De la etatism la
federalism—
o schimbare de
paradigmă
Daniel J. Elazar
În ultimii
cîţiva ani, din ce în ce mai mulţi cercetători şi oameni de
stat au constatat că lumea, în ansamblu, suferă o schimbare de
paradigmă: dintr-o lume de state modelate după idealul statului
naţional care s-a dezvoltat la începutul epocii moderne, în secolul al
XVII-lea, spre o alta, a suveranităţii statale în scădere
şi a creşterii relaţiilor interstatale cu un caracter federativ
constituţionalizat.1 Acest lucru a fost observat şi de cei
care studiază federalismul, şi de aceia care se ocupă cu
relaţiile internaţionale, de fiecare grup dintr-o perspectivă
proprie, producîndu-se convergenţa intereselor din diferite puncte de
vedere. Această schimbare de paradigmă a început de fapt după
cel de-al doilea război mondial. S-ar putea chiar demonstra că primul
pas către aceasta a fost fondarea la San Francisco, în mai 1945, a
Naţiunilor Unite, ca o ligă a statelor suverane politic, cu scopul
nobil de a menţine pacea lumii, grupate ca urmare a luptei dintre
două mari puteri, care a dus la declanşarea Războiului Rece.
S-ar putea ca schimbarea să fi început chiar mai înainte cu un an, cînd
Aliaţii s-au întîlnit la Bretton Woods, în New Hampshire, pentru a pune
bazele unui nou sistem monetar.
În plus
faţă de evenimentele din Europa Occidentală, ducînd la
scăderea radicală a suveranităţii politice a statelor
membre ale Uniunii Europene, evenimente similare au avut loc în alte
părţi ale lumii, cu precădere în Asia de Sud-Vest
(Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Vest - ASEAN) şi în Caraibe.
Totuşi, caracterul general şi absolut al acestei schimbări de
paradigmă a devenit vizibil majorităţii, chiar (poate mai ales)
acelora care studiază îndeaproape afacerile publice, numai odată cu
prăbuşirea - mai întîi a Imperiului Sovietic şi apoi a Uniunii
Sovietice însăşi, între 1989 - 1993. Cei mai mulţi dintre
aceştia au fost şi poate încă mai sînt legaţi de paradigma
anterioară a blocurilor formate din state suverane care compun
organizaţiile mondiale, state suverane care tind să devină state
naţionale şi să-şi mărească independenţa de
acţiune şi decizie. Dacă unii au fost conştienţi de
această schimbare chiar în timp ce ea avea loc, iar alţii au
susţinut-o ca pe un scop politic major, totuşi pentru marea majoritate
ea pare să se fi produs pe neaşteptate.
Schimbarea vechii paradigme
Ambasadorul
Max Kampelman, care a reprezentat SUA în Comisia CSCE la sfîrşitul anilor
’80, şi-a dat seama de schimbare şi s-a referit la aceasta în modul
următor2:
„Relaţiile
de interdependenţă din lume şi globalizarea economiei nu
implică şi nu sugerează dispariţia statelor-naţiuni,
care dau dovadă de vitalitate ca epicentru al mîndriei naţionale
şi conservării etnice... Abba Eban, într-o analiză recentă
a perspectivelor unei confederaţii între Israel, Cisiordania, şi
Iordania, se referea la aparenta contradicţie a unei lumi fragmentate
politic şi care există odată cu una integrată din punct de
vedere economic. Sugestia lui este că această contradicţie poate
fi armonizată de confederaţiile regionale (...)
De sute de
ani, la baza organizării societăţii internaţionale stau
statele separate şi suverane, a căror integritate teritorială
şi independenţă politică a fost garantată şi
protejată de elaborările dreptului internaţional. Carta Naţiunilor
Unite, întrupînd şi reflectînd valorile sistemului statal, a reafirmat
principiul nefolosirii forţei în respectarea graniţelor
internaţionale şi — decurgînd din primul — cel al neintervenţiei
în problemele interne (...)
În cadrul
acestor principii, Woodrow Wilson (...) introducea, la începutul secolului XX,
unul nou, acela al autodeterminării popoarelor, ca o lovitură
împotriva colonialismului. Efectul său a fost însă unul cu
consecinţe dăunătoare în multe părţi ale lumii. Din ce
în ce mai mult, violenţa asociată conflictelor etnice şi-a
găsit o justificare în afirmarea dreptului la autodeterminare. Ceea ce s-a
înţeles greşit a fost faptul că dreptul la autodeterminare al
popoarelor nu include, evident, dreptul de separare în cadrul graniţelor
stabilite şi recunoscute internaţional ale statelor naţionale
(...)
Lumea e din ce
în ce mai mică. Nu ne putem sustrage faptului că o şoaptă
sau un scîncet dintr-o parte a lumii se poate auzi imediat în întreaga lume –
iar consecinţele nu întîrzie să apară.
Dar politica
generală a lumii n-a ţinut pasul cu realizările tehnicii şi
ştiinţei. Aşa cum trupul omenesc face eforturi naturale pentru
menţinerea echilibrului părţilor sale şi considerăm
că trupul este infirm dacă un braţ sau un picior creşte
mult mai puţin decît celălalt, la fel de infirm este şi trupul
politic al lumii, dacă organele cunoaşterii deschid căi largi
spre dezvoltare, pe cînd părţile politice şi sociale rămîn
în Evul Mediu (...)”
