Relaţia majoritate-minoritate

în Europa de Est

În cadrul Seminarului Internaţional intitulat „Relaţia majoritate–minoritate. Modele europene”, organizat de Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA între 1-3 mai 1996 la Tîrgu-Mureş, a avut loc şi o trecere în revistă a relaţiilor dintre majoritate şi minorităţi în zona Central/Est Europeană.

Redăm în cele ce urmează fragmente din intervenţiile unora dintre participanţii din Ucraina, Republica Moldova, Ungaria, Slovacia şi România: Eugen PATRAŞ, cercetător, fost vice-preşedinte al Societăţii Culturale „Mihai Eminescu” din Cernăuţi; Mihály TÓTH, preşedintele Subcomisiei pentru Minorităţi a Parlamentului Ucrainei; Igor KLIPII, şeful Secţiei de Analiză Politică din Parlamentul Republicii Moldova; Erika TÖRZSÖK, vice-preşedintă a Oficiului Guvernamental al Maghiarilor de Peste Hotare din Ungaria; Vladimir ŠEDIVÝ, cercetător, Minority Rights Group Slovacia; Wolfgang Wittstock, deputat în Parlamentul României, preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului, Culte şi Problemele Minorităţilor Naţionale.

Eugen Patraş: „În spaţiul sovietic, sub aspect naţional, s-au constituit multiple URSS-uri în miniatură”

Primul şi ultimul preşedinte al fostei URSS, Mihail Gorbaciov în memoriile sale, menţiona faptul că printre factorii principali care au stat la baza destrămării acelui conglomerat de popoare a fost elementul naţional.

Chiar şi după „absorbirea” a peste 100 de etnii mai mari sau mai mici în perioada regimului totalitar sovietic, nu s-a reuşit o rusificare totală. Odată cu acel „triumf al naţiunilor” la care se referea cunoscuta cercetătoare franceză Hélčne Carrčre d‘Encasse, în spaţiul sovietic, sub aspect naţional, s-au constituit multiple URSS-uri în miniatură.

Ucraina nu reprezintă în acest sens o excepţie. Cu toate că aici s-a reuşit să se evite conflicte interetnice majore, potenţialul „detonator” naţional continuă să reprezinte un pericol serios pentru stabilitatea internă a ţării. Dată fiind ponderea considerabilă a populaţiei minoritare — 14 milioane sau 27%, dintre care 11,4 milioane sînt ruşi — probabilitatea tensionării situaţiei interetnice pe termen lung nu se exclude.

Dintre motivele care vin să explice cele menţionate mai sus voi remarca doar trei, şi anume:

1. Coincidenţa în timp a recăpătării propriei identităţi, cu dorinţa firească de consolidare a statalităţii de către naţiunea titulară.

Minorităţile (cu excepţia ruşilor), într-un timp nu prea îndepărtat, au avut de suportat la fel sau poate şi mai drastic consecinţele internaţionalismului sovietic. Într-o atare situaţie principiul egalităţii şanselor în punerea şi soluţionarea problemelor acumulate constituie elementul–cheie al raporturilor majoritate–minoritate.

Dacă perioada 1990–1992 a fost marcată, în linii mari, de respectarea acestui principiu, ulterior s-a făcut tot mai mult resimţită dorinţa de reactualizare a vechilor ierarhii de valori naţionale: mai întîi majoritatea (ucrainienii) şi apoi minorităţile, cu diferenţa că în regimul precedent majoritatea o reprezentau ruşii. Asemenea interpretare nu poate fi nici înţeleasă şi nici justificată. Căutarea punctului de echilibru al intereselor între majoritate şi minorităţi, îndeosebi pentru această perioadă de tranziţie, cu multiple convulsii sociale, devine deosebit de importantă. Nevoia unui parteneriat majoritate–minorităţi se impune tot mai mult.

2. Cadrul juridic incipient, adesea ambiguu şi chiar contradictoriu, cu constatarea lipsei de voinţă a forurilor superioare de stat în perfecţionarea şi dezvoltarea acestuia mai departe. O remarcă aici ar fi binevenită: ne referim la oportunitatea creării unui cadru legislativ adecvat privind statutul minorităţilor naţionale din Ucraina, precum şi din întreg spaţiul european ex-sovietic.

Discuţiile în acest sens pot fi diferite, realitatea însă obligă la un răspuns pozitiv, chiar dacă lucrurile pot fi uneori interpretate ca un regres istoric în contextul integrării europene. Fără acest „regres” însă pierderile riscă să fie mai mari.

Dacă omogenizarea populaţiei din aceste state, în special cele din fosta URSS, a fost impusă şi bine dirijată de către stat atunci, cel puţin sub aspect moral, şi sprijinul darnic acordat minorităţilor naţionale pentru revenirea la propriile izvoare ar trebui să vină tot din partea statului. Or, fără repunerea în drepturi a cetăţenilor aparţinînd altor etnii, dacă ei asta şi-o doresc, va fi greu de consolidat o încredere reciprocă.

Cele trei documente de bază care vin să reglementeze statutul minorităţilor — Legea privind limbile din RSS Ucrainiană din 28 octombrie 1989, Declaraţia privind drepturile naţionalităţilor din Ucraina din 1 noiembrie şi Legea Ucrainei privind minorităţile naţionale din 25 iunie — creează doar un cadru general de rezolvare a problematicii date, numite de unii şi documente de intenţii. Formulările mult prea generale ca şi lipsa unui mecanism de aplicare a acestor drepturi fac ca ele să fie nefuncţionale. De aceea, impulsionarea procesului legislativ şi în acest domeniu constituie un imperativ al timpului. Printre cele mai acute probleme care-şi aşteaptă rezolvarea sînt:

a) adoptarea în textul noii Constituţii a unor dispoziţii exprese privind păstrarea şi dezvoltarea identităţii naţionale, sub toate aspectele, a altor etnii;

b) elaborarea Legii privind autonomia naţional–culturală;

c) retrocedarea către comunităţile etnice a bunurilor naţionalizate de regimul totalitar, o importanţă deosebită avînd-o Casele Naţionale.

d) excluderea metodelor coercitive de introducere a limbii de stat în termeni impuşi artificial, etc.

3. Mentalitatea sovietică, preluată adeseori de noile structuri naţional–statale. De altfel, ea nici nu putea fi schimbată foarte mult în aceşti cîţiva ani de tranziţie spre democraţie. Spaţiul ex-sovietic, comparativ cu alte ţări din Europa Centrală rămîne şi pentru mai departe un spaţiu încă relativ închis, cu toate consecinţele care reies de aici.

Voi ilustra cele de mai sus cu cîteva exemple din nordul Bucovinei:

a) Atît în perioada administraţiei austriece, cît şi a celei româneşti, viaţa culturală a diferitelor etnii era concentrată în Casele Naţionale pe care le avea fiecare comunitate. Anul 1940 a adus cu sine şi naţionalizarea acestora. Odată însă cu proclamarea independenţei Ucrainei, cu toate că noua infrastructură de instituţii culturale a fost complet ucrainizată, mica comunitate care a reintrat în posesia Casei Naţionale a fost tot cea majoritară, adică ucraineană. Celelalte — română, polonă, germană şi evreiască — s-au ales cu puţinul „cedat” de majoritate.

b) Între 1989–1995 în nordul Bucovinei 19 şcoli au fost trecute de la limba rusă de predare la cea ucraineană. Deşi procedura a fost mult prea simplistă, adică prin ordinele inspectoratelor şcolare, fără voinţa expresă a părinţilor, ea poate fi totuşi înţeleasă deoarece se referea la un contingent de elevi majoritar ucrainieni. Întrebare care însă apare, este de ce nu s-a procedat în mod asemănător în localităţile locuite de alte etnii. Or, spre exemplu este cunoscut faptul că 19 localităţi româneşti din ţinut nu au şcoli cu limba de predare maternă, iar deschiderea unor clase naţionale sau introducerea ca obiect de studiu a limbii materne este condiţionată de multiple sondaje, adunări, cereri, etc. Şi mai puţin înţeleasă a fost decizia autorităţilor din orăşelul Herţa (la sugestia administraţiei regionale) de a transforma, începînd cu 1 septembrie 1995, şcoala generală a oraşului cu limba rusă de predare în una cu limba ucraeniană. Aceasta, la fel, fără ştirea părinţilor şi colectivului pedagogic, într-o situaţie cînd contingentul de elevi şi profesori români reprezintă peste 90%.

c) La 7 septembrie 1946 printr-un decret al fostului Prezidiu al Sovietului Suprem din RSS Ucraineană au fost rebotezate denumirile a cca. 100 de localităţi din Bucovina. Şi din nou, dacă revenirea la denumirile istorice în localităţile cu populaţie majoritară s-a rezolvat pe cale administrativă fără prea multe eforturi, faţă de ceilalţi situaţia este invers proporţională. Astfel, în 16 localităţi româneşti din raionul Herţa, chiar dacă populaţia s-a pronunţat în cadrul referendumurilor legal organizate între 1992–1993 cu peste 95% pentru restabilirea denumirilor autentice, rezultatele n-au fost recunoscute. În astfel de cazuri nu numai că nu putem vorbi de oarecare intervenţii compensatorii ale statului faţă de minorităţi şi nici de crearea unor condiţii egale de afirmare.

d) Interpretarea diferenţiată pe plan local a legislaţiei în vigoare nicidecum nu poate fi admisă într-o societate democratică. În practică, aceasta din urmă cuplată cu lipsa de voinţă politică a autorităţilor poate anihila aplicarea unor prevederi exprese din actele normative. Se creează o situaţie paradoxală, cînd drepturile minorităţilor naţionale stabilite de legi în unele regiuni pot fi aplicate, iar altele — nu. Aşa s-a întîmplat şi cu folosirea simbolurilor naţionale, permisă de Declaraţia privind drepturile naţionalităţilor din Ucraina (art. 4) şi Legea privind minorităţile naţionale din Ucraina (art. 6), interzisă însă în regiunea Cernăuţi prin hotărîrea Consiliului regional din 26 ianuarie 1993 pentru comunitatea românească, care numără astăzi cca. 200.000 persoane.

Dacă la cele menţionate mai adăugăm starea economică deplorabilă şi activitatea anti-minoritară din partea unor formaţiuni paramilitare (UNA — UNSO) se conturează un tablou mai puţin optimist despre perspectiva liberei afirmări social-politice şi culturale a minorităţilor naţionale din Ucraina.

Rămîne, din păcate, o problemă acută şi starea informaţională precară privind drepturile omului în general şi a minorităţilor în special.

Antrenarea societăţilor naţional–culturale în consolidarea societăţii civile se află sub nivelul posibilităţilor.

