Multiculturalitatea
în concepţia spaţială a bisericilor medievale din Transilvania*
Paul Niedermaier
În lumina
arhitecturii ecleziastice, România este una din cele mai interesante zone ale
Europei: aici se întîlnesc şi se întretaie două sfere mari de cultură
— cea bizantină şi cea occidentală. Aceste sfere se
manifestă în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în
mod diferit: dincolo de începuturile ei, prima zonă se înscrie în aria
arhitecturii bizantine, cea de a doua face o sinteză originală a
arhitecturii de filiaţie bizantină şi cea gotică, iar
arhitectura medievală transilvăneană este strîns legată de
cea occidentală, prezentînd însă conexiuni multiple cu arhitectura
Peninsulei Balcanice.
Pentru a
înţelege specificul ei multicultural, este util să pornim de la
modelele de bază. După istoricul de artă R. Hamann,
diferenţele dintre acestea îşi au originea în confruntarea, de acum
un mileniu şi jumătate, între cultura dezvoltată a
antichităţii tardive şi lumea primitivă, dar viguroasă
a popoarelor barbare. În această înfruntare, biserica avea două
alternative:
—
să-şi menţină nivelul înalt de dezvoltare a culturii
antice, procedînd la o închidere ermetică faţă de
emulaţiile lumii noi;
— să se
deschidă acesteia, ceea ce însemna însă o coborîre la nivelul
scăzut de dezvoltare a lumii barbare.
Prima
soluţie a fost adoptată, sub oblăduirea imperială, la
Constantinopol, ducînd în ortodoxism la o biserică elitară, la forme
ostile unor evoluţii relevante şi implicit la un caracter relativ
unitar al formelor. În schimb, în apusul Europei, biserica a avut un caracter
mai popular, a cunoscut o evoluţie accentuată, formele fiind,
implicit, mai neunitare.
În arhitectura
românească din Transilvania formele multor biserici sînt departe de
modelele de rezolvare clasică de filiaţie bizantină,
fără să lipsească însă trăsături ale acestor
modele. Diversitatea bisericilor nu este o manifestare a unei evoluţii
dogmatice sau statistice ci, în primul rînd, o problemă a raportului între
adoptarea formelor caracteristice mediului general transilvănean şi
recepţionarea influenţelor de filiaţie bizantină.
Arhitectura religioasă românească din Transilvania şi-a
găsit pe această bază o tradiţie proprie — de exemplu în formele
bisericilor de lemn din Maramureş.
Cît ştim
pînă în prezent, şi ca urmare a caracterului elitar al bisericilor de
filiaţie bizantină, rapoarte sociale nu sînt reflectate în cadrul
monumentelor; în funcţie de utilizarea concretă, anumite
încăperi erau accesibile doar unei anumite categorii a populaţiei.
Fiind vorba, în plus, deseori, de ctitorii ale unor persoane cu
posibilităţi limitate, nu se punea decît în mică
măsură problema construirii unor biserici mari. La schimbările
ulterioare, nu prea frecvente, a fost adăugată cîte o încăpere
suplimentară, fără ca aceasta să afecteze substanţa
veche a monumentului.
În schimb,
şi la edificiile mici s-a acordat o atenţie deosebită sistemului
de boltire. Semnificativă, în acest sens este mica biserică din
Gurasada: ea ocupă doar a 30-a parte din suprafaţa catedralei din
Alba Iulia dar este complet boltită şi prevăzută cu o
turlă; chiar şi la bisericile de lemn au fost executate, deseori, pseudoboltiţi.
