Dialog

Atlanta: Problematici reale şi judecăţi abstracte^*

Gabriel Andreescu

Desfăşurarea întîlnirii

Întîlnirea de la Atlanta a fost un adevărat eveniment de presă al lunii februarie 1995. Pregătită cîteva luni de zile de către PER (Project on Ethnic Relations), ea a intervenit într-un moment cînd opinia publică era asaltată cu declaraţii privind pericolul pe care l-ar reprezenta minoritatea maghiară din România. Ea a adăugat noi factori în ecuaţie, şi anume a dat o imagine asupra anvergurii internaţionale pe care o are problema minorităţilor (în particular, a celei maghiare). Într-adevăr, implicarea în această acţiune a fostului preşedinte Jimmy Carter arăta că marea putere de peste Ocean poate fi atentă la problema maghiarilor din România, subiect care, pentru prea mulţi dintre factorii de decizie de la noi părea doar o chestiune cu caracter intern. În sfîrşit, dialogul aducea la aceeaşi masă un grup eterogen simbolizînd: preşedinţia (Traian Chebeleu), guvernul (Viorel Hrebenciuc, Liviu Maior), partidul de guvernămînt (consilierul în probleme politice al preşedintelui executiv al PDSR, Ovidiu Şincai), opoziţia (Nicolae Ţăran), societatea civilă (pe mine). Spun „simboliza” pentru că nici unul dintre cei amintiţi nu avea autoritatea să negocieze ceva precis – de altfel înalţii funcţionari de stat şi politicienii au afirmat cu toţii că vorbesc în nume personal. Uniunea Democratică a Maghiarilor din România a fost reprezentată însă de principala echipă de conducere: preşedinte (Béla Markó), preşedinte

^*Notă: Între 14-15 februarie a. c. a avut loc la Atlanta masa rotundă iniţiată de PER, reunind reprezentanţi ai UDMR şi ai diferitelor instituţii de stat şi guvernamentale, precum şi ai partidelor politice româneşti. Autorul articolului — singurul reprezentant al societăţii civile — propune un comentariu al evenimentului executiv (Csaba Takács), preşedinte de onoare (László Tőkés), parlamentari precum György Frunda, György Tokay, József Csapó.

Masa rotundă de la Atlanta a stat sub semnul incertitudinii pînă în seara dinaintea plecării. Guvernul a introdus în delegaţie pe Emil Roman, membru PUNR – contrar condiţiei enunţate de la început de către UDMR. S-a realizat un compromis in extremis: Emil Roman urma să apară la Atlanta ca observator.

În ceea ce priveşte discuţiile din zilele din 14 februarie şi 15 februarie de la Atlanta, o să le povestesc pe scurt.

Prima zi a început sub semnul crizei. Părintele Emil Roman se prezenta ca un membru al delegaţiei cu drepturi depline. Echipa maghiară a deliberat 50 de minute. Béla Markó a anunţat că pentru UDMR Emil Roman continuă să fie un observator. Ca urmare întîlnirea a putut începe, dar în tensiune. László Tőkés a spus cîteva cuvinte despre nerespectarea regulilor de către participanţii români, iar Traian Chebeleu şi Viorel Hrebenciuc au replicat vorbind despre intoleranţa preşedinţilor UDMR.

Dezbaterile au fost lansate printr-un schimb de consideraţii privind responsabilităţile guvernului sau ale UDMR, în legătură cu starea de agitaţie din România: violarea drepturilor minorităţii maghiare, declaraţiile ostile faţă de UDMR, respectiv, intenţia UDMR de a crea un stat în stat, încălcarea legalităţii prin formarea Consiliului reprezentanţilor, Consiliului consilierilor şi primarilor UDMR etc.