Să
înţelegem natura acestei schimbări de paradigmă. Ea nu înseamnă
dispariţia statelor, ci dobîndirea unei noi dimensiuni, care a început ca
una suplimentară, dar a ajuns să acopere (şi, cel puţin din
anumite puncte de vedere, să înlocuiască) sistemul dominant de-a
lungul întregii epoci moderne. Această umbrelă este o reţea de
acorduri care nu obligă numai de facto, din punct de vedere militar
şi economic, dar şi de jure, devenind obligatorii
constituţional. Această umbrelă restrînge ceea ce s-a numit
suveranitatea statală şi forţează statele să intre în
asocieri de autoguvernare şi guvernare în parteneriat, pentru ca ele
să poată supravieţui. Acesta este federalismul, înţeles în
cel mai larg sens politic: el presupune asocierea guvernării cu
coguvernarea în parteneriat şi nu poate fi redus la acea unică
formă de federalism acceptată în federaţiile epocii moderne:
federaţia.
Evoluţia
a fost şi mai mult exacerbată de legitimarea postmodernă a
identităţii etnice. Orice grup care îşi prezintă în mod
convingător revendicarea identităţii etnice separate, poate în
consecinţă să ceară recunoaşterea legitimă
şi îndreptăţită de a-şi lua măsuri de
autoconservare şi exprimare politică, dacă le doreşte. Nu
fiecare potenţial grup etnic o face, nici nu caută fiecare
aceleaşi forme de exprimare politică, dar mai mult decît oricînd, a
crescut posibilitatea ca asemenea grupuri autodeterminate să capete
legitimare.
Implicaţiile
acestei schimbări de paradigmă sînt enorme. Dacă înainte fiecare
stat tindea spre autarhie, omogenitate şi, cu cîteva excepţii,
concentrarea autorităţii şi puterii într-un singur centru, în
noua paradigmă statele trebuie să recunoască, pe lîngă
interdependenţă şi eterogenitate, faptul că centrele,
dacă există, nu mai sînt unice, ci părţi ale unei
reţele pluricentrate, din ce în ce mai descentralizată, şi
că acest lucru este necesar pentru a supravieţui în noua realitate.
Ideea că
sîntem martorii unei schimbări majore de paradigmă nu presupune
că rezultatul va fi perfect sau că va funcţiona în fiecare
dintre cazuri. Oamenii sînt totuşi oameni şi conflictele lor sînt foarte
reale. Aproape cu necesitate, într-o lume care recunoaşte atîtea grupuri
etnice, unele dintre acestea vor intra în conflict cu statele unde trăiesc
sau unele cu altele. Mai mult, conflictul etnic a devenit o mare problemă
mondială şi a atras din ce în ce mai multă atenţie ca
atare, în mare măsură datorită îngrozitoarelor consecinţe
ale conflictelor etnice din ce în ce mai vizibile ale vremurilor noastre.
Federalismul s-a bucurat de atenţie, probabil, ca un posibil mijloc de a
rezolva conflictele etnice, într-o lume care a redescoperit cruda realitate a
etnicităţii şi care nu mai crede că modernizarea va duce la
abandonarea ei. Dar cei care studiază federalismul cu mintea trează,
au admis de mult că cererile etnice sînt cele mai exclusiviste din lume
şi că aceeaşi conştiinţă etnică ce face
federalismul necesar, îl şi stînjeneşte într-o anumită
măsură, micşorîndu-i şansele de reuşită.
Onestitatea cere recunoaşterea acestui paradox şi confruntarea
realităţii lui atît de către partizanii autodeterminării
etnice, cît şi de către cei ai federalismului.
Soluţia
poate consta în extinderea limitelor federalismului şi în adîncime.
Căci, în cea mai mare parte a epocii moderne, cel puţin de cînd s-a
fondat federaţia americană prin Constituţia din 1787, lumea a
privit federalismul ca fiind pur şi simplu o federaţie. Alte forme
ale acestuia, mai ales confederaţia şi legăturile confederative,
pînă la 1787 considerate ca federale, nu numai că au încetat să
mai fie funcţionale, dar nu au mai fost văzute ca opţiuni
federale raţionale pentru organizaţiile guvernamentale.
Apariţia şi transformarea sistemului statal
modern
Vechiul sistem
statal a fost produsul epocii moderne. Datorită formei pe care au luat-o
în practică, noile state naţionale ale Europei Occidentale, cum ar fi
Franţa în Evul Mediu tîrziu sau Prusia în secolul al XIX-lea, aveau la
bază concepţia că, prin concentrarea puterii într-un singur cap
sau centru, statul însuşi putea fi suficient de bine controlat şi
mediul destul de bine administrat pentru a se ajunge la autarhie sau, cel
puţin, la maximumul realizabil al acesteia, într-o lume inevitabil
ostilă sau măcar indiferentă la interesele fiecărui stat
şi în care alianţele se vor face în funcţie de coaliţii
temporare de interese şi nu vor dura mai mult decît ocazia care le-a
provocat. Vechea maximă „Statele nu au prieteni, ci doar interese”
reflectă această situaţie.
Într-adevăr,
primele state naţionale puternice au fost monarhiile,
susţinătoare ale dreptului divin al regilor de a proteja autoritatea
şi puterea centrală. După o serie de revoluţii moderne,
conduse din punct de vedere conceptual de filozofi ca Hobbes, Spinoza şi
Locke şi puse apoi în practică, regii au fost lipsiţi de puterea
absolută, chiar şi ca principiu. Astfel s-au format noi centre ale
puterii, teoretic bazate pe cetăţenie şi consensul popular. În
fapt, aceste centre se bazau pe aceeaşi putere centralizată, cu care
erau învestite comitetele şi conducătorii, adunările
reprezentative şi executivul vorbind în numele statului, în mod formal.
Doar în puţine cazuri, disiparea anterioară a puterii a fost
constituţionalizată şi merită luată în seamă.
Aceste cazuri au dus la crearea federaţiilor, forme ale federalismului pe
linia clară a supremaţiei naţionale (din considerente legate de
relaţiile externe dar şi, de obicei, de apărare), cu puteri
naţionale extinse. Deşi de facto moderate, ele erau
întotdeauna disponibile de jure.
