Naţionalism
şi minorităţi din
perspectivă
europeană
Ingmar Karlsson
Prăbuşirea
comunismului nu a condus la pacea veşnică, aşa cum mulţi
şi-au imaginat în perioada Crăciunului din anul 1989. În locul ei, o
nouă fantomă bîntuie Europa: fantoma naţionalismului. Putem
vedea zilnic exemple ale ravagiilor sale în fosta Iugoslavie, dar
naţionalismul poate fi observat şi în alte forme ale sale, care ne
vor afecta în diferite feluri în următorii ani.
Polonia,
Ungaria, România, Bulgaria şi recent divizata Cehoslovacie şi-au recăpătat suveranitatea după o perioadă în
care independenţa lor nu era mai mult o simplă formalitate. Au
reapărut Estonia, Letonia şi Lituania, şi de asemenea Georgia şi Armenia. Pe lîngă acestea, mai există şi un
al treilea grup de ţări care sînt acum independente, dar care
anterior fuseseră încorporate în structuri multinaţionale. Acest grup
include ţările din Comunitatea Statelor Independente, pe cele
din fosta Iugoslavie şi Slovacia.
O a patra
categorie o reprezintă grupurile etnice cărora le-au fost acordate
diferite grade de autonomie în interiorul unor state cu recunoaştere
internaţională — de exemplu Catalonia, Scoţia,
locuitorii vorbitori de limbă germană ai Tirolului de Sud şi suedezii din Finlanda. Al cincilea grup îl constituie minorităţile
etnice lipsite de statut autonom, dar care au o naţiune–mamă care
le protejează interesele într-o măsură mai mare sau mai
mică — de exemplu maghiarii din Slovacia, minorităţile germane
din fosta Uniune Sovietică, ruşii din statele baltice şi
grupurile de populaţie turcă din Bulgaria. În plus, mai există minorităţile
„nereprezentate”, adică mai mult de 30 de popoare fără o
naţiune–mamă, care trăiesc în multe părţi ale Europei,
pentru a nu mai menţiona cele 100 de minorităţi naţionale
din interiorul fostelor graniţe ale Uniunii Sovietice. Această
categorie de „nereprezentaţi” include bretonii, frizii, rutenii,
sorbii, găgăuzii, pomacii şi ladinii.
Întrebarea
care se pune acum cu un accent crescînd este: cum vor fi acceptate cererile de
drepturi naţionale şi culturale ale acestor minorităţi care
în mod curent nu au un purtător de cuvînt sau o forţă care
să le protejeze şi susţină?
În ciuda unei
lungi istorii europene, aproximativ 7-8 milioane de romi pot fi
încadraţi în acest grup. Problema viitorului lor în ţările care
aparţineau Pactului de la Varşovia şi în fosta Iugoslavie va fi,
fără îndoială, una dintre cele mai dificile probleme umanitare
din Europa în următorii ani.
Numeroasele
grupuri de imigranţi ne-europeni care încearcă să
îşi păstreze caracteristicile naţionale şi culturale în
ţările de adopţie se află într-o situaţie
similară. Cu aproximativ 10-12 milioane de imigranţi musulmani, în
special din ţările mediteraneene şi din fostele colonii, Europa
Occidentală se luptă deja cu întrebarea dacă nu cumva
monoculturalismul ar trebui înlocuit cu multiculturalismul. Astfel, apar noi
provocări la ceea ce e privit în mod curent ca identitate
naţională, înainte chiar de trasarea contururilor clare ale
problemelor asociate cu minorităţile în Europa.
Pentru
societăţile industriale europene, predominant monoculturale, se poate
afirma că problema este triplă. În primul rînd: în ce
măsură ar trebui să fie deschise imigrării viitoare,
incluzînd refugiaţii? În al doilea rînd: ce elemente din identitate
religioasă, culturală, lingvistică şi de colectivitate
trebuie să fie tolerate, respinse sau promovate de către politica
guvernamentală? Multiculturalitatea are o varietate de sensuri diferite,
pornind de la întrebarea dacă trebuie să se permită fetelor
musulmane să poarte voal în şcoli, pînă la probleme de
bilingvism şi programe analitice multiculturale. În al treilea rînd: sînt
în stare liderii politici să învingă sentimentele anti-imigraţie
ale electoratului lor pentru a promova deplina integrare politică a
imigranţilor şi a copiilor lor?