După amiaza primei zile a dus la o schimbare a tonului. Am solicitat rezolvarea unor chestiuni concrete, a căror listă am şi dat-o: utilizarea limbii în justiţie, în învăţămînt, inscripţionările bilingve, problema universităţii Bolyai. Deasemenea, am făcut un apel la abordarea proiectelor de lege privind minorităţile naţionale, documente a căror adoptare poate influenţa pe termen lung şi în profunzime raporturile inter-etnice din România. Un proiect propus de guvern se afla de altfel în mapa participanţilor. Eu adusesem cu mine proiectul elaborat sub egida Centrului pentru Drepturile Omului. Reprezentanţii UDMR au amintit de proiectul trimis de aceasta în Parlament la sfîrşitul lui noiembrie 1993 şi de proiectul de lege al învăţămîntului, semnat de circa 500.000 de maghiari.

Ideea a fost acceptată în principiu, dar asupra determinării chestiunilor concrete care au prioritate nu s-a putut ajunge la un acord. La sfîrşitul primei zile de dezbateri s-au ales 8 teme pe care vroia să le atace UDMR, la care s-au adaugat alte două, propuse de către Traian Chebeleu.

A doua zi, la propunerea consilierului politic al preşedintelui Camerei Deputaţilor, dl Ovidiu Şincai, s-a definitivat lista de discuţii: problemele de ordin legislativ; probleme de politică internă reclamate de către UDMR; chestiuni ce privesc poziţia partidelor faţă de drepturile minorităţilor, accentuîndu-se ideea că se doreşte salvarea următoarei campanii electorale de pericolul ca naţionalismul să devină subiect de agitaţie. Dar pînă la venirea preşedintelui Jimmy Carter singurul consens realizat a fost continuarea discuţiilor la Bucureşti. Reprezentanţii guvernului şi ai PDSR au insistat ca UDMR să aibă întîlniri cu arcul guvernamental. Deci şi cu partidele extremiste. A fost un moment delicat: pe rînd, dl Viorel Hrebenciuc, dl Traian Chebeleu, dl Petre Maior, dl Ovidiu Şincai au argumentat că UDMR are nevoie de votul acestor partide; protocolul cu PDSR cere eliminarea extremismului şi trebuie arătat că există toleranţă; dialogul este un semn pozitiv faţă de populaţie etc. S-a creat un moment de confuzie. Se lăsa impresia că liderii UDMR resping spiritul democratic al dialogului şi eludează realitatea politică. Se va spune da solicitării de a se sta la aceeaşi masă cu politicieni ca Vadim Tudor sau Gheorghe Funar? Atunci am intervenit, amintind că partidele care refuză, cel puţin în principiu, extremismul, au aproximativ 80% din voturi în Parlament. György Frunda a pus imediat după asta punct la discuţie: UDMR, CDR şi PD au între ele o înţelegere de a nu discuta cu extremiştii.

Preşedintele Jimmy Carter a sosit la sfîrşitul primei părţi a discuţiilor din 15 februarie, condus de fostul ambasador la Bucureşti, Harry Barnes. S-a referit la interesul Americii pentru ceea ce se întîmplă în România şi la disponibilitatea de a-şi oferi bunele servicii, dacă este nevoie. Moderatorul întîlnirii, directorul PER, Allen Kassof, a spus înainte de a se retrage: liderii UDMR trebuie să se gîndească, dacă doresc să obţină anumite rezultate, cum pot convinge guvernul să coopereze, în sensul lor; guvernul are interesul să existe două milioane de maghiari fericiţi, nu nemulţumiţi.

Ultimile zeci de minute au fost consacrate unor discuţii informale pe marginea legii învăţămîntului, a întîlnirilor care ar urma să pună la punct, la Bucureşti, mai multe chestiuni de detaliu. La ora 18 a zilei de 15 februarie reuniunea a luat sfîrşit, cu sentimentul, manifestat de mulţi, că s-a ratat posibilitatea unor înţelegeri precise, dar şi că deznodămîntul este acceptabil.

