sînt calitativ diferite în
societăţile
ortodoxe şi cele apusene.
4. Ortodoxia, organizarea politică statală şi drepturile
În
secolele XVIII şi XIX. o nouă ideologie laică — naţionalismul — bîntuia
Europa. Această puternică forţă a redistribuit fundamentele suveranităţii
politice.
Legitimitatea conducerii politice nu mai consta în dreptul divin al regilor, ci
înprincipiul
naţionalităţii. Identitatea naţională împărtăşită a devenit justificarea
suveranităţii statelor. În Europa Occidentală războaiele religioase se
terminaseră,
iar naţionalitatea, şi nu religia, a devenit noua identitate căreia i se datora
loialitate,
mai presus de toate. În Europa Occidentală, în perioada anterioară monarhiilor
ab-
solute şi dreptului divin al regilor, regii înşişi erau supuşi „legilor” lui
Dumnezeu şi
erau consideraţi datori să guverneze în conformitate cu principiile religioase.
Odată
cu sfîrşitul monarhiilor absolute, cu ridicarea statelor-naţiuni seculare
moderne şi
cu Revoluţiile Franceză şi Americană care proclamau drepturile individuale ale
omului
şi care instituţionalizau guvernele reprezentative, un nou set de doctrine şi
principii
au devenit punctele de sprijin ale statului liberal.
Secularizarea
societăţii a modificat rolul bisericii creştine occidentale. Religia
nu mai servea ca grupare principală de referinţă a oamenilor, fiind înlocuită
de
naţionalitate. În consecinţă, religia a fost treptat restrînsă la sfera
credinţei şi
convingerilor personale. Sîntem departe de a susţine însă că bisericile, ca
instituţii,
s-au retras exclusiv în sfera personală a individului. În statele cele mai
democratice,
ele au devenit parte a societăţii civile — grupuri de presiune pe tărîm politic
—,
încercînd să modeleze politica publică, în primul rînd în probleme considerate
religioase, dar şi în probleme sociale seculare. Conform opiniei catolice şi
protestante
după care omul are o natură laică, pe lîngă cea spirituală, ele s-au implicat
în
preocupările contemporane lor, aşa cum se va vedea şi mai jos.
De
importanţă majoră pentru dezbaterea care urmează asupra ortodoxiei, a
statului şi a drepturilor este contrastul dintre Occident — unde predominantă
este separarea dintre biserică şi stat, chiar în state ca Anglia, unde avem o
biserică
instituţionalizată — şi societăţile ortodoxe, cărora o asemenea separare le
este
străină. Moştenirea simbolică a ortodoxiei estice este o relaţie simbiotică şi
interdependentă între biserică şi stat. Această deosebire între bisericile
creştine
de Apus şi de Răsărit se datorează anumitor factori. Parţial datorită
perspectivei
ortodoxe asupra poziţiei centrale a spiritualismului şi misticismului şi, în
parte,
datorită specificităţii dezvoltării istorice în lumea ortodoxă, relaţia
bisericii estice
cu autoritatea politică a fost de legitimare a unui status quo. Deşi Patriarhul
de
la Constantinopol se considera conducătorul tuturor creştinilor, tărîmul
religios
şi cel secular s-au separat din ce în ce mai mult. De fapt, în procesul de
răspîndire
a creştinismului spre est, Bizanţul a întărit separarea profundă între sfera
bisericii
şi aceea a autorităţii politice: fiecare guverna pe propriul său domeniu. Chiar
dacă biserica ortodoxă şi statul guvernau în sfere separate, în epoca
premodernă
şi în cea contemporană ele s-au susţinut şi s-au legitimat una pe cealaltă,
deşi
statul era în posesia preponderentă a puterii şi, aproape pe tot parcursul
istoriei,
a subordonat biserica.
Învăţaţii au
numit această doctrină a sferelor distincte, dar reciproc depen-
dente, „cezaropapism”15 şi ea a dominat relaţiile dintre biserică şi
stat de-a lungul timpului. Împăraţii şi
ţarii îşi păstrau autonomia în exerciţiul puterii şi nu erau
supuşi judecăţii etice sau morale din partea bisericii. Acelaşi simptom
funcţiona
mai ales în timpul stăpînirii otomane, cînd mituirea şi corupţia se dezlănţuiau
între patriarhat şi sultan şi printre fanarioţii (elita politică şi religioasă
a
Constantinopolului) înşişi. Sistemul millet alImperiului Otoman, care a înlocuit
Bizanţul, a sporit puterea bisericii ortodoxe asupra supuşilor ei, delegîndu-i
autoritate civilă şi administrativă.16 Preoţii erau învestiţi cu
autoritate asupra
comunităţii ortodoxe, în limitele respectării guvernării otomane. În consecinţă,
prin amestecul dintre funcţiile politice şi religioase, la unul dintre niveluri
a fost
abandonată separarea istorică dintre biserică şi stat. Deşi la nivelul
autorităţii
politice suverane, biserica ortodoxă accepta legitimitatea guvernării otomane,
clerul servea drept agent al autorităţii otomane, iar patriarhul era
răspunzător de
acţiunile şi comportamentul supuşilor săi.
Acceptarea
legitimităţii acestui status quo din partea ortodoxiei a fost cu
atît mai evidentă cînd biserica s-a opus Războiului Grec de Independenţă. Chiar
dacă unul dintre motive era teama bisericii că-şi va pierde puterea şi
privilegiile,
totuşi pe la 1798 patriarhul grec Anthimos al Ierusalimului tuna şi fulgera
împotriva frîncilor anti-creştini, în timp ce Patriarhul din Constantinopol se
opunea Războiului de Independenţă, pretinzînd că Imperiul Otoman era trimis
de la Dumnezeu.17 Puţinul cler care a susţinut independenţa era
format din ţărani,
atraşi de retorica naţionalistă. La fel, deşi într-un context diferit,
guvernarea
Rusiei de către ţari a fost sprijinită de biserica ortodoxă, care n-a pus
niciodată
la îndoială conducerea autocrată, nici nu i-a tras vreodată pe ţari la
răspundere,
invocînd „legile divine”. În fapt, binecuvîntările bisericii se revărsau asupra
lor.