Dacă nu
reuşim să dăm răspunsuri potrivite la aceste
întrebări, putem anticipa sentimente şovine şi mai accentuate în
toată Europa Occidentală şi dezvoltarea continuă a
partidelor politice anti-imigraţie şi xenofobe, în special dacă
actuala recensiune şi ratele înalte ale şomajului vor persista.
Frica de
viitor şi un sens al dezrădăcinirii resimţite în
societăţile care parcurg un proces de transformări rapide sînt
alţi factori aflaţi în spatele partidelor naţionaliste cu
orientare de dreapta, cum ar fi „Front National” în Franţa, „Vlaams Block”
în Belgia sau republicanii din Germania.
O altă
formă a naţionalismului este regionalismul şi „renaşterea
folclorică”, care străbat în prezent Europa Occidentală,
atît în forma protestului împotriva unei integrări europene,
văzută ca avînd o multitudine de consecinţe, cît şi ca o
ameninţare pentru identitatea naţională şi regională
sau ca o mişcare cu rădăcini mai adînci, ca de pildă în
Bavaria. Unele direcţii naţionaliste din această categorie, de
exemplu cele din Scoţia, Catalonia sau Lombardia sînt explozive din punct
de vedere politic, şi au nuanţe separatiste.
Cea de-a zecea
şi ultima variantă ar putea fi calificată ca naţionalismul
sau şovinismul de bunăstare, care se bazează pe
convingerea că ţara ta natală este cea mai bună în toate
privinţele şi, în concluzie, eşti îndreptăţit să
te aperi împotriva unui mediu ameninţător. Spre deosebire de alte
ţări europene ca Franţa sau Germania, naţionaliştii de
stînga de acest tip sînt mult mai gălăgioşi în Suedia decît
opozanţii lor de dreapta.
Statele
naţionale au la îndemînă trei opţiuni în încercările de a
rezolva problemele minorităţilor lor. Se poate insista pe loialitate — cu alte cuvinte, minorităţile etnice ar urma să fi asimilate.
Înainte de 1957, limba finlandeză era interzisă pe terenurile de
joacă ale şcolilor din Torne Valley, în partea suedeză a
graniţei dintre Suedia şi Finlanda, iar bibliotecile locale
achiziţionau cărţi în orice limbă cu excepţia
finlandezei. Scopul aparent al politicii de acest tip este de a acorda
minorităţilor aceleaşi posibilităţi de afirmare în
carieră şi de avansare ca şi restului populaţiei. De fapt,
se aşteaptă ca minorităţile să ajungă la
concluzia lipsei de valoare a caracteristicilor specifice proprii.
O altă
soluţie poate fi caracterizată ca dominanţă sau
segregare prin forţă. Politica sîrbă în Kosovo urmează
acest model care nu e exclus să fie aplicat atît în Caucaz, cît şi în
Asia Centrală. A treia soluţie este de a ignora pur şi simplu
ideologiile naţionaliste. Astfel, fie că se stabileşte un
sistem federal cu autodeterminare regională, fie politica este
guvernată de o ideologie multiculturală în cadrul căreia
cetăţenia şi drepturile civile nu au conotaţii etnice.
Nu avem la
dispoziţie nici o soluţie standard. Fiecare situaţie este
unică, depinzînd de mărimea relativă a grupurilor de
populaţie implicate, de structura lor socio-culturală, de
repartizarea geografică şi istorică şi de relaţiile
politice dintre grupuri, în special conflictele etnice vechi care nu au fost
încă uitate. Obiectivul trebuie să fie stabilirea unei
solidarităţi şi identităţi naţionale generale
care să nu blocheze ocaziile pentru diferitele grupări etnice de
a-şi cultiva caracteristicile distinctive proprii. Elveţia este
exemplul perfect al unei astfel de soluţii din moment ce identitatea
elveţiană este adăugată identităţilor
germană, franceză şi italiană fără să le
ameninţe. Inclusiv populaţia reto-romană beneficiază de
protecţia efectivă acordată unui grup minoritar.
Dacă e
să construim un spirit naţional general, nu este suficient să se
promoveze activ identitatea specială a grupurilor minoritare sau să
li se garanteze drepturile în legislaţiile ţărilor respective.
Ar trebui de asemenea să existe discriminare pozitivă, adică
trebuie să li se acorde mai mult decît egalitate politică şi
culturală. Astfel, autonomia este soluţia cea mai potrivită, dar
acesta este un concept cu un larg spectru de interpretări. O politică
pentru minorităţi nu se poate baza pe un anume stereotip, ci trebuie
adaptată la o situaţie anume a minorităţii respective.