Definitivarea cadrului legislativ şi instituţional, precum şi voinţa politică constituie în prezent dominantele unei reglementări civilizate a multiplelor probleme ce ţin de situaţia minorităţilor naţionale din Ucraina. În mod evident, integrarea europeană şi racordarea la standardele internaţionale vor influenţa benefic acest proces.

Mihály Tóth: „Spre regretul nostru trebuie să constatăm şi în Ucraina o alunecare lentă, dar continuă, de la concepţia statului cetăţenesc la cel de stat naţional”

A vorbi astăzi despre Ucraina, respectiv despre etniile şi relaţiile interetnice din această ţară nu este deloc uşor. În Ucraina, ca şi în celelalte ţări europene, dar în fosta Uniune Sovietică îndeosebi, trăiesc un număr impresionant de etnii. Conform statisticii oficiale sînt evidenţiate peste 100 de naţionalităţi, deşi acest număr este cel puţin discutabil. După datele recensămîntului din 1989 populaţia Ucrainei a fost de 51,4 milioane de locuitori din care 37,5 milioane s-au declarat de naţionalitate ucraineană. Adică doar 72% din totalul populaţiei. Cea mai mare minoritate, care cu greu poate fi numită peste tot minoritate, este cea de 11,5 milioane de locuitori ruşi. Există o comunitate de cîteva sute de mii de evrei, aproximativ 500.000 bieloruşi, 400.000 români şi moldoveni — sper să nu jignesc pe nimeni cu neologismul tot mai frecvent folosit în Ucraina de moldo-români, polonezi, bulgari în jur de 250.000, şi depăşind acest număr, cu o tendinţă continuă de creştere datorită revenirii în Crimeea, tătarii. Numărul maghiarilor şi grecilor este între o sută şi două sute de mii de suflete. Cu toate că numărul lor abia dacă depăşeşte 40.000 germanii, datorită trecutului lor istoric, a gradului lor de organizare şi a sprijinului de care beneficiază, trebuie neapărat menţionaţi. Nu am ajuns decît pînă la unsprezece, deci merită să fie menţionate şi aşa-zisele minorităţi „exotice”, care nu depăşesc 1000–2000 de suflete, dar care sînt autohtoni doar la noi, cum ar fi asirienii, caraibii, krimceacii; dar chiar şi aşa nu am ajuns decît pînă la un număr de cincisprezece. De unde putem deduce că atunci cînd statistica vorbeşte despre mai bine de o sută, mai mult ca sigur că se referă la persoane aparţinînd unei naţionalităţi, şi nicidecum la comunităţi.

Analizînd cazul Ucrainei, faţă de ţările vecine, vom putea găsi atît o serie de similitudini, cît şi particularităţi. Acestea sînt legate de trecutul istoric al teritoriilor care formează Ucraina de astăzi şi al comunităţilor care ( respectiv cum) au supravieţuit acestui trecut. Iată cîteva dintre aceste particularităţi.

Teritoriul Ucrainei este traversat de frontiera care desparte cele mai importante două ramuri ale civilizaţiei europene: catolicismul roman (occidental) şi ortodoxia bizantină, sau moscovită, sau mai nou chiar kieveană. O dată cu reîntoarcerea tătarilor din Crimeea, practic cad între hotarele Ucrainei inclusiv graniţele islamului. La toate acestea trebuie adăugată şi influenţa pe care o are asupra relaţiilor inter-slave ruptura din sînul bisericii ortodoxe, care dincolo de repercusiunile politice, are şi implicaţii etnice şi regionale. Adică peste paleta etnică multicoloră se suprapune şi una religioasă.

Există mai multe regiuni etnice unde trăiesc comunităţi naţionale numeroase: regiunea răsăriteană unde trăiesc în majoritate ruşi; Crimeea locuită în majoritate de ruşi, unde asistăm însă la o creştere semnificativă, atît ca număr, cît şi ca influenţă, a comunităţii tătare; Ucraina Subcarpatică, unde minoritatea dominantă poate fi considerată cea maghiară; Bucovina, unde această minoritate poate fi considerată cea română. În afară de aceasta, în ţările vecine trăiesc în grupuri compacte un număr semnificativ de ucrainieni, după cum pe teritoriul ucraenian trăiesc comunităţi etnice ale ţărilor învecinate. În concluzie, frontierele de stat ale Ucrainei nu corespund aproape niciunde cu frontierele etnice: în Ucraina Subcarpatică trăieşte o minoritate slovacă; în Slovacia, o importantă comunitate rusin-ucraineană; în Ucraina Subcarpatică de-a lungul graniţei cu Ungaria o importantă minoritate maghiară; tot în Ucraina Subcarpatică, de-a lungul graniţei cu România, respectiv în sudul Bucovinei o semnificativă comunitate românească; în Răsărit există sate ucrainiene în Rusia, după cum şi sate ruseşti pe teritoriu ucrainean. Minoritatea dominantă atît etnic, cît şi lingvistic, atît în comunităţi compacte, cît şi în diasporă, este cea rusă. Şi ruseşte vorbeşte şi o mare parte a minorităţilor naţionale. Iată şi cîteva cifre despre importanţa factorului rusesc: numărul celor de etnie rusă este de 11,5 milioane. În schimb peste 15 milioane de cetăţeni ucrainieni se consideră de limbă maternă rusă. Peste 31 milioane de locuitori, deci mai mult de 60%, vorbeşte limba rusă la nivel de limbă maternă. Majoritatea ruşilor trăiesc şi în Ucraina în mediu urban.

Referindu-ne la drepturile minorităţilor, tătarii din Crimeea sînt singurul grup etnic cu ambiţii constitutive de stat ei fiind populaţia autohtonă a peninsulei Crimeea, şi ca atare s-au autoînzestrat în propria lor patrie cu un drept constitutiv de stat.

O altă particularitate regretabilă a Ucrainei o constituie deportările şi purificările etnice prin care au trecut populaţiile sale. Victimele acestora au fost în primul rînd tătarii din Crimeea, germanii şi grecii, dar în mare parte şi polonezii, maghiarii şi românii, ba chiar şi populaţia ucraineană a Ucrainei de Vest.

Trebuie să amintim şi alte două aspecte care au avut o influenţă decisivă asupra minorităţilor naţionale şi a relaţiilor dintre ele. Primul aspect, cu caracter negativ, poate fi formulat ca criza generală a societăţii ucrainiene. Acest fenomen este caracteristic tuturor statelor post-comuniste, dar îndeosebi acelora care s-au născut pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Criza economică şi social-politică se reverberează şi în sfera etno-politică.

Al doilea, care poate fi interpretat ca pozitiv, este ceea ce s-ar putea numi renaşterea conştiinţei naţionale, atît din partea naţiunii ucrainiene, cît şi din cea a minorităţilor, a comunităţilor naţionale. Dimensiunea cea mai importantă a acestui proces este caracterul său paşnic, desfăşurat fără nici o rezistenţă sau opoziţie, am putea spune chiar sub semnul toleranţei. De asemenea poate fi interpretat ca pozitiv faptul că practic s-a încheiat procesul de autoorganizare a comunităţilor naţionale. Patrusprezece comunităţi au organizaţii înregistrate la Ministerul Justiţiei din Ucraina, iar treizeci de comunităţi sînt înregistrate la nivel regional. Majoritatea acestor organizaţii s-au implicat foarte activ în valorificarea drepturilor garantate de către legea minorităţilor din Ucraina şi tratatele internaţionale semnate de aceasta. Mă refer în primul rînd la învăţămîntul în limbă maternă şi înfiinţarea instituţiilor culturale. Graţie efortului comun al autorităţilor de stat şi al comunităţilor naţionale putem fi mîndri de rezultatele culturale obţinute de minorităţile naţionale ucrainiene, în pofida greutăţilor materiale existente. Ca maghiar şi ca parlamentar al comunităţii maghiare pot să afirm cu satisfacţie că în cei cinci ani care au trecut şi comunitatea maghiară a putut face paşi importanţi mai ales în domeniul învăţămîntului, în cel al folosirii numelor, al restabilirii denumirilor istorice ale localităţilor locuite de noi, în domeniul folosirii neîngrădite a simbolurilor noastre naţionale şi lista ar putea fi continuată. Din nefericire despre o parte din aceste lucruri putem vorbi numai la timpul trecut. Uneori avem impresia că ne reîntoarcem la acele „frumoase” vremuri comuniste cînd problema naţională era considerată definitiv rezolvată. Spre regretul nostru trebuie să constatăm şi în Ucraina o alunecare lentă, dar continuă de la concepţia statului cetăţenesc la cel de stat naţional. Politica inconsecventă, respectiv faptul că de doi ani de zile nu există nici un progres din punct de vedere legislativ, duce la constatarea că dacă în 1990–1991 aveam impresia că am devansat „normele europene” în privinţa dreptului intern, acum pierderea de teren devine din ce în ce mai evidentă.

Deosebit de complexe sînt problemele sferei etno-politice care sînt într-o strînsă corelaţie cu continue căutări, cu modelarea variantelor posibile. Într-un stat de drept democratic scopurile şi atribuţiile grupurilor de cetăţeni, printre care şi cele ale comunităţilor etnice, nu sînt formulate de autorităţile centralizate, ci de către ei înşişi, după cum ei înşişi încearcă să le şi înfăptuiască.

Scopurile şi obiectivele minorităţilor etnice se deosebesc între ele în aceeaşi măsură ca şi comunităţile minoritare însele, cuprinzînd o paletă largă în funcţie de evoluţia lor istorică, culturală şi mentalitară. Iată schematic cîteva dintre scopurile şi obiectivele pe care şi le-au propus minorităţile care trăiesc astăzi în Ucraina. Aceste obiective fac abstracţie de faptul că legislaţia ucraineană actuală permite sau nu înfăptuirea lor. Varietatea acestora este foarte largă: pentru comunitatea tătară din Crimeea, constituirea unui stat independent; pentru mai multe comunităţi realizarea autonomiilor, a autonomiei teritoriale, a autonomiei naţionale administrative, care a obţinut majoritatea simpatiilor în cadrul unui referendum şi din partea comunităţii maghiare (după informaţiile pe care le deţin şi în rîndurile comunităţii române există astfel de tendinţe): realizarea deci, a autonomiei culturale naţionale proprii, adică a unor reţele instituţionale care să cuprindă instituţii de învăţămînt şi cultură aflate sub coordonarea comunităţii în cauză şi ar constiui de fapt o chestiune internă a acesteia. Asigurarea reprezentării efective în toate organele autorităţii de stat este considerată de către toate comunităţile ca importantă. Marea problemă a Ucrainei o constituie reparaţia morală, şi cel puţin parţial materială, de acordat comunităţilor, popoarelor deportate. Utilizarea limbii materne în viaţa publică practic este o revendicare a tuturor comuntăţilor. Şi ar fi bine să se contureze şi o anumită infrastructură cu destinaţie generală, valabilă pentru tot statul, şi totodată pentru fiecare comunitate în parte, care să asigure funcţionarea efectivă a comunităţilor.

