Primordialism şi naţionalitate

Joseph R. Gusfield

În 1963, Free Press publica sub titlul Vechile societăţi şi noile state: Căutarea modernităţii în Asia şi Africa o culegere de studii scrise de opt renumiţi specialişti în domeniul ştiinţelor sociale. Editată de Clifford Geertz, această culegere reflectă interesul crescînd faţă de dezvoltarea naţiunilor noi. Greetz enunţa succint această problematică în propriul său studiu intitulat „Sentimentele primordiale şi politica civilă în noile state”: „O formulare mai exactă a naturii problemei luate aici în discuţie ar fi accea că, privite ca societăţi, noile state sînt susceptibile de grave disfuncţionalităţi provenite din ataşamente primordiale”. Prin „ataşamente primordiale”, un concept dezvoltat de Edward Shils, Geertz se referea la sentimentele care îşi au sursa în „daturi comune precum rudenia, vecinătatea, tradiţia, religia, graiul, tribul şi aşa mai departe”. În uzajul actual, se recurge mai degrabă la termenul de „etnic”, decît la acela de „primordial”.

Curtea Supremă nu este singura care se călăuzeşte după rezumatul ştirilor. Antologia publicată de Geertz oglindea schimbarea survenită în evaluarea naţiunii şi naţionalismului de către specialiştii în ştiinţe sociale. În anii treizeci, afirmarea de tip wilsonian a autodeterminării naţionale a fost înlăturată de puternica reacţie împotriva ideilor de glorificare naţională şi de sentimentul naţional care, la sfîrşitul anilor treizeci şi în timpul celui de-al doilea război mondial, au ajuns să fie socotite răspunzătoare pentru spiritul beligerant concretizat în exacerbarea naţionalismului german şi japonez.

Naţionalismul noilor naţiuni ce au apărut într-un număr mare după război era de alt tip: el se cuvenea sprijinit şi încurajat. Identitatea naţională constituia o necesitate pentru supravieţuirea şi reuşita în lumea postcolonială a statelor care îşi cîştigaseră independenţa de puţin timp. Ceea ce în media este cunoscut ca „patriotism local” constituia însă o ameninţare serioasă la adresa acestei reuşite întrucît el reprezenta un obstacol în calea unei identităţi naţionale comune care era esenţială, pare-se, pentru viabilitatea noilor state.

O bună exemplificare a problemelor de interes pentru noile state este însăşi India. Dezmembrarea fostei colonii engleze, încă de la începuturile sale de stat independent (1947), în două state — India şi Pakistan — nu prevestea nimic bun cu privire la supravieţuirea subcontinentului ca stat viabil, ca să nu mai vorbim de supravieţuirea valorilor şi politicii democrate. Încă de la începuturile sale, guvernul indian a fost copleşit de mişcările separatiste de la graniţa de nord–est şi de ameninţarea separării altor grupuri ce apelau la argumente lingvistice în vederea creării de state proprii. Există o continuă teamă de o posibilă redeclanşare a masacrelor înfiorătoare dintre hinduşi şi musulmani din 1947. Chiar şi în 1962, existenţa pe viitor a Indiei şi dezvoltarea sa economică erau încă extrem de incerte. Putea fi captată într-o singură comunitate politică această populaţie imensă, cu profunde diviziuni comunitare? Cum putea o societate de o asemenea diversitate să devină, nu numai cu numele, un stat naţional unic cu guvernarea centrală?

