La Roumanie contemporaine

Approches de la „transition”

sous la direction de: Nicolas Pélissier, Alice Marrié, François Despres

Editions L’Harmattan, Paris, 1996

Apărută în cadrul prestigioasei colecţii îngrijite de Catherine Durandin „Aujourd’hui l’Europe” („Astăzi Europa”), această lucrare colectivă ilustrează, prin seriozitatea şi competenţa abordării unei problematici foarte diverse, faptul că: „Sfîrşitul războiului rece îi confruntă pe europeni cu enorme mutaţii şi deschide perspective unitare. Şi totuşi, se desenează noi frontiere şi fracturi. Europenii trăiesc o competiţie uneori hegemonică, alteori frustrantă, pentru a accede la un nivel de dezvoltare presupus normal?”

Atît colectivul de coordonatori cît şi autorii studiilor propriu-zise şi-au dorit o reflexie pluridisciplinară (semnatarii sînt specialişti în antropologie, drept, economie, geopolitică, ştiinţe politice). Avem la dispoziţie, se spune în Prefaţă, o carte „pe mai multe voci” care pune în scenă „România anilor de după 1989, o Românie fragilizată şi tensionată de dinamici contradictorii”. Volumul apare la mai mult de cinci ani după ziua de 22 decembrie 1989, cînd elicopterul prezidenţial s-a înălţat avînd la bord „odiosul” — pe atunci! — cuplu Ceauşescu, şi cu puţin înainte de schimbările  fundamentale petrecute cu ocazia alegerilor din noiembrie 1996. După o scurtă perioadă de apogeu a simpatiei internaţionale de care s-a bucurat România, s-a declanşat „pseudo-misterul românesc” ce trebuia treptat limpezit. În ochii Occidentului, România a rămas mult timp „ţara vinovată” căci „preşedintele ei îi chema pe minerii din valea Jiului la Bucureşti pentru reglarea conturilor cu opozanţii, studenţii, intelectualii rămaşi credincioşi valorilor libertăţii şi unui anticomunism de fond ce ţinea loc de credinţă”. Autoarea prefaţei, Catherine Durandin, profesor responsabil al Departamentului Român al Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale, ne previne că lucrarea se situează în afara prejudecăţilor occidentale şi anchetează pe teren concret, trăit, de aspiraţii, de frustrări, de manipulări efective, îndrăzneţe sau secrete. „Punctul nodal al fragilităţii româneşti, afirmă prefaţatoarea, se află în non-valoarea Politicului, asociat cu un pragmatism perfect cinic în politica externă”, calificată în acest text, pe drept cuvînt, drept a „tuturor azimuturilor”. Această non-valoare a Politicului are drept periculoasă contrapondere un fel de naţionalism reflex de supravieţuire.

Cele zece substanţiale studii din cuprins sînt organizate în patru mari secţiuni: I. Identităţi şi culturi; II. Economia şi mass-media; III. Politici şi strategii; IV. Mituri şi credinţe. Oricît de sumară s-ar cere a fi această semnalare, nu putem să nu ne oprim, preţ de cîteva rînduri, la studiile ce compun aceste secţiuni, căci fiecare în parte o merită cu prisosinţă. În cadrul primei secţiuni, studiul intitulat Cîteva imagini ale sistematizării, fără a neglija documente autentice privind „sistematizarea înaintea sistematizării”, se bazează pe o cercetare pe teren, desfăşurată în zona Snagov, de către Chantal Deltenre-de Bruycker, etnolog la École des Hautes Études en Sciences Sociales. Aflăm, de pildă — oare cîţi ştiu acest lucru? — că un Memoriu referitor la problema construirii de locuinţe ieftine în România, redactat în septembrie 1941, la cererea Mareşalului Antonescu, evalua nevoile în locuinţe populare, atît în mediul urban cît şi în cel rural, şi definea „elementele pentru sistematizarea locuinţelor cu preţuri mici” la scară naţională. „Aplicarea planului de sistematizare la Snagov, aşa cum am putut să observ şi aşa cum mi-a fost descrisă între anii 1991-1993 de cei „demolaţi”, apoi de alte persoane, arată în ce măsură s-a săpat o prăpastie între imaginile date la pornire (în acord cu cele vehiculate de mass-media occidentale) şi cele pe care am încercat să le restitui aici prin discursul politic, ideologic şi mai ales cu ajutorul localnicilor, care au trăit în mod nemijlocit sistematizarea”.