Cîteva dintre tendinţele negative care pot fi depistate în acest domeniu: emigraţia cu caracter etnic. Cel mai caracteristic a fost în trecut pentru comunitatea evreiască, este caracteristic acum pentru cea germană şi din păcate este caracteristică şi pentru comunitatea maghiară.

Manifestările tot mai frecvente de şovinism şi antisemitism, în mod predominant din partea mediului naţional radical ucrainean. De asemenea, se poate observa o anumită suspiciune din partea organelor puterii de stat atît faţă de grupările minoritare cît şi faţă de persoanele aparţinînd acestora.

În sfîrşit, doream să vă prezint sub o formă destul de sumară nu atît un eventual model ucrainian, cît experienţele în domeniu tînărului stat ucrainean. Acest „model” ar putea fi asemănat cu acele cartiere de blocuri unde trotuarele au fost construite după ce locuitorii au bătătorit cu paşii traseele acestora. Adică, mai întîi o legislaţie declarativă permiţînd aproape totul, care urmează apoi să îmbrace o anumită formă normativă. Deocamdată impresia este că sîntem martorii unui proces destul de logic şi aparent raţional. În ciuda semnalelor negative amintite anterior, aş dori să nădăjduiesc că Ucraina va continua să meargă pe această cale.

Igor Klipii: „Atît în perioada ţaristă cît şi în cea sovietică rusificarea a fost un element corolar unui principiu ideologic”

Posibilitatea de a participa la prezenta reuniune şi de a vorbi despre problema naţională în Republica Moldova este deosebit de preţioasă, deoarece pe lîngă faptul că se cunosc puţine lucruri despre Republica noastră, în multe cazuri informaţia nu este totdeauna obiectivă. Acest lucru se datorează capacităţii superioare a mass-mediei din Federaţia Rusă de a influenţa opinia publică internaţională, fapt ce are urmări negative pentru noi.

Astfel, Republica Moldova este cunoscută ca focar a două conflicte naţionale: primul, în raioanele de Est, mai mult cunoscut ca „problema transnistreană”, iar al doilea în raioanele de Sud, cunoscut sub numele de „conflictul găgăuz”. Pentru primul caz se vehiculează ideea unui conflict cu etnicii de origine rusă, în cazul al doilea se presupune un conflict cu un grup etnic de origine turcică — găgăuzii — interpretare ce nu corespunde întocmai realităţii.

Atît problema găgăuză, cît şi problema transnistreană, sînt de natură politică, constituind de fapt elemente ale uneia şi aceleiaşi probleme, lăsată nouă drept moştenire de la defunctul imperiu sovietic. Această moştenire nu este altceva decît un efort de a menţine acestă zonă sub controlul său politic şi economic.

Astfel, încă în 1990, în cadrul Congresului Deputaţilor Poporului din URSS, cînd tendinţele centrifuge din provinciile imperiului deveneau tot mai evidente, s-a recurs la o politică de dezmembrare a acestor Republici prin crearea şi susţinerea autonomiilor naţionale în cadrul lor.

Fenomenul poate fi sesizat în Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina (Crimeea), Ţările Baltice. Pentru Republica Moldova au fost născocite două autonomii: Republica S.S Autonomă Găgăuză şi mai tîrziu şi cea Nistreană. Probleme ce influenţează şi în prezent foarte negativ viaţa social-politică din aceste republici.

Pentru a se putea clarifica starea de lucruri în problema naţională din Republica Moldova este necesar să se ţină cont de unele particularităţi, atît de ordin cantitativ, cît şi socio-psihologic ale grupurilor etnice existente în Republica Moldova.

În primul rînd trebuie menţionat că nici în Constituţia Republicii Moldova nici în Legea despre „Statutul special al Gagauz-Yeri-Găgăuzia” adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova la 23 decembrie 1994, nu este utilizat termenul de minoritate naţională, fapt datorat lipsei definirii universal acceptate a termenului şi nicidecum a desconsiderării intereselor naţionale ale etniilor conlocuitoare în Republica Moldova. Mai mult, necesitatea renaşterii naţionale, a dezvoltării culturilor naţionale, a păstrării tradiţiilor şi obiceiurilor, a afirmării limbilor naţionale este considerată ca o necesitate pentru toate etniile fără excepţie.

Totodată, neutilizarea termenului de minoritate naţională, în condiţiile Republicii Moldova pare a fi justificată, deoarece diversificarea etnică a acestui ţinut a fost de la bun început o acţiune politică.

„Premergător” în popularea acestui ţinut cu reprezentanţi ai diferitelor etnii şi deportarea autohtonilor de pe pămînturile populate de veacuri a fost imperiul rus.

Odată cu ocuparea acestui teritoriu în 1812 s-a dus o politică imperială antinaţională prin atragerea şi crearea de condiţii avantajoase pentru imigranţi în aceste teritorii în defavoarea autohtonilor.

Mai apoi aceeaşi politică a fost continuată de către autorităţile imperiului sovietic în baza, însă, a altor principii. Şi acum, în adîncurile Rusiei, pot fi întîlnite sate ale moldovenilor strămutaţi atît în perioada ţaristă, cît şi deportaţi de către sovietici.

Este interesant de menţionat continuitatea acestei politici. Atît în perioada ţaristă, cît şi în perioada sovietică, rusificarea a fost un element corolar unui principiu ideologic. Pentru perioada ţaristă este caracteristică „ţarificarea” efectuată prin intermediul religiei creştine de rit ortodox, iar în perioada sovietică „sovietizarea” maselor prin intermediul ideologiei marxiste. În alţi termeni, s-a încercat impunerea imperiului statalităţii şi apoi, sau în paralel, rusificarea.

Cantitativ: ca moldoveni (inclusiv români) se identifică circa      64 %

                                                                                    ruşi                 13 %

                                                                                    ucraineni         14 %

                                                                                    găgăuzi           3.5 %

                                                                                    bulgari            2 %

                                                                                    evrei               1.5 %

Pentru etnia rusă este caracteristică localizarea sa în centrele urbane ale republicii, neexistînd nici o localitate sătească populată de ruşi, fapt ce se explică prin imigrarea relativ recentă în republică, îndeosebi ca specialişti în industrie şi militari în rezervă.

Venind în special pe linie de partid, aceste persoane au fost şi au rămas în mare parte purtători ai unei ideologii conservatoare care stă de fapt la baza conflictului din Transnistria.

Problema naţională nu poate fi la baza pretenţiilor teritoriale ale acestei autoproclamate republici, deoarece etnicii ruşi nu constituie majoritatea populaţiei, după cum se crede, urmînd după moldoveni 41% şi ucraineni 24%, constituind doar 22% .

Reprezentanţii etniei ruse din Moldova, pierzînd legătura cu rădăcinile lor culturale, pot fi caracterizaţi mai degrabă ca o pătură socială, decît comunitate etnică. Frustrarea resimţită în urma pierderii statutului economic privilegiat în perioada sovietică a dus la atragerea lor într-o luptă politică fiindu-le rezervat, astfel, locul în rîndul forţelor reacţionare susţinute de Moscova. Poate fi constatat un paradox, deoarece şi în prezent populaţia rusofonă este comparativ mai bine situată economic şi de fapt domină viaţa economică din Republica Moldova.

Caracterul politic al conflictului a fost recunoscut recent şi de către Moscova ,oficial prin vice-ministrul de externe B. Pastuhov, care în cadrul orei Guvernului în Duma Federaţiei Ruse a chemat deputaţii ruşi să ratifice acordurile existente între Republica Moldova şi Federaţia Rusă, inclusiv acordul referitor la retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

Pentru etnicii găgăuzi este proprie situaţia caracteristică băştinaşilor şi anume un pasivism politic cauzat de modul rural de viaţă.

Fiind un dezavantaj, acest lucru a servit totodată drept condiţie ce explică conservarea tradiţiilor şi limbii.

Transformările democratice începute odată cu „Perestroika” au constituit un imbold şi pentru o renaştere naţională, periclitată pînă atunci de imperiul sovietic. Deşi, la început (1990) pretenţiile la autonomie teritorială au fost respinse din partea Republicii Moldova, s-a conştientizat şi susţinut necesitatea renaşterii culturii naţionale a găgăuzilor. Din păcate, forţele reacţionare, în special din exteriorul republicii i-au împins pe unii găgăuzi pe făgaşul confruntării politice.

Caracterul tensionat din sudul republicii, precum şi presiunea pe care o prezintă pentru Republica Moldova problema Transnistriei, a determinat elaborarea şi aprobarea unui statut special (prevăzut încă în proiectul şi apoi în însăşi Constituţia Republicii Moldova), proiect care prevede posibilităţi deosebit de largi pentru găgăuzi în afirmarea lor naţională.

Din păcate, bunăvoinţa manifestată de către Republica Moldova prin acordarea acestui statut găgăuzilor nu garantează şi o evoluţie corespunzătoare dezideratelor naţionale ale găgăuzilor.

Problema constă în faptul că punînd pe picior de egalitate trei limbi, printre care şi rusa, în rîndurile găgăuzilor se resimte o orientare preferenţială spre limba rusă şi nu spre cea proprie. Acest paradox este un tribut datorat perioadei de deznaţionalizare şi sovietizare despre care vorbeam mai sus şi care în prezent îşi demonstrază monstruozitatea.

Este de notat şi faptul că în conformitate cu statutul acordat au avut loc alegeri în organele superioare ale Găgăuziei în urma cărora, persoanele care se prezentau ca lideri ai mişcării naţionale a găgăuzilor nu au trecut nici în Adunarea Legislativă, pierzînd şi alegerile pentru funcţia de guvernator (başkan).

Un alt aspect, de care trebuie să se ţină cont pentru a înţelege atît condiţiile care au determinat momentul acordării Statutului, cît şi conţinutul acestuia este interdependenţa situaţiei din Găgăuzia cu cea din Transnistria. Acordarea Statutului a fost nu în ultimul rînd un mesaj adresat Transnistriei prin care „se comunică” că Republica Moldova este pentru dialog şi compromis de proporţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria. Această interdependenţă între problema Transnistriei şi problema Găgăuziei nu concepe rezolvarea uneia din ele fără rezolvarea celei de a doua.

În alţi termeni, „cazul găgăuziei” are un specific intern pronunţat şi nu poate fi considerat model de reglementare a conflictelor de acest tip.

Erika Törzsök: „În situaţia creată, fiecare actor trebuie să-şi asume o enormă responsabilitate, fie el majoritar sau minoritar...”