Poziţia participanţilor

Întîlnirea de la Atlanta a fost o posibilitate, pentru un observator atent, să evalueze sensibilităţile participanţilor şi în sensul mai general, jocul pe care îl fac, relativ la problema minorităţilor, factorii politici care au o influenţă directă în această chestiune. O să încerc să sintetizez aici propriile mele observaţii (judecăţi), pe care le consider relevante pentru cititor.

Allen Kassof

Încep cu directorul PER, întrucît colaborarea strînsă a PER cu structurile guvernamentale (ori chiar prezenţa sa în România sub regimul Ceauşescu) a stîrnit suspiciuni. Mesajele sale au avut o „dimensiune” diplomatică evidentă şi cînd spun asta mă refer la capacitatea reală de a depăşi susceptibilităţile. Comentariile sale: „Această întîlnirea nu este o mediere. Nu este un arbitraj. Nu este o negociere. Nimeni nu dă şi nu primeşte nimic. Ea este o întîlnire neoficială. Constituie un schimb de vederi, în prezenţa prietenilor din America. O şansă de a avea o discuţie raţională.” au răspuns explicit acuzaţiilor din ţară (în special ale PUNR), privind pretenţia Statelor Unite de a interveni în probleme interne româneşti. Activitatea PER corespunde întrutotul, după opinia mea, acelei strategii din teoria rezolvării conflictelor, care introduce într-o situaţie de blocaj dintre doi „adversari” un al treilea partener, cu funcţii de temperare şi mediere. (Deasemenea, acelui stil de abordare a problemelor care este strict pragmatic, eludînd discursul moral.) Sugestiile finale ale lui Allen Kassof, făcute maghiarilor şi guvernului reprezintă, cred, ideile de bun simţ, dar şi de esenţă, care trebuie opuse actualei confruntări dintre reprezentanţii minorităţii maghiare şi autorităţile de la Bucureşti. Capacitatea PER de a implica personalităţi de talia lui Jimmy Carter şi a foştilor ambasadori ai Statelor Unite la Bucureşti este un factor de care trebuie ţinut seamă.

Traian Chebeleu

O să amintesc cîteva din intervenţiile consilierului preşedintelui Ion Iliescu: „Foarte mulţi români din Transilvania se trezesc dimineaţa cu aceleaşi temeri ca şi cetăţenii de naţionalitate maghiară. Le e teamă de tulburarea ordinii publice, de nesiguranţa pe care le-o crează unele dintre iniţiativele UDMR. Încă din 1992 UDMR a lansat conceptul autonomiei teritoriale iar celelalte proiecte au mers în aceeaşi direcţie. Ele au un caracter anti-constituţional, segregaţionist. Consiliul consilierilor şi primarilor UDMR trebuie desfiinţat.” Totuşi, acestea sînt departe de a descrie esenţa poziţiilor dlui Traian Chebeleu. Aş enumera, pe baza experienţei din acele zile ale întîlnirii din februarie, cîteva elemente de evaluare a perspectivei consilierului dlui Ion Iliescu şi probabil, chiar a perspectivei prezidenţiale:

(a)Este vorba despre o poziţie în esenţă conservatoare: nu ar exista motive să creezi un capitol separat privind drepturile minorităţilor naţionale şi oricum, se face un abuz prin transformarea acestei teme într-un subiect internaţional;

(b)Dl Traian Chebeleu nu face distincţia (în mod surprinzător) între fapte cu statut juridic foarte diferit, cum este exprimarea opiniilor privind Constituţia României (activitate prevăzută de chiar legea fundamentală) şi utilizarea unor mijloace neconstituţionale de a determina schimbarea acesteia (cum ar fi mijloace paramilitare etc.). Încercarea de a căuta în statutul Consiliului consilierilor şi primarilor UDMR „dovada” neconstituţionalităţii acestei forme de auto-organizare a UDMR era pe cît de sinceră pe atît de inadecvată, în raport cu abc-ul principiilor de drept;

(c) Voinţa consilierului prezidenţial de a ajunge la o soluţie de compromis în chestiunea situaţiei maghiarilor din România îmi pare minimă, dl. Traian Chebeleu mergînd probabil pe ideea că nu există partener „de măsură prezidenţială”.