Premisa teologală a ortodoxiei, anume că fiinţa spirituală a omului este cea
care
contează, şi nu cea pămîntească, subliniază această relaţie simbiotică. În
toată
istoria bisericii ortodoxe, orice regim politic existent era acceptabil, atîta
vreme
cît nu punea la îndoială autoritatea spirituală şi puterea bisericii.
Înainte de a
analiza ramificaţiile viziunii ortodoxiei asupra lumii, în problema
drepturilor individuale ale omului şi a relaţiei bisericii cu autoritatea
politică,
mai trebuie discutat un alt aspect. Aşa cum afirmam anterior, la sfîrşitul
secolului
XVIII şi începutul secolului XIX, s-au produs apariţia şi răspîndirea
naţionalismului, dinspre Europa Occidentală spre Balcani şi Europa Centrală şi
de Est. Acest fapt a dus la prăbuşirea treptată a imperiilor din această zonă —
cel
Austro-Ungar şi Otoman. În Europa Occidentală, noile state-naţiuni reflectă
dezvoltarea capitalismului, dar sînt în acelaşi timp, o afirmare a
secularismului
şi liberalismului. În profund contrast, în Balcani şi Europa de Est, unde
industrializarea nu pătrunsese, naţionalismul şi religia, în special ortodoxia,
s-au
întrepătruns. Construirea identităţilor naţionale ale creştinilor ortodocşi. în
imperiile
dezmembrate încorpora invariabil religia, ca o componentă fundamentală a nou-createi naţionalităţi.18Ethnos-ul (naţiunea) şi ortodoxia au devenit o unitate.19 A
fi
grec însemna a fi grec ortodox, aşa cum a fi rus însemna a fi rus ortodox.20 Dimpotrivă,
în Europa Occidentală naţionalitatea şi religia fuseseră separate, religia nefiind
un
element fundamental al identităţii naţionale. În Franţa, de exemplu, în ciuda
faptului
că majoritatea covîrşitoare a populaţiei este catolică, „franţuzismul” nu se
defineşte
prin religie, ci printr-o cultură şi civilizaţie distinctă. Identităţile
etnic-naţionale
pentru care ortodoxia este fundamentală diferă marcant de noţiunea occidentală
seculară a statului-naţiune. Această fuzionare a naţionalităţii cu religia a
redus şi
mai mult capacitatea bisericii de a critica regimurile politice, acestea din
urmă au
ajuns să întrupeze naţiunea sacrosanctă, iar criticarea regimurilor politice să
reprezinte
culmea lipsei de loialitate faţă de naţiune.
Un paradox
al ortodoxiei, rezultînd din combinaţia ideologiei naţionaliste
cu religia, este fragmentarea ortodoxiei în identităţi naţionale separate,
aflate în
conflict. Conflictele dintre înalţii funcţionari ai bisericii ortodoxe care
stăpîneau
în teritorii cu programe politice diferite şi uneori cu limbi diferite, în
timpul
Imperiului Otoman, avînd ca scop puterea şi controlul, au fost reluate în
termeni
naţionalişti, atunci cînd s-au format statele-naţiuni, în Balcani.21 Transcendenţa
ortodoxiei şi a patriarhatului ecumenic în Istanbul (grecesc prin tradiţie) nu
a
îndulcit aceste conflicte etnice intense. La Muntele Athos sînt legendare
conflictele
dintre călugării ortodocşi greci, ruşi, sîrbi şi bulgari, în ciuda repudierii
lumii
trecătoare. Un exemplu dramatic al egalităţii dintre naţionalitate şi ortodoxie
a
fost rolul jucat de arhiepiscopul Makarios al Ciprului în anii ’50, în timpul
mişcării de rezistenţă pentru enosis (unire) între Cipru şi Grecia. Ca
lider politic
al opoziţiei faţă de guvernarea colonială britanică, arhiepiscopul Makarios
personifica fuziunea între naţiune şi religie. Comparabil, Alexander
Soljeniţîn,
faimosul dizident sovietic, laudă în scrierile sale gloria trecută a Rusiei
ortodoxe,
În ciuda portretizărilor acute ale stalinismului, opoziţia lui faţă de comunism
nu
izvora din apărarea democraţiei şi a drepturilor individuale ale omului, ci din
lipsa de Dumnezeu a Uniunii Sovietice şi a implicaţiilor acestei lipse pentru
Mama Rusie.22
În lumea
contemporană, ortodoxia poate coexista fie cu regimuri democrate,
fie cu cele autocrate. În ambele cazuri, fuziunea dintre naţionalitate şi
religie
duce la restrîngerea exercitării drepturilor individuale ale omului. Aceste
limitări
sînt vizibile mai ales cînd se leagă de libertatea religioasă. Din moment ce
ortodoxia este punctul central al identităţii grecului sau rusului, cei de altă
religie,
chiar dacă sînt cetăţeni ai Greciei sau Rusiei, nu sînt percepuţi ca fiind
parte
integrantă a comunităţii spirituale sau a ethnos-ului. În consecinţă,
chiar dacă
neortodocşii pot fi cetăţeni, ei s-ar putea să nu fie liberi să-şi exercite
religia şi s-ar
putea să nu li se recunoască acele libertăţi şi privilegii de care se bucură
numai aceia
consideraţi „greci” sau „ruşi”. Chiar dacă violările libertăţii religioase sînt
cele mai evidente, deseori alte
limitări ale drepturilor izvorăsc din această ontologie organică,
atunci cînd sînt percepute ameninţări la integritatea sau unitatea naţională.
