Editorial

Mai mult decît un foc de artificii, anul 1989 a fost un cutremur. De la o zi la alta, s-au năruit eşafodajele unui sistem. De la o zi la alta, totul a fost pus sub semnul întrebării: istoria, geografia, ierarhia de valori. Cu toate acestea, milioane de oameni au izbutit, pentru o clipă, să fie fericiţi. Pieţele publice s-au umplut de cei care-şi proclamau, cu disperare, o libertate în care obosiseră să mai creadă.

Şi totuşi, la foarte scurt timp, au apărut şi primii kill-joy. În piaţa cochetă a acestui oraş central- european, unde scriem aceste rînduri, intoleranţa faţă de alteritate i-a făcut pe oameni să se încaiere pe viaţă şi pe moarte. De atunci acest precedent, cu cei şase morţi ai săi, a pălit în faţa imaginilor terifiante ale purificărilor etnice, pogroamelor şi războaielor care ne împresoară. Cum a fost posibil – este întrebarea care ne obsedează. Cum a fost posibil ca ura să divizeze regiuni, comunităţi, familii? O parte din răspuns se află în constatarea că ignoranţa şi intoleranţa, mînă în mînă, sînt astăzi tot mai răspîndite.

Paralel cu globalizarea informaţiei şi a schimbului, entităţi restrînse sau întregi popoare îşi întorc faţa de la lume, căutîndu-şi, cu o neobişnuită fervoare, rădăcinile. Tradiţiile locale, regionalismul sînt doar o modă sau remedii reale la utopia masificării planetare? În acest plonjon disperat în sine, pericolul ignorării, al negării sau chiar suprimării celuilalt este iminent. El, celălalt, cel diferit, minoritarul, „stă în calea fericirii noastre”. Orice pretext este binevenit pentru a institui o discriminare: rasa, culoarea, limba, religia, sexul, diferenţele sociale...

Unde este hotarul dintre îndreptăţită aspiraţie identitară şi intoleranţă? Cine-l va trasa, cînd şi conform cărei logici ?

Dacă Occidentul a reuşit, în general, să marginalizeze marile excluziuni, construind pe ruinele vechilor gîlceve un model integrativ, destul de flexibil pentru a reda Europei vechea ei dimensiune umană, nu acelaşi lucru se poate afirma despre perspectivele Estului. Aici, legitimitatea incontestabilă a aspiraţiilor  la demnitate naţională, îndelung reprimate de naţiuni imperiale, se perverteşte în naţionalism. Lipsesc atît fundamentele economice, cît şi voinţa politică, pentru a armoniza interesele majorităţii cu cele ale minorităţilor. Compatibilitatea tendinţelor identitare cu respectul pentru alteritate este, încă, de domeniul utopiei. Paradoxal, se ajunge mai uşor la Paris decît în capitala cutărei ţări vecine, iar un minoritar est-european are mai multe şanse de a-şi păstra identitatea undeva în Statele Unite, decît în oraşul în care s-a născut.

Sub ochii noştri, societatea multiculturală a Transilvaniei, cîndva parte a spiritualităţii europene, se destramă. Exodul saşilor şi evreilor, asimilarea armenilor şi şvabilor, conduc tot mai vizibil spre un model generator de aprehensiuni: polarizarea româno-maghiară. Ignorată, marginalizată, împinsă spre brutalitate, comunitatea cea mai numeroasă, romii, îşi proclamă zgomotos devenirea. Cum va arăta această nouă convieţuire, care va fi preţul şi cine-l va plăti?

Altera nu-şi poate propune să răspundă la toate aceste întrebări, dar se va strădui să le găzduiască. Ea aspiră să fie un forum de dezbatere, un mediator, un martor de bună credinţă, ambiţionînd, poate, în secret, să umple un gol. Să informeze şi să formeze, aducînd mai aproape de noi ceea ce este valoros în acest spaţiu de reflecţie. Şi prin aceasta, proiectul european la noi acasă.

A-l cunoaşte, a-l înţelege, a-l respecta şi, de ce nu, a-l preţui pe celălalt nu mai este, credem noi, un exerciţiu retoric, ci o condiţie a supravieţuirii.

Editorii