(d) Consilierul prezidenţial nu foloseşte discursuri demagogice pro- româneşti, dar pare a considera că cetăţenii de origine maghiară din România nu sînt „la fel de legitimaţi” de a reprezenta naţiunea română, ca şi cetăţenii de etnie română.

Viorel Hrebenciuc

Iată cîteva dintre intervenţiile Secretarului general al Guvernului:

„Aici este un dialog româno-român, nu româno-maghiar.

Am avut înţelegeri anterioare, şi ele au fost respectate. S-au dat trei sute de locuri la Universitatea din Cluj, pentru învăţămînt în limba maternă. S- a creat Consiliul pentru Minorităţile Naţionale. Cînd UDMR face declaraţii, un observator extern, care nu cunoaşte realitatea din ţară, are senzaţia că nu există nici un fel de învăţămînt în limba maghiară, că nu există nici un fel de autonomie, că toţi maghiarii sînt nemulţumiţi. Dar cînd discutăm chestiuni concrete, vedem că este vorba numai de unele amănunte. De ce UDMR nu aminteşte şi de ceea ce guvernul a făcut între timp?”

Secretarul general al Guvernului, dl Viorel Hrebenciuc este în acelaşi timp coordonatorul Consiliului pentru Minorităţile Naţionale. Cu atît mai interesantă este poziţia sa în cadrul dialogului de la Atlanta. El nu pare a avea opţiuni dogmatice şi, mai general vorbind, pare să acţioneze în legătură cu conjuncturile politice, cu cerinţele politice de care este legat Guvernul şi nu pe baza unei ideologii proprii. În cursul discuţiilor dl Viorel Hrebenciuc a încercat să eludeze problemele de fond, dînd prioritate unor aspecte foarte concrete referitoare la un caz sau altul ridicat de către UDMR. În acelaşi timp, el a fost foarte activ în a determina UDMR de a accepta o întîlnire cu toţi membrii coaliţiei guvernamentale.

Liviu Maior

Dintre afirmaţiile actualului ministru al învăţămîntului: „Guvernul Văcăroiu a făcut multe eforturi pentru a rezolva problemele minorităţilor, inclusiv cele de învăţămînt. Este de altfel singurul organism care nu face politică în România”.

Pactul cu celelalte trei formaţiuni nu a schimbat programul de guvernare. El este rezultatul unei aritmetici electorale.

În privinţa descentralizării trebuie notat că învăţămîntul este al doilea domeniu (după Sănătate) unde bugetul a fost repartizat la nivel local.

Conducerea PDSR a cerut organizaţiilor sale locale să angajeze discuţii cu filialele UDMR. Se are în vedere înfiinţarea unui departament pentru minorităţile naţionale.

„Separarea în domeniul învăţămîntului este un lucru grav. Ministerul tocmai a schimbat programa privind educaţia civică pentru a include principii de toleranţă, multiculturalitate etc.”

Este interesant că dl Liviu Maior a fost singurul oficial care nu a folosit acuzaţii politice la adresa UDMR. El a susţinut activitatea guvernamentală şi a PDSR în privinţa minorităţilor naţionale dar nu a avut obiecţii de principiu la cererile UDMR din domeniul învăţămîntului, exceptînd separarea în învăţămînt, citată mai sus (şi care are raţiunile ei). În schimb şi-a declinat puterea şi responsabilitatea de a determina senatorii PDSR să revină asupra capitolului privind învăţămîntul în limba maternă, din Legea Învăţămîntului. Acesta căpătase în Camera Deputaţilor o formă inacceptabilă din punctul de vedere al reprezentanţilor maghiari. A propus discuţii imediate, după întoarcerea la Bucureşti, la Ministerul Învăţămîntului – necesare şi pentru definitivarea cifrelor de şcolarizare pentru elevii maghiari.