Mulţi se aşteptau ca odată cu schimbarea regimului politic în Europa Centrală şi de Est problemele economice, sociale şi cele ale minorităţilor să se rezolve în mod spontan. Dar unificarea Europei, regăsirea Estului şi Vestului nu este un proces uşor şi rapid. Întrebarea rămîne, care dintre tendinţele moştenirii comune a Europei devin dominante? Klaus Mann scria: „Pentru ca Europa să-şi evite eşecul, trebuie să convieţuiască cu un dublu postulat. Trebuie să păstreze conştiinţa unităţii Europei, să adîncească conştiinţa unei Europe ca totalitate indivizibilă, totodată să menţină în viaţă diversitatea stilurilor şi tradiţiilor europene. Europa este o armonie valoroasă, dar deosebit de complicată, în care disonanţele se regăsesc fără să se anihileze reciproc.”

Iată soluţia. Dar în ce măsură reuşesc oare, forţele politice actuale, să înfăptuiască acest ideal?

În tot cazul, se pare, că în sine eşecul comunismului nu are drept rezultat nici societăţi democratice, nici unitatea europeană. Iar în Europa Centrală şi de Est, după 1989, naţionalismul s-a amplificat şi ca reacţie la aceasta şi la tendinţele de autonomie ale diferitelor minorităţi. Noi, cei care trăim aici, în tot cazul credem că nu minorităţile destabilizează regiunea, ci aproape fiecare ţară din regiune se află mai mult sau mai puţin într-o situaţie instabilă. După cum a afirmat Max van der Stoel, înalt comisar OSCE în problema minorităţilor, „învăţămintele cele mai importante pentru Europa ale perioadei care a trecut de la prăbuşirea zidului Berlinului, este că lipsesc condiţiile stabilităţii continentului şi ale proceselor politice previzibile. În centrul acestor procese politice se află aspiraţiile către stat–naţional, care întîrzie procesele de integrare europeană. [...] Încheierea tratatelor bilaterale nu reprezintă soluţii adevărate pentru minorităţile naţionale. Statele care au minorităţi nu acceptă formule care să garanteze dreptul deciziei comune pentru ţările-mamă în chestiuni privind minorităţile.”

Elitele de la putere, în marea majoritate a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, nu s-au putut decide pînă în zilele noastre conform cărei filosofii politice doresc — dacă doresc într-adevăr — împărţirea puterii politice şi economice în cadrul ţării respective, ceea ce ar reprezenta de fapt o condiţie fundamentală a tratării problemelor, ca atare şi a relaţiei majoritate–minoritate.

În acelaşi timp, nici Europa de Vest nu se poate decide de fapt, în ce direcţie să-şi dezvolte structurile actuale sau cum să se raporteze la cealaltă jumătate a Europei, la încordările care apar acolo, la tensiunile naţionale şi etnice ivite în cadrul statelor mici, multinaţionale, create chiar şi de ea însăşi.

Se pare că aici, în Europa Centrală, de-a lungul secolului s-au impus două mari curente:

• purificarea etnică, ca acţiune pentru crearea statelor pur omogene;

• multiculturalitatea, integrarea, ca tentative re- şi reînnoite ale convieţuirii etniilor (vezi UE, CAER, NATO, Tratatul de la Varşovia etc.).

Dar în timp ce în Vest textura naturală a societăţii se constituie din sistemul autonomiilor, autonomia fiind forma firească a funcţionării democratice, în Europa Centrală şi de Est aspiraţiile spre autonomie sînt adesea suspecte, atît pentru forurile internaţionale, cît şi pentru ţările respective.

De ce?

Dintre posibilele cauze subliniem două:

În ţările post-socialiste, datorită moştenirii politice şi economice a statelor supercentralizate, orice mişcare, aspiraţie spre autonomie, este străină;

Aspiraţiile spre autonomie sînt considerate ca un prim pas spre separatism, sciziune, atît de către Occident, cît şi de către elitele de la putere din interiorul ţărilor respective, inclusiv cele din opoziţie.

În realitate, aspiraţiile spre autonomie apărute în zonă după 1989 exprimă dorinţa unei comunităţi de a aparţine ţării respective, nefiind preocupată de modificarea frontierelor. Exprimă însă totodată şi modul în care doreşte să aparţină la acea ţară: ca găgăuz, croat, sîrb, maghiar etc. — deci ca membru al unei comunităţi etnice.

Necesitatea reflecţiei asupra formaţiunilor descentralizate este subliniată şi de diferenţa dintre percepţia estică şi vestică, conform căreia în democraţia vestică legea scrisă este totodată şi drept uzual. Şi ceea ce în Europa de Vest nu este interzis de lege, este îngăduit. Dimpotrivă, în Europa Centrală şi de Est, elitele politice dominante fac orice pentru a îngusta pînă şi posibilităţile definite prin legislaţie. Dacă analizăm din acest punct de vedere situaţia minorităţilor, nu codificarea legislativă este neapărat cea mai importantă, ci funcţionarea statului de drept descentralizat. Deoarece aceasta înseamnă: subsidiaritate, regionalism şi descentralizare, adică coexistenţa paralelă a autonomiilor.

Este important să subliniem, că autonomia nu este identică cu suveranitatea. Autonomia, fără un sistem administrativ descentralizat, fără intenţia de împărţire a puterii este iluzorică. Autonomia însemnă separarea competenţelor, împărţirea puterii între centru şi puterea locală. Separarea competenţelor statului nu este doar o divizare a puterii politice, ci şi o chestiune a formei structurii de stat. Autonomia este o învoială între majoritate şi minoritate. Autolimitarea reciprocă este în interesul statului, întrucît se poate elibera de o mulţime de obligaţii.

Şi deoarece în zonă situaţia fiecărui stat, de fapt, este diferită, interpretările abstracte ale autonomiei conţin un grad mare de periculozitate. Aceste interpretări abstracte provoacă dispute politice interne şi pot oferi pretexte pentru elita majoritară de descurajare a aspiraţiilor spre autonomie. Autonomia, sau mai bine zis sistemul de autonomii, se conturează în decursul unui proces, oferă o strategie, mobilizează, şi nicidecum nu poate demoraliza, deoarece pune în faţa autonomiilor minoritare sarcini cotidiene concrete.

Proiectele de autonomie conturate în zonă deosebesc trei tipuri: autonomia personală, autonomia locală şi autonomia teritorială.

Autonomia personală se referă la situaţia în care individul, ca membru a unei minorităţi dintr-un stat dat, indiferent dacă trăieşte într-o comunitate compactă sau în diasporă, îşi alege o autoadministraţie pe ţară, împuternicită să ia decizii în probleme referitoare la minorităţi în domeniul educaţiei, culturii, informaţiei etc. De exemplu, în domeniul educaţiei să definească programa şcolilor minoritare, să împartă subvenţiile etc. Spre această formă se apropie sistemul autoadministraţiilor minoritare din Ungaria.

Autonomia locală înseamnă autoadministrarea localităţilor în care minorităţile formează majoritatea. Aceste unităţi administrative — asemenea celorlalte autoadministraţii din ţara respectivă — pot formula ordonanţe locale referitor, de exemplu, la taxe locale sau la utilizarea plurilingvismului.

Din mai multe astfel de autonomii locale învecinate se pot constitui autonomiile teritoriale. Această formă de autonomie are competenţe legislative şi administrative mai largi decît autonomiile locale.

Eminentul gînditor slovak, Miroslav Kusý scria: „O nouă stafie cutreieră meleagurile noastre. Cînd aude de autonomie, îl trec fiorii nu numai pe slovacul neaoş, dar şi pe cel democrat. Doar la noi toţi »ştiu« la ce fel de autonomie aspiră maghiarii din Slovacia. La una cu păcăleală, care pregăteşte de fapt sciziunea. Poate să ne tot înşire modelele autonomiilor reuşite şi durabile, noi dăm doar din mînă. Insula Åland, Tirolul de Sud, catalanii; noi am experimentat deja farsa autonomiei cu cehii. Asta e Slovacia.” După cum afirmă autorul, stafia autonomiei cutreieră, am adăuga noi, nu numai Slovacia, dar întreaga Europă de Est, cel puţin marea parte a cetăţenilor majoritari aşa văd lucrurile.

După cum se observă, aspiraţiile majoritarilor şi minoritarilor pun societăţile din Europa Centrală şi de Est în faţa răspîntiei.

Deoarece în decursul ultimelor decenii aceste societăţi doar au suportat destrămarea legăturilor lor fie tradiţionale, fie impuse din exterior sau de sus, cele noi formîndu-se anevoios, modelele noi fiind inexistente încă, trebuie să facă faţă mai multor provocări. Răspunsurile tradiţionale, modelul tradiţional al naţiunii ajung într-o relaţie difuză cu modelele ce evoluează spre alte sisteme relaţionale impuse de interese economice. Problema nu este cea a modelului naţional, nici în cazul majorităţii şi nici în cel al minorităţii, dar absenţa unor modele naţionale elastice, credinţa oarbă în atotputernicia statului–naţiune ,provoacă tensiuni grave aproape în fiecare ţară central–est europeană.

Factorii transformărilor acestei perioade — dacă sînt prezenţi în sistemul decizional politic sau economic — pot fi învinuiţi nu pentru că înclină spre un sistem modern de valori, ci pentru că îşi asumă acest program fără convingere, prea lent, cu o imaginaţie socială timidă. Dar e sigur şi faptul, că în majoritatea societăţilor acestor ţări nu există acel grup de interes dinamic – într-o proporţie critică – care să poarte o confruntare eficientă cu grupările cu interese opuse. Din acest motiv, în cel mai fericit caz, procesele de modernizare sînt dirijate de sus, iar în altele rămîn doar la nivel declarativ. Problema acestor societăţi nu este deci modernizarea excesivă, ci mai degrabă insuficienţa ei şi după 1990. Adesea problemele privind relaţia majoritate–minoritate provin tot de aici. (Între altele, şi faptul, că, pînă cînd politica minoritară se află în captivitatea rolului de redistribuitor, se modifică cel mult componenţa clientelei, dar nu şi esenţa sa instituţionalizată). [...]

Politicul este saturat de teme noi, dintre care conflictele interetnice sînt cele mai grave. În Europa de Est a apărut etnocraţia, ca ramură şi practică specifică a structurării puterii.

Prin noţiunea de etnocraţie mulţi înţeleg afirmarea intereselor etniei majoritare din partea unei formaţiuni politice, asigurate prin mijloace politice. Conceptul de etnocraţie, dominaţia etnocratică însă, cuprinde o problematică ceva mai complexă. După cum afirmă Csaba Gombár: „Dominaţia etnocratică însemnă, pe lîngă o structura modernă de dominaţie creată prin democraţie, birocraţie, tehnocraţie şi logocraţie, instituirea unei puteri bazate exclusiv pe principiul ETNOS-ului. În cadrul unor structuri moderne de putere aflate într-o permanentă stare de dezechilibru, democraţia, birocraţia, tehnocraţia şi logocraţia [...] sînt, în cele din urmă, elemente de ordin instrumental ale influenţării echilibrului decizional.” [...]