Cît priveşte zilele noastre (există întotdeauna nevoia de excepţii), povestea Indiei este una a reuşitei în epoca noilor naţiuni. Lăsînd însă de-o parte poveştile despre reuşite, mult mai vădite par a fi instabilitatea şi dezintegrarea statului-naţiune. Ne atrag atenţia şi ne pricinuiesc consternare nu numai noile naţiuni din Asia şi Africa, ci chiar şi sistemele de guvernare aparent stabile ale Europei. Sîntem asaltaţi de ştirile despre războaiele îngrozitoare din fosta Iugoslavie unde diferenţele religioase şi intercomunitare par să fi înlăturat tot ceea ce ţinuse vreodată laolaltă regimul lui Tito. Sfîrşitul Uniunii Sovietice pare să fi dezlănţuit în sînul diverselor sale comunităţi tendinţe încă şi mai diverse de a se constitui în naţiuni separate, mai cu seamă în Rusia, Georgia, Azebaidjan şi Armenia. În Africa, neîncetata izbucnire de tribalism avînd ca rezultat oribile masacre din Ruanda sporeşte puternica dezamăgire şi temerile profunde pentru viitorul păcii pe acest continent. La numai cincizeci de ani de la Holocaust, orice sentiment de progres moral pare o iluzie. Tendinţele de constituire a unor naţiuni noi sînt o sursă majoră de discordii violente. Termenii prin care se autoidentifică oamenii — cultura, limba, religia, adică „sentimentele primordiale” ale lui Geertz — se transformă în obstacole insurmontabile în calea unei coexistenţe paşnice sau a unei culturi comune ce sînt, după cît se pare, premiza unui guvern comun. Se poate să fim condamnaţi la o autodeterminare de tip wilsonian produsă de tot mai multe „epurări etnice”, de pretenţiile unor comunităţi din ce în ce mai restrînse de a se constitui în naţiuni, de pretenţiile la statalitate sau măcar la un statut politic cvasi-autonom.

Mare parte din surpriza pe care avîntul mişcărilor naţionaliste a provocat-o în rîndul specialiştilor în ştiinţe sociale, mai ales în Statele Unite, este rezultatul propriei noastre presupoziţii tacite potrivit căreia existenţa statului-naţiune este un semn clar că indivizii din care e compus constituie o societate funcţională. Tradiţia antropologilor şi sociologilor de a căuta tipuri naţionale a fost cel puţin în parte, fundamentată pe această presupoziţie. În timpul celui de-al doilea război mondial s-a întreprins o aprigă căutare a „caracterului japonez”, un exemplu în acest sens fiind Crizantema şi sabia de Ruth Benedict. Psihanalişti precum Abram Kardiner şi Geoffrey Gorer susţineau întortocheate teorii asupra modului în care experienţele copilăriei creează o personalitate comună sub forma unui caracter naţional. Astăzi, termenii sînt „identitate” şi coagularea sa în grupuri „etnice”.

Această tendinţă de a converti cultura în independenţă politică este amplu exemplificată în ultimii douăzeci de ani de mişcările separatiste din numeroase părţi ale lumii. Mişcările pentru independenţă ale bascilor, ale locuitorilor Québec-ului, ale catolicilor din Ulster; tensiunile etnice din Uniunea Sovietică; chiar şi mişcarea separatistă a scoţienilor, toate indică o renaştere a unei descentralizări care nu se reduce la etalarea costumelor naţionale şi respectarea sărbătorilor tradiţionale. Sintagma de „colonialism intern” cuprinde o arie întreagă de puternice tensiuni din lumea modernă, tensiuni pe care le credeam depăşite.

Poate că nu ar trebuie să fim atît de surprinşi. Conceptul însuşi de cetăţenie naţională, accesibilă în mod egal tuturor din interiorul graniţelor statului, n-a fost în nici un caz o idee împărtăşită pretutindeni. Ideea americană conform căreia persoane de etnii diferite (cetăţenii cu naţionalitate dublă: italo–americanii, afro–americanii, japonezo–americanii) pot împărtăşi aceeaşi cetăţenie nu a fost acceptată în multe ţări din Europa sau din alte continente.

Etnia şi cetăţenia s-ar putea grupa în patru tipuri ce pot fi găsite pe glob în diferite perioade istorice. În general, tipologiile constituie răstălmăciri ale unor diferenţe şi nuanţe relative, însă ele totuşi trădează distincţii relevante, uneori stabilite prin lege şi evidente, de asemeni, în practici acceptate şi legalizate. Acestea din urmă sînt diverse moduri în care tipologiile etnice sînt sau nu semnificative în instituţiile statului-naţiune. Tipologiile pot surprinde modurile în care identificarea comunităţii poate fi convertită în identitate naţională şi naţionalism. Sînt nevoit să recurg la obişnuitul avertisment: tipologiile nu descriu situaţiile particulare, în care liniile demarcatoare sînt adeseori estompate. Tipologiile descriu ţeluri şi standarde îndreptăţite, însă evenimentele se îndepărtează adesea de acestea.