În Grecia de
astăzi există restricţii legale, juridice şi administrative aplicate
minorităţilor religioase.23 Dincolo de discriminare, vizibilă în
toate societăţile, în
Grecia, protestanţii (mai ales evangheliştii) şi Martorii lui Iehova, printre
alte
minorităţi, se confruntă deseori cu obstacole insurmontabile în a-şi găsi case
de cult
şi în a-şi practica liber religia. Mai mult, ei pot fi închişi pentru „delicte”
ca
prozelitismul, interzis foarte precis de Constituţia Greciei.Motivul invocat de statul
grec pentru restrîngerea libertăţilor religioase este că acestea ameninţă şi
erodează
fundamentul greco-creştin (ortodox) al statului grec. Interdicţiile exercitate
asupra
libertăţii religioase violează Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
valorile
subînţelese ale Comunităţii Europene, iar Grecia a fost acuzată înaintea
Comisiei
Europene şi a Tribunalului European al Drepturilor Omului.24 Trebuie
spus că, dacă
evreii, catolicii şi musulmanii sînt văzuţi ca minorităţi religioase istorice,
provenind
din millet-urile Imperiului Otoman, ei sînt îndreptăţiţi la libertate
religioasă. Există
cu toate acestea şi restricţii juridice şi administrative neoficiale: învăţătorii
şi profesorii
(dar nu şi cadrele universitare) trebuie să fie ortodocşi, şi chiar angajarea
în eşaloanele
superioare ale unor profesii din sectorul public, cum ar fi în tribunalele
civile şi
militare, este limitată la ortodocşi.
Situaţia
religioasă din Uniunea Sovietică a fost un exemplu dramatic al acceptării
regimului existent de către biserica ortodoxă. Uniunea Sovietică se proclamase
stat
ateu, în egală măsură opunîndu-se tuturor religiilor. Ideologia
marxism-leninismului
urma să servească drept pînza de paianjen pentru o nouă coeziune transnaţională
şi o
nouă identitate. Şi, de fapt, în timpul guvernării sovietice, minorităţile
religioase —
baptişti, penticostali şi evrei, printre alţii — au constituit un important
grup dizident,
protestînd împotriva nerecunoaşterii libertăţii religioase de către regim. Cu
toate acestea
trebuie să remarcăm că, fie şi sub dominaţie sovietică, supuse represiunii
severe şi
persecuţiilor în republici predominant ortodoxe au fost tot religiile
minoritare, şi nu
creştinii ortodocşi. Biserica Ortodoxă Rusă, în conformitate cu tradiţia
ortodoxiei,
ajunsese la o înţelegere cu
autorităţile sovietice, aşa cum făcuse şi Biserica Ortodoxă
Bulgară.25 Recenta dezmembrare a Uniunii Sovietice în state suverane
separate nu
asigură triumful libertăţii religioase, în ciuda retoricii democrate. Pe măsură
ce libertatea
religioasă se reafirmă în acele state în care este inexorabil legată de o
religie, cum ar fi
ortodoxia, viitorul libertăţii religioase a minorităţilor este problematic. În
Rusia, unde
biserica ortodoxă a renăscut ca o puternică forţă, cresc dovezile greutăţilor
întîmpinate
de minorităţi ca evreii, evangheliştii şi uniaţii, în libera practicare a
religiei. Aşa cum
afirmam anterior, minorităţile religioase nu sînt considerate parte a naţiunii
ruse, mai
mult decît ar fi considerate parte a naţiunii greceşti.26
Restricţiile
impuse de stat asupra libertăţii religioase, izvorînd din legătura
dintre ortodoxie şi naţionalitate. îşi găsesc şi o altă justificare: în relaţia
istorică a bisericii cu
autoritatea politică. Ortodoxia, aşa cum s-a arătat în secţiunea
anterioară, negînd importanţa „vieţii pămînteşti”, poate sancţiona şi legitima
—
şi o şi face — orice regim politic care ţine frîiele puterii. Această
subordonare, la
rîndul ei, garantează că biserica ortodoxă va supravieţui şi îşi va menţine
puterea.
De-a lungul istoriei, biserica a recunoscut fără discernămînt regimuri
dictatoriale
şi autoritare; ea nu cunoaşte cazuri de opunere la represiune. Iar în perioada
modernă, fuziunea dintre religie şi naţionalitate a întărit mai mult apărarea
de
către biserică a status quo-ului, în numele ethnos-ului şi al religiei.
