^{Federalism şi libertate}

Paul Philippi

Prezentul studiu abordează cele două noţiuni — federalism şi libertate — în contextul experienţei româneşti, adică în contextul unui stat care s-a autodefinit în două rînduri, întîi în 1923 şi apoi din nou în 1991, drept un stat naţional unitar, cu alte cuvinte, drept un stat declarat non-federal. Reluarea definiţiei din 1923 în Constituţia României postrevoluţionare din 1991 s-a făcut în ideea restabilirii legăturii cu tradiţia precomunistă din perioada grandioasă a întregirii naţionale a României, ce a urmat Tratatului de Pace de la Trianon. Din acest punct trebuie să pornim dacă dorim să elucidăm problema unor elemente ignorate ale moştenirii politice a României.

România este un stat tînăr. În ciuda tuturor eforturilor depuse pentru a susţine contrariul, pentru a se prezenta pe sine ca pe una dintre cele mai vechi entităţi politice europene, se impune să fim mai temperaţi în afirmaţii şi să recunoaştem că România, cu întinderea şi în graniţele ei actuale, există doar de la Primul Război Mondial încoace. Doar cu începere de la această dată se poate vorbi într-adevăr despre statul românesc aşa cum îl concepem astăzi sau cînd încercăm să diagnosticăm realitatea politică cu care sîntem confruntaţi.

Să începem cu o succintă trecere în revistă a istoriei României.

I.

Manualele de istorie din şcolile româneşti cuprind cel mai adesea vaste capitole introductive referitoare la daci şi romani. Este de netăgăduit că dacii şi romanii aparţin istoriei teritoriului României de azi, este însă mai exact să afirmăm că ei aparţin preistoriei românilor. Am comite de aceea o eroare dacă am încerca să stabilim o linie de continuitate între acele timpuri pre-româneşti din secolele doi şi trei şi statul românesc actual ce se străduieşte să se integreze în diferitele instituţii politice europene. În studiul de faţă interesul nostru se concentrează tocmai asupra acestui stat românesc actual. Nu este relevant în acest context să abordăm şi controversele apărute cu privire la „problema continuităţii” în sens propriu, problemă ce are ca obiect întrebarea dacă descendenţii căsătoriilor mixte daco-romane au rămas sau nu, fără întrerupere, în spaţiul geografic carpato-danubian pentru o perioadă de opt sute de ani, începînd cu secolul al treilea şi pînă la ocuparea Transilvaniei de către maghiari în secolele XI şi XII. Putem porni de la simpla constatare că viaţa politică documentată istoric a românilor nu a început decît în secolul al XIV-lea, cînd s-au dezvoltat în sudul şi în estul lanţului carpatic primele nuclee a ceea ce mai tîrziu aveau să fie Principatele ţării Româneşti şi Moldovei. Încă de la începuturile lor, aceste două principate au fost nevoite să lupte împotriva pretenţiilor la suveranitate formulate de Ungaria sau Polonia, iar, mai tîrziu, de Turcia sau Rusia. În cele din urmă însă, cele două principate române au reuşit să se constituie şi să se menţină ca entităţi politice respectate ca atare chiar şi în perioadele în care caracterul naţional românesc al sistemelor lor politice ar putea fi pus la îndoială. Studii, precum cele ale lui Emanuel Turcsinski şi Christei Zach au ajuns la concluzia că pînă în secolele XVIII şi XIX legătura care îi unea pe românii de pe întreg cuprinsul României de azi a fost conştiinţa unei limbi comune, a religiei ortodoxe comune şi a unor obiceiuri populare similare. La aceasta am putea adăuga că cele trei elemente (limbă, religie, obiceiuri) s-au constituit în unul şi acelaşi mijloc prin care conştiinţa românească de sine a devenit o realitate populară. Ideea unei împliniri comune în plan politic, adică într-un stat românesc unit, nu a devenit o forţă politică decît în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ideile politice naţionale care aveau să ducă la formarea statului român modern s-au articulat întîi şi au fost testate practic în ţara Românească şi Moldova în jurul anilor 1832 şi 1848, odată cu creşterea influenţei intelectualilor care fuseseră la studii în Franţa şi Germania. Tensiunile dintre realitatea feudală şi ideile democratice au rămas vreme de mai multe decenii o trăsătură caracteristică a evoluţiei vieţii politice din România, ca şi în celelalte state balcanice. Vechile clase conducătoare precum şi mulţi dintre noii intelectuali nu proveneau neapărat din familii de naţionalitate română, dar, fără îndoială, au încercat şi unii şi alţii să dezvolte un stat român modern a cărui administraţie era în bună măsură centralizată — un stat aflat la început sub îndrumarea şi guvernarea unor centre ca Bucureşti şi Iaşi. Treptat, în mai multe etape (1859, 1866, 1881 şi mai ales din 1919), Bucureştiul a devenit centrul dominant (1859: unirea ţării Româneşti şi Moldovei sub numele de Principatele Române Unite; 1866: instaurarea dinastiei Hohenzollern; 1877: proclamarea independenţei; 1881: ridicarea României la rangul de regat; 1919: constituirea României Mari după Primul Război Mondial prin unificarea Principatelor Unite cu provinciile intra-carpatine).