Cel de-al
doilea element definitoriu al statului naţional a fost tendinţa
de omogenizare. Fiecare stat trebuia
să coincidă cu naţiunea sa, şi fiecare naţiune cu
statul său. Acolo unde oamenii nu se potriveau măsurii acestui „pat
al lui Procust”, se făceau eforturi de a-i înghesui în el cu forţa.
Asemenea eforturi s-au făcut datorită presiunii interne (ca în
Franţa, unde guvernul francez, în numele statului, a dus războaie cu
bretonii, occitanii, provensalii şi languedocienii, contestîndu-le,
printre altele, pînă şi dreptul de a-şi boteza copiii cu nume
care nu apăreau pe lista franceză oficială) sau externe (ca în
Balcani, unde mici state naţionale cu minorităţi în afara
graniţelor s-au luptat deseori unele cu altele pentru a cuceri teritoriile
unde locuiau conaţionalii lor, iar apoi fie exterminîndu-i, fie
expulzîndu-i pe aceia care nu se defineau ca apartenenţi la aceeaşi
naţionalitate, cum se întîmplă astăzi în Bosnia). Ca urmare,
războaiele moderne au urmat în principal două direcţii
complementare: imperialistă, a statelor mai puternice, avînd ca scop
crearea posibilităţii de a deveni şi mai autarhice prin
acapararea populaţiilor, teritoriilor şi resurselor; sau
naţionalistă, avînd drept ţel unificarea diverselor
părţi ale naţiunii cu statul naţional.
Pînă la
urmă, aceste trei scopuri n-au putut fi realizate. În multe cazuri nici
unul din ele n-a fost realizat; în altele, realizarea a fost temporară,
pînă la revolta celor dezavantajaţi. Şi încă în altele, ea
s-a dovedit a fi imposibil de atins prin orice mijloace de durată. De
obicei, o combinaţie între cei trei factori a împiedicat realizarea lor.
Regretatul Ivo
Duchacek, el însuşi ceh şi deci expus zădărniciei acestor
eforturi în Europa Centrală între cele două războaie mondiale,
arăta3 acum 20 de ani că din statele pe-atunci existente
în lume 90% aveau între graniţele lor minorităţi care atingeau
15% sau mai mult din populaţia totală. Din cele 10% rămase,
aproape toate aveau mari minorităţi în afara graniţelor statale.
De la momentul evidenţierii lor, lucrurile s-au complicat, după cum
reiese din resuscitarea conflictelor etnice, într-o formă sau alta în
întreaga lume, factor care a devenit unul dintre catalizatorii noii paradigme,
în căutarea unor căi de rezolvare.
Autarhia, în
realitate, n-a fost niciodată realizabilă. E bine să ne
reamintim că liberalismul economic modern, bazat în primul rînd pe
principiul liberului schimb, a apărut la scurt timp după
apariţia etatismului modern, pentru a pune la îndoială tocmai baza
economică a etatismului, exprimată de mercantilismul care ţintea
spre autarhie. În parte, liberalismul economic s-a născut datorită
lipsurilor mercantilismului, puse în lumină de revoluţia
americană împotriva Marii Britanii. Cînd politica a ratat, imperialismul
i-a luat locul ca un mijloc al acestor state naţionale moderne de a ajunge
la autarhie. Imperialismul a eşuat la jumătatea secolului XX, nu
numai pentru că popoarele subjugate l-au respins, dar şi pentru
că sensibilitatea morală democratică i-a afectat şi pe
asupritori.
Soluţia
nu era nici liberul schimb, în sensul liberal al secolului al XIX-lea, el fiind
o prelungire a conceptului de secol al XIX-lea al „societăţii
automate”. Acesta era un concept potrivit căruia guvernul putea fi
eliminat sau măcar înlocuit de „piaţă” sau de „marşul
istoriei”, sau de descătuşarea bunătăţii originare a
omului — şi suferea de aceleaşi defecte ale conceptelor respective,
atunci cînd era să fie aplicat în
lumea reală. La începutul epocii moderne, cei care conceptualizau şi
provocau revoluţiile modernităţii au înţeles că
întreaga societate era structurată de guvern şi că
instituţiile guvernamentale erau acelea care îi imprimau fiecărei
societăţi identitatea şi caracterul. Consacrînd un spaţiu
mai amplu vieţii sociale particulare şi individualismului, ei au
dezvoltat ideea „societăţii civile”, care păstrează acea
înţelegere a rolului guvernului în societate şi o atribuie începuturilor
civilizaţiei, dar au stabilit trei sfere separate sau separabile:
guvernamentală, publică sau non-guvernamentală (asociaţiile
voluntare) şi privată, fiecare din acestea văzută ca
absolut esenţială pentru ca societatea civilă să se
realizeze pe sine de-a lungul traiectoriei imaginate. Oricum, cu timpul,
teoriile lor s-au scufundat într-un fel de înţelegere mecanică a
„societăţii”, ca înlocuind societatea civilă şi existînd în
şi prin sine, cu sau fără guvern.
Ideologiile
secolului al XIX-lea, oricît de diferite în felul în care conceptualizau
omenirea şi în felul în care doreau să ajungă la societatea
ideală, aveau acest tip de înţelegere. Toate credeau că
scopurile lor pot fi atinse prin declanşarea mecanismelor sociale automate
care aveau să mişte lucrurile în mod „natural” în direcţia
corectă. Acest lucru este adevărat şi dacă vorbim de laissez-faire,
care credea că piaţa este un mecanism automat adecvat, de anarhism
care credea că bunătatea umană, odată
descătuşată, va duce la rezultatul dorit sau de marxism, care
credea că el va fi obţinut de procesele istorice — sau altele.