La
un anume nivel, totuşi, biserica ortodoxă pare să dea dovadă de o mai mare
flexibilitate şi toleranţă decît alte biserici creştine, cum ar fi cea
catolică. În ciuda
conceperii bisericii ca o Ekklisia şi nu ca o instituţie. în lumea reală
bisericile ortodoxe
funcţionează ca nişte organizaţii într-un decor temporal. Dar, contrastînd cu
centralizarea şi structura ierarhică a bisericii catolice, în care papa este
recursul
ultim în probleme de credinţă, biserica ortodoxă este descentralizată.27 Această
descentralizare îşi arc originile în concepţia că Ekklisia este o
entitate spirituală, o
comunitate de credincioşi. Filozofic vorbind, ierarhia violează principiile de
bază
ale ortodoxiei, iar în structura de organizare a bisericii au fost păstrate
elemente ale
comunităţii. În mod normal există nouă patriarhi, între care Patriarhul
Ecumenic
din Constantinopol este considerat primul dintre egali, în timp ce în diferite
state
există numeroase biserici autonome şi autocefale. Fiecare din aceste biserici
are un
grad de autonomie în interpretarea şi aplicarea dogmei ortodoxe, în timp ce
codul
moral nu este impus cu atîta rigiditate ca în catolicism. Scăderile morale ale
indivizilor
sînt deseori explicate de două elemente ale ortodoxiei: poziţia sa doctrinară,
anume
că numai „cunoaşterea revelată” este posibilă, din moment ce numai Dumnezeu are
cunoaşterea deplină;28 şi opinia sa despre imperfecţiunea omului, în
lupta lui pentru
a se mîntui. Acesta este centrul dogmei ortodoxe — concepţia sa despre om ca o
entitate spirituală, relaţia lui cu Dumnezeu şi relaţia bisericii cu statul,
care a rămas
aceeaşi — şi nu urmărirea practică a standardelor morale.
Descentralizarea
şi autonomia relativă a bisericii ortodoxe n-au avut drept
rezultat, totuşi, o preocupare a clerului faţă de problemele laice
contemporane: nu
există, în cadrul bisericii, mişcări care să ceară revizuirea violărilor
drepturilor omului
sau dreptatea socială. Dimpotrivă, în ciuda centralizării, în rîndurile
catolicismului
s-au născut multe asemenea mişcări, care funcţionează ca grupuri de presiune,
cerînd
dreptate socială. În America Latină abundă grupurile locale catolice pentru
drepturile
omului şi, în cîteva cazuri, ierarhii bisericii catolice au apărat prizonierii
politici şi
au condamnat regimurile pentru arestări şi torturări arbitrare. În faţa unor
acţiuni
comparabile de represiune ale statului, biserica ortodoxă greacă, bulgară,
română,
sîrbă şi rusă a rămas tăcută; nu a apărut nici un grup ortodox pentru
drepturile
omului. Bisericile ortodoxe nu se angajează nici în probleme sociale critice;
nu există
nici un document comparabil enciclicii Rerum Novarum, emisă de Papa Leon
al XII-lea, la sfîrşitul
secolului al XIX-lea, prin care erau apărate drepturile muncitorilor sau
recentelor declaraţii ale episcopilor catolici americani asupra războiului
nuclear sau
economiei americane sau documentelor Medellin ale episcopilor latino-americani.
Nu
susţinem aici că Vaticanul a fost în fruntea luptei pentru drepturile omului —
chiar
dimpotrivă. În calitate de actori politici puternici, şi Vaticanul şi episcopii
catolici au
apărat regimuri autoritare şi guvernarea militară, incluzîndu-se aici şi rolul
ambiguu al
Vaticanului în perioada nazistă.29 Cu toate acestea, doctrina
catolică permite implicarea
în lumea temporală, ducînd la pluralism în
cadrul bisericii. în probleme sociale şi politice.
Dimpotrivă. în Biserica Ortodoxă Greacă, activismul a fost restrîns la mişcări
fundamentaliste propovăduind o mai mare adecvare a statului grec la preceptele
ortodoxe.30
Declaraţiile bisericeşti emanînd de la Patriarhat sînt în mare măsură
recomandări predicînd
credincioşilor să se ferească de păcat şi să lupte pentru mântuire.
Susţinerea
acordată de Biserica Ortodoxă Greacă juntei militare (1967—1974),
care a răsturnat un regim semi-democrat într-o ţară necomunistă, este un
exemplu
dramatic al felului în care ortodoxia îşi înţelege rolul: lipsa de preocupări
pentru
drepturile omului, recunoaşterea guvernării autoritare şi primatul menţinerii
sale şi
a propriilor privilegii. După cum se ştie, cu excepţia cîtorva dizidenţi,
biserica şi-a
dat binecuvîntarea guvernului militar al lui Papadopoulos, un regim în care se
practica
arestul arbitrar şi tortura. Dimpotrivă, prezenţa ubicuă a preoţilor şi a
episcopilor în
funcţii de stat şi private a devenit şi mai evidentă. Motto-ul lui
Papadopoulos, „Grecia
creştinilor greci” conţinea de fapt esenţa „grecismului”: conjuncţia
ethnos-ului cu
religia. Într-un interviu acordat la cîţiva ani după ce junta s-a prăbuşit, un
episcop
ortodox apăra poziţia bisericii susţinînd că supravieţuirea Ekklisia-ei
a fost şi rămîne
de maximă importanţă; vieţile indivizilor sînt mai puţin importante. Această
lipsă
de preocupare pentru viaţă vorbeşte clar despre primatul spiritualului, în timp
ce
viaţa, supravieţuirea fizică a indivizilor are o importanţă secundară. Un punct
de
vedere similar era cel al oficialilor şi funcţionarilor juniei, anume că
supravieţuirea
statului prima, deasupra şi dincolo de principiile democratice ale drepturilor
omului.