Claude Karnoouh, profesor invitat al Universităţii Babeş–Bolyai din Cluj, în al doilea studiu din această primă secţiune (Cîteva observaţii privitoare la Transilvania), abordează problema minorităţii maghiare, problemă care ocupă din nou avanscena politică şi culturală transilvăneană, reluînd două dintre ele: autonomia administrativă şi reînfiinţarea Universităţii maghiare de la Cluj, cerute de reprezentanţii UDMR, pentru a semnala: „în soluţiile propuse de responsabilii politici unguri pericolul de excludere care ameninţă minoritatea maghiară din Transilvania şi, pe de altă parte, în jocul provocărilor speculative între naţionalismul român şi maghiar, primejdiile care minează societatea în ansamblul ei”. După o lucidă analiză, a argumentelor pro şi contra, autorul îndeamnă părţile la moderaţie şi — arătînd că „infernul este întotdeauna pavat cu bune intenţii”, iar „istoria acestui secol copleşită de discursuri umaniste, patriotice, istorice şi juridice, n-a făcut decît să ilustreze acest proverb în modul cel mai sîngeros” — conchide că „cel mai mult este departe de a fi întotdeauna şi cel mai bun dacă, neîncetat prezentă în mintea noastră, rămîne grija faţă de tineri, a cărei povară o ducem”.

Foarte interesant este punctul de vedere dezvoltat de Gina Stoiciu (profesor la Departamentul Comunicaţii al Universităţii Québec, Montréal) în amplul eseu: Intelectualiii între putere şi morală: cazul României. Pentru fiecare, autoarea oferă şi exemplul tipic: Silviu Brucan pragmaticul, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu – oportuniştii, Andrei Pleşu – politicianul, iar moralistul – Gabriel Liiceanu. În categoria opozanţilor, Gina Stoian discerne între „Opozantul din resentiment” (Octavian Paler), „opozantul modern” (Mircea Dinescu) şi „opozantul disident” (Doina Cornea). Concluzia autoarei este tranşantă: „Fiecare generaţie de intelectuali este obligată să dea socoteală. Cea de azi, a postcomunismului, e obligată la un dur examen de conştiinţă: să depăşească compromisul tăcerii şi să vindece plăgile unei patologii sociale care iese la lumina zilei. Dar şi să se angajeze public, fără a trăda un ideal în mod esenţial moral şi spiritual”.

A doua secţiune a cărţii pe care o semnalăm cuprinde, la rîndu-i, trei studii. În primul, Multiple viteze ale economiei româneşti, de Christophe Chatelot (corespondent al ziarului „Le Monde” la Bucureşti, co-fondator al revistei „Le fil franco–roumain”), autorul creionează portretele unor oameni de afaceri români de succes precum Ion Ţiriac, Mihai Cârciog, Viorel Cataramă, Victor Stănculescu sau Gheorghe Păunescu, apoi prezintă „investitorii străini pierduţi în noua junglă”, incertitudinile reformei şi obstacolele aşezate în calea privatizării, încheind cu constatarea că „economia ţării pare să funcţioneze cu două viteze: pe de o parte, sectorul privat în plină creştere; pe de alta, prăbuşirea sectorului public, măsurabilă prin scăderea cu aproape 50% a producţiei industriale în cinci ani şi falimentul serviciilor de sănătate”.

Noua dezordine mediatică românească: Mit sau realitate? de Nicolas Pélissier (ataşat pentru probleme de învăţămînt şi cercetare la C.E.L.S.A. — Université Paris IV, responsabil de proiect la „Programme de communication” la C.N.R.S.) abordează cu o incontestabilă competenţă fostele şi noile forţe organizatoare care structurează peisajul mediatic românesc; factorii de integrare legaţi de moştenirea trecutului, presiunea statului, presiunea societăţii, presiunea ierarhică — în organizaţii, dar şi căutarea de noi forme de integrare: pluralizarea spaţiului public, reificarea structurilor şi profesionalizarea actorilor. „În concluzie, afirmă Nicolas Pélissier, peisajul mediatic românesc nu-i haotic decît în aparenţă”. Normelor şi criteriilor tradiţionale le-au urmat noi reguli. „Or, ansamblul confuz al acestor comportamente, chiar dacă pot fi asemănate cu dezordinea, dovedeşte mai degrabă căutarea voioasă şi disperată a unei noi ordini”.