Pe la mijlocul
secolului XX, după ce încercările de a realiza capitalismul laissez-faire au dus la nedreptăţi economice şi sociale şi la marea
criză economică, după ce alte încercări au dus la diferite
forme de totalitarism şi la cel de-al doilea război mondial, mare
parte a lumii era sătulă de ideea mecanismelor sociale automate.
Comerţul liber fusese, de asemenea, compromis nu numai de interesele
nelegitime ale diferitelor popoare şi organizaţii politice, dar
şi de interesele lor legitime. Deşi valoarea comerţului liber
era din ce în ce mai mult recunoscută, la fel era şi nevoia de a-l
îngrădi într-un fel care să asigure nişte reglementări
şi facillităţi necesare pentru avantajul şi beneficiul
tuturor.
Mai mult,
chiar al doilea război mondial clarificase cîteva lucruri: unul — că
statele cu mare potenţial militar trebuiau să devină cumva
interdependente, pentru a preveni alte catastrofe exterminatoare; şi doi —
că oamenii nu se vor învoi să fie guvernaţi de cei care nu sînt
dependenţi în nici un fel de ei.
Se naşte noua paradigmă
Punctul
culminant al acestei schimbări a fost introducerea energiei nucleare.
Bomba atomică şi urmaşele ei au clarificat tuturor, cu
excepţia nebunilor, că suveranitatea absolută nu mai era
posibilă, că pînă şi cea mai puternică forţă
a lumii era limitată ca exerciţiu, putînd să ducă la o
reacţie catastrofală, autodestructivă. „Echilibrul terorii”,
generat de imperialismul sovietic în anii Războiului Rece, a fost
controlat de realismul nuclear şi a dus la eforturi de a adapta sistemul
noilor state, la vechi realităţi.
Evident, un
echilibru al terorii putea fi numai temporar. Aşa cum se temeau marile
puteri, dar şi cele mai mici, cei interesaţi în menţinerea unui
echilibru aveau să ajungă la aceleaşi arme ale terorii în scurt
timp, cu consecinţe nebănuite şi lipsă de
speranţă. Astfel, în interiorul echilibrului terorii, mai ales în
afara oprimantului bloc comunist, care încerca utilizarea unor noi variante ale
vechilor tehnici imperialiste de păstrare a statului conducător
şi clasei guvernante, s-au făcut eforturi de a depăşi
vechiul sistem şi de a găsi noi căi de a controla situaţia,
spre satisfacţia reciprocă a tuturor.
S-a
născut astfel Comunitatea Europeană (CE), acum Uniunea Europeană
(UE), iniţial o reţea de tratate stabilind legături
funcţionale între diferitele state ale Europei Occidentale. Data
naşterii este 1949, care marchează începutul epocii postmoderne,
deşi primul tratat, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului a fost semnat oficial abia în 1958. La început, legăturile
funcţionale se bazau pe efortul de a împăca cele două mari state
europene rivale, Franţa şi Germania, într-un mod paşnic, pentru
a împiedica viitoare războaie între ele. Cu timpul, Comunitatea
Europeană a evoluat de la acorduri consultative la exercitarea de
autorităţi funcţionale în consens, stabilite de tratate
internaţionale, la relaţii de confederaţie pînă la,
odată cu adoptarea Tratatului Uniunii Europene de la Maastricht,
confederaţie propriu-zisă. Curînd, eforturi similare începeau să
aibă loc în alte părţi ale lumii, parţial influenţate
de experienţa CE/UE şi stimulate de identificarea aceloraşi
nevoi.
În
acelaşi timp, cele două mari blocuri de putere ale Războiului
Rece, sub conducerea superputerii dominante în fiecare dintre ele, încercau
să construiască legături aparent mai lejere, dar la fel de
obligatorii, în economie şi apărare. Acelea generate de Uniunea
Sovietică erau legături de modă veche, imperiale, într-o
nouă haină ideologică. Din acest motiv, eşecul lor nu a
fost o surpriză, odată cu căderea imperiului sovietic la
sfîrşitul anilor ’80 şi începutul deceniului nouă.
Legăturile
din lumea liberă s-au dezvoltat sub conducerea Statelor Unite, care
credeau cu generozitate că este în interesul lor să
reconstruiască Europa şi să dezvolte parteneriatul cu statele
componente, chiar dacă acest lucru avea să ducă la
dificultăţi. Astfel, după cel de-al doilea război mondial,
Statele Unite şi-au restabilit vechile alianţe şi
duşmănii în Europa şi Extremul Orient, prin propriile
acţiuni.
Într-un fel,
lumea de după război s-a reîntors la o nouă paradigmă, pe
care n-o căutase. După cel de-al doilea război mondial a avut
loc restabilirea vechiului sistem statal, cu mici modificări. Statele
Unite au preluat reconstruirea fostelor puteri ale Axei, pentru ca acestea
să poată fi din nou primite în familia naţiunilor, dar şi a
Aliaţilor distruşi de război, pentru ca să poată funcţiona
din nou ca membri egali ai comunităţii statelor lumii. S-au creat
relaţii de securitate colectivă, una dintre acestea fiind
Naţiunile Unite, încercîndu-se asigurarea păcii mondiale. Odată
cu începutul Războiului Rece, Naţiunile Unite au devenit mai mult
simbolice decît eficiente, deşi întîmplarea a făcut ca URSS şi
sateliţii ei să iasă din ONU înainte de izbucnirea războiului
din Coreea, lucru care a permis organizaţiei libertatea de a-şi relua
atitudinea anterioară la adresa unei probleme de o asemenea amploare
şi de a-şi îndrepta sprijinul şi spre susţinerea şi
apărarea Coreii de Sud, condusă de Statele Unite.