În Europa de Est, odată cu intensificarea conflictelor interetnice, şi în scopul rezolvării acestora, pe diferitele paliere ale structurii puterii, dar mai ales la nivelele politicii de stat, începe să se impună etnopolitizarea. [...] Pentru justificarea instituţiilor noi, moderne ale etnocraţiei este suficientă prezentarea ficţiunii omogenităţii etnice, faţă de care respectarea principiilor democratice, profesionalismul şi legalitatea, respectiv nevoia confirmării prin criteriul eficienţei şi veridicităţii ştiinţifice, sînt cu totul secundare. Situaţia astfel creată devine periculoasă şi aproape de nemînuit, din moment ce şi etnocraţia se legitimează prin democraţie, profesionalism, eficientă, caracter ştiinţific. Dacă aceste principii pot influenţa în mod real deciziile — dat fiind faptul că afirmarea intereselor etnice le contrazic în mod categoric — este o altă întrebare. Momentele, aparenţele instituţiilor moderne ale puterii, sînt aşteptări subliniate şi de etnocraţii epocii şi regiunii noastre. Dar nu intenţiile sînt interesante, ci etnopolitica şi consecinţele sale, antiinstituţional inerent al etnocraţiei. Nimic nu dăunează mai mult liderului carismatic, decît instituţionalizarea. Pentru că instituţiile care se construiesc în mod raţional, atrofiază rapid dominaţia carismatică, despoaie liderul de carismă. Etnocraţii populismelor prospere din jurul nostru sînt în multe cazuri lideri carismatici, moderni distrugători ai instituţiilor. În acelaşi timp, noţiunea de etnocraţie nu poate fi limitată doar la o structură politică a vreunei etnii majoritare. Ea poate caracteriza atît minorităţile, cît şi majoritatea, ceea ce poate fi observat în mai multe locuri din regiune. Etnopolitizarea şi politizarea simbolică — datorită incapacităţii soluţionării problemelor reale — devin fenomene din ce în ce mai caracteristice în ţările postcomuniste. Cazul extrem este cel al Iugoslaviei. În Iugoslavia, acum 5–6 ani „politicienii nu mai vorbeau despre intersele şi obiectivele iugoslave, nici despre interesele şi obiectivele Serbiei, ci subliniau doar interesele şi obiectivele sîrbilor — pretinzînd acceptarea acestora de întreaga populaţie, din care peste o treime nu este sîrbă. La fel au evoluat lucrurile şi în Croaţia. Noua retorică politică s-a transformat aproape instantaneu într-o probă nouă pe terenul clienţilor şi a angajaţilor. În iunie 1995 — deşi deja dincolo de apogeul febrei, Milia Zecevici, decanul Facultăţii de Manageri din Belgrad, îşi îmboldea studenţii (lăudîndu-şi universtatea) prin următorul discurs: »Managerii noştri dispun de o receptivitate mai mare decît cei din Vestul dezvoltat: posedă bioenergie, şi au ceva, care le este dat doar unora din lume: genele sîrbeşti. Din acest motiv vor triumfa în toate domeniile, dacă le vom oferi un sprijin corespunzător«. Lecţia lăsată este grea — şi nici nu este sigur, dacă are rezolvare. Prima dată apare întrebarea: cum se poate simţi la şcoala de manageri a decanului Zecevici un student care nu este sîrb? Următoarea întrebare: ce fel de politică de cadre va practica managerul format, care acceptă criteriile de aptitudini şi de ierarhizare ale mentorului, şi ce şanse vor avea cei care concurează la un post de agent comercial în absenţa genelor corespunzătoare? Este cît se poate de evident, că principiul de organizare pe criteriul etnic creează o profundă nedreptate... Dacă motivaţiile fireşti sînt respinse în planul secund, deci dacă cel mai important lucru nu este angajarea unei persoane care aduce cele mai mari foloase întreprinderii, sau a unui fotbalist care ştie să marcheze goluri, rezultatul deciziilor va fi, chiar şi fără vreun sprijin special, de natură tricoloră. De importanţă prioritară pare, ca pe scena cercului nostru de acţiune să primeze spaţiul vital al celor »de-ai noştri« sau al celor »de-ai lor«. Astfel apare situaţia, care poate fi definită ca societate etnică.” (Tibor Várady: Történelem közelben.) Motorul dezvoltării sociale îl constituie omogenizarea etnică.

Urmărind evoluţiile, se poate observa, că regiunea Europei de Est, azi, evocă diferitele şanse şi tipuri ale tranziţiei spre legitimitate democratică şi modernizare. La fel de clară este lipsa legitimităţii democratice, ale cărei consecinţe împing puterile politice spre momentul naţional.

Care sînt deci, dacă există, punctele de ieşire?

Astăzi, minorităţile din regiune au ajuns în situaţia în care, ori le pîndeşte spaima asimilării complete, ori devin şi ele purtătorii şi victimele capricioase ale impulsurilor agresive, naţionaliste. Curios în această situaţie este faptul că modernizarea, ca soluţie, este respinsă atît de majoritate, cît şi de minoritate.

La baza fugii de modernitate stă frica de slăbire a sentimentului naţional, iar în cazul minorităţii accentuează asimilarea. Astfel, de fapt, societăţile majoritare şi minoritare din regiune sînt într-o relaţie incertă faţă de provocările acceptării unei piste de modernizare, refugiindu-se deseori în răspunsuri premoderne. Or, acceptarea modernităţii — deşi riscantă — întăreşte de fapt sentimentul naţional, după cum reiese din analiza naţionalismelor moderne. Numai că acest lucru nu poate fi demonstrat nemijlocit, deoarece diferitele domenii ale societăţii se întrepătrund indirect. Deci, faţă de afirmarea antidemocratică şi naţionalistă premodernă a valorilor naţionale, „modernitatea bazată pe identitatea cetăţeanului pune capăt contradicţiei dintre libertate şi valorile, interesele naţionale” — după cum afirmă László Végel.

Un lucru este cert. În situaţia creată fiecare actor trebuie să-şi asume o enormă responsabilitate, fie el majoritar sau minoritar, rol ce-i revine chiar şi „Europei”, ca să nu mai asistăm la crearea unor noi şi noi situaţii conflictuale, şi să nu mai tîrîm cu noi în veacul al XXI-lea experimentele eşuate ale prezentului secol.

Vladimir Šedivý: „Adevărul este că majoritatea maghiarilor şi slovacilor ce locuiesc în aceleaşi teritorii împreună, îşi duc viaţa în linişte în pofida tensiunilor de pe plan politic”

Consiliul Naţional al Republicii Slovace (Parlamentul) are 150 de membri. În martie 1994 guvernul slovac de atunci şi-a pierdut poziţia majoritară şi şi-a dat demisia. Au fost anunţate alegeri anticipate pentru septembrie 1994, dată pînă la care guvernarea a fost preluată de opoziţie. Nici opoziţia nu deţinea majoritatea parlamentară, însă guvernarea sa a devenit posibilă datorită sprijinului tacit al coaliţiei maghiare. Aceasta din urmă, ca singurul reprezentant politic în parlament al vreunei minorităţi, nu era membră oficială a coaliţiei guvernamentale însă lua parte în mod regulat la întrunirile partidelor de coaliţie. Totuşi, rezultatele alegerilor nu au fost favorabile acestei coaliţii: fiecare partid de coaliţie a cîştigat în jur de 10%, inclusiv coaliţia maghiară — un procent de 10,18 (adică 17 membri în parlament), însă cifra nu era suficientă pentru formarea unui guvern. Mişcarea pentru Slovacia Democrată, partid de guvernămînt în Slovacia pînă în martie 1994, a cîştigat 34,96 de procente. Împreună cu Partidul Naţional Slovac, de orientare naţionalistă şi cu un nou membru în parlament — Asociaţia Muncitorilor din Slovacia — ea a format o coaliţie ce deţinea 82 de voturi în parlament.

Dacă se înregistrase în perioada guvernului interimar o ameliorare semnificativă a relaţiilor cu minorităţile, odată cu constituirea noului guvern după alegeri au crescut din nou tensiunile din cadrul acestor relaţii. Acestea s-au datorat în parte participării la guvernare a Partidului Naţional Slovac, a cărui campanie electorală îşi îndreptase eforturile spre intensificarea artificială a sentimentului de ameninţare a cetăţenilor slovaci de către minoritatea maghiară. Metode asemănătoare au fost folosite şi de Mişcarea pentru Slovacia Democrată. Acest conflict permanent cu minoritatea maghiară este continuat şi în prezent.

În esenţă, bazele juridice prin care este reglementată situaţia minorităţilor din Slovacia sînt: Legea din 25 octombrie 1990 a Consiliului Naţional al Republicii Slovace privind limba oficială, Proiectul constituţional al Adunării Federale şi anume Declaraţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale din 9 ianuarie 1991 (a cărei formulare a fost în mare parte inclusă în Constituţia Republicii Slovace), Constituţia Republicii Slovace din 1 septembrie1992, Legea din 7 iulie 1993, privind numele şi prenumele cetăţenilor şi Legea din 1994 a Consiliului Naţional al Republicii Slovace privind limbile minorităţilor naţionale, care a contribuit semnificativ la diminuarea tensiunilor interetnice.

Adoptarea Legii privind numele şi prenumele cetăţenilor a însemnat îndeplinirea unuia din angajamentele  pe care şi le luase Republica Slovacă intrînd în Consiliul Europei. Această lege permitea administraţiei competente să înregistreze numele ungureşti în forma lor originală, fără terminaţiile gramaticale specifice limbii slovace. Înainte ca legea să fie votată în parlament, semnăturile a opt consilii ale  slovacilor au aderat la o întîmpinare în „Ecoul Naţiunii Slovace” şi „Apelul către deputaţii Consiliului Naţional Slovac”. Printre altele, „Ecoul” susţinea: „Parlamentul slovac a insultat în ultimii ani limba slovacă şi naţiunea slovacă în trei rînduri: prin Legea din 1990 privind limba oficială, prin Legea referitoare la o ordine de zi oficială şi prin Legea privind numele oficiale ale oraşelor şi satelor”. În continuare se lansează un apel deputaţilor pentru a „repara” gravele greşeli ale trecutului. Legea privind limba oficială cuprinde o reglementare potrivit căreia ea nu legiferează folosirea limbilor minorităţilor naţionale. Una din clauzele modelului din 1990 avea în vedere un procent de 20%, iar noua lege nu oferă nici o compensaţie pentru această clauză. Realitatea este însă că legea are legătură cu folosirea limbilor minorităţilor, fapt ce reiese şi dintr-un expozeu argumentativ ataşat legii, ce conţine o sumă de memorii referitoare la perioada de oprimare maghiară din timpul Imperiului Austro-Ungar. În cursul dezbaterii acestei legi în Parlament, adeseori au apărut litigii pe tema relaţiei cu minoritatea maghiară din Slovacia. În momentul de faţă, la cererea deputaţilor din coaliţia maghiară şi din Mişcarea Creştin-Democrată, Curtea Constituţională efectuează o anchetă pentru a stabili dacă această lege este în acord cu Constituţia.