Sub aspectul naţionalităţii, vechile principate reprezentau o societate relativ omogenă cu toate că, desigur, existau aici mulţi cetăţeni aparţinînd unor grupuri etnice diferite de cel al românilor, precum evrei, lipoveni, turci şi chiar germani, concentrate cu precădere în oraşele mari şi în Dobrogea. Existau de asemeni multe familii greceşti în pătura de sus a societăţii. Însă aceşti cetăţeni de altă origine decît română nu s-au constituit niciodată, din secolul al XVI-lea, în grupuri care să promoveze interese specifice de grup în cadrul structurii politice a statului şi nici nu au arătat vreo ambiţie de a se organiza în subunităţi statale. Se poate spune de aceea că vechea Românie, aşa cum a existat înainte de 1919, a fost un stat omogen din punct de vedere etnic, care nu a necesitat şi nici nu a reflectat într-o manieră relevantă substructuri federaliste sau regionale. Existau, desigur, clase sociale, ba chiar tensiuni sociale majore între moşieri şi ţărănimea lipsită de pămînt, însă aceste tensiuni nu au condus niciodată la soluţii de tip federal.

Anticipînd o succintă privire asupra modelului opus, oferit de istoria provinciilor intracarpatice ale României, putem susţine cu deplin temei că evoluţia politică a României Mari unite, clădite pe baza Tratatului de la Trianon din 1919, a fost dominată de conceptul de stat propriu ţării Româneşti şi Moldovei. În urma acestui tratat, teritoriul României s-a mărit cu mai mult de o treime din întinderea sa, şi, după cum vom constata, prin includerea noilor provincii, România a devenit moştenitoarea unei tradiţii politice fundamental diferite de cea anterioară. Este chiar problema pe care ne-o punem azi: a acceptat oare România Mare moştenirea politică a noilor sale teritorii? Dacă nu, care sînt motivele acestui refuz, iar dacă da, în ce fel ar putea fi împămîntenită această moştenire în viaţa politică a unei Românii întregite? Înainte de toate trebuie însă să ne întrebăm care era conţinutul ori substanţa acestei moşteniri.

II.

Noile provincii care au extins teritoriul României la vest erau Transilvania, regiunea Banatului şi regiunea de graniţă Crişana, sau, în formularea tradiţiei latine a Transilvaniei, acea „partes Hungariae adnexae”, însemnînd „regiunile care nu făcuseră parte din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea, dar care i-au fost alipite (sau anexate) Transilvaniei” după înfrîngerea de la Mohács din 1526, cînd turcii au distrus Regatul Ungar şi au ocupat Ungaria Centrală. Noile provincii româneşti au avut o istorie foarte diferită de cea a vechilor principate române. Este cert că Transilvania a fost în vremurile antice un bastion al dominaţiei dacice, iar mai tîrziu ea a devenit centrul provinciei Dacia Romana, însă în perioada dintre secolele IV şi X această parte a României contemporane a fost dominată succesiv de diverse popoare migratoare, precum goţii, hunii, gepizii şi avarii (un destin care deocamdată nu se deosebea prea mult de cel al ţării Româneşti şi Moldovei de mai tîrziu), pînă cînd, în cele din urmă, ungurii au traversat Carpaţii în 896, deplasîndu-se într-o primă fază dinspre est spre vest şi stabilindu-se în Cîmpia Panonică. Apoi, în jurul anului 1000, ei s-au deplasat dinspre vest spre est, ocupînd ţinutul colinar al Transilvaniei, „ţara de dincolo de pădure”, care peste aproximativ 900 de ani avea să facă parte din România Mare. Acest proces de ocupare a Transilvaniei a avut loc de-a lungul unei perioade de circa 200 de ani şi a cunoscut aproximativ şase etape. În acele timpuri ţara pare să fi fost slab populată şi nu avem ştire de vreun război de cucerire mai însemnat. În schimb, avem ştire de popoare fie aliate, fie confederate, fie supuse, care îi însoţeau pe unguri din chiar momentul venirii în Europa. Mai tîrziu avem ştire, de asemenea, de popoare care au încheiat un acord cu Regatul Maghiar în timpul avansării sale în interiorul Transilvaniei dinspre nord-vest spre sud-est. Aceste popoare erau pecenegii, secuii şi în parte „blacchi” (probabil românii timpurii din aceste regiuni) precum şi cumanii, aceştia din urmă stabilindu-se pînă în 1241 mai ales dincolo de munţi. Am putea rezuma că ocuparea Transilvaniei de către regii maghiari, între anii 1000 şi 1200, a avut loc nu atît prin mijloace militare, cît mai ales printr-un sistem de contracte sau tratate care chiar de la începutul vieţii politice documentate istoric introduc o dimensiune de diversitate şi pluralitate în societatea transilvană, oferind cadrul pentru multiplele nuanţe ale diferenţelor teritoriale — un fel de precondiţie a federalismului.