Nicolae Ţăran

Intervenţiile dlui Nicolae Ţăran au fost surprinzătoare prin severitatea lor, chiar dacă poziţiile PAC de la Bucureşti puteau sugera o astfel de poziţie. Citez: „Nu putem oferi soluţii fără identificarea cauzelor care au determinat ca UDMR să nu mai aibă astăzi nici un fel de aliaţi politici. Din 1992 UDMR tot propune regiuni administrative speciale. Dacă obiectivul ar fi realizat, suveranitatea naţională ar dispare. În concepţia UDMR comunităţile locale sînt bazate pe frontiere etnice. Aşa ceva nu există nicăieri în lume. Situaţia creată astăzi faţă de UDMR se datorează faptului că acesta contestă ordinea constituţională. După 1990 s-au realizat două lucruri esenţiale: Constituţia şi paşii spre integrarea europeană. UDMR pune în discuţie cele două realizări.

Nu putem să nu includem în dialog cele trei partide (PUNR, PRM, PSM).”

La Atlanta el a fost singurul care reprezenta, cel puţin simbolic, opoziţia.

(Colegul său, dl Radu Vasile fusese oprit de către conducerea PNŢCD să participe la întîlnirea din oraşul lui Martin Luther King.) Discursul lui a vădit trei limite:

(a) necunoaşterea documentelor UDMR pe care le-a pus în discuţie;

(b)necunoaşterea reglementărilor şi practicilor internaţionale în domeniul minorităţilor naţionale;

În acelaşi timp, el a sprijinit toate propunerile care încercau să concilieze poziţiile guvernamentale şi maghiare şi să facă astfel un pas înainte.

Ovidiu Şincai

Dl Ovidiu Şincai a urmat foarte clar un proiect politic, aşa cum era de altfel de aşteptat. Într-un stil echilibrat, el a încercat să identifice surse de naţionalism în diferite zone ale spectrului politic, punînd PDSR în poziţia de arbitru moderat. „Primul partid care a atacat UDMR este partidul dlui Cunescu, PSDR, spunînd că are informaţii că la Congresul UDMR din martie se va cere autonomia teritorială. Apoi PAC apoi PNŢCD. Este nevoie de o întîlnire amplă, la care să participe toate partidele parlamentare, unde să se discute despre problema autonomiei.

Există toate condiţiile ca la alegerile următoare naţionalismul să devină principala miză, pentru toate partidele. Iată un lucru care trebuie evitat cu orice preţ şi pentru a reuşi sînt necesare încă de acum clarificări pe acest subiect.”

Acest citat nu poate sugera suficient efortul depus de către consilierul politic al PDSR (ajutat şi de intervenţiile celorlalţi oficiali) pentru a determina negocieri, la Bucureşti, între UDMR şi ceilalţi membri din coaliţia guvernamentală. Ideea de fond care putea fi realizată din intervenţiile sale era dorinţa de a asocia în discuţii UDMR, PUNR şi PRM plus PSM astfel încît aliaţii PDSR să-şi piardă coloratura extremistă şi deci un electorat potenţial simpatetic cu PDSR. Pe de altă parte, el insista asupra caracterului naţionalist al ultimelor manifestări ale opoziţiei. În acest context, partidul dlor Adrian Năstase şi Ovidiu Gherman ar căpăta statutul de singură forţă echilibrată, puternică, în măsură să trateze problema minorităţilor naţionale în România.

O să dau în continuare cîteva citate din reprezentanţii UDMR care au vorbit la întîlnirea de la Atlanta.