Dominaţia etnică. Un singur grup etnic intră în definirea naţiunii, în timp ce celelalte ocupă un loc subordonat. Poziţia evreilor în Polonia, a arabilor în Israel, a coreenilor în Japonia, a populaţiei de culoare în Statele Unite constituie toate exemple de populaţii străvechi care nu au un acces complet la cetăţenie. Dubla lor calitate nu poate fi ignorată şi nici nu pot membrii unui grup subordonat să acceadă la o cetăţenie egală din punct de vedere legal şi/sau practic cu a populaţiei dominante. Uneori îndreptăţirea diferenţiată la cetăţenie există în forme legale, ca de pildă, barierele ridicate în defavoarea turcilor germani dintr-a doua sau a treia generaţie. Adeseori acest aspect poate pătrunde în politicile oficiale sau neoficiale ale instituţiilor — ca în cazul afro–americanilor sau al evreilor din anumite părţi ale Europei.

Monismul cultural în cadrul cetăţeniei egale. Acest tip de societate este una egalitaristă. Ideologia ei dominantă este egalitatea tuturor cetăţenilor şi cetăţenia tuturor. Ataşamentele primordiale nu sînt obstacole în calea egalităţii, dar ele nu sînt nici izvoarele potrivite pentru identitatea de grup sau personală. Sînt respectate diferenţele religioase, dar diversitatea culturală şi dubla identitate sînt fie respinse, fie sînt socotite antinaţionale. Ideologia dominantă este aceea că toţi cetăţenii sînt, sau ar trebui să fie, membrii unei culturi comune. În Franţa zilelor noastre, identitatea culturală arabă şi musulmană constituie un subiect controversat. Idealul naţiunii construite pe o cultură comună, accesibilă tuturor, transpare din recentul caz al studentelor arabe cărora li s-a interzis să poarte în şcolile franceze acoperămîntul pentru faţă pe care îl impun tradiţia şi religia lor. Dubla cetăţenie, în Franţa, este percepută de mulţi drept o anomalie. O altă intensă dezbatere au generat-o în Franţa de după Holocaust evreii: sînt ei evrei francezi sau persoane franceze de religie mozaică?

Melting pot-ul neomogen. Acesta este idealul Statelor Unite (precum şi al Indiei) de pluralism cultural, însă abia în deceniile din urmă a fost extins şi asupra afro–americanilor. În această variantă de cetăţenie este acceptat dublul statut. Într-o versiune anterioară, idealul era formarea unei noi culturi ca rezultat al convieţuirii unor populaţii diverse pe teritoriul Statelor Unite. Contopirea a fost doar parţială, iar identităţile etnice au rămas sau, după cum voi arăta mai jos, sînt reînnoite, ori pe cale de apariţie.

„Naţiunile” din interiorul statului-naţiune. În unele cazuri, grupurile primordiale există cu diferite grade de autonomie politică. Acest cvasi-separatism este exemplificat de vechiul Imperiu Austro–Ungar, de Uniunea Sovietică, de Québec-ul zilelor noastre şi de statele constituie pe criterii lingvistice în interiorul Indiei. În aceste cazuri, grupul primordial îşi realizează o poziţie politică proprie în cadrul mai vastului stat-naţiune politic. Există, desigur, multe versiuni în acest sens, printre care se numără şi sistemul indian al locurilor parlamentare speciale pentru cei fără castă — procedură împotriva căreia Gandhi a luptat fără succes.

Aş desprinde două implicaţii din această succintă tipologie. Prima dintre ele este aceea că există o varietate de posibile relaţii politice între diferitele comunităţi din cadrul unui stat naţional. Aceasta înseamnă că este necesar să luăm în considerare atît elementele istorice şi instituţionale cît şi pe acelea de potenţială identificare. Conceptul de diversitate etnică şi perceperea acestei diversităţi nu sînt în mod inevitabil o ameninţare la adresa unei naţiuni mai mari şi nici nu conduc întotdeauna la dominaţia unei naţiuni sau la diferende inter-comunitare.