Datorită
atenţiei acordate sistemului de boltire, structura spaţială a
acestor monumente româneşti este foarte expresivă. Enoriaşul,
din naos, este confruntat cu două elemente:
— la nivelul
lui, relativ întunecat, se găseşte iconostasul strălucitor
şi în spatele acestuia altarul, toate acestea legate strîns de procesele
liturgice ale serviciului divin ale instituţiei bisericeşti;
— într-un plan
cu totul diferit, inaccesibil oamenilor, dincolo de o zonă obscură,
în lumina relativ abundentă a turlei, apare Isus Pantocratorul, ca un
element central al credinţei. Cele două elemente esenţiale
(legate de sferele religiei respectiv credinţei) în funcţie de
poziţia unuia faţă de altul, pot avea un caracter mai mult sau
mai puţin convergent respectiv divergent. La bisericile mai mici lipsa
turlei înseamnă implicit şi o prevalare a enoriaşului de lumina
care sugerează mîntuirea în Isus Christos.
Bisericile de filiaţie romano-catolică
(occidentală)
Monumentele
medievale de acest gen prezintă un spectru foarte amplu de soluţii.
Dar, spre deosebire de bisericile româneşti, la bisericile
săseşti, maghiare sau secuieşti problema principală nu este
gradul recepţionării modelelor clasice, central-europene; se pune în
primul rînd întrebarea ce se recepţionează — semnificaţia
dogmatică, stilistică şi socială a modelelor acceptate.
De o
importanţă deosebită sînt în acest context bisericile parohiale,
ridicate de o comunitate. Ele trebuiau să fie, în primul rînd,
spaţioase (de exemplu bisericile parohiale săseşti din Cincu sau
Cisnădie nu sînt esenţial mai mici decît catedrala din Alba Iulia),
fapt legat, desigur, şi de situaţia materială prosperă în perioada
de construcţie a comunităţilor care le-au ridicat. De asemenea
s-a pus problema adaptării lor permanente la nevoile momentane ale
parohiei, de exemplu şi în sensul transformării edificiilor în
biserici cetăţi.
Mai ales
într-o primă perioadă, monumentele ecleziastice reflectă o
întreagă gamă de aspecte sociale (relaţiile dintre cler şi
comunitate, respectiv nobil sau grav, dintre aceştia din urmă şi
comunitate), toate aceste raporturi fiind evidenţiate de existenţa
sau lipsa, respectiv dimensionarea unor spaţii precum şi de încadrarea
lor în structura spaţială generală. Într-o etapă timpurie,
romanică, mai ales la bisericile maghiare / secuieşti este deosebit
de semnificativă existenţa tribunelor pentru nobil, iar într-o
etapă mai tîrzie, mai întîi la bisericile săseşti şi în perioada
goticului generalizat, separarea unui spaţiu amplu pentru cler. Ca un
exemplu sugestiv privind raportul între spaţii, rezultat din încadrarea
lor în structura generală, poate fi dată biserica Harina: corul ei se
găseşte la un nivel superior în comparaţie cu nava centrală
iar tribuna de vest este plasată la o cotă şi mai ridicată.
Dar
deosebirile mari dintre biserici rezultă în primul rînd din concepţia
spaţială, care permită o distincţie clară între trei
categorii de edificii.
1. Biserica
romanică este formată din corpuri cu forme diferite, alăturate
în mod aditiv. Centrul ei compoziţional este nava centrală sau sala,
corul constituind, în fond, un relicuar imens, care completează nava. În
acest fel structura reflectă adorarea sfinţilor, prezenţi prin
relicviile altarelor, şi, în acelaşi timp, reflectă
credinţa dominantă a omului medieval în miracole, legate de aceste
relicvii — ceea ce era, cum remarcă K. Heussi în compendiul lui asupra
istoriei bisericii, o trăsătură specifică epocii
respective. Gama mare de spaţii cu caracter deosebit, existente în jurul
diferitelor altare, ţine seama de preferinţele concrete ale
credincioşilor.