Minoritatea germană din Belgia are modelul său, la fel germanii din
sudul Iutlandei şi danezii din Schleswig–Holstein. Locuitorii din Åland
din Marea Baltică sau cei din Insulele Faerøer pe de altă parte, au
soluţiile lor proprii de autonomie. Poate că soluţiile multora
din problemele naţionale care au apărut în ceea ce a fost Iugoslavia
şi ţările Pactului de la Varşovia se pot baza pe propuneri
care anterior fie că au existat numai pe hîrtie, fie că au fost doar
parţial încununate de succes.
La congresul
Partidului Social–Democrat Austriac din 1899, doi proeminenţi
austro–marxişti, Karl Renner şi Otto Bauer, au prezentat o propunere
pentru rezolvarea problemelor naţionale din Imperiul Habsburgic. Din
propunerea lor se poate desprinde un model pentru statele multinaţionale
moderne şi se poate evita repetarea tragediilor din
Bosnia–Herţegovina, Krajna şi Slavonia. Ideea lor era transformarea
Imperiului Austriac într-un „stat federal al naţionalităţilor”, printr-o combinare a autonomiei demografice şi teritoriale. Corpurile
administrative autonome urmau să fie stabilite pe baza
naţionalităţii. Camere parlamentare naţionale, alese în mod
direct urmau să se facă responsabile de legislaţia şi
administraţia publică în problemele legate de regiunile proprii.
Aceste camere „naţionale” urmau apoi să formeze federaţii
„naţionale” omogene care să se ocupe în mod autonom de problemele
legate de grupurile lor etnice la nivelul statului. Problemele de interes
general ale cetăţenilor urmau să fie rezolvate de un parlament
al statului. Nici un grup nu urma să beneficieze de „întîietate
naţională”. Se poate afirma că cheia întregului concept era
autoguvernarea la nivel local, dreptul de veto în problemele de interes
crucial, acordate fiecărui grup etnic şi cooperarea la nivel statal.
În imperiul
otoman în secolul al XIX-lea toţi supuşii care nu erau de religie
islamică aparţineau unui „millet”, un concept de naţionalitate
bazat pe credinţa religioasă. Biserica iudaică şi cea
creştină formau „millete” de acest tip, beneficiind de o
independenţă considerabilă sub supravegherea propriilor lor
lideri religioşi care erau răspunzători faţă de sultan
cu privire la asigurarea plătirii impozitelor imperiale. În cazul
armenilor, „naţiunea” etnică coincidea ce cea religioasă,
însă „milletul” grec cuprindea nu doar etnicii greci, ci şi pe
ortodocşii bulgari, sîrbi, români sau arabi. Între aceste „millete” nu
exista nici o segregaţie sau diviziune teritorială, din moment ce
trăiau împreună, alături de vecinii lor musulmani. În Asia
Centrală şi în Caucaz, o formă modernă a principiului
milletului ar restabili tradiţiile istorice şi ar putea atenua
conflictele.
Protecţia
internaţională a minorităţilor presupune de asemenea
tratate prin care statele îşi asumă obligaţii speciale. În acest
caz poate fi folosită experienţa perioadei de după primul
război mondial.
Conform
principiilor wilsoniene ale dreptului naţiunilor la autodeterminare, au
fost create noi state naţionale. Totuşi, 25-30 milioane de oameni se
aflau dincolo de frontierele naţiunii lor. Ideea a fost că drepturile
lor trebuie reglementate prin tratate, a căror îndeplinire să fie
urmărită de Liga Naţiunilor. Cu toate acestea, cele mai multe
probleme legate de minorităţi s-au ivit în ţările ce au
fost învinse în război sau care erau aproape distruse. Ţările
victorioase nu trebuiau să se conformeze aceloraşi cerinţe.
Aceasta a avut ca rezultat că tratatele au fost privite ca unilaterale,
fiind semnate sub presiune. Acesta este unul din motivele pentru care sistemul
a eşuat.