A doua implicaţie este poate mai semnificativă. Ramificaţiile politice ale identităţii etnice lasă deschise două căi. Existenţa unei identităţi etnice poate să depindă atît de grupul respectiv, cît şi de alţii care pot contribui la actul identificării sale. Relaţia este una interactivă. Este ilustrativ în acest sens un studiu din anii douăzeci, devenit clasic, asupra chinezilor din Hawai. Cercetarea respectivă a relevat că imigranţii chinezi din Hawai se autoidentificau făcînd trimitere la o regiune sau alta din China, iar nu la China ca întreg. Ceilalţi hawaieni, caucazieni sau hawaieni băştinaşi, au fost cei care i-au identificat drept „chinezi”, iar această interacţiune a fost cea prin care imigranţii chinezi au ajuns să se identifice ca atare. Identitatea poate să-şi facă apariţia din interior, poate fi impusă din afară, sau poate fi rezultanta ambelor.

În studiul său asupra noilor naţiuni, Geertz descria „ataşamentele primordiale” ca rezultînd din „daturi”, dar după numai două alte propoziţii, el restrîngea această definire făcînd referire la „daturile »asumate«”. Găsesc această restrîngere semnificativă. În termenii sociologiei contemporane putem lua în discuţie construcţia socială a comunităţilor ca fiind procesele prin care un grup de oameni ajunge să se autoperceapă drept un grup distinct într-un mod care îi uneşte în jurul unor caracteristici primordiale. Oportunităţilor de a sesiza o istorie, un teritoriu, o asemănare şi chiar şi o limbă comună trebuie să li se dea curs precum şi direcţie şi semnificaţie. Graniţele care ne despart pe „noi” de „ei” nu sînt „daturi”, ci sînt generate în funcţie de atenţia pe care indivizii o acordă legăturilor de grup şi de felul în care concep aceste legături. Comunităţile nu sînt „date” ca tipuri naţionale care sprijină sau împiedică funcţionarea statului-naţiune. Orice separatism este în curs de constituire, iar conflictele nu sînt inevitabile, după cum nu sînt nici probabile.

Pînă şi existenţa însăşi a unei entităţi comunitare este un rezultat şi deopotrivă, un factor. Unde sînt astăzi ca grup identificabil irlandezii şi scoţienii din Statele Unite? Unde sînt astăzi creolii? În grupurile care se autoidentificau odată ca spanioli americani, mexicani americani, puertoricani americani, filipinezi americani, cubanezi americani, există astăzi tendinţa de a păstra şi chiar de a spori sentimentul de a fi italian, polonez, evreu sau african. În alte părţi ale lumii există tendinţa spre o autoidentificare etnică între grupuri din interior, cum ar fi cazul catalanilor în Spania. Apariţia afro–americanului ca identitate culturală nu a fost un rezultat garantat al istoriei recente. În cadrul Mişcării pentru Drepturi Civile din anii şaizeci, ţelul multora din cei implicaţi era o societate „oarbă la culoare”, în care diferenţa dintre albi şi negri să nu mai fie remarcată sau socotită  importantă. Dezbaterea privind asimilarea sau menţinerea diferenţei culturale, face parte din istoria celor mai multe grupuri minoritare din Statele Unite. Am avut în vedere mai mult decît existenţa unor oportunităţi pentru identitate ca să explicăm mişcările identitare, ca şi transformarea acestora în naţionalisme cu scopuri naţionaliste.

Complexitatea identităţilor naţionale îşi găseşte o exemplificare adecvată în excelentul studiu al lui Richard Stiver, Părul de cîine, asupra abuzului de alcool al irlandezilor americani în secolul trecut. În ciuda judecăţii obişnuite potrivit căreia apucăturile alcoolice ale irlandezilor americani ar fi identice cu cele ale irlandezilor din Irlanda, Stivers a analizat obiceiurile alcoolice ca fiind rezultatul unei sume de factori proprii vieţii irlandezilor americani, cum ar fi statutul de necăsătorit al majorităţii imigranţilor din primele valuri ale imigraţiei. Un element semnificativ era şablonul aplicat irlandezilor de către ne-irlandezi, rezumat de Stivers în formula „irlandez cabotin”. Acest tipar a fost acceptat de mulţi, atît de irlandezii americani cît şi de alţii, şi a creat justificarea, dar şi aşteptarea ca irlandezul să abuzeze de alcool. Caracteristica naţională a fost atribuită faptului de a fi irlandez, cu toate că ea nu era şi trăsătura irlandezilor din Irlanda.