Chiar înainte
de acestea, un nou sistem monetar fusese fondat în lume, prin acordul de la
Bretton Woods, înregistrat la Conferinţa Monetară şi
Financiară a Naţiunilor Unite din acelaşi loc în New Hampshire,
în 1944. Conferinţa a consfinţit Fondul Monetar Internaţional
şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare. Dacă s-a acordat puţină atenţie
implicaţiilor politice la vremea aceea, dezvoltarea lor ulterioară
şi fondarea embrionară a unei ordini economice mondiale a avut
consecinţe politice foarte reale.
Între timp,
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) fusese fondată ca
un pact al securităţii colective occidentale. Retrospectiv, el poate
fi considerat un pas major către noua paradigmă. Departe de a stabili
relaţii de confederaţie, el a stabilit în schimb ceea ce Karl Deutsch
numea într-o formulare fericită o „comunitate a securităţii”,
sub egida Statelor Unite, incontestabil atunci singura superputere
occidentală.4
Dacă
eforturile de a pune bazele unor federaţii de state descentralizate în
Germania de Vest, Japonia şi Italia au fost încununate de succes şi
un mic număr de federaţii au supravieţuit decolonizării în
ţări ca India, Pakistan (mai mult pe hîrtie decît în practică),
Malaya-Malaiezia şi Nigeria, eforturile de a federaliza agregări de
state preexistente sub forma unor federaţii, ca de exemplu embrionul
Statelor Unite ale Europei, nu au reuşit. Oricum, în anii ’50,
ţările Europei Occidentale au început să urmărească
ceea ce numeau ele soluţii „funcţionale” şi nu federale, în
rezolvarea uniunii lor. Acestea au evoluat lent în relaţii confederate
care au dus la schimbarea paradigmei.
Eforturi
similare au fost iniţiate în Caraibe. La început, Marea Britanie a
încercat să fondeze o Federaţie a Indiilor de Vest. Ea a eşuat,
dar relaţiile confederate care uneau mare parte din insule au
supravieţuit ruinării. Insulele sînt, prin definiţie, insulare,
deci o federaţie era prea mult pentru ele. Dar, deşi îşi
căutau independenţa, îşi dădeau seama că aveau nevoie
de cîteva trăsături comune, cum ar fi moneda, educaţia şi
tribunalele.
Aşişderea
Spania, făcînd eforturi să-şi păstreze vechiul model
statal, dar în contextul tendinţei de autonomizare a regiunilor sale
periferice mai puternice din punct de vedere economic, a luat înţeleapta
hotărîre de a introduce în întreaga ţară descentralizarea
regională. Conducătorii săi au lansat-o pe calea
federalizării, controlînd totodată impulsurile secesioniste ale
bascilor, catalanilor şi ale altora. În anii ’70, Italia a iniţiat
sistemul regional pe care Aliaţii îl introduseseră în
Constituţia ei postbelică. Belgia, confruntată cu intensificarea
problemelor etnice dintre flamanzi şi valoni, a adoptat federalizarea în
anii ’80. Astfel, fără a abandona în mod conştient sistemul
statal, paradigma federală s-a strecurat într-un segment din ce în ce mai
important al lumii. Într-o altă direcţie s-a dezvoltat Olanda, care,
conform constituţiei sale, devenise „un stat unitar descentralizat”
după Războaiele Napoleoniene, abandonînd confederaţia, dar
fără a face paşi spre federalizare. Ea s-a retras din propriul
imperiu. Coloniile din Caraibe s-au transformat în federaţii, adică
state independente intern, legate de Olanda însăşi printr-o
relaţie federală asimetrică de state asociate, incluzînd oficial
fosta ţară-mamă şi componentele sale europene, dar avînd ca
instituţii majore de guvernămînt chiar pe acelea ale Olandei.
Tabelul de mai
jos este o listă a formelor de federaţie existente în prezent.
POLITICĂ |
ECONOMICĂ |
RELIGIOASĂ |
CARACTERISTICI PRINCIPALE |
1. Uniune |
Corporaţie
multi-divizată |
Organizaţie
bisericească episcopală |
Unităţi
teritoriale clar legate, păstrîndu-şi puterile „municipale” doar în
exercitarea puterii concentrată în guvernul comun |
2. Consociaţie |
Sistem de
breaslă |
Congregaţii
etnice (în biserica centralizată sau ierarhizată) |
Unităţi constitutive neteritoriale exercită puterea
concentrată în guvernul comun |
3. Federaţie |
1. Comunitate
economică
2. Conglomerate,
dacă unităţile constitutive sînt reprezentate în structura
generală de conducere |
Organizaţie a
bisericii prezbiteriene |
Unităţi constituente autoguvernante puternice, legate într-un
guvern puternic, dar limitat |
4. Federalizare |
Uniuni vamale |
Biserica
autocefală (organizaţii legate ale unei mari biserici ierarhizate) |
Legături
permanente asimetrice între două unităţi care se
autoguvernează, cea mai mare avînd putere specifică faţă
de cea mai mică, în schimbul unor privilegii specifice |
5. Dominion |
Companie mixtă
pe acţiuni |
|
Conducere
mixtă de către două unităţi, exercitată asupra
celei de-a treia sau asupra unui teritoriu sau a unei întreprinderi comune |
6.
Confederaţie |
Piaţă
comună |
Uniune sau
federaţie congregaţională |
Unităţi constitutive autoguvernante puternice, legate permanent
de un guvern lejer, cu scop limitat |
7. Ligă |
Zonă de
comerţ liber |
Convenţie
congregaţională |
Legături
lejere, dar permanente în scopuri limitate, cu guvern comun, dar cu un
organism sau secretariat mixt |
8.
