Editorial

Altera iniţiază, cu acest număr, publicarea unei serii de articole consacrate diferitelor aspecte ale federalismului: de la federalismul subnaţional, la cel supranaţional, trecînd prin epoci, zone geografice şi situaţii specifice diferite.

Considerăm că această dezbatere, prea îndelung amînată — federalismul fiind încă unul din tabu-urile ocolite atît de clasa politică, cît şi de marea majoritate a elitei intelectuale — a devenit una de actualitate. Reflecţia asupra structurii statului, a presiunii regionaliste şi globaliste la care acesta este supus, ocupă un loc tot mai vizibil în preocupările mediilor academice, dar şi politice. Unul din răspunsurile posibile este federalismul, care are atît fervenţi susţinători, cît şi redutabili oponenţi.

România nu trebuie să lipsească din acest efort intelectual, dacă nu doreşte să rămînă prizoniera unui dogmatism păgubos. În jurul nostru, s-au descompus false federaţii, altele noi, autentice, s-au format. State naţionale europene, al căror caracter unitar părea definitiv stabilit, evoluează spre soluţii federaliste, implicite sau explicite. Spania, Marea Britanie sau Belgia sînt ilustrări eclatante. Federalismul pare tot mai adecvat principiului subsidiarităţii, un principiu ecleziastic clasic, a cărui revenire în forţă are evidente legături cu dialectica localism-globalism. Federalismul aduce cu sine, între altele, şi rezolvări valabile legate de identitatea de grup, dă autonomiei valenţele comunitare şi de solidaritate care-i lipseau, atenuează instinctele secesioniste.

Studiile publicate de Altera nu ascund că federalismul nu poate şi nu trebuie să fie privit ca un panaceu universal. Funcţionarea federaţiilor este condiţionată de gradul lor de democraţie şi pluralism. Este de necontestat însă că, spre deosebire de statul unitar centralizat, flexibilitatea implicită a structurilor federale este mai adecvată soluţionării multiplelor probleme globale care au ajuns să privească pe fiecare cetăţean al lumii şi să-i afecteze existenţa în modul cel mai direct cu putinţă, oricît de departe s-ar afla de megapolisul cosmopolit.

Europa Centrală a fost adesea „bîntuită” de tenţatia federalistă. Romanticii tîrzii vedeau într-o Europă Centrală (con)federativă un răspuns la diversitatea identitară a zonei, un antidot la competiţia dintre naţionalisme şi o soluţie rezonabilă pentru păstrarea valorilor regionale care au creat, de-a lungul secolelor, legături la fel de puternice şi legitime între indivizi şi comunităţi ca şi statele sau naţiunile înseşi.

Unele aspiraţii federaliste central-europene s-au tradus şi în structuri statale. După primul război mondial, Iugoslavia şi Cehoslovacia au ales această cale, nu în ultimul rînd pentru a asigura împlinirea naţională a grupului etnic dominant. Încercarea lor de a armoniza naţionalismul cu federalismul, a condus — s-a putut vedea — la dezintegrare.

Această moarte rapidă, însoţită de convulsii cumplite, a compromis, zice-se, ideea federalismului. Naţionaliştii fac o adevărată axiomă din pericolele devolutive ale federalismului, încercînd să reabiliteze statul naţiune, pentru ale cărui carenţe endemice vădesc o suspectă indulgenţă.

Altera începe seria federalismului cu consideraţiuni generale privind trendurile federaliste mondiale. Analize demne de atenţie se focalizează pe studii de caz, ilustrînd, între altele, demersurile federaliste ale Spaniei, care au reuşit să nu contrazică pentru moment controversata autodefinire ca stat naţional- un studiu căruia cititorul din România are toate motivele să-i acorde atenţia cuvenită. Intr-o scriere de mare noutate, sînt investigate tradiţiile federaliste ale Transilvaniei, ignorate astăzi.

Nu mai puţin interesante sînt studiile publicate în rubricile constante ale Alterei, dedicate specificitaţii comunităţilor rrome, conceptului de naţiune în Franţa, interculturalismului şi /sau multiculturalismului.