Sesizarea construcţiei sociale a sentimentului comunitar nu trebuie să ne ducă la ignorarea fundamentelor structurale ale procesului de identificare. Deopotrivă cu aspecte specifice ale diviziunii muncii prin care oamenii se situează pe anumite poziţii în societate, există, desigur, diferenţele lingvistice, istoria specifică, împărţirile teritoriale, tipologiile rasiale. Acestea sînt atît cauze cît şi efecte ale şablonizării reciproce prin care oamenii se înţeleg unii pe alţii şi care le afectează interacţiunea. Există şabloane pozitive — evreii sînt medici buni, italienii sînt mai cîntăreţi, afro-americanii sînt buni atleţi şi muzicieni, homosexualii au înclinaţii artistice mai pronunţate decît heterosexualii —, dar există şi şabloane negative. Complicatele legende ale diversităţii culturale pot fi generate atît de sine, cît şi de celălalt.

Acest fapt se aplică însă şi elementelor de omogenitate, aspectelor culturii naţionale comune. Accentul poate fi pus pe teritoriul, limba şi educaţia comună. Devine primordial, este remarcat şi captivează atenţia, este evaluat pozitiv sau negativ nu ceea ce este „dat”, ci rezultatul proceselor, al istoriei, al structurii sociale. O tînără mexicano–americană îmi spunea cu mînie că pentru ea, Abraham Lincoln nu este un erou; că respectiva perioadă din istoria Statelor Unite nu îi aparţine şi ei. De ce eu, totuşi, ai cărui părinţi au venit din Europa de Est, simt că acea perioadă istorică îmi aparţine? Şi, în ciuda originii mele, eu îmi găsesc într-adevăr locul în povestea istoriei Statelor Unite. Explicaţiile în favoarea integrării sau alienării nu trebuie căutate exclusiv în existenţa elementelor primordiale.

Recenta apariţie a „mişcărilor identitare” în lumea occidentală şi mai ales în Statele Unite, este grăitoare pentru modurile în care oamenii se folosesc de istorie şi sociologie pentru a-şi construi şi chiar pentru a-şi descoperi o identitate. Care dintre daturi trebuie să fie socotite relevante şi care dintre diferenţe trebuie să marcheze graniţele? Pretenţia că „noi” sîntem diferiţi, ca şi pretenţia la condiţia de naţiune, poate fi susţinută cu dovezi, dar nu trebuie uitat că ea există în contextele instituţionale şi în practici culturale. De pildă, într-o lume a diversităţilor, „noi-itatea” unui singur grup are o utilitate politică, atît pentru grup cît şi pentru cei care urmăresc să se folosească de el. Acest fapt ne oferă un punct de reper în funcţie de care ne putem orienta.

În această zonă, caracterul interactiv al identităţii devine preeminent. Identitatea naşte identitate. Evreii, afro–americanii, indienii, precum şi alte grupuri minoritare din Europa sau Statele Unite s-au confruntat adeseori cu un „celălalt” dominant, care reuşise să le definească. Pentru grupurile lipsite de control asupra propriilor destine, „sionismul” constituie o formă de răspuns: este aleasă mai degrabă aspiraţia spre condiţia de naţiune decît aceea spre cetăţenie, de vreme ce cetăţenia este socotită irealizabilă. Acesta era argumentul lui Theodore Herzl, al lui Marcus Gravey, după cum încă mai este, sub o altă formă, argumentul unora dintre afro–americanii de astăzi. Cehii şi slovacii au existat ca naţiune comună peste şaizeci de ani, după cum au făcut-o şi croaţii, sîrbii şi bosniacii musulmani. Existenţa lor ca tipuri naţionale separate, cu toate că potenţială, a rămas în stare de latenţă pînă în anii nouăzeci. Cum se face că diversitatea a devenit divizare?

