Naţionalismul
rusesc
Françoise Thom
De la
prăbuşirea imperiului sovietic, liderii politici ruşi de toate
orientările au ajuns la un consens privind necesitatea redefinirii
„intereselor naţionale”. Atît elţîniştii cît şi
anti-elţîniştii au pretins monopolul asupra definirii şi
urmăririi acestor „interese naţionale”. Începînd cu 1993, a auvt loc
o transformare notabilă: orientarea pro-occidentală din rîndul democraţilor
a devenit mai puţin stridentă, aproape culpabilă. Treptat blocul
naţionalist-comunist a impus elţîniştilor propria sa
definiţie a „intereselor naţionale ale Rusiei”, în ciuda evidentei
lipse de bun simţ şi a implicaţiilor ei periculoase pentru adevăratele
interese naţionale ale Rusiei.
Cea mai bună
modalitate de a evalua această schimbare dramatică este compararea
imperativelor unei politici externe bazate pe interesele naţionale reale
ale Rusiei cu cele ale politicii puse în aplicare în ultimul timp de Primakov.
Dacă ar fi rezonabili în analizarea situaţiei ţării lor lor
după fărîmiţarea URSS-ului, liderii ruşi ar ajunge la
două concluzii majore:
• Aceea
că expansiunea NATO către graniţele Rusiei constituie un
obiectiv de-a dreptul binevenit. Dat fiind faptul că NATO este o
alianţă strict defensivă, extinderea sa ar asigura stabilitate,
precum şi un comportament prudent în politica externă a fostelor
state-satelit ale Rusiei a căror aversiunea este, în general, mult mai
mare faţă de Rusia decît faţă de statele membre ale NATO.
Extinderea NATO ar fi un element moderator la graniţele Rusiei; ea ar
grăbi refacerea economică a ţărilor de la periferia
fostului imperiu sovietic. Dacă ar fi definite raţional, printre
interesele naţionale ale Rusiei s-ar număra, evident, şi acela
de a avea vecini prosperi.
• Aceea
că principalele ameninţări la adresa securităţii
naţionale a Rusiei nu vin dinspre Occident, ci dinspre lumea
islamică, plină de dinamism şi, de asemeni, dinspre China, care
îşi dezvoltă deja o politică activă de imigrare în
masă în Siberia. Pentru a face acestor două ameninţări,
interesele naţionale ale Rusiei ar trebui să impună
solidaritatea cu Europa Occidentală şi cu Statele Unite.
Ce descoperim
însă la examinarea orientărilor mai mult sau mai puţin recente
din cadrul politicii externe a Rusiei? Chelălăituri isterice în ce
priveşte potenţiala extindere NATO pînă la graniţele
Rusiei; o cooperare intensificată cu China comunistă, inclusiv în
domeniul militar şi în tehnologia nucleară1; o cochetare
cu state islamice dintre cele mai radical anti-occidentale, precum Iranul sau
Irakul; îmbrăţişări repetate cu Fidel Castro2; o
colaborare şi o integrare politică cu cele mai retrograde şi
obscurantiste state din Comunitatea Statelor Independente, precum Bielorusia
lui Lukaşenko şi Turkmenistanul lui Niazov; o întreţinere
metodică a conflictelor de la periferia statului rus, deopotrivă cu
încercări sistematice de sabotare a refacerii economice a
ţărilor învecinate. Cu alte cuvinte, dacă ar fi cercetată
într-o lumină cît de cît raţională, această politică externă
ar putea fi definită ca sinucigaşă (mai ales
nesăbuinţa de a acorda ajutor Chinei în a-şi construi un
potenţial militar modern). Faptul surprinzător este însă că
această comportare pare a fi rezultatul unui consens în rîndul elitei
politice ruse. Chiar şi adversarii lui Elţîn, şi chiar şi
duşmanii comuniştilor, au foarte puţine de spus în criticarea
acestei politici externe.
Cum putem
explica această de neînţeles lipsă a imunităţii
împotriva instinctelor autodistructive, atît de caracteristice istoriei ruse?