Autorităţi funcţionale inter-jurisdicţionale |
Întreprinderi mixte |
Organisme de
misionari |
Entităţi mixte sau comune, organizate de unităţile
constituente pentru a prelua sarcini speciale |
Toate
federaţiile postbelice s-au lărgit mult datorită noilor
realităţi economice care au făcut ca state constitutive ale
federaţiilor deja existente să se înscrie în sistemul
internaţional, în scopul dezvoltării economice. Această
tendinţă este una de durată. Relaţii transnaţionale
între oraşe, cantoane, state federate şi provincii din Europa şi
America de Nord au început să se dezvolte chiar mai devreme. După cel
de-al doilea război mondial, numărul şi întinderea acestor
relaţii a crescut în proporţie geometrică.5
În timpul
administraţiei Kennedy din Statele Unite, în anii ’60, statele americane
au început şi ele să-şi facă loc în arena
internaţională. Înainte de aceasta, mentalitatea convenţională
susţinea că relaţiile internaţionale erau fieful exclusiv
al guvernului federal, în afara cazului în care era vorba despre un interes
direct al vreunui stat autohton, de obicei legat de imigrarea unui grup anume
(de exemplu eforturile Californiei de a-i exclude pe imigranţii japonezi,
la începutul secolului) sau de probleme de interes politic ale
funcţionarilor publici aleşi (de exemplu susţinerea verbală
a guvernatorului statului Michigan faţă de independenţa
poloneză şi ucraineană, în anii Războiului Rece).
Astăzi, încurajate de Ministerul Comerţului din SUA, statele au
început să-şi caute în străinătate pieţe de desfacere
pentru produsele lor, să încurajeze investiţia străină în
Statele Unite şi să pună în practică programele americane
de asistenţă tehnică pentru statele în curs de dezvoltare.6
În anii ’70,
diferenţa dintre statele suverane politic şi cele federalizate
începuse deja să se şteargă. În anii ’90 se ajunsese la un
sistem internaţional „fără grile”, incluzînd cele peste 180 de
state „politic suverane” şi cele peste 350 de state federative (sau
constitutive). Astfel, noua paradigmă a apărut încet, fără
să fie dinainte planificată şi a prins avînt. Pe la
jumătatea anilor ’70 multora li se părea că nici măcar
Comunitatea Europeană nu va supravieţui. Apoi, în anii ’80 ea a
cîştigat în forţă, odată cu toate celelalte forme de
federalism.
Slăbiciunea
crescîndă a imperiului sovietic şi a însăşi Uniunii
Sovietice a contribuit la transformarea acordurilor şi tratatelor
internaţionale, cum ar fi Acordul General asupra Comerţului şi
Tarifelor (GATT) şi Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare
Europeană (OSCE), în organizaţii mai bine constituite care, deşi
dependente de statele membre, aveau mijloace mai solide pentru a-şi
realiza acordurile multilaterale executorii. Fiecare caz are o poveste care
trebuie spusă pentru a înţelege mai bine întreaga dimensiune a
schimbării de paradigmă. Nu numai că GATT a menţinut
decenii la rînd o lume deschisă comerţului, dar fiecare rundă de
renegocieri a lărgit acordurile de comerţ deschis şi a
făcut rezistenţa la acestea din ce în ce mai dificilă, chiar
dacă venea din partea statelor celor mai puternice. Deşi s-ar fi
părut că impasurile succesive anunţau prăbuşirea GATT,
runda din 1993 a fost cea mai extinsă. Acest lucru s-a reflectat
structural şi simbolic în acea parte a acordului care prevedea că de
la 1 ianuarie 1995 GATT avea să devină Organizaţia
Comerţului Mondial (WTO), care nu mai era structurată ca o ligă,
ci ca o organizaţie internaţională.
OSCE a devenit
vehiculul care a forţat adoptarea de către Uniunea Sovietică
postgorbaciovistă a unui program de liberalizare, care a dus în final la
prăbuşirea ei. Aceasta s-a întîmplat prin insistenţele
aplicării standardelor Europei Occidentale în privinţa Drepturilor
Omului, în ţările din est, încet, dar inexorabil. Astăzi OSCE a
devenit, din Conferinţă, Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE), cu scopul de a se întări, rămînînd un
puternic paznic al drepturilor omului în toată Europa.
Anii ’90
Pe
măsură ce se aşează praful peste anii ’90, există tot
mai multe federaţii, incluzînd mai mulţi oameni ca oricînd. Acestea
sînt pietrele de temelie ale noii paradigme. În prezent există 21 de
federaţii, avînd aproape două miliarde de oameni sau 40% din
populaţia totală a lumii. Ele sînt împărţite în peste 350
de state federative sau constituente (raportat la peste 180 de state suverane
politic).
Anexate sau
alăturate acestor federaţii, există numeroase acorduri federale,
de obicei asimetrice (federalizări şi state asociate), în care
puterea federată are o legătură constituţională cu un
mic stat federal pe o altă bază decît relaţiile normale
stat-federaţie, una care păstrează o mai mare autonomie micului
stat federat sau se bazează pe o relaţie între o federa ţie
occidentală şi popoarele sale autohtone. Statele Unite, de exemplu,
au relaţii de federaţie cu Porto Rico (recent reafirmate de
portoricani printr-un nou referendum) şi cu Insulele Mariane de Nord. Ele
recunosc de asemenea cîteva sute de triburi de americani nativi (indieni) din
cadrul lor, ca „naţiuni autohtone dependente”, cu cîteva drepturi
reziduale de suveranitate şi o oarecare putere. Acestea capătă
acum un înţeles real, fie prin autoguvernare tribală responsabilă,
fie prin beneficii acordate triburilor, de cazinourile deschise pe
pămînturile tribale. Statelor Federale ale Microneziei, Insulelor Marshall
şi Palau, anterior protectorate ale SUA, cucerite de la Japonia în cel
de-al doilea război mondial, li s-a acordat independenţa ca state asociate
legate de SUA în scopuri de apărare şi dezvoltare.