Béla Markó: „Principala problemă a maghiarilor din România este lipsa de linişte şi toleranţă. Prin televiziune, radio, presă maghiarul este atacat, acuzat în permanenţă. UDMR a suportat săptămîni de campanie împotriva lui, guvernul, ministrul Justiţiei partidele parlamentare acuzîndu-l de acte anticonstituţionale. Maghiarilor le lipsesc şansele egale în viaţa de toate zilele.” Csaba Takács: „Fără declaraţii: UDMR este izolat, este împotriva Constituţiei etc. Trebuie creat un mediu politic pozitiv. Am fost înştiinţat că ieri s-a votat o moţiune împotriva UDMR în Camera Deputaţilor: numai o parte din parlamentari au intrat în acest joc. Aceasta înseamnă că în societatea românească există posibilitatea de înţelegere.”

László Tőkés: „Guvernul României consideră că drepturile omului sînt ceea ce el permite să existe. Şi deci cel care poate permite poate refuza. După părerea guvernului, el ar trebui consultat privind felul în care se organizează oamenii. Este uşor să rîzi de aceste idei în Atlanta. Pentru a se crea o presiune asupra

UDMR în ţară se foloseşte presa, şi gîndesc prin asta cea mai mare parte a presei româneşti. Este vorba despre un terorism psihologic.”

Sînt surprins de indulgenta americanilor privind implicarea în guvern a partidelor extremiste. Preşedintele Austriei, Kurth Waldheim, n-a fost primit în unele ţări pentru că în anii '40 a făcut parte din trupele SS.

„Drepturile nu se negociază. Dacă vrem universitate maghiară asta trebuie dată pentru că o vrem. Dacă democraţia ar fi autentică în România nimeni nu ar îndrăzni să refuze un lucru cerut de 500 000 de cetăţeni. Populaţia maghiară este mai mare decît populaţia multor state americane care au universităţi. Cui au cerut voie să le înfiinţeze? Fraţii români să nu-i provoace pe fraţii maghiari.”

György Frunda: „Scopul minimal al întîlnirii dintre UDMR şi reprezentanţii politici români este stoparea agresivităţii din presă. Dar ar fi bine să se realizeze ceva în planul legislaţiei privind învăţămîntul, procedura juridică, inscripţionările bilingve. Coaliţia guvernamentală foloseşte actuala propagandă naţionalistă pentru a distrage atenţia de la situaţia reală. Atacurile la adresa UDMR nu au o bază juridică ci politică. Faţă de promisiunile interne şi internaţionale din aceşti ani s-au făcut doar paşi înapoi în recunoaşterea drepturilor minorităţilor. Statisticile arată cît de numeroase şi în cîte domenii există discriminări faţă de maghiari.”

György Tokay: „Autonomia nu este un scop în sine, periculos pentru că ar crea un stat în stat. În concepţia UDMR autonomia este un mijloc, şi are ca scop libertatea. Ea include drepturi elementare, printre care dreptul la identitate.

De ce se respinge trecerea prin parlament a ideilor noastre? Soluţiile anterioare nu au rezolvat problema minorităţilor.”

Se poate observa din aceste intervenţii cantonarea discursului reprezentanţilor UDMR la nivelul principiilor. Aceasta este de fapt şi una din concluziile generale pe care le putea „extrage” un observator la Atlanta: neadaptarea discursurilor liderilor maghiari la o situaţie concretă de negociere. Este ca şi cum concepţiile elaborate în Memorandum sau Proiectul de lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome nu-şi găseau o argumentare în spaţiul practic. Reprezentanţii guvernamentali s-au situat undeva, complementar. Ei au părut să nu aibă nici o viziune asupra problematicii ridicate de existenţa unor minorităţi naţionale puternice în România. Au rămas la detalii, la chestiuni concrete şi chiar mărunte, care nu pot reprezenta baza unei naţiuni de complexitatea celei româneşti. Dimensiunea multiculturală, obiectivă, a societăţii în care trăim trebuie să fie internalizată în funcţionarea statului şi în mentalitatea colectivă, condiţie a stabilităţii şi a vitalităţii pe care o dorim. □