Noël Zeilinger, (membru al A.J.E.C.T.A. — Asociaţia Tinerilor pentru Studiul şi Conservarea Trenurilor de Altădată), ataşat al administraţiei oraşului Paris, ghid-interpret, propune pentru ultimul — dar nu şi cel din urmă — studiu al acestei a doua secţiuni o temă interesantă şi incitantă, şi în acelaşi timp inedită: De la raţionalitate economică la simbolica politică: Rolul Căilor Ferate în imaginarul naţional românesc, încheind precum urmează: „În ce priveşte calea ferată, misiunea ei de durată va trebui să se rezume la o frază: să deservească esenţialul sau, mai exact, să transporte fluxurile de călători şi mărfuri pe principalele axe, cu potenţialul uman indispensabil”.

A treia secţiune a volumului în discuţie, Politici şi strategii, propune trei substanţiale studii, nu mai puţin lipsite de interes decît cele semnalate pînă acum. Astfel, François Despres (doctorand în geopolitică la Université Paris VIII, fost ataşat la Ambasada Franţei la Bucureşti) îşi începe cercetarea  intitulată Politica externă a României,  pradă propriilor contradicţii, cu motto-ul: „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Evocarea istoriei relaţiilor externe ale României porneşte de la constituirea, în 1861, a regatului României, şi ajunge la anul 1989, cînd la putere au ajuns „persoane apropiate de curentul Perestroika şi care în cea mai mare parte îşi făcuseră studiile în Uniunea Sovietică”. Autorul analizează politica externă prudentă a României, singura care a încheiat, dintre fostele ţări socialiste, un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, în aprilie 1991, prima care a recunoscut independenţa Republicii Moldova în august 1991, dar şi cea care s-a opus Convenţiei Democratice care cerea unirea imediată dintre cele două ţări-surori, analizează, de asemenea, relaţiile cu ţările fostei Iugoslavii, sprijinul tacit acordat Serbiei în contextul crizei  şi al războiului. Tot România, afirmă autorul, a fost printre ultimele ţări care au recunoscut noile state apărute din sînul fostei Iugoslavii, în 1993. În noua situaţie strategică internaţională, Bucureştiul a fost obligat să-şi reconsidere poziţia pe continent şi să-şi revizuiască ansamblul relaţiilor internaţionale, dovedind, în fine, un interes crescînd pentru instituţiile occidentale şi încercînd să-şi schimbe imaginea externă, din ce în ce mai degradată după 1989. Un capitol aparte îl ocupă analiza raporturilor dificile ale României cu vecinii săi, şi studiul se încheie  cu un amplu citat dintr-o declaraţie  a preşedintelui Iliescu la o conferinţă de presă din octombrie 1994 privind întărirea relaţiilor economice cu Rusia (citat care ar merita să fie redat în întregime, fiind exemplar pentru orientarea din acea perioadă a politicii externe a României).

În acceaşi sferă a politicului se înscrie următorul studiu al acestei secţiuni, peisajul politic românesc: Rolul şi limitele instituţiilor politice în „tranziţia” către democraţie, de Alice Marrié (doctorand în ştiinţe politice la Institut d’Études Politiques de Strasbourg). Cercetare de ample dimensiuni, ea singură ar fi putut constitui obiectul unui volum aparte. Pornind de analiza noii Constituţii din 1991, autoarea abordează teme stringente precum „Democraţia originală” în căutarea democraţiei liberale, explozia partidelor politice după 1989, clasa politică din România şi diversitatea ei, Parlamentul ca oglindă a unei schimbări culturale, politice şi sociale; limitele puterii; preşedintele şi premierii săi, limitele controlului parlamentar asupra activităţii executive; Parlamentul în căutarea unei legitimităţi; justiţia în căutarea dreptului; începuturile dificile ale Curţii Constituţionale; explozia mass-media; o apărare mai activă şi mai eficace a intereselor profesionale şi categoriale; rolul determinant al organizaţiilor civice, (...) remanenţa modului de organizare comunistă; dezvoltare inegală şi incertă a noilor configuraţii sociale, pentru ca rezultatul constatat al confruntării dintre două modele de orgazare să fie: „o societate duşmană sie-înseşi”.