Într-adevăr,
o manifestare a noii paradigme este felul în care federalismul a restaurat
democraţia în diferite state. În acest sens am menţionat deja cazul
Spaniei. Federalismul se reflectă şi în restaurarea democraţiei
în Argentina şi Brazilia. În Brazilia, existenţa federalismului a
păstrat un modest guvern liber, chiar în timpul dictaturii militare, în
pofida faptului că guvernatorii statelor puteau deţine puterea şi
avea alegeri limitate, datorate puterii lor politice şi militare. Sub
conducerea generalilor, statele Braziliei şi-au menţinut poliţia
de stat, sub controlul guvernatorilor. În statele mai mari aceste forţe
erau formate din pînă la 40 000 de profesionişti, mai bine
organizaţi şi înarmaţi decît armata braziliană,
formată în mare parte din recruţi pe termen limitat. Astfel,
guvernatorii se puteau împotrivi oricărei ameninţări cu
forţa venită din partea nivelului federal.7 Federalismul a
fost un mijloc de promovare a democraţiei în Venezuela, unde guvernatorii
statelor, de curînd transformaţi în funcţionari aleşi, au jucat
un rol crucial în apărarea democraţiei în timpul ultimei
încercări de a-l elimina pe preşedinte, în 1993. El pare de asemenea
să fie un instrument de trecere lentă a Mexicului de la un partid
unic către pluripartitism.
Şi mai
spectaculos a fost felul în care federalismul a fost folosit pentru
reunificarea Germaniei, după prăbuşirea Republicii Democrate
Germane. Mai întîi, teritoriul RDG a fost reîmpărţit în cinci landuri
federale, după care ele s-au unit cu cele unsprezece landuri federale ale
RFG şi cu Berlinul (anterior un stat asociat), pentru a forma o
republică federală lărgită.
Dincolo de
cercul acestor federaţii, noi confederaţii au luat naştere, cum
ar fi Uniunea Europeană, care leagă federaţiile (ca Germania),
uniunile (ca Marea Britanie) şi statele unitare (ca Franţa) într-un
acord federal de stil nou. Altele din aceeaşi categorie sînt Comunitatea
Statelor Independente (CSI), urmaşa Uniunii Sovietice sau Comunitatea
Caraibelor, construită în jurul şi în umbra CARICOM (Pieţei
Comune a Caraibelor), moştenitoarea Federaţiei (eşuate) a
Indiilor de Vest. Chiar dacă acestea din urmă nu sînt atît de
avansate pe drumul confederării ca Uniunea Europeană, urmează
şi ele aceeaşi direcţie.
În aceste noi
confederaţii, multe state au dezvoltat federaţii şi relaţii
de state asociate, din iniţiativă proprie sau s-au descentralizat
intern, reflectînd o altă dimensiune a schimbării de paradigmă,
ca în Portugalia şi în Azore, Monaco şi Franţa.
Relaţiile
de ligă, mai lejere, pe care le menţionam mai sus, cum ar fi OSCE în
Europa şi NATO, care şi-au depăşit statutul de grupuri de
state legate de tratate şi au dobîndit anumite puteri
constituţionale, limitate dar nu mai puţin reale, reprezintă
următorul cerc după aceste federaţii şi confederaţii.
În anii ’90, acestea au început să fie suplimentate de zone regionale ale
comerţului liber, între care cea mai veche lega Belgia, Olanda şi
Luxemburg, ca naţiuni Benelux. Ea a fost înlocuită de Uniunea
Europeană, dar cele mai noi dintre acestea, Zona Comerţului Liber a
Americii de Nord şi ASEAN, promit viitoare extinderi. De exemplu, acordul
de comerţ liber dintre Australia şi Noua Zeelandă, care a intrat
în vigoare la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, a început
să integreze cele două ţări în domeniile social şi
economic, dincolo de comerţul dintre ele. Din ce în ce mai mult se strîng
relaţiile între Noua Zeelandă şi statele Australiei, nerămînîndu-se
doar la o simplă legătură bilaterală. Pentru a spune
şi mai mult, acţiunea recentă a Consiliului de Cooperare în
Golf, de anulare a boicotului secundar şi terţiar al Ligii Arabe
împotriva Israelului, nu putea fi făcută de cele şase state,
incluzînd Arabia Saudită (foarte prudentă ca stat individual), decît
colectiv. Ca state individuale, ele nu ar fi fost în poziţia de a lua o
asemenea măsură, în absenţa unei acţiuni anterioare a Ligii
Arabe.
Cele din
urmă, dar în nici un caz ultimele, sînt relaţiile similare din lumea
întreagă. Ca în runda de negocieri GATT din 1995, şi acestea devin
mai mult decît simple tratate. În ciuda faptului că WTO a fost un tratat,
naţiunile industriale de frunte ale lumii au descoperit că nu pot
trăi fără aceasta, aşa că au fost nevoite
să-şi rezolve diferendele pe care le aveau între ele.
Şi, în
sfîrşit, există organizaţii internaţionale al căror
statut este de aşa natură încît state, altfel independente politic,
sînt practic obligate să facă parte din ele şi să preia
politica acelor organizaţii ca pe a lor înseşi. Începînd cu Uniunea
Poştală Internaţională, fondată în secolul al XIX-lea
pentru a reglementa comunicaţiile în lume, s-a înregistrat o creştere
constantă, chiar dacă inegală, a numărului acestor organizaţii.