Deşi
într-un cadru ideologic şi de structură diferit, poziţia Bisericii Ortodoxe
Ruse este aceeaşi. În timpul guvernării comuniste în Uniunea Sovietică, primul
ţel
al Bisericii Ortodoxe Ruse, misiunea ei, după cum era văzută, a fost
supravieţuirea
Ekklisia-ei şi nu apărarea şi protejarea credincioşilor sau
propovăduirea drepturilor
individuale. Iar Biserica Ortodoxă Rusă s-a împăcat cu regimul comunist, exact
aşa
cum Biserica Ortodoxă Greacă a făcut-o cu guvernarea militară.*
5. Concluzii
Din
analiza de mai sus rezultă, inexorabil, concluzia că drepturile individuale
ale omului nu pot fi deduse din teologia ortodoxă. Întregul complex de drepturi
*N. red. Simbioza
binecunoscută dintre Biserica Ortodoxă Română şi regimul dictato-
rial al lui N. Ceauşescu nu face decît să confirme ipoteza autoarei.
civile şi politice — libertatea
religiei, libertatea cuvîntului şi a presei, libertatea
de asociere şi dreapta judecată, printre altele — nu îşi au rădăcinile în
ortodoxie;
ele izvorăsc dintr-o concepţie asupra lumii cu totul diferită. Poate va apărea
un
teolog ortodox remarcabil care, fie reîntorcîndu-se la creştinismul timpuriu de
dinaintea cristalizării dogmei ortodoxe sau, printr-o „reformă” a ortodoxiei,
va
fi în stare să revitalizeze gîndirea ortodoxă într-un mod relevant pentru
realităţile
contemporane. O asemenea transformare este imperios necesară, dacă Grecia,
Balcanii şi Rusia aspiră să fie europene.
Din păcate,
gîndirea ortodoxă de astăzi a rămas îngheţată în trecut; adevărurile
eterne şi autenticitatea nu vin de la Isus Cristos, ci de la apostoli,
discipoli şi interpreţi,
culminînd cu dogma ortodoxă a secolului XI — istoria secolelor următoare e
epifenomen. Dacă facem abstracţie de puternicul impact de fragmentare al
naţionalismului, ortodoxia a rămas rigidă şi refractară la procese
transformatoare. A
fost şi rămîne anti-modernă31, dar în acelaşi timp legătura sa cu
naţionalismul a
întărit respingerea pluralismului şi a individualismului. În anii ’70, Biserica
Ortodoxă
Greacă s-a opus intrării Greciei în Uniunea Europeană, motivînd că integrarea
în
Occident îi va eroda unicitatea. În 1983, sinodul Bisericii Ortodoxe Greceşti a
emis
o enciclică în care exista o listă a tuturor religiilor eretice şi prin care
episcopii locali
erau atenţionaţi să întreţină o strictă supraveghere, pentru a contracara
activităţile
acestora.32 La fel, în 1992, Biserica Ortodoxă Rusă ataca alte
religii şi îşi propunea
ca sarcină să păstreze neatins sufletul ortodox rus.33
Din logica
cosmologiei ortodoxe rezultă că ea nu poate servi ca o călăuză plină
de înţeles şi relevanţă pentru viaţa contemporană europeană, şi nici pentru
problemele
ei. Ea vorbeşte doar acelora pentru care spiritualitatea rămîne esenţa vieţii.
Dar pentru
mulţi ortodocşi, aceasta nu oferă nici un fel de călăuzire în viaţa de zi cu
zi, ca
membru al societăţii, excepţie făcînd poate nivelul moral personal. De-aici
fenomenul
contradictoriu al participării la liturghia bisericii, pe de o parte, şi
vieţile trăite con-
form valorilor şi comportamentului secular, pe de altă parte. Societatea de
consum,
fuga după bogăţie şi excesul caracterizează societatea greacă, iar acestea, şi
nu valorile
spirituale ortodoxe au devenit ţelurile fostelor state comuniste.
Deşi se
poate demonstra că ortodoxia are puţină relevanţă în viaţa personală
a individului, dacă nu ne referim la norma culturală şi respectarea rituală a
sărbătorilor religioase, la nivel social ortodoxia are repercusiuni la scară
largă.
Relaţia bisericii cu statul, conjugată cu centrarea ortodoxiei pe
naţionalitate,
poate autentifica regimuri autoritariste şi, deci, poate avea un impact negativ
asupra realizării practice a drepturilor individuale ale omului. Mai mult,
raţiunea
ideologică a neliniştii şi violenţei de astăzi, mai ales în Iugoslavia, este
legătura
dintre ortodoxie şi naţionalitate, care trece înaintea drepturilor individuale
şi a
pluralismului. Dacă este imposibil de prevăzut dezvoltarea viitoare a
societăţilor
ortodoxe, cum ar fi cea rusă, cele din balcani şi unele ţări est-europene,
dilema pe care o trăieşte Grecia
— o societate care face parte din Occident de la sfîrşitul
celui de-al doilea război mondial şi care a fost influenţată de valorile
occidentale
— pe măsură ce încearcă să se definească pe sine ca europeană şi ca membră a
Uniunii Europene (UE) poate aduce lumină şi în problemele pe care le vor avea,
în plus, alte state ortodoxe care fac eforturi să facă parte din Europa.
După
prăbuşirea guvernului militar, în 1974, în Grecia s-a format primul
sistem cu adevărat democratic din epoca postbelică. Mai mult, Constituţia din
1975 garantează numeroase drepturi individuale. Grecia a devenit una din
semnatarele Convenţiei Europene pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, şi membră a Uniunii Europene. Cu toate acestea, în
ciuda afirmaţiilor repetate ale Greciei că ar fi în Europa, există tensiuni şi
contradicţii care emană din divergenţa ei faţă de valorile europene. Chiar dacă
este ferm angajată în Europa, moştenirea istorică şi culturală „răsăriteană” a
Greciei îngreuiază la extrem încorporarea şi asimilarea normelor fundamentale
europene. Mulţi greci consideră UE a fi în primul rînd un suport economic — în
termenii beneficiilor pe care le pot obţine din calitatea de membru —, dar
rămîn
opaci la implicaţii mult mai profunde şi de durată. UE va implica mai mult
decît
o uniune economică: o piaţă unică, bancă centrală şi monedă unică. Mai ales
după Tratatul de la Maastricht sau revizuirea acestuia, integrarea va diminua
şi
mai mult suveranitatea statelor membre individuale.34 Politica, nu
numai cea
economică, dar şi cea socială şi, cu timpul, relaţiile externe şi apărarea se
vor
muta din capitalele naţionale la Bruxelles. Fundamentală este şi presupunerea
că,
pe măsură ce integrarea va progresa, în timp ce diversitatea lingvistică şi
culturală
se va păstra, statele membre vor împărtăşi un complex minim de valori, izvorînd
din
moştenirea lor occidentală. Printre acestea nu se numără numai formele
democratice,
ci şi asumarea individualismului şi a drepturilor individuale ale omului.