Pe lîngă instrumentele juridice autohtone, există cîteva tratate şi convenţii internaţionale care sînt de mare relevanţă pentru politica slovacă referitoare la minorităţi. În afară de documente renumite precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite sau altele, au impact asupra relaţiilor slovaco-ungare şi documentele bilaterale. Tratatul de cooperare şi bună vecinătate dintre Republica Slovacă şi Republica Ungară din 1995 insistă asupra necesităţii de a rezolva problemele legate de minorităţi. În acest tratat se afirmă că ambele părţi vor respecta, la modul concret, tratatele internaţionale referitoare la problemele minorităţilor, inclusiv Recomandarea 1201 din 1993 a Consiliului Europei. Respectarea acestei recomandări nu ar trebui să constituie o problemă pentru Slovacia întrucît cea mai mare parte a condiţiilor statuate în acest document erau deja îndeplinite la data la care el a fost semnat. Problema apare însă în interpretarea anumitor articole ale sale. Ratificarea tratatului de către Parlamentul Ungariei avusese deja loc, pe cînd în Slovacia acelaşi proces ridica probleme uriaşe. Unul dintre partidele de guvernămînt — Partidul Naţional Slovac — s-a opus cu putere includerii în tratat a Recomandării 1201 (şi anume, una din părţile sale constitutive — secţiunea introductivă, ce amendează Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale). În articolul 11 al acestei secţiuni se afirmă următoarele: „În regiunile în care sunt majoritare, persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale au dreptul de a dispune de autorităţi locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunzător cu situaţia istorică şi teritorială specifică şi conform cu legislaţia internă a statului”. În esenţă, interpretarea acestui articol permite stabilirea unei autoadministrări locale. Aceasta din urmă reprezintă o problemă extrem de delicată mai ales cînd se are în vedere trecutul istoric. Nici unul din partidele politice nu vrea să se alăture partidelor maghiare în acceptarea ideii de autoadministrare locală. O altă problemă o constituie interpretarea drepturilor membrilor unei minorităţi naţionale statuate în Recomandarea 1201 întrucît nu există, nici chiar pe plan internaţional, un acord dacă ele reprezintă drepturi individuale sau colective.

Înainte de ratificarea tratatului au fost făcuţi mai mulţi paşi de natură politică. Primul a fost acceptarea unei noi diviziuni administrative a Republicii Slovace. Al doilea pas l-a constituit depunerea în parlament de către guvernul lui Vladimir Mečiar a unui proiect  de amendament a Codului Penal. Susţinerea tratatului slovaco-ungar de către Partidul Naţional Slovac aflat la putere a fost condiţionată de acest amendament şi de legea noii diviziuni administrative. Amendamentul conţinea o clauză care, indirect, făcea posibilă pedepsirea cu doi ani de detenţie sau alte sancţiuni penale a persoanelor care prejudiciază interesele Republicii. Toate partidele din opoziţia slovacă întrevedeau în acest amendament posibilitatea iniţierii unor procese politice în Slovacia. Ambele acte normative au fost înapoiate de către preşedinte parlamentului pentru a fi rediscutate.

La un an şi zece săptămîni de la semnare şi la zece luni după ce Tratatul trecuse prin Parlamentul Ungar, el a fost ratificat şi de Parlamentul Republicii Slovace. În acelaşi timp a fost votată de parlament, ca o completare la Tratat, o declaraţie oficială. Acest amendament preciza raza de acţiune a legii în afirmarea drepturilor religioase, culturale şi lingvistice ale cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale şi stăruia asupra loialităţii acestora faţă de statul în care trăiesc. În continuare, amendamentul se concentrează asupra conceptului de drepturi individuale ale minorităţilor şi refuză explicit conceptul de drepturi colective ale minorităţilor, precum şi orice tentativă de creare a unor structuri autonome sau a unor statute individuale fundamentate pe principii etnice. Amendamentul este, de fapt, o explicitare a tratatului din punctul de vedere slovac. Aplicarea legii privind limba oficială, a legii noii diviziuni administrative, a controversatului amendament la Codul Penal, precum şi interpretarea amendamentului la Tratat au avut ca rezultat faptul că nici un deputat din coaliţia maghiară nu a votat pentru ratificarea Tratatului. Condiţia reconcilierii istorice slovaco-ungare este de a avea, alături de relaţii corecte între republicile slovace şi ungare, şi o reconciliere slovaco-ungară internă.

Conştiinţa generală a existenţei unor probleme în ce priveşte minoritatea maghiară a crescut după dezintegrarea în 1918 a Imperiului Austro-Ungar. Întrucît înainte de 1918 Slovacia făcuse parte din Ungaria, poziţia maghiarilor în Slovacia s-a schimbat din cea de majoritate într-una de minoritate. Oficial problema naţionalităţii nu exista în perioada regimului comunist, deoarece propaganda timpului pretindea că ea fusese rezolvată o dată pentru totdeauna de principiile internaţionalismului proletar şi ale patriotismului socialist. După căderea regimului comunist a devenit limpede faptul că va fi destul de dificil în noile condiţii să se găsească o modalitate reciproc acceptabilă de coexistenţă. În descrierea situaţiei minorităţii maghiare este important să ne concentrăm asupra acţiunilor politicienilor acesteia, întrucît acestea determină evoluţia relaţiilor cu populaţia majoritară.

În urma primelor alegeri libere din 1990 au fost reprezentate în parlament trei partide maghiare. Cei mai mulţi dintre alegătorii maghiari au fost atraşi de coaliţia cea mai radicală formată din Mişcarea Maghiară Creştin-Democrată şi din formaţiunea politică Coexistenţa. Ea a obţinut 8,6% din voturi, reprezentînd 14 mandate. Mai liberala Iniţiativă Independentă Maghiară (IIM) a reuşit să intre în Parlament ca parte a formaţiunii Comunitatea Împotriva Violenţei (CIV), forţa motrice a revoluţiei din 1989. IIM era reprezentată de cinci deputaţi şi făcea parte din coaliţia guvernamentală. Împreună cu alţi patru reprezentanţi ai altor partide, numărul deputaţilor maghiari din primul parlament liber ales se ridica la 23. Totuşi, relaţiile slovaco-maghiare urmau să devină dificile, lucru semnalat de succesul electoral al Partidului Naţional Slovac (PNS) ce se definea printr-o retorică şi o atitudine puternic naţionaliste. PNS a devenit al treilea partid ca putere din Parlament. Primul conflict grav — care a dus, de ambele părţi, la atitudini încă şi mai radicale — ce a avut loc în cursul dezbaterilor pe tema  proiectului de lege privind limba oficială din octombrie 1990. Au fost prezentate două versiuni. Cea radicală, elaborată de Matica Slovenska, o instituţie culturală, care intenţiona să facă din limba slovacă singura limbă oficială. În cele din urmă, totuşi, a fost adoptată cealaltă propunere, prezentată de coaliţia guvernamentală compusă din CIV (creştin-democrat) şi un Partid Democrat caracterizat prin liberalism. Conţinutul acestei legi a fost atins în treacăt în capitolul anterior. Ea era mai civilizată — era compatibilă cu standardele europene şi venea întrucîtva în întîmpinarea minorităţilor. Totuşi, coaliţia maghiară, mai radicală,  nu a fost de acord cu această soluţie ale cărei inconveniente încă nu au fost abordate decît în parte. Partidele politice maghiare au contribuit la ambele căderi ale primului-ministru Mečiar (martie1991 şi martie 1994). Guvernele formate ulterior au fost în ambele cazuri dependente de voturile parlamentarilor maghiari. Cu toate că nu a fost niciodată uşor de realizat, de obicei s-a reuşit să se ajungă la un compromis. Membră a coaliţiei guvernamentale. IIM nu a reuşit să încheie o înţelegere pre-electorală în vederea alegerilor din 1992 nici cu vreunul din celelalte partide de guvernămînt şi nu a atins limita de 5% necesară obţinerii unei reprezentări parlamentare. În schimb, coaliţia Mişcarea Creştin-Democrată Maghiară — Coexistenţa şi-a reeditat rezultatul anterior şi a obţinut acelaşi număr de mandate. Totuşi, controlul asupra Parlamentului a fost preluat în totalitate de opoziţie, care se impusese printr-o retorică anti-maghiară extrem de violentă. După alegerile din 1992, noua reprezentare politică slovacă a iniţiat un proces de slăbire a federaţiei şi de întărire a suveranităţii Slovaciei, folosindu-se ca argument de ideea dreptului naţiunilor la autodeterminare. Consolidarea unui stat naţional a condus în mod logic la conflicte cu numeroasa minoritate maghiară. Conflictul a devenit foarte încordat în cursul deliberărilor privind Constituţia Republicii Slovace. Drepturile minorităţilor garantate constituţional nu au mulţumit aşteptările partidelor politice maghiare. Majoritatea parlamentară nu a acceptat sugestiile acestora şi, de aceea, maghiarii au părăsit sala în care se desfăşurau deliberările, înainte ca votarea să aibă loc. Demagogii naţionalişti au profitat de această situaţie pentru a caracteriza drept anti-slovace partidele politice maghiare. Membrii minorităţii maghiare au şovăit în faţa, dacă nu s-au chiar opus, ideii unei Slovacii independente. „Datorită separării de Republica Cehă şi a divizării constant practicate de naţionaliştii slovaci aceştia au pierdut principalul duşman care fusese pînă atunci «Praga». Partea naţionalistă a scenei politice slovace s-a îndreptat apoi, logic, înspre minoritatea maghiară şi reprezentanţii ei politici ca noua ţintă a politicii sale conflictuale... Slovacia a intrat în primul său an de existenţă purtînd povara unei relaţii nerezolvate — relaţia cu cea mai numeroasă dintre minorităţile sale”. (O. Dostal: „Od konfrontacie k rezervanosti”).