Însă identitatea naşte identitate sub o altă formă. Ea aduce cu sine contra-identităţile. Fiecare renaştere etnică provoacă o identitate defensivă, odată acceptată diferenţierea iniţiatorilor.

Teama de a fi dominat sau de a pierde dominaţia poate, în această spirală a identităţilor, să se transforme în ostilitatea înfricoşată a urii de grup, a convingerii că „celălalt” este un duşman. În Statele Unite, în ultimii douăzeci de ani, „alb” a ajuns să desemneze un grup etnic. În formularele standardizate „alb” apare la rubrica dedicată identificării etnice, laolaltă cu titluri precum afro–american, hispanic, şi altele. Doar „minorităţile” actuale deţin un statut separat.

Presiunea pentru identificare este crescută în cazul apariţiei conflictului şi violenţei. Acest fapt e concretizat, în ce mă priveşte, într-o experienţă pe care am avut-o în India la mijlocul anilor optzeci, la oarecare timp după îngrozitarele progromuri declanşate împotriva sikhilor ca urmare a asasinării Indirei Gandhi de către o gardă sikhită. Am întîlnit la New Delhi, unde mă aflam pentru o întrunire academică, un vechi prieten pe care abia l-am recunoscut. Deşi sikh de origine, ca agnostic, el fusese o persoană integrată în lumea în care trăia şi nu purtase niciodată, cel puţin de cînd îl ştiam eu, turban, barbă sau brăţară sikhită. Acestea erau semnele inconfundabile şi obligatorii ale identităţii sikhite. Acum, la mijlocul anilor optzeci, le purta pe toate. „Ce s-a întîmplat?” l-am întrebat, iar răspunsul lui fu revelator: „Presiunile pentru identificare erau acute atît din interiorul cît şi din afara comunităţii”.

Aceste elemente de construcţie socială sînt doar o parte a apariţiei idealurilor separatiste şi a tipurilor naţionale. Modul în care ele sînt utilizate şi în care influenţează separatismul şi spiritul distructiv depinde considerabil de contextele instituţionale în care ele operează. Diversitatea culturală şi patriotismul local, luate în sine, nu funcţionează neapărat într-o manieră distructivă. Foarte multe depind de felul în care conflictul, frica reciprocă, spiritul defensiv sînt susţinute sau, dimpotrivă, diminuate de caracterul instituţiilor politice sau de altă natură şi, în mod special, de diviziunea de clasă a muncii.

Istoria postbelică a Indiei constituie un punct de plecare potrivit pentru evaluarea unor aspecte ale acestor probleme. Pare remarcabil faptul că, în ciuda mişcărilor separatiste ce s-au iscat şi s-au stins, statul indian a rămas intact şi că, în ciuda ridicatului grad de sărăcie, India rămîne o naţiune democratică, în care se desfăşoară alegeri cu noimă şi în care libertăţile civile sînt respectate, chiar dacă cu anumite restricţii. Sociologul indian Partha Mukherji atribuie relativul succes al politicii indiene însăşi democraţiei care pare, de altă parte, să susţină politica separatistă şi tendinţa distructivă internă. Reprezentarea politică, susţine el, furnizează atît o armă ofensivă cît şi una defensivă, împotriva unei dominaţii etnice explicite. Ea limitează în mod real temerile minorităţilor că majoritatea hindusă este fie doritoare, fie capabilă să persecute alte comunităţi.

Totuşi, India s-a confruntat cu violenţe interetnice sporadice, dar profund distructive, între musulmani şi hinduşi şi între sikhi şi hinduşi. Impulsurile spre separatism, deşi diminuate, încă nu s-au stins complet. Totuşi, iar aceasta este argumentul esenţial al lui Mukherji, naţiunea se menţine, iar divizările „naţionale” distructive sînt controlate încă. Oricare ar fi ostilităţile dintre  grupurile primordiale, culturale, ele au doar un succes limitat în a se transforma în tipuri naţionale.