Astfel, în
pragul celui de-al treilea mileniu al erei noastre şi în a doua
generaţie a epocii postmoderne, schimbarea de paradigmă pare să
fie destul de avansată. Pînă şi ungherele cele mai tulburate ale
primei generaţii a epocii postmoderne par să aleagă paradigme
federale, ca o modalitate de a-şi rezolva conflictele presupuse a fi
„insolubile”. Să luăm drept exemplu Comunitatea Statelor Independente
din fosta Uniune Sovietică; noua constituţie apropiată de
federalism a Africii de Sud; Declaraţia de Principii israeliano-palestiniană
şi Acordul de la Cairo, precum şi Tratatul de pace israelo-iordanian,
care se întemeiază pe capacitatea celor două părţi, plus
Iordanul, de a fonda o reţea de autorităţi mixte, pentru
a-şi dezvolta şi pe mai departe entităţile mixte, fie ca
state, fie într-o modalitate înrudită; şi, foarte recent,
Declaraţia britano-irlandeză asupra Irlandei de Nord, urmată de
declaraţiile de armistiţiu local, cu uşi deschise spre
negocierile de pace în acea zonă tulburată, de-a lungul unor linii
care vor combina autoguvernarea şi guvernarea în parteneriat, chiar
dacă amănuntele sînt încă foarte vagi.
Este la fel de
interesant că dreptul internaţional a suferit deja schimbări
considerabile pentru a se acomoda noii paradigme8. Pentru că
dreptul internaţional s-a dezvoltat din sistemul statal westfalian, acesta
a devenit una din principalele bariere ale depăşirii etatismului.
Majoritatea profesioniştilor angajaţi în relaţii
internaţionale au studiat dreptul internaţional şi conceptele
sale şi sînt legaţi de concepţia westfaliană asupra
suveranităţii de stat, care a dominat gîndirea
convenţională despre relaţiile internaţionale şi
interstatale. După cum au arătat politologii, deşi în perioadele
liniştite legea poate modela realitatea, în perioadele de schimbarea cea
dintîi o va succeda pe a doua şi va găsi modalităţi să
i se acomodeze şi s-o justifice.
Multe vor
trebui să se întîmple pînă cînd această paradigmă va deveni
la fel de înrădăcinată ca cea veche. Printre cele ce trebuie
să se întîmple, e nevoie ca cercetătorii şi
personalităţile publice să recunoască noua paradigmă
ca fiind ceea ce este, să caute s-o înţeleagă şi s-o
promoveze. Pe cînd vechea paradigmă a statului era mai degrabă o
reţetă a războiului, noua reţetă federală,
dacă va funcţiona, este una a păcii.
NOTE
1. Folosesc termenul „federal”
aici în sensul său istoric larg, nu pur şi simplu pentru a descrie
federaţia modernă, ci diferitele relaţii federale, inclusiv
federaţiile, confederaţiile şi alte relaţii confederative,
federalizările, statele asociate, autorităţile speciale mixte cu
statut constituţional şi altele.
2. Kampelman, M.: Negociating
Toward a New World: The Art of Conflict Resolution Through Diplomacy,
discurs ţinut la B’nai Brith, Ierusalim, 13 octombrie 1993.
3. Duchacek, I.: External and
Internal Challenges to the Federal Bargain, în Publius, anul 5 nr.
2, 1975.
4. 5. K. Deutsch şi S.
Burell: Political Community and the North Atlantic Area. Princeton, NJ:
Princeton University Press, 1957.
5. S. J. Koch: Toward a Europe of Religions:
Transnational Political Activities in Alsace, în Publius, anul 4,
nr. 3, 1974; J. W. Scott: Transborder Cooperation, Regional Initiatives and
Sovereignity Conflicts in Western Europe: The Case of the Upper Rhine Valley,
în Publius, anul 19, nr. 1, 1989.
6. D. Palumbo: American
Politics, New York, Appleton-Century-Crofts, 1973; J. Kincaid: The
American Governors on International Affairs, în American Confederal
Experiences, Past and Present (red. D. J. Elazar — în curs de
apariţie).
7. Interviuri în Brazilia,
realizate de autor, 21-30 iulie 1980.
8. M. Hirsch et al.: Yerushalayim le’An? Jerusalem: Makhon Yerushalayim LeKheker Yisrael, 1994; R. Lapidoth: Yerusalayim-Heibtim
Medini’im u’Mishpati’im. Jerusalem: Makhon Yerushalayim LeKheker
Yisrael, 1994; E. Molinaro: Gerusalemme
e i Luoghi Santi, în La Communitŕ Internazionale, nr. 2, 1994.
Traducere de
Doina Baci
*
Daniel J. ELAZAR este profesor
universitar la catedra de ştiinţe politice şi directorul
Centrului de Studii ale Federalismului în cadrul Universităţii
Temple, la catedra de relaţii interguvernamentale a departamentului de
studii politice de la Universitatea din Bar-Ilan, unde conduce şi
Institutul pentru Guvernare Locală. Preşedinte al Centrului de
Afaceri Publice, preşedinte fondator al Asociaţiei Internaţionale
a Centrelor de Studii ale Federalismului, a făcut parte din Comisia
Consultativă privind Relaţiile Interguvernamentale, timp de nouă
ani. Este co-editorul publicaţiei Publius, şi printre cele mai
recente cărţi ale sale se numără Federalism and the Way
to Peace (1994), Federal Systems of the World: A Handbook (1994), Covenant
and Polity in Biblical Israel (1995).
Daniel J. Elazar, From Statism to Federalism — A
Paradigm Shift, publicat în International Political Science Review (1996,
vol. 17, nr. 4, pp 417–429) şi preluat cu permisiunea autorului.