Escaladarea tensiunilor a dus la politica de tip conflictual la care, deopotrivă, a avut o mare contribuţie guvernul slovac. Însă nici opoziţia şi nici parlamentarii nu au încercat să rezolve problemele. Reprezentanţii politici ai minorităţii au început să folosească o nouă strategie: implicarea organizaţiilor internaţionale. Partidele maghiare au trimis în străinătate mai multe scrisori, informări şi rapoarte. Reacţia părţii slovace a fost negativă, iar prăpastia de comunicare dintre slovaci şi partea maghiară a spectrului politic s-a adîncit şi mai mult. Situaţia a continuat să se înrăutăţească îndată ce reprezentanţii minorităţii au început să implice autorităţile Republicii Ungare folosindu-le ca instrument în exercitarea de presiuni internaţionale asupra Slovaciei. Această situaţie s-a făcut simţită la acceptarea Slovaciei în Consiliul Europei în iunie 1993. Reprezentanţii Ungariei nu şi-au exercitat împotriva Slovaciei dreptul de veto, însă au formulat cîteva cerinţe şi s-au abţinut în cursul deliberării Comisiei Politice a CE. Cînd, după intrarea în CE, Parlamentul Slovac a adoptat Legea privind numele şi prenumele persoanelor, a apărut primul conflict serios în interiorul coaliţiei maghiare. Preşedintele Mişcării Creştin-Democrate Maghiare, Béla Bugár, şi-a exprimat bucuria faţă de acest eveniment pe care l-a etichetat drept un model demn de urmat de alte ţări. Coexistenţa, probabil în calitatea sa de cap al coaliţiei, a exprimat mai degrabă obiecţii decît satisfacţie. În aceeaşi perioadă, relaţiile dintre partidele politice slovace şi partidele reprezentînd minoritatea maghiară începeau să se normalizeze: opoziţia şi preşedintele nu au întîmpinat nici o problemă în încercarea de a lua cel puţin în discuţie revendicările minorităţii maghiare. Majoritatea acestor revendicări era percepută ca inacceptabilă, însă nu ar fi avut nici un rost ca, prin respingerea lor dintru început, să se ajungă la conflictualizarea peste măsură a situaţiei. Guvernul slovac, totuşi, dorea tocmai acest lucru. S-a făcut multă vîlvă în jurul întrunirii de la Komarno din ianuarie 1994. Ea a afost iniţiată de primarul din Komarno şi de preşedintele Adunării Oraşelor şi Satelor din Ostrovul Zitny. Întrunirea a reunit parlamentari, primari şi membri ai consiliilor locale din sudului Slovaciei, şi a avut drept scop să prezinte două propuneri privind diviziunea administrativ-teritorială a sudului Slovaciei. În prima dintre aceste propuneri se sugerează crearea în sudul Slovaciei a unei regiuni compacte în care minoritatea maghiară să reprezinte mai mult de 60 la sută. În cea de a doua se avea în vedere crearea a trei regiuni în care, de asemenea, maghiarii ar fi majoritari. Elementele cele mai moderate ale scenei politice maghiare reuşiseră să îşi convingă partenerii mai radicali să nu ia în discuţie constituirea unui organ în componenţa căruia să intre 100 de membri, reprezentanţi aleşi ai regiunii. O astfel de propunere ar fi condus la încordarea extremă a situaţiei, dar, chiar şi aşa, ideile privind diviziunea teritorială au fost receptate foarte negativ de către toţi slovacii, deoarece concretizarea lor ar crea, în esenţă, regiuni autonome. Partidele de opoziţie au declarat că trebuie să se ţină seama de criteriul etnic în discuţiile privind diviziunea teritorială, dar că acesta nu trebuie absolutizat. Guvernul slovac a reacţionat susţinînd necesitatea adoptării unei legi a protecţiei republicii. Dezbaterile pe tema acesteia încă mai continuă şi este de remarcat că această idee şi-a găsit destui susţinători. Circumstanţele în care Partidul Naţional Slovac recomandă adoptarea acestei legi demonstrează cît de democratică ar fi ea. De la începutul anului li s-a acordat o atenţie exagerată problemelor etnice — în martie 1994 guvernul a demisionat, iar partidele politice maghiare au contribuit la aceasta. S-a constituit apoi un guvern de „largă coaliţie”, dar, datorită temerii sale de a nu-şi pierde prestigiul, acesta nu a invitat partidele politice maghiare, în calitatea lor de fostă opoziţie, să li se alăture la guvernare. Ele au adoptat, totuşi, o atitudine destul de loială. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a obligat partidele de coaliţie să consulte şi partea maghiară de vreme ce depindeau de sprijinul ei. Aceasta însă varia de la un partid la altul. Mandatul „largii coaliţii” era unul interimar, fiind-i astfel imposibil să satisfacă toate revendicările; unele din ele erau socotite în mare parte inacceptabile de către toate partidele de opoziţie. Cu toate acestea, tensiunile au slăbit simţitor ca urmare a unui principiu pe care partidele de guvernare l-au aplicat cu constanţă şi care poate fi descris în termenii următori: „Nici chiar acordarea generoasă a drepturilor minorităţilor nu va mulţumi vocile care revendică autodeterminarea şi modificarea graniţelor. Numai o atitudine generoasă poate justifica respingerea fermă a acestor revendicări.” Sondajele de opinie disponibile înainte de alegerile din toamna lui 1994 arătau că nici unul dintre partidele maghiare nu putea depăşi limita de 5 procente necesare obţinerii de locuri proprii în parlament. Partidul Civic Maghiar, care nu făcea parte din Parlament a iniţiat un proces de constituire a unei coaliţii maghiare, cu toate că celelalte două partide maghiare i-au impus condiţii foarte dure. Crearea unei coaliţii maghiare comune i-a permis PCM să intre în Parlament. Am amintit deja rezultatele alegerilor; tendinţele conflictuale erau iarăşi omniprezente. Caracterul interimar al largii coaliţii nu i-a permis finalizarea negocierilor asupra Tratatului Slocavo-Ungar. În mod ironic, acest lucru a fost realizat de guvernul lui Vladimir Mečiar , care a fost obligat  să demisioneze în două rînduri şi care a reuşit să revină la putere în ambele dăţi. Coaliţia lui cu partidele cu o retorică naţionalistă şi de extremă stîngă (acţiunile practice erau însă diferite) a reuşit să finalizeze tratatul într-un timp relativ scurt.

Este interesant de urmărit cum s-au schimbat tendinţele în distribuirea resurselor pentru încurajarea culturilor minoritare. În ciuda unei creşteri de 25% a bugetului Ministerului Culturii, partea alocată culturilor minoritare a devenit de trei ori mai mică. Aceasta a afectat mai ales presa şi cultura maghiară.  În 1994, de pildă, i-au revenit culturii maghiare 10.500.000 de coroane slovace. În 1995, suma se ridica la numai  2.530.000 de coroane. Faptul ieşea şi mai în evidenţă în domeniul periodicelor de limbă maghiară. În 1994 susţinerea acordată presei maghiare se ridica la 17.550.000 de coroane, pe cînd în 1995, era de numai 3.800.000 de coroane.

Sistemul de reglementare a subvenţionării culturilor minorităţilor s-a schimbat în comparaţie cu ultimii ani. Mijloacele financiare destinate promovării culturilor minorităţilor au fost transferate la Fondul de Stat al Culturii Pro-Slovacia. Ca urmare  a înnoirii statutului său, ministrului culturii îi revine şi responsabilitatea acestui fond. El este cel care decide asupra utilizării acestui fond bazîndu-şi hotărîrile pe recomandări ale comisiilor sau ale comitetului acestui fond. În cazuri excepţionale şi bine întemeiate, ministrul poate decide el singur. În iunie 1995, 27 de milioane de coroane (din cele 58 alocate promovării culturilor minorităţilor) au fost destinate secţiunilor privitoare la minorităţile naţionale din cotidienele „Slovenska Republica” (Republica Slovacă) şi „Hlas I’udu” (Vocea poporului) şi din revistele lunare „Slovensky sever” (Nordul slovac) şi „Slovensky juh” (Sudul slovac), toate ataşate guvernului actual. Preşedintele comitetului fondului pentru Slovacia a aflat despre această distribuire doar din presă.

Adevărul este că majoritatea maghiarilor şi slovacilor ce locuiesc în aceleaşi teritorii împreună, îşi duc viaţa în linişte în pofida tensiunilor de pe plan politic. Totuşi, cînd  avem în vedere numărul membrilor grupului etnic maghiar şi al alegătorilor diferitelor partide, descoperim că majoritatea etnicilor nu îi resping pe extremişti nici de partea slovacă, nici de cea ungară. Pare a fi adevărată afirmaţia făcută de Rudolf Chmel, fost amabasador al Slovaciei în Ungaria: „Mulţumită a cinci ani de aţîţare a opiniei publice cu ajutorul unor prejdecăţi istorice, societatea slovacă nu este pregătită pentru reconciliere. Pericolul maghiar este încă prezent în subconştientul său”. Sondajele de opinie arată că 42% din cetăţenii de naţionalitate slovacă se tem că „scopul ascuns al membrilor minorităţii maghiare este modificarea graniţelor şi anexarea la Ungaria a regiunilor din sudul Slovaciei”. Cea mai bună modalitate de reconciliere este ca ambele părţi să depăşească tendinţele conflictuale şi să încerce să soluţioneze problemele comune. Însă în situaţia prezentă, aceasta aduce mai mult a utopie.

Wolfgang Wittstock: „Dacă avem nevoie neapărat de un model care să ne orienteze şi să ne lumineze atunci cînd proiectăm un spaţiu al armoniei interetnice, acest model, unul autohton, îl poate constitui tocmai acea proclamaţie de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia”

Consider, că este foarte bine să cunoşti cît mai multe despre felul în care relaţiile majoritate–minorităţi /minoritate au cunoscut o armonizare exemplară în alte părţi. Totuşi cred că un model nu poate fi şi nu trebuie copiat întrutotul. Cred de asemenea că fiecare stat va trebui să-şi creeze propriul model al relaţiei majoritate–minorităţi, ţinînd cont de condiţiile specifice — istorice, politice, social–culturale — ale statului respectiv şi ale fiecărei entităţi etnice care trăieşte în acel stat. Iar prima condiţie pentru crearea unui astfel de model specific pentru o anumită ţară — de exemplu un model transilvănean sau românesc — care să fie pe urmă prezentat în rîndul modelelor europene în acest domeniu, consider că trebuie să fie un dialog deschis, despre ceea ce o parte sau cealaltă poate să numească confuzii, respectiv prejudecăţi. Iar intervenţia mea doreşte să fie o contribuţie la un asemenea dialog, pe care îl consider deosebit de necesar.

O primă gravă confuzie care se face uneori în legătură cu minorităţile naţionale este aceea de a denumi persoanele care aparţin acestor minorităţi drept străini. Este o chestiune destul de supărătoare pentru persoanele vizate. Las la o parte chestiunea cetăţeniei. Dar trebuie arătat că o mare parte din minorităţile care există azi în România, trăiesc pe aceste meleaguri chiar dinainte de a se fi format primele structuri statale româneşti. Aceste minorităţi, în decursul secolelor, şi-au adus o contribuţie însemnată la progresul, la dezvoltarea economică şi culturală a zonelor în care s-au aşezat, şi de aceea, cu totală îndreptăţire, ei pot numi această ţară în egală măsură şi patria lor.