Concepţia
organică a Greciei despre societate, reprezentată de statul-naţiune şi
centralismul
ortodoxiei fac acomodarea în Europa, în cel mai bun caz, dificilă. Rusia şi
statele
balcanice, fără tradiţie în guvernarea democratică, se vor confrunta cu
obstacole
poate insurmontabile în încercarea de a se „europeniza”.
Declinul
suveranităţii în Europa este dureros pentru o ţară ca Grecia, în
care ethnos-ul,religia şi statul constituie un tot organic.35 Aserţiunea unicităţii
şi a exclusivităţii nu se poate susţine pe măsură ce suveranitatea se
diminuează
şi o nouă identitate europeană, compusă din etnii diferite, se naşte treptat.
Pentru
ca Grecia să accepte psihologic şi cultural o identitate europeană, e nevoie de
o
transformare masivă a mentalităţii. „A fi grec” nu mai poate fi înţeles ca un
tot
integral, cu graniţe conceptuale şi psihologice de nepătruns. Printre
transformările
mentalităţii greceşti, în atitudini şi valori şi în structuri de stat,
esenţiale pentru
încorporarea Greciei în Europa sînt: acceptarea drepturilor omului ca înnăscute
individului, înfiinţarea unui stat secular, separarea dintre biserică şi Stat, transformarea bisericii
într-o chestiune personală şi reformularea identităţii greceşti.
Grecia întîmpină deja probleme legale, fiind condamnată de Comisia Europeană a
Drepturilor Omului şi de Curtea Europeană pentru violarea unei prevederi de
bază a
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, anume libertatea religiei şi. mai
precis,
libertatea de a provădui.36 Deoarece, în Europa Occidentală, religia
este o chestiune
personală şi nu un element constitutiv al naţionalităţii sau etnicităţii, aşa
cum este în
Grecia, libertatea religioasă şi diversitatea nu ameninţă identitatea. În
Balcani şi în
Rusia este foarte probabil să se ivească tensiuni comparabile cu cele din
Grecia, dar
care vor fi mai acute în lumina mult mai puternicei lor moşteniri autoritariste
şi a
afirmării mult mai fanatice a etnicităţii lor.
În
concluzie, pe măsură ce Grecia se integrează într-o Uniune Europeană în
care drepturile individuale ale omului sînt fundamentale şi pe măsură ce Rusia,
ţările Europei de Est şi Balcanii îşi proclamă adeziunea la europeizare în
acelaşi
timp cu glasurile stridente ale naţionalismului, ortodoxia va întîmpina
presiuni şi
obstacole crescînde. Dacă rămîne identificată cu naţionalităţile distincte şi
dacă
persistă în negarea unei vieţi temporale, ea va ajunge o forţă antidemocratică,
reafirmînd autoritarismul. Ca ortodoxia să devină relevantă lumii europene
contemporane, e nevoie de o reformă largă a parametrilor teologici ortodoxe.
Aşa
cum s-a transmis de-a lungul secolelor, ortodoxia estică vorbeşte drepturilor
omului
numai în termeni mistici şi spirituali — e nevoie să le vorbească însă ca unor
indivizi
cu drepturi egale, să se lepede de capcanele etnice şi să se elibereze de stat.
Deşi
religia poate echilibra balanţa dintre valorile materiale şi cele spirituale
ale individului,
ea trebuie de asemenea să recunoască „omul pe pămînt” şi să devină o apărătoare
a
drepturilor individuale ale omului şi a umanităţii personale în lumea
temporală. □
Traducere de Alina
Cadariu
NOTE
1. Deşi există unele studii despre religie şi
drepturile omului, nu există nici unul care să
se ocupe de ortodoxia răsăriteană. Vezi Alan S. Rosenbaum, ed., The Philosophy of Human
Rights, (Westport: Greenwood Press, 1980), partea a II-a; Leroy S. Rouner,
ed., Human
Rights and the World’s Religions (South Bend, University of Notre Dame
Press, 1988).
Acest volum include nu numai iudaismul, creştinismul şi islamul, dar şi
hinduismul, budismul
şi confucianismul. Nu include ortodoxia răsăriteană.
2. Aceasta este întrucîtva o exagerare, deoarece,
începînd cu secolul XVII, mai ales unii
preoţi ortodocşi educaţi, se perfecţionau în Occident şi erau influenţaţi de
protestantism şi,
mai mult, chiar de catolicism. Vezi Timothy Ware, Eustratios Argenti: A Study of the Greek
Church under Turkish Rule (Eastern Orthodox Books, 1947), 5—17.
3. George Florovsky, un teolog ortodox notabil,
afirmă: „Creştinismul este o religie
liturgică, iar biserica este, în primul rînd, o comunitate de slăvire.” Vezi
Timothy Ware, The
Orthodox Church, ed. rev. (New York,
1980), 271.