Prima explicaţie se află în adînc înrădăcinata convingere
rusească potrivit căreia singurul stat stabil este statul
expansionist. Şeful administraţiei Comitetului de Securitate al
Parlamentului Federal, generalul Rîjak, declara în Pravda3:
„Rusia fiind un stat multinaţional, ar fi pentru ea un pericol mortal
să nu fie şi o mare putere. Dacă ea îşi va pierde, chiar
şi pentru puţin timp, acest statut, procesele de dezintegrare vor
duce la prăbuşirea Federaţiei Ruse”.
O altă
cauză pare a fi persistenţa modului ideologic de gîndire în Rusia. E
adevărat, marxism-leninismul şi-a pierdut din tărie chiar
şi în scrierile liderului partidului comunist, Ziuganov; însă i-a
luat locul eurasianismul4, un construct geopolitic care
moşteneşte paranoica viziune marxist-leninistă a unei lumi
împărţite în două tabere antagoniste. De această dată,
divizarea nu mai este între proletariat şi burghezie, ci dintre interiorul
continental şi imperiul Atlantic, dintre Rusia spiritualizată,
necoruptă, pură şi Occidentul lacom şi machiavelic. În
această viziune, ce se regăseşte în cartea lui Ziuganov Cred
în Rusia (1995), Uniunea Sovietică s-a dezmembrat din cauza unui
complot pus la cale de Occident şi trădătorii autohtoni; pentru
a-şi recîştiga statutul geopolitic Rusia trebuie să cultive
alianţa cu toate statele anti-occidentale, mai ales cu China, Iranul
şi mai vechile cliente ale Uniunii Sovietice din Orientul Mijlociu. În
cartea sa, Ziuganov prezintă o listă a factorilor care vor determina
eşecul încercărilor Occidentului de a institui „o nouă ordine
mondială”, guvernată de Statele Unite: „Multiplicarea «punctelor
fierbinţi», redeşteptarea lumii islamice, dezvoltarea rapidă a
Chinei, importanţa crescîndă a Chinei în relaţiile internaţionale,
prăpastia tot mai mare dintre statele lumii a treia şi
ţările dezvoltate, încercările reale ale mafiilor de a crea un
imperiu criminal mondial — toate acestea ne fac să prevedem fără
greş că Occidentul nu va reuşi în ambiţia sa de a dezvolta
o dictatură planetară...”. Acest citat constituie o radiografie în
miniatură a viitoarei (şi prezentei) orientări politice externe
ruseşti.
Din
nefericire, această viziune ideologică geopolitică nu este
monopolul comuniştilor cu carnete de membri de partid. Politica
externă a lui Elţîn se întemeiază pe aceleaşi elemente; ea
este iraţională, însă este totuşi coerentă odată
ce desluşim ipotezele pe care ea este construită. Paranoida
doctrină geopolitică neo-comunistă s-a răspîndit în întregul
corp politic rusesc datorită unei caracteristici puternic imprimate în
mentalitatea rusească: credinţa ţăranului că tot ceea
ce vine din afară este ostil şi rău intenţionat. Biserica
Ortodoxă Rusă a dirijat acest sentiment în sensul unei
duşmăniri a civilizaţiei occidentale. Nu trebuie uitat că
Biserica Ortodoxă l-a canonizat pe prinţul Aleksandr Nevski, care în
secolul al treisprezecelea a ales să lupte cu suedezii, lituanienii
şi cavalerii teutoni într-o vreme în care pămînturile ruseşti
erau invadate de mongoli. Aleksandr Nevski s-a supus de bunăvoie hanului
mongol. Modelul actual al politicii externe ruse — ostilitatea faţă
de Occident, colaborarea cu o Asie potenţial mult mai periculoasă
(pentru Rusia) — este doar o reluare a acestei opţiuni străvechi a
prinţilor ruşi. Construirea statului moscovit s-a asociat cu preferinţa
pentru cotropitorii asiatici. Atracţia incredibilă exercitată de
aceste doctrine geopolitice poate fi explicată numai prin această
orientare atavică a mentalităţii ruseşti.