Cătălin Zamfir (director al Institutului de Cercetări privind Calitatea Vieţii din cadrul Academiei Române) ne propune studiul: Politica socială a României în tranziţie: ipoteze pentru explicarea unui paradox. În deplină cunoştinţă de cauză, prin însăşi natura ocupaţiilor sale cotidiene, autorul discerne în cadrul politicii sociale din România post-revoluţionară două etape: „etapa reparatorie” şi „politica socială în condiţiile tranziţiei spre o economie de piaţă”. Explicînd necesitatea stringentă a primei etape prin situaţia pre-revoluţionară (lipsa produselor, şomajul mascat ca şi cel necunoscut, etc.) Cătălin Zamfir face o analiză atentă a măsurilor de protecţie socială luate în diferite etape, a oportunităţii lor, explică mecanismele politico-sociale, intervenţiile şi proiectele politice din a doua etapă şi prezintă politica socială efectivă din perioada 1990–1993 precum şi prăbuşirea protecţiei sociale, arătînd că „în ciuda bunelor intenţii declarate explicit încă de la începutul tranziţiei şi repetate în toate programele politice, din cauza unui ansamblu de factori, în România, Statul a avut tendinţa să se retragă mai rapid din funcţiile sale sociale decît din cele economice rezultatul primilor ani ai tranziţiei a fost, paradoxal, un Stat social minimal şi un Stat economic maximal.”

Ultima secţiune a cărţii, consacrată Miturilor şi credinţelor, îi are ca autori pe Emil Marinescu (de la Universitatea Bucureşti, fost consilier arhiepiscopului Bucureştiului, preşedinte al Fundaţiei Ştefan Neniţescu) şi — pentru partea dedicată Bisericii greco-catolice — pe Vincent Cernea (medic, purtător de cuvînt în Franţa al Bisericii Unite a României).

În paginile rezervate Bisericii Ortodoxe, sînt abordate aspecte ca: povara trecutului, laicatul ortodox, timpul compromisurilor, biserica ortodoxă în faţa reînnoirii cultului şi a catehezei, deriva legionară, Biserica şi Garda de Fier, represiunea comunistă,  reînnoirea. Despre acest din urmă aspect, cel al reînnoirii, se afirmă că nu este decît la început de drum, căci „Biserica ortodoxă începe să-şi dea seama că nu mai are în faţa ei spaţiul »mioritic«, tridimensional, înţepenit în repetivitatea unor gesturi ancestrale”, ci o lume în mişcare, cea a relativităţii fără repere fixe, a cărei a patra dimensiune, cea temporală, este cel mai greu de cernut.

Mult mai redusă ca dimensiuni, dar nu mai puţin pertinentă, partea rezervată Bisericii greco-catolice se structurează pe trei secţiuni: „Persecuţia”, „Prezentul”, „Perspective de viitor”. Vincent Cernea arată aici că „în afara intoleranţei cu care e privită şi a agresiunilor pe care le suportă la ţară, Biserica Română Unită suferă de prea mare ignorare din partea mass-media naţionale. Presa scrisă greco-catolică  nu-i citită decît de proprii credincioşi şi nu ajunge în număr semnificativ decît în oraşe”. Graţie tinerilor pe care i-a trimis să se formeze la Roma, încă de la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica Greco-Catolică a avut un rol fundamental în redescoperirea latinităţii poporului român, în formarea  naţiunii române moderne, a conştiinţei sale de sine, a spiritualităţii şi culturii sale. Astăzi, întărită prin suferinţe şi sărăcie, şi fiind din nou conştientă de necesitatea aprofundării propriei sale identităţi orientale şi catolice, vocaţia sa pentru unitate revine în prim-plan.

În continuare, Biserica Romano-Catolică se bucură de un spaţiu mult mai redus, dar autorul studiului relevă faptul că „rămîne în sarcina catolicilor latini să deschidă o dezbatere delicată, dificilă şi dureroasă, aceea de a analiza exerciţiul autorităţii şi al puterii în sînul Bisericii. Marcată de un clericalism datorat în parte condiţiilor dificile de supravieţuire, Biserica Romană trebuie să treacă prin această despuiere în care superfluul va fi lăsat deoparte în profitul exercitării unei autorităţi spirituale. Astfel, va putea străluci  într-o societate căreia îi lipsesc tot mai mult  reperele”.

Încheind cu constatarea certă că „România se află în Europa, dar îi este foarte dificil să se menţină acolo” şi că „tranziţia se face cu durere”, coordonatorii ne fac plăcuta surpriză de a reproduce în final , în traducerea franceză a Sandei Stolojan, poemul lui Lucian Blaga, Cîntăreţi bolnavi.

Cornelia Cistelecan