Editorial
Istoria
ultimului secol şi jumătate în Europa Centrală dezvăluie o
situaţie paradoxală: în ciuda modernizării naţiunilor sale,
în pofida aderării lor treptate la sistemul de protecţie a
drepturilor minorităţilor, potenţialul de conflict n-a dispărut
în totalitate nicicînd. Nu puţini susţin că regiunea este, în
ciuda angajamentelor sincere sau a pretenţiilor de circumstanţă,
o regiune mai degrabă consumatoare decît producătoare de stabilitate,
în care modelele, fie ele statul-naţiune, fie economia de piaţă,
sînt importuri, iar grefarea lor pe un corp social etern nepregătit este,
foarte adesea, urmată de fenomenul de respingere. Nu de puţine ori
explicaţia acestei „retardări” istorice a fost găsită în faptul
că întreaga zonă este tributară fetişului naţiunii
şi statului naţional, o obsesie de care n-au scăpat elitele
autohtone.
Dedicăm
acest număr al Alterei studiilor care caută un răspuns la
comandamentul transformării în profunzime a contractului social dintre
cetăţeni şi stat în acestă parte de lume, dar simultan
şi a relaţiilor intercomunitare în cadrul aceluiaşi stat.
Moştenirea Revoluţiei Franceze, îndeosebi a individualismului
său radical, care a creat tipul iluzoriu al cetăţenului
insensibil la distincţii religioase, etnice sau lingvistice, se
dovedesţe un balast istoric greu de lepădat, dificil de reformat, dar
periculos de ignorat. Naţiunile central-europene sînt puse din nou într-o
situaţie limită: ar fi timpul să se conecteze la complicatul
sistem al echilibrelor dintre individualism şi colectivism, să dea
răspunsuri coerente la dialectica globalismului şi localismului, în
condiţiile în care, din diferite pricini, (cea din urmă fiind
comunismul), devenirea lor de sine, confortul identitar, n-au fost încă
atinse.
Cu cît mergem
mai spre estul continentului, în chiar măruntaiele imperiului recent
expiat, naţionalismul se oferă ca o ideologie onorabilă (vezi
studiul lui Mart Nutt), coincizînd cu opţiunea pentru democraţie
şi liberalism. O situaţie istoric mai apropiată în multe
privinţe de secolul XIX european, decît de sfîrşitul celui de-al
XX-lea. Cine ar cuteza, cu mîna pe inimă, să-i anatemizeze pe
estonii, letonii, moldovenii, azerii, armenii sau ucrainenii, care,
scăpaţi de sub o dominaţie deloc neutră etnic, în ciuda
frazeologiei oficiale, investesc o maximă energie în a apuca, la acest
sfîrşit de veac, reîntîlnirea cu ei înşişi. Paralel, marea
naţiune ex-imperială, trăieşte obsesia noului statut
minoritar şi criza imaginarului colectiv, pendulînd, cu o amploare care
riscă să deranjeze din nou pionii de pe tabla de şah a istoriei,
între expansionismul endemic şi implozia iminentă. Studiul
cercetătoarei Françoise Thom este pe deplin lămuritor.
Nu pot fi
neglijate nici complicaţiile pe care însăşi modernizarea le
aduce cu sine, jocul fragil al primordialismelor şi elementelor a ceea ce,
aproape unanim, ne-am obişnuit să numim progres. Regretatul profesor
Aluaş de la Cluj obişnuia să-şi contrarieze auditoriul cu
afirmaţii şocante, între care una preferată, şi anume
că nu toate naţiunile sînt capabile de progres. Nu făcea nici un
secret din faptul că simptome ale acestui beteşug se găseau,
vai, într-o proporţie îngrijorătoare şi la propriul său
popor. Studiul lui Joseph R.Gusfield, chiar dacă numai temperat optimist,
contrazice, spre uşurarea noastră, această teorie. Nu mai
puţin fascinantă este, sub ochii noştri, naşterea în
„bătrîna” Europă a unor identităţi noi. Cea mai
spectaculoasă, mai contradictorie, dar poate şi cea mai ignorată
dintre aceste zămisliri, este cea a etniei romilor. Lipsită de
„teritoriu naţional”, marginalizată şi asimilată mai
degrabă unei caste inferioare decît unei etnii, minoritatea europeană
a romilor este în plin proces de geneză şi reconsiderare a
parteneriatului său cu celelalte comunităţi europene.
Înzestrată cu ştiinţa supravieţuirii pe care ne-o
explicitează în studiul său Vasile Burtea, populaţia romilor are
de optat între formula conservatoare şi cea a modernizării, o cale pe
care a pornit prin trecerea, în ultimii ani, de la nomadism la sedentarism, de
la ruralism la urbanism.
Cum va evolua
sistemul de parteneriate colective care ar putea, în timp, asigura atît
stabilitatea reală, cît şi depăşirea sindromului zidului ce
se surpă peste noapte? János Kis nu face nici un secret din convingerea sa
că acest lucru se poate întîmpla dacă şi numai dacă se va
reforma însuşi statul-naţional central-european, atît de drag
tuturor, atît de comod şi la îndemînă, ca un loden de
veşnică trecere. Punînd între paranteze cu rafinament şi
elocinţă discuţiile bizantine la modă în acest teritoriu
(drepturi individuale-drepturi colective, minorităţi-majorităţi),
prestigiosul autor arată cu degetul spre esenţă. Convins
liberal, el atribuie acestei doctrine, oarecum vlăguite prin preluarea de
către alţii, capacitatea de a construi, dacă va îngloba
lecţia eşecului individualismului atotbiruitor, un sistem elastic
şi flexibil de loialităţi multiple într-un stat al
naţiunilor asociate. Idee care, pentru a face dreptate meleagurilor pe
care trăim, a fost vehiculată, chiar dacă în forme puţin
diferite, şi de autori autohtoni. Un teoretician al minoritătii
maghiare din România (Géza Szőcs) vorbea mai deunăzi de
co-naţiune, iar prea modestul Sándor N. Szilágyi a şi cuantificat-o
într-o nemeritat de puţin cunoscută lege a comunităţilor
etnice, în care hotarul dintre majoritate şi minoritate este, cu mult bun
simţ, anihilat.
Pînă la
urmă rămîne speranţa ca aceste studii să poposească
şi pe mesele politicienilor, acolo unde, ne place sau nu, deciziile
providenţiale (sau idioate) se iau. Poate a sosit timpul să fim chiar
mai mult decît indulgenţi cu noua clasă politică a Europei
Centrale. Ea este pe cale să facă saltul istoric peste timp, aderînd
la Europa instituţională şi chiar să realizeze, cu destul
dinamism, dezideratele elitelor intelectuale care au făcut revoluţia
anti-comunistă. Cine ar fi cutezat să bage mîna în foc, cu numai un
an înainte, că parteneriatul româno-maghiar, bunăoară, sau
încheierea războiului (chiar dacă în coadă de peşte) din
fosta Iugoslavie, vor deveni realităţi?