Poate că
este din nou timpul să apară ideea unui sistem de tratate, de exemplu
în forma unui acord de bază între o minoritate, statul în care
această minoritate trăieşte şi statul ce constituie
„naţiunea–mamă” a respectivei minorităţi. Un astfel de
acord ar defini drepturile şi obligaţiile minorităţii
şi ar permite contribuţia „puterii protectoare” la găsirea unor
soluţii, fără a ataca frontierele sau suveranitatea statului în
cauză. Nu ar fi necesar ca un astfel de acord să fie imuabil, iar
părţile implicate l-ar putea modifica pentru a întîmpina orice
situaţie viitoare specifică. Un acord model, standard, ar putea
totuşi uşura negocierile şi ar putea da încredere ambelor
părţi că au ceva de cîştigat. Tratatele dintre Ungaria
şi Slovacia şi cel dintre Ungaria şi România pot fi considerate
ca reprezentînd vechile idei ale Ligii Naţiunilor.
Apar noi
ameninţări la ceea ce privim în mod obişnuit ca identitate
naţională, înainte de a fi trasate contururi clare pentru
soluţiile problemelor legate de minorităţi în Europa. Sub
impactul valului de imigrări, care sînt de abia la început, ne
deplasăm inexorabil spre o Europă multirasială, cu o pluralitate
de credinţei religioase.
Una dintre
cele mai mari tragedii ale războiului din fosta Iugoslavie este că o
societate caracterizată prin coexistenţa catolicismului,
ortodoxismului, iudaismului şi islamismului este acum distrusă. Una
dintre principalele îndatoriri actuale ale politicienilor europeni este să
nu permită acestui război înspăimîntător să
distrugă definitiv visul unei Europe armonioase, multiconfesionale şi
multiculturale.
Ratele
naturalizării în Europa sînt scăzute comparativ cu cele din Statele
Unite sau din Australia. Unele ţări, cum e Franţa, permit
acordarea cetăţeniei copiilor emigranţilor care se nasc în
această ţară (jus soli), în timp ce alte ţări, cum ar
fi Germania, urmează principiul conform căruia naţionalitatea e
moştenită (jus sanguinis). În Germania, cetăţenia e
privită ca sfîrşitul unui lung proces de integrare, în timp ce în
Suedia cetăţenia este privită ca un mijloc de integrare. Aceste
diferenţe nu ar prezenta o mare importanţă internaţională
dacă nu ar exista decizia Uniunii Europene prin care cetăţenii
din interiorul comunităţii au dreptul la libera circulaţie.
Astfel, capătă importanţă faptul că o persoană născută
în Franţa, de origine nord–africană, se poate stabili oriunde în Europa,
în timp ce turcii născuţi în Germania, nu.
Astfel,
diferenţele dintre ţările europene cu privire la legile
cetăţeniei, admiterea refugiaţilor şi deschiderea spre
acceptarea etnicilor din ţările vecine contează mai mult decît
graniţele dintre ţările Europei de Vest. Regulile generale cu
privire la drepturile pe care ar trebui să le aibă imigranţii
şi la bazele pe care trebuie acordată cetăţenia sînt
chestiuni dificile din moment ce ating însăşi esenţa ideii de
suveranitate naturală. Însă idealul unei case comune a Europei va
rămîne incomplet pînă ce nu se va ajunge la un acord în aceste
probleme. Mai mult, există pericolul ca o populaţie numeroasă,
născută în Europa, însă lipsită de cetăţenie europeană,
să nu fie inclusă în viaţa politică europeană.
Oamenii
politici vor avea nevoie de multă fantezie creativă pentru a aduce
soluţii acestor probleme majore atît pentru sfîrşitul acestui secol,
cît şi pentru viitor. În cazul minorităţilor etnice indigene,
problemele cauzate de imigraţie nu pot fi rezolvate în cadrul statului
naţional tradiţional. Ele trebuie rezolvate într-un context european
prin continuarea unei abordări supranaţionale şi a unei extensii
a drepturilor regionale şi minoritare. Aceasta ar face posibilă apariţia
treptată a unei identităţi europene generale, constituită
dintr-o serie de identităţi modificate şi suplimentate de
diferite identităţi naţionale şi regionale.
În viitor,
locuitorii Suediei vor avea o identitate regională principală — nu
doar ca locuitori ai provinciei Småland, de exemplu, dar poate şi ca
kurzi, bulgari din Turcia sau kosovo-albanezi din Småland. Identitatea lor
secundară va fi cea de suedezi, iar la un al treilea nivel va fi
identitatea nordică, cu posibila adăugire de „regiunea Mării
Baltice”. Al cincilea nivel va fi o identitate europeană. În cazul
frizilor, cea de-a doua opţiune a lor va fi spre Olanda, cu excepţia
cazului cînd provind din partea germană a Frisiei. La al treilea nivel, se
vor simţi ca aparţinînd Beneluxului, iar cea de-a patra identitate a
lor va fi cea europeană.