O altă confuzie care se face deseori este ideea că acordarea unor drepturi minorităţilor, chiar acordarea unor anumite forme de autonomie (comunitară, culturală, chiar teritorială) ar slăbi statul unitar şi ar duce la dezintegrarea acestuia, la secesiune. În general specialiştii în materie consideră că mai degrabă contrariul e adevărat. Mai multe exemple sau modele europene, cum ar fi cel al Tirolului de Sud, arată că acordarea unor drepturi este urmată de stabilizarea relaţiilor interetnice. Din păcate, uneori aceste drepturi se acordă prea tîrziu, iar forţele extremiste se autonomizează şi nu mai pot fi ţinute sub control. (A se vedea mişcarea ETA din Ţara Bascilor sau ceea ce s-a întîmplat în Irlanda de Nord). Că teza aceasta este plauzibilă, o poate confirma un exemplu autohton: coloniştii saşi, chemaţi în secolul al XII-lea în ţară de regii unguri, pentru a apăra coroana–ţara (ad retinendam coronae), au primit în schimbul serviciilor aduse statului o autonomie teritorială, care a existat pînă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea. Niciodată această autonomie n-a prezentat un pericol pentru statul maghiar, ba dimpotrivă, desfiinţarea acelei autonomii a avut un efect invers, de slăbire a statului naţional maghiar.

Legată de acestă problemă este o altă teză pe care o consider eronată, şi anume cea conform căreia minorităţile naţionale ar constitui un pericol pentru stat şi naţiune. Este o confuzie des întîlnită chiar şi acolo unde nu te aştepţi la aceasta, şi o să demonstrez acest lucru cu un exemplu. Am o mare stimă pentru publicistul Ion Cristoiu şi citesc zilnic, dacă se poate, articolele sale de fond în „Evenimentul Zilei”. Într-unul din aceste articole, apărut în 03.08.1995, Ion Cristoiu făcea un inventar al problemelor cu care se confruntă ţările din Europa de Est după destrămarea blocului sovietic, a diferenţelor care au apărut în privinţa acestor probleme între ţările amintite. La punctul „Ponderea minorităţilor”, Ion Cristoiu scrie: „Minorităţile au fost mereu o problemă pentru ţările în hotarele cărora au fost cuprinse. Prin zarvă, ele au slăbit unitatea ţărilor, au făcut să se risipească multă energie, au deturnat atenţia de la problemele esenţiale ale ţării, au dus la tensionarea relaţiilor cu vecinii. Un exemplu zdrobitor îl reprezintă la ora actuală minoritatea maghiară din România, care reuşeşte, prin permanentă agitaţie, să distragă atenţia, ca într-o subtilă diversiune, de la adevăratele probleme ale ţării.” Regret, dar asemenea fraze nu se deosebesc cu nimic sau aproape cu nimic de ceea ce putem citi despre aceste probleme în „România Mare” sau „Politica”. În orice caz, consider că în viziunea noastră minorităţile naţionale nu trebuie considerate un pericol pentru naţiune şi stat, ci drept un factor de îmbogăţire a spectrului cultural şi chiar economic şi social dintr-o anumită ţară sau zonă geografică.

O altă confuzie care se face uneori în privinţa relaţiei majoritate–minoritate este afirmaţia conform căreia strădaniile pentru dialog interetnic ar avea caracter apolitic. Personal consider că opţiunea pentru dialog interetnic, pentru toleranţă înseamnă opţiune pentru democraţie, iar opţiunea pentru un naţionalism îngust are pentru mine conotaţia de dictatură, cel puţin în sensul dictaturii majorităţii etnice asupra minorităţilor naţionale.

În legătură cu acestă problemă aş dori să arăt că Legea bugetului de stat pe 1996 a adus o inovaţie, din punctul meu de vedere nefericită, în denumirea organizaţiilor minorităţilor naţionale, numindu-le, în articolul prin care se alocă anumite fonduri pentru presa, acţiunile culturale şi alte activităţi ale minorităţilor naţionale, „organizaţii nepolitice ale cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale”.

Denumirea consacrată prin Constituţie, Legile electorale, Legea partidelor politice, Legile bugetelor pe ’94, ’95, etc. este cea de „Organizaţii ale cetăţenilor aparţinînd minorităţilor naţionale”, iar inovaţia terminologică, introducerea calificativul „nepolitice”, poate sugera că minorităţile naţionale n-au ce căuta în politică, în viaţa publică, ceea ce contravine fireşte atît tradiţiilor autohtone, cît şi standardelor internaţionale stabilite, de exemplu, în documentele OSCE de la Copenhaga (1990) şi Helsinki (1992) sau în Convenţia-cadru privind protecţia minorităţile naţionale. Acest lucru este cu atît mai regretabil, cu cît participarea minorităţilor naţionale la treburile publice este unul dintre atuurile puternice ale Guvernului României atunci cînd se discută situaţia minorităţilor naţionale din ţara noastră, fiind considerată chiar un model ce ar putea fi preluat şi în alte ţări. De exemplu, Legea minorităţilor naţionale adoptată în Ungaria în 1993 prevede reprezentarea parlamentară a minorităţilor cam în felul în care acest lucru se întîmplă la noi, numai că modificarea legii electorale în acest sens a eşuat. (Revenind la chestiunea terminologică menţionată anterior, mai doresc să arăt că mi se pare foarte ciudat că Guvernul şi-a însuşit de fapt un amendament care anul trecut n-a fost acceptat de cele două Camere ale Parlamentului.)

O altă teză care consider că ar trebui folosită cu prudenţă în discutarea problematicii minorităţilor naţionale este cea a reciprocităţii. Prezentîdu-vă un citat din alocuţiunea preşedintelui Iliescu la ceremonia inaugurală a celei de-a 94-a Conferinţe a Uniunii Interparlamentare (Bucureşti, 09.10.1995), vă veţi da seama la ce mă refer: „Consider că azi, experienţa României în atît de delicata problemă a minorităţilor naţionale poate servi drept exemplu pentru oricine: nivelul asigurării, de jure şi de facto, a drepturilor acestora depăşeşte în mod uşor verificabil standardele internaţionale şi europene în materie, şi depăşeşte cu mult nivelul drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor româneşti din statele vecine. Iar celor care mai pun la îndoială acest lucru le răspundem deschis: sîntem oricînd dispuşi să convenim principiul egalităţii nivelelor şi formelor de protecţie a identităţii româneşti din ţara respectivă, cu cele ale nivelelor şi formelor de protecţie a identităţii minorităţii respective din România.” Fireşte, nu am nimic împotrivă ca grupurile etnice româneşti din afara graniţelor ţării să beneficieze de toate drepturile pe care şi le doresc şi de toate drepturile de care beneficiază sau le reclamă minorităţile naţionale din România. Consider însă că principiul reciprocităţii nu trebuie absolutizat, fiind considerat singurul indicator în acordarea unor drepturi minorităţilor naţionale. După cum am arătat deja la începutul intervenţiei mele, în armonizarea relaţiilor interetnice, a relaţiei majoritate–minoritate, un rol primordial îl au condiţiile specifice ale istoriei, ale existenţei unei minorităţi naţionale sau ale minorităţilor naţionale în ansamblu pe teritoriul unui anumit stat. În plus, trebuie luat în seamă că principiul reciprocităţii implică într-un anumit sens ideea de colectivitate, de drepturi colective — lucru pe care eu personal îl găsesc corect, dar care nu se află în concordanţă cu teoria conform căreia drepturile minorităţilor naţionale sînt drepturi ale omului şi ca atare drepturi individuale.

Şi, în fine, o ultimă confuzie în această listă este afirmaţia că pe teritoriul unui stat naţional ar putea să existe doar un singur popor, cel al etniei majoritare. Că nu poate să fie aşa, o demonstrează minoritatea etnică a sorbilor din Germania, o populaţie de origine slavă, care trăieşte în landurile Saxonia şi Branderburg şi care se consideră un popor de sine stătător. Anul trecut, o delegaţie română formată din peste 20 de persoane (parlamentari, funcţionari din structurile guvernului, ziarişti) a avut prilejul să viziteze zona în care trăieşte această populaţie, să studieze modalităţile prin care sorbii reuşesc să-şi păstreze identitatea etnică, lingvistică şi culturală. În legătură cu această vizită de documentare doresc să vă relatez următoarea întîmplare. Tot timpul, partenerii noştri de discuţie au folosit termenul „das sorbische Volk”, de exemplu, în denumirea „Stiftung für das sorbische Volk”, adică „Fundaţia pentru poporul sorb”, prin care Guvernul Federal şi landurile menţionate subvenţionează activităţile culturale ale sorbilor, iar traducătoarea, venită cu noi din România, bine şcolită, a tradus consecvent expresia „sorbische Volk”, de fapt „poporul sorb”, cu cuvintele „minoritatea sorbă” sau „populaţia sorbă”. La un moment dat, am atras atenţia asupra acestei nepotriviri, iar gazda noastră, un înalt funcţionar din Guvernul Federal, a confirmat: în cazul sorbilor este vorba de un popor care trăieşte pe teritoriul unui stat, în care majoritatea etnică este formată dintr-un alt popor.

De ce am amintit de acestă vizită şi de această întîmplare cu caracter anecdotic? Pentru a ajunge la un citat din cuvîntarea pe care preşedintele Germaniei, Roman Herzog, a rostit-o anul trecut (16.05.1995), cu ocazia vizitei sale în România , în faţa celor două Camere ale Parlamentului român. Este vorba de propoziţia: „convieţuirea unor popoare diferite are în Transilvania şi Banat o lungă tradiţie”, care a stîrnit protestul unor cercuri naţionaliste, cu motivarea că afirmaţia preşedintelui german ar denatura realităţile din România.

Vreau să arăt în acest context că saşii transilvăneni s-au definit secole de-a rîndul drept un popor de sine-stătător şi au fost recunoscuţi ca atare, de exemplu, de regele Matei Corvin. De asemenea, în rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, prin care s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România, termenul de popor nu se foloseşte în sens restrictiv. Citez din punctul III al Declaraţiei:

„III. [...] Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Deci, dacă se contestă cele spuse de preşedintele Germaniei, atunci ar trebui în acelaşi moment contestată şi această proclamaţie, care este de fapt actul de naştere a României Mari.

Personal subscriu la ideea că în vederea armonizării relaţiilor majoritate–minoritate trebuie respectate tradiţiile multiseculare ale convieţuirii precum şi condiţiile social–politice actuale. Dacă avem nevoie neapărat de un model care să ne orienteze şi să ne lumineze atunci cînd proiectăm un spaţiu al armoniei interetnice, acest model, unul autohton, îl poate constitui tocmai acea proclamaţie de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, deşi azi, din păcate, foarte puţini politicieni ai majorităţii etnice îşi mai amintesc, din cînd în cînd, de acel document şi mai ales de conţinutul său.