4. Pentru dezbaterea legii naturale vezi Summa
Theologica I—II, q. 94 a. 2—4, în Mary
T. Clark, ed., An Aquinas Reader (Garden City, N. Y.: Image Books, 1972), 357—59. Raţiunea.ca atribut al omului impregnează filozofia
lui D’Aquino. Vezi Dino Bigongiari, The
Political
Ideas of St. Thomas Aquinas (New York: Haffner, 1953).
5. Steve Runciman, The Orthodox Churches and the Secular State (New Zealand:
Oxford University Press, 1971), 18.
6. De fapt, unul dintre cei mai înalţi
funcţionari ai împăratului afirma: „Mai degrabă aş
vedea turbanul musulman în mijlocul oraşului (Constantinopole), decît mitra
latină.” Vezi
George Ostrogorsky, History of the
Byzantine State, trad. Joan Hussey, ed. rev., (Rutgers
University Press, 1969), 568.
7. Aşa cum afirmă Runciman: „În Occident, cînd
vorbim despre biserică, numim de
obicei o organizaţie ecleziastă. Pentru estic, biserica înseamnă întotdeauna
întregul corp al
credinţei.” Runciman, id. 5; 14
8. John Meyendorff, Free Will (gnomi) in
Saint Maximus the Confessor, in The
Ecu-
menical World of Orthodox Civilization: Russia and Orthodoxy, ed. Andrew
Blane (The
Hague: Mutton, 1974), 71—75.
9. Pentru un discurs amănunţit asupra Muntelui
Athos, a mănăstirilor, istoriei de la
înfiinţare, în secolul X, teologie şi ritualuri, vezi Emanuel Amand de
Mendieta, Mount Athos:
The Garden of the Panaghia, trad. Michael R. Bruce (Amsterdam: 1972).
10. „În secolul XX, acest vechi tabu bizantin,
înfiinţat pentru a ţine peninsula monastică
departe de păcat, a fost din nou legiferat. „ Ibid., 46.
11. Runciman, id. 5, 18—19
12. Pentru o critică furibundă a concepţiei
catolice despre femei, vezi Uta Ranke—
Heinemann, Eunuchs for the Kingdom of
Heaven: Women, Sexuality and the Catholic
Church, trad. Peter Heinegg (New York: Penguin Books, 1990).
13. Eva Catafygotu Topping, Holy Mothers of Orthodoxy: Women of the Church (Min-
neapolis: Light and Life, 1987).
15. Despre cezaropapism în timpul Bizanţului, vezi
Aristeides Papadakis, The Historical
Tradition of Church -State Relations Under Orthodoxy, în Eastern Christianity and Politics
in the Twentieth Century, vol I, ed. Pedro Ramet (Duke University Press,
1988), 38—40.
Autorul, oricum, pune sub semnul întrebării teza cezaropapismului, în care
biserica era
subordonată autorităţii politice, citînd exemple de opunere. Ibid., 40—43.
Trebuie să
evidenţiem, totuşi, faptul că opoziţia era limitată la chestiuni de doctrină,
atunci cînd
conducătorii politici ameninţau cu intruziunea în sfera bisericească.
16. Halii Inalcik, The Ottoman Empire: The Classical Age (London, Weidenfeld and
Nicholson, 1973).
17. Vezi Theodore H. Papadopoullos, The History of Greek Church and People
Under
Turkish Domination, ed. a 2-a (Gower Publishing Co., 1990), 147—49. pe 4
aprilie 1821,
Patriarhul din Constantinopole, împreună cu alţi clerici, a semnat o scrisoare
de excomunicare
a revoluţionarilor greci. Vezi Charles A. Frazee, The Orthodox Church and Independent
Greece, 1821—1852 (Cambridge University Press, 1969), 28.
18. Despre naţionalitate şi ortodoxie, vezi Pedro
Ramet, Autocephaly and National Identity
in Church–State Relations in eastern Christianity, în Eastern Christianity
and Politics in the
Twentieth Century, id. 15, 7—10.
19.
Identificarea naţionalităţii cu religia este un fapt în toate statele ortodoxe.
Vezi Alan
Scarfe, The Romanian Orthodox Church, în ibid. 209 (afirmă că „ideea că
a li român înseamnă
a fi ortodox a supravieţuit în timp”). Raikin spune că „Biserica Ortodoxă
Bulgară a fost
întotdeauna o biserică naţionalistă, iar naţionalismul a fost întotdeauna
unicul şi cel mai important factor care a influenţat relaţia
sa cu statul bulgar.” Spas T. Raikin, The Bulgarian
Orthodox Church, în ibid., 160.
20. Pentru legătura dintre ortodoxie şi „grecism”,
vezi Adamantia Pollis, Statul, Legea şi
Drepturile Omului în Grecia Modernă, în Human Rights Quarterly 9
(1987): 609—11.
Rădăcinile concepţiei organice despre societate, ca incluzînd religia şi
naţiunea au apărut mai
devreme în Rusia. Un factor care a contribuit la aceasta a fost apariţia ideii
de „A Treia
Romă”, odată cu prăbuşirea Constantinopolelui în faţa otomanilor şi autonomia
timpurie a
Bisericii Ortodoxe Ruse de Patriarhatul din Constantinopol. Vezi Runciman, id.
5, 46—51.
21. Pentru o prezentare detailată a înfiinţării
Bisericii autocefale a Greciei şi a rupturii cu
Patriarhatul de la Constantinopole pînă la restabilirea relaţiilor, în 1850,
vezi Frazee, id. 17.
22. Aşa cum scrie Rosette Lamont, naţionalismul lui
Soljeniţîn este unul spiritual, „el
transcende graniţele, în mod paradoxal, fiind mai aproape de învăţăturile
creştine. „ Rosette C.