Conform
istoricului francez Fernard Braudel, se poate spune că în urmă cu 500
de ani Europa era divizată în trei regiuni principale: una de sud–vest,
una de est şi una nord–vestică. Acestea, la rîndul lor, erau divizate
în subregiuni: de exemplu, Scandinavia era o subregiune a regiunii
nord–vestice. Regiunile nu coincideau cu entităţile statale. Acest
lucru este evident în special în cazul Imperiului Roman, în ciuda
adăugirii cuvintelor „Nationis Germanicae” în secolul XV. În acel timp era
imposibilă definirea elementelor politice în termeni etnici sau culturali
din moment ce societăţile existau într-o asemenea multitudine de
forme şi erau fragmentate în funcţie de straturile sociale şi de
diviziunile sociale. Ţara natală a unei persoane nu coincidea
neapărat cu ţara în care s-a născut. Această persoană
putea avea două sau mai multe identităţi naţionale:
ţara de naştere, o identitate naţională legală şi
ţara de rezidenţă.
Ca rezultat al
procesului de integrare europeană s-ar putea să ne reîntoarcem la o
Europă a regiunilor, care a stat la originea emergenţei statelor
naţionale. O dezvoltare de acest tip este probabil necesară dacă
procesul de integrare care este pe cale să domine Europa în următorii
zeci de ani va urma o cale armonioasă.
Numai o
combinaţie de unităţi supranaţionale şi pluralism
regional ne vor permite să construim acele atitudini cosmopolite necesare
pentru a face faţă procesului de integrare din vest, procesului de
dezintegrare din est şi presiunii imigraţiei de pe alte continente.
Dacă
dezvoltările ulterioare se vor deplasa în această direcţie, vom
asista într-o anume măsură la
o reeditare a Imperiului Roman, dar, de această dată, cu accente
post-industriale, secularizate şi cu o naţionalitate europeană.
Cu alte cuvinte, va exista o Comunitate Europenă coerentă din punct
de vedere ideologic şi economic care va cuprinde totodată un
număr considerabil de regiuni sub-naţionale, ce se vor extinde
frecvent peste frontierele politice tradiţionale.
Dacă
aceasta se va întîmpla, naţionalismul care a îmbolnăvit Europa cu
atîtea ocazii în trecut va deveni, în sfîrşit, irelevant. Cînd o comisie a
Ligii Naţiunilor trasa frontierele dintre Ungaria, Polonia şi
Cehoslovacia, după primul război mondial, membrii comisiei au ajuns
într-un sat dintr-o zonă de frontieră disputată din Munţii
Carpaţi. Întrebarea iniţială a comisiei către săteni,
referitoare la naţionalitatea lor, a produs multă nedumerire. Atunci,
întrebarea a fost reformulată: „Sînteţi unguri, polonezi, cehi,
slovaci, ucraineni sau ruteni?” Răspunsul sătenilor a fost „sîntem
de-aici”, un răspuns care lor li se părea şi limpede şi suficient.
Din punctul de
vedere al sătenilor, întrebarea cărei naţiuni îi aparţii,
era total nesemnificativă. Permiteţi-mi să concluzionez, sperînd
că Europa va evolua spre o situaţie, în viitorul nu foarte
îndepărtat, cînd toţi locuitorii continentului nostru, fără
deosebire de origine etnică sau religioasă, vor putea răspunde
la fel de sincer la întrebarea de unde sînt: „Sîntem de aici”.
Traducere de
Dana Rus
*
Ingmar Karlsson (n. 1942), absolvent al
Universităţii din Gothenburg, Facultatea de Ştiinţe
Politice, în 1967. După terminarea studiilor, a devenit angajat al
Ministerului de Externe. Din 1996 este
ambasadorul Regatului Suediei la Praga. A publicat mai multe cărţi,
dintre care: Islam and Europe — confrontation or coexistence (1994), Europe
and the People — a European Nation or the Nations of Europe (1996).
Ingmar Karlsson, Nationalism and Minority Issues from a European
Perspective, prezentat la seminarul internaţional Strategies for
Ethnic Reconciliation, desfăşurat la Stockholm sub egida IDEA la
11 octombrie 1996, publicat cu permisiunea autorului.