Aceasta era
configuraţia peisajului ideologic înainte de alegerile din 1996 şi de
înfrîngerea Rusiei în Cecenia. Aceste două ultime evenimente, la care pot
fi adăugate şi lovitura talibană din Afganistan şi victoria
islamiştilor în Turcia, vor avea, mai mult ca probabil, o
influenţă profundă asupra evoluţiei naţionalismului
rus. Războiul cecen va duce probabil la şubrezirea eşafodajului
eurasianist pe care tocmai l-am descris, din cauza năruirii mitului
alianţei dintre ortodoxie şi islamism. În prezent, islamul este
adeseori perceput ca adversar principal. În presa naţionalistă
există deja indicii ale acestei schimbări de percepţie. Zavtra,
ziar cu o tradiţie virulent antisemită, a publicat un articol despre
Israelul lui Netanyahu, în care se susţine: „Coagulînd lumea islamică
împotriva sa, Israelul joacă un rol util pentru Rusia: într-un fel, el
deschide un al doilea front distrăgînd prin aceasta atenţia vecinilor
noştri (în special a Turciei) de la graniţele noastre sudice”5.
Înfrîngerea blocului comunist-patriotic în alegerile din 1996 a dus de asemeni
la reevaluări agonizante în rîndul „gosudarstvenniki”-lor ruşi. Ei
şi-au dat seama că a fost o greşeală să mizeze pe
disfuncţiile noi societăţi, pe pensionarii şi babele
demonstrînd cu coşniţele goale şi să îşi bazeze
propaganda pe utopia unui fals trecut idilic (fie el autocraţia ţaristă
ortodoxă sau epoca glorioasei construcţii a statului comunist). Ei au
început să înţeleagă că respingerea modernităţii
nu îi mai poate atrage pe cei ce au un cuvînt de spus în Rusia. Într-un fel,
şocurile din 1996 ar putea readuce naţionalismul rus de pe
tărîmul ideologiei în cel al Realpolitik-ului. Zavtra, exponentă
a naţionaliştilor ruşi, sublinia nu demult faptul că
patrioţii ruşi trebuie să apeleze acum la clasele cele mai
dinamice şi să îi convertească pe Ruşii Noi la idealul
acestora: „Naţional-capitalismul şi naţional-democraţia
sînt ideologia viitorului”6.
Teama de
competitorii străini este un catalizator mult mai puternic al
naţionalismului decît este nostalgia după trecutul comunist. Blocul
patriot s-a înşelat cînd şi-a pus speranţele în provinciile
ruseşti, aşteptîndu-se ca acestea să înfrîngă şi
să neutralizeze centrele cosmopolite: de fapt, provinciile ruseşti se
dovedesc chiar mai deschise la penetraţia străinătăţii
decît Moscova şi Petersburgul. Patrioţii trebuie să
susţină elitele federale cosmopolite, burghezia moscovită, în
menţinerea integrităţii statului rus7. Rusia trebuie
condusă de o oligarhie: „Într-o civilizaţie a finanţelor, [...]
puterea este întotdeauna oligarhică. Însă această oligarhie
trebuie să fie organizată, eficientă trebuie să se
supună intereselor statului”8. De la iniţierea perestroikăi,
naţionalismul rus a fost constant scindat în două orientări: una
tradiţională, potrivit căreia expansiunea imperială poate
fi măsurată în termenii controlului graniţelor şi
prezenţa bazelor militare pe teritoriul statelor-satelit, şi o
orientare nouă, revoluţionară în peisajul rusesc, potrivit
căreia controlul economic şi informaţional constituie
principalul instrument al dominaţiei ruse viitoare. Evenimentele din
ultimul timp au consolidat considerabil cea de-a doua orientare.