Lamont, Solzhenitsyn’s Nationalism în Alexandr Solzhenitsyn: Critical Essaysand Docu-
mentary Materials, eds. John B. Dunlop, Richard Haugh şi Alexis Klimoff
(New York: Collier,
1975), 103, 109. Ea îl numeşte naţionalism mistic. Chiar în cea mai
recentă carte a sa, Rus-
sia: Reflections and Tentative Proposals (New York: Farrar, Straus & Giroux, 1991), Soljeniţîn
accentuează cerinţele morale şi importanţa preponderentă a vieţii spirituale
faţă de modernitate
sau industrializare şi susţine că drepturile omului ar trebui limitate, în
numele moralei.
23. Despre aceste restricţii asupra exerciţiului
libertăţii religioase, vezi Adamantia Pollis,
Greek National Identity: Religious Minorities, Rights and European Norms, în Journal ofModern Greek Studies 10 (1992): 176—85.
24. Ibid., 184
25. Raikin, id. 19, 172—76, vorbeşte despre
compromisul Bisericii Bulgare; deşi existau
preoţi dizidenţi, sînt în creştere dovezile colaborării Bisericii Ruse cu
regimul comunist. Un
articol recent în Le Monde aduce dovezi ale cooperării preoţilor cu KGB-ul şi
ale încercărilor
Patriarhului Moscovei de a bloca cercetarea acestor acuzaţii. Comptes ei Mécomptes
du
Metropolitburo, Le Monde, 30
iulie 1992.
26. Într-un articol recent, Henri Tinco cita cîţiva
preoţi ortodocşi din Rusia, care apărau
singularitatea naţiunii ruse, în care ortodoxia este înnăscută. Părintele
Artemy Vladimirov
afirma: „Noi nu sîntem cetăţeni ai lumii. Imitarea Occidentului ar fi începutul
morţii noastre”,
pe cînd unii preoţi în predicile lor vorbesc de „negri”, referindu-se la
ne-ruşi: georgieni, armeni
sau musulmani. Este uimitoare ideea exprimată, anume că a fi rus fără a fi
ortodox înseamnă
a fi lipsit de o parte din identitate, iar a fi rus şi catolic este un nonsens.
Vezi Henri Tinco La
Russie des batiouchkas, Le Monde,
30 iulie 1992.
27. Runciman afirmă: „În Est [... ] deoarece
Împăratul era un simbol al unităţii, o organizare
monolit a bisericii, era mai puţin necesară.”, Runciman, id. 5, 15. Orice
studiu al organizării
bisericii ortodoxe pune în evidenţă descentralizarea acesteia. Vezi, de ex.,
Adrian Fortesque,
The Orthodox Eastern Church (reissue, London, 1916), 338—60.
28. Runciman, id. 5, 16-18.
29. Pentru documentarea relaţiei cordiale a Papei
Pius cu naziştii, vezi Saul Friedlander,
Pius XII and the Third Reich: Documentation, trad. Charles Pullman
(Octagon Books,
retipărită în 1980). Prima oară cînd a comunicat cu Hitler, Papa a vorbit
despre „marea noastră
dorinţă pentru prosperitatea poporului german”, ibid., 10—11. Asupra tăcerii
Papei în problema
deportării evreilor, vezi ibid., cap. VIII.
30. În anii ’80, o mică mişcare fundamentalistă
neo-ortodoxă a luat naştere în Grecia.
Opunîndu-se europeizării Greciei şi statului modern, aceasta sprijinea
revitalizarea spiritua-
lismului teologiei ortodoxe greceşti autentice. Cel mai puternic filozof este
Christos Giannaras.
Vezi Christos Giannaras, Neo-Elliniki Taftotita (Identitatea greacă
modernă), Atena, 1983.
31. Un studiu interesant al
conflictului dintre ştiinţă şi Biserica Ortodoxă Greacă care
are rădăcinile în credinţa bisericii că numai ea este în posesia adevărului se
găseşte la Vasilios
N. Makrides, Science and the Orthodox Church in 18th and Early 19th Century
Greece: So-
ciological Considerations, Balkan
Studies 29 (1988).
32. Publicaţia bisericească Adevărul ecleziast din 1 octombrie,
1983.
33. V. nota 26
34. Chiar dacă evenimentele din 1992
neratificarea de către Danemarca şi criza
monetară ar li putu arunca o umbră de îndoială asupra Tratatului de la
Maastricht, fără
îndoială că o Uniune reformată va supravieţui.
35. În contrast cu neo-ortodoxia
greacă, poate apărea un conflict potenţial între ortodoxie
ca religie ecumenică şi care transcende naţionalismele şi ortodoxie ca factor
integrant unor
anume naţionalităţi. Întîlnirea convocată a Patriarhul Ecumenic Vartolomeu din
Constantinopole, în data de 13—15 martie 1992, întrunind toţi patriarhii şi
episcopii bisericilor
ortodoxe autonome şi autocefale, prima după Imperiul Bizantin, este un simptom
al încercărilor
de a transcende naţionalismul. Întîlnirea s-a precipitat datorită schimbărilor
din Europa de Est
şi din fosta Uniune Sovietică. Prima, dar nu singura lor preocupare a fost
prozelitismul catolic
(în special uniaţii) şi protestant fundamentalist în ţări „ortodoxe”.
36. Pollis, id. 23, 184.
*
Adamantia POLLIS este profesor la New
School for Social Research din New York.
Face parte din bordul editorial al revistei Human Rights Quarterly. A publicat
o serie de
articole referitoare la drepturile minorităţilor din Grecia.
Adamantia Pollis, Eastern Orthodoxy and Human Rights, apărut în Human Rights
Quarterly, vol. 15, no. 2, p.339-356, mai 1993, republicat cu permisiunea
The Johns Hopkins
University Press.
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006