În zilele noastre, mecanismele integrative care opresc diversitatea culturală să evolueze în separatism sînt grav erodate. După curentul de opinie Brown—Toledo de desfiinţare a segregaţiei şi după Mişcarea pentru Drepturi Civile, părea să se deschidă pentru divizările rasiale din Statele Unite posibilitatea de a se evita oprimarea în continuare a cetăţenilor de culoare, precum şi ameninţarea ostilităţilor şi violenţelor distrugătoare dintre rase. Astăzi sînt mai puţin încrezător în privinţa acestui ţel care nu şi-a pierdut încă din apreciere. Forţele ce tind spre o integrare reală în cadrul existenţei unei diversităţi culturale găsesc din ce în ce mai puţine mecanisme care să promoveze coeziunea şi unitatea.

În recentul şi foarte importantul lor studiu, Apartheidul american: segregaţia şi formarea unei subclase, Douglas Massey şi Nancy Denton aduc dovezi în sensul gradului acut de segregare rezidenţială a afro–americanilor peste tot în Statele Unite şi a persistenţei acestui fenomen în ultimii cincizeci de ani. În două studii majore, Williams Julius Wilson arată cum schimbarea economică a aruncat ghettoul afro–american în gropi încă şi mai adînci ale mizeriei şi izolării. În Statele Unite, actualul mers în gol în dauna acţiunii constructive este alimentat de temerile bărbaţilor albi că sînt supuşi unei dezavantajări competiţionale în comparaţie cu femeile şi minorităţile. Divizarea societăţii în potenţiale tabere beligerante, capabile oricînd de mobilizare, purtînd ranchiună şi frică celuilalt este mult prea extinsă pentru a mai permite optimismul care cuprinsese sfîrşitul anilor şaizeci.

Recenta decizie a Curţii Supreme prin care se interzice delimitarea arbitrară a circumscripţiilor electorale afro–americane în Georgia se poate dovedi cu două tăişuri. Diviziunea a devenit acum o divizare între circumscripţiile afro–americanilor şi cele ale albilor. În timp ce aceasta poate garanta mai mulţi reprezentanţi afro–americani decît s-ar întîmpla altfel, o asemenea schimbare înseamnă că nici reprezentanţii albi, nici cei afro–americani nu trebuie să ţină seama unii de ceilalţi în legislaţie. Dată fiind preponderenţa numerică a electorilor albi, această schimbare se poate să fi scăzut în realitate reprezentarea afro–americană, anulînd puterea de răsturnare a situaţiei pe care o deţine votul unei minorităţi numeroase. Polarizarea celor două partide politice majore în funcţie de criteriile rasei şi sexului este periculoasă pentru pacea şi armonia ţării. Continuarea izolării reciproce şi a separatismului politic deopotrivă cu construirea unei diveristăţi culturale de fiecare parte constituie o situaţie periculoasă, potenţial explozivă, care ar putea face exploziile din ultimii treizeci de ani să se asemene unor erupţii neglijabile.

Care este deci mesajul meu? Naţionalismele şi tipurile naţionale care se reliefează în titlurile din presă şi în relatările de analiză a ştirilor nu constituie în nici într-un caz doar continuarea istoriei trecute şi a structurii sociale a diferitelor grupuri. Aceste „fapte” nu sînt nici obstacole în calea unei unităţi paşnice în mijlocul diversităţii, dar nici garanţia că acele comunităţi nu vor deveni grupuri etnice şi nu se vor dezvolta în tipuri naţionale. Aşa după cum nu este exclus să apară etnii şi aspiraţii naţionale în locuri neaşteptate.

Traducere de Doina Baci

*

Joseph R. Gusfield este profesor de sociologie la Universitatea California din San Diego. A publicat numeroase studii şi volume, dintre care Symbolic Crusade: Status Politics and the American Temperance Movement, The Culture of Public Problems: Drinking-Driving and the Symbolic Order, Community: A Critical Response, New Social Movements: From Ideology to Identity, Contested Meanings: The Construction of Alcohol Problems.

Joseph R. Gusfield, Primordialism and Nationality, publicat în Focus on Democracy/Society (ianuarie-februarie 1996, p. 53–57), preluat cu permisiunea autorului.