Virajul într-o
nouă direcţie a naţionalismului rus abia a început şi este
greu de spus care va fi rezultatul său final. Ne putem însă
aştepta la următoarele evoluţii: doctrina eurasiatică va fi
înlocuită de lozinci în favoarea consolidării lumii slave în jurul
pilonului rus. „Întregirea” cu Bielorusia şi Ucraina va deveni prioritatea
de vîrf. Aceasta va duce la o modificare în percepţia „marelui
duşman” din Occident: acesta nu va fi atît SUA, cît Germania, istoric
aliată Turciei. Naţionalismul rus va oscila între două
tendinţe contrare: prima va fi ceea ce Zavtra numeşte
„etnoegocentrism”9, şi care acordă prioritate
supravieţuirii fizice a naţiunii ruse socotind că „noi,
ruşii, nu putem avea pretenţii la rolul de naţiune
imperială”10. A doua tendinţă va fi un
naţionalism de tip Jirinovski, caracterizat prin aroganţa şi
iresponsabilitatea noului parvenit rus, prin gustul pentru gesturile de
paradă, prin sentimentul anarhiei, prin convingerea că toţi,
ruşi sau străini, pot fi călcaţi în picioare, prin
incapacitatea organică de a vedea relaţiile umane altfel decît ca pe
o vulgară ierarhie a supunerii şi dominării. Aceasta este mai
degrabă starea de spirit definitorie pentru elita atotputernică a
unui popor neputincios, decît ideologia unei naţiuni. Acest tip de
naţionalism este distructiv mai ales pentru Rusia (cu toate că
luptele intestine ale diferitelor clici din elita aflată la conducerea
Rusiei constituie un factor destabilizator şi pentru structurile politice
ale străinătăţii apropiate), întrucît el exclude
coerenţa politică, solidaritatea şi capacitatea de efort
combinat cu sacrificiu, absolut necesare oricăror ambiţii sau
proiecte reale. Aceasta ne conduce la o conluzie relativ optimistă:
naţionalismul inteligent propune Rusiei să-si lecuiască
numeroasele sale boli fără să provoace tulburări în lumea
ce o înconjoară. Însă va predomina, probabil, naţionalismul
agresiv, dar acesta este autodistructiv şi nu poate decît să
grăbească declinul puterii Rusiei, exceptînd cazul în care se va produce
„consolidarea” oligarhiei ruse, ceea ce pare însă puţin probabil.
Traducere de
Doina Baci
NOTE:
1. În 1995, Ministrul Rus al
Apărării, Pavel Graciov, a propus chinezilor demersuri în vederea
unei alianţe militare, pentru a „contracara expansiunea NATO spre est” (în
formularea presei ruse). Pentru Gracev Securitatea Rusiei nu este
ameninţată de China şi nu va fi nici în viitorul apropiat.
Vezi Le Monde 24/4/96.
2. Istoria recentului credit de
350 milioane de dolari, acordat Cubei este semnificativă pentru
evoluţia luată în discuţie aici. Creditul a fost alocat în 1993,
dar Ministerul de Finanţe a reuşit să îi blocheze acordarea
pînă la vizita în Cuba, din octombrie 1995, a lui Oleg Soskoveţ, prim
adjunctul primului ministru. Soskoveţ a proclamat Cuba drept noul partener
strategic al Rusiei. Vezi, I. Velekhov Relaţiile ruso–cubaneze.
Prioritatea ideologiei în Perspective, nr. 4, vol.II, martie–aprilie
1996.
3. 23/5/96
4. Pentru eurasianism, vezi
Françoise Thom Eurasisme et néo-eurasisme, Commentaire, nr. 66,
1994; sau Eurasianismul: o nouă politică externă rusă?, Uncaptive Minds, vol. 7, nr. 2, vara 1994.
5. Zavtra, nr. 42,
octombrie 1996.
6. A. Sevastianov: Novy
ruuskii nacionalism, Zavtra, nr. 43, octombrie 1996.
7. S. Kurginian: Lebed i
drugie, Zavtra, nr. 44, octombrie 1996.
8. Yu. Bialy: Celi vtorovo
starta, Zavtra, nr. 46, noiembrie 1996.
9. A. Sevastianov: Novy
ruuskii nacionalism, Zavtra, nr. 43, octombrie 1996.
10. Idem.
*
Françoise Thom (n. 1951), absolventă a
Facultăţii de Filologie Clasică din cadrul
Universităţii Sorbona în 1977. Este conferenţiar la
Universitatea Sorbona, unde predă Istoria Contemporană. A publicat
numeroase cărţi, dintre care: La langue de bois (1985,
apărut şi în limba română sub titlul Limba de lemn în
1993), Le moment Gorbatchev (1994), La fin du communisme (1994,
apărut şi în limba română sub titlul Sfîrşitul
comunismului în 1995).
Françoise Thom, Russian
Nationalism, publicat cu permisiunea Uncaptive Minds, editat de IDEE
Washington. Textul a fost prezentat la seminarul internaţional
„Naţionalismul în fosta Uniune Sovietică — tipologie, cauze,
consecinţe”, organizat de IDEE la Kiev, Ucraina între 29 noiembrie – 1
decembrie 1996.