2. La biserica
gotică monumentală avem de-a face cu un spaţiu unitar, Casa
Domnului, structurată în partea ei inferioară accesibilă
oamenilor, în compartimente folosite ca navă, cor etc. După cum a
arătat G. Bandmann în lucrarea lui asupra semnificaţiei arhitecturii
medievale, această casă a Domnului a fost concepută ca
întruchiparea pe pămînt a Cetăţii Sfinte „Noul Ierusalim,
gătit ca o mireasă”, cu „zidul [...] construit din iaspis şi
cetatea [...] de aur curat, ca sticla curată”, fără „templu,
pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi mielul sînt templul ei”
(Apocalipsa 21); în acest context vitraliile bisericii urmau să sugereze
zidurile din pietre preţioase iar pictura murală comunitatea
sfinţilor; totodată, răspîndirea bisericii-hală în locul
bazilicii duce, prin slăbirea momentului de orientare spre est, la o
diminuare a importanţei corului şi altarului.
3. Biserica protestantă
a fost concepută, fireşte, mai prozaic, ca o casă a serviciului
divin — aceasta în forma unitar închegată a Casei Domnului, în care a
dispărut compartimentarea.
Remarcabilă
este deosebirea esenţială între tipurile de edificii. Faţă
de bazilicile şi bisericile-hală, strîns legate de tradiţia
clasică a Europei Centrale, bisericile-sală modeste prezintă
unele particularităţi ale concepţiei. De la început ele erau
lipsite, în bună parte, de pluritatea opţional–spaţială
pentru un anumit altar, încadrat într-un spaţiu specific. Ulterior,
orientarea spre altarul principal, combinată cu o compartimentare mai
pronunţată, primeşte o importanţă deosebită,
atenuată sau evitată doar tîrziu.
În
evoluţia concepţiei spaţiului, specificul contribuţiei
diferitelor populaţii distincte ale Transilvaniei — distrincte în primul
rînd social — a fost deosebit. Pentru început, în perioada stilului romanic
bisericile maghiare (Cetatea de Baltă, Harina etc.) erau deosebit de bogat
tratate. Cele săseşti, deşi erau deseori bazilici
spaţioase, au fost totuşi iniţial deosebit de sobre, o tratare
mai bogată apărînd doar ceva mai tîrziu (fapt ce trebuie pus,
probabil, în legătură cu concepţiile religioase ale
coloniştilor). Bisericile secuieşti, de regulă mici, erau în
general şi simple, hotărîtor în acest context fiind mai curînd motive
economice. Acestea au determinat şi în perioada goticului o schimbare a
rolului contribuţiilor diferitelor populaţii, accentul căzînd
asupra bazilicilor şi bisericilor hală din oraşe şi zone
viticole — deci din zone săseşti. Ulterior a intervenit în acest sens
o oarecare nivelare, deosebirile majore devenind cele confesionale — legate
doar indirect de situaţia socială şi, de atunci, şi
naţională.
Pornind de la
marile sfere culturale şi determinările economice, sociale,
naţionale ale arhitecturii ecleziastice din Transilvania, am încercat
să relevăm textura complicată, multiculturală şi
multinaţională a acestei arhitecturi. Ea se dezvoltă în cîmpul
de tensiune dintre arhitectura clasică, pretenţioasă, şi
posibilităţile reduse ale majorităţii
comunităţilor.
Dacă
incidenţa soluţiilor clasice conturează deosebit de pregnant
multiculturalitatea spaţiului transilvan, cu diferenţele mari dintre
comunităţi, tocmai la nivelul soluţiilor simple, a bisericilor-sală
modeste din mediul rural, se realizează conexiunea dintre aceste culturi.
Fără ca ele să-şi piardă personalitatea, sub
imperativul posibilităţilor limitate se reduce distanţa dintre
schemele concepţionale, o influenţare reciprocă devenind astfel
posibilă.
*Materialul de faţă a fost elaborat pentru
simpozionul „Multiculturalitate în arhitectura ecleziastică din
Transilvania” organizat de Liga Pro Europa la 10-11 iunie 1994 la
Tîrgu-Mureş.
*
Paul Niedermaier, absolvent al Institutului
de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, în 1961. Este profesor la
Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu, unde predă Istoria
Urbanisticii. Autor a peste 50 de studii şi a două cărţi
apărute în România, Germania şi Austria.