Drept model pentru această crescîndă unitate în diversitate (din care federalismul îşi face cel mai uşor apariţia) prezentăm aici colonizarea acelor „hospites” care au devenit cunoscuţi mai tîrziu ca saşii transilvăneni. Aceşti colonişti din Vest, cea mai mare parte a lor proveniţi din Flandra şi din regiunea Rinului Inferior, au fost invitaţi de rege, cel mai tîrziu pe la anul 1150, să se stabilească în Transilvania în condiţiile unor „libertăţi” („libertates”) bine stabilite. Pînă în secolul al XV-lea, libertăţile specifice pentru aceşti saşi transilvăneni au evoluat spre autoguvernare în cadrul unui teritoriu destul de stabil definit, aşa numitul „fundus regius” — Domeniul regal.¹

Acest „ţinut al saşilor” nu era unitar din punct de vedere teritorial. Pe vechile hărţi ale Transilvaniei acesta arată ca o lucrătură din petice. Peticele au persistat, în general vorbind, mai bine de 600 de ani, oferind o bază solidă pentru autoguvernare, astfel încît scriitorul englez Charles Boner, care a studiat în anii 1860 „ Transilvania, produsele şi oamenii săi”, insista asupra simţului lor de autoguvernare ca trăsătură caracteristică. Instituţia prin care se exercita această autoguvernare era aşa-numita Universitate, cu alte cuvinte, cuprinderea sau reprezentarea universală a tuturor saşilor. Această adunare reprezentativă se întrunea de două ori pe an, la date fixe. Ea hotăra asupra tuturor problemelor litigioase şi controversate din sfera internă şi pregătea de asemeni deciziile care urmau să fie luate în Dieta generală a Principatului — cealaltă adunare parlamentară. Vom reveni asupra ei puţin mai tîrziu.

Un mod asemănător de autoguvernare s-a dezvoltat şi în cadrul unui al doilea grup de locuitori transilvăneni, aşa-numiţii secui. În calitatea lor de comunitate înrudită cu ungurii, ei însoţiseră triburile acestora încă de la venirea lor în estul/centrul Europei, iar apoi au fost folosiţi de către regii maghiari ca centură protectoare pentru liniile de frontieră ale regatului deja hotărnicit. Ei au îndeplinit în secolele XI şi XII funcţia militară de apărare a liniilor de frontieră din interiorul Transilvaniei faţă de valahii sau pecenegii pe care i-am pomenit puţin mai devreme. La sosirea saşilor, secuii au fost deseori dislocaţi şi transferaţi în alte regiuni mai avansate de graniţă. De fapt, dezvoltarea şi consolidarea structurilor politice din Transilvania a pus în mod similar bazele pentru o zonă solidă de autoguvernare şi pentru secui: „ţinutul secuilor”. Atît în ţinutul secuilor cît şi în cel al saşilor, au existat o structură politică internă, o reprezentare, precum şi o formă distinctă de cod juridic.

O a treia unitate teritorială, care în mod corect, ar trebui numită cea dîntîi, era „ţinutul ungurilor”, teritoriul vechii nobilimi maghiare. Acest teritoriu reflecta vechea împărţire a pămîntului în ţinuturi de care regiunea secuilor şi a saşilor erau clar decupate. În această parte — cea mai întinsă — a Transilvaniei era valabil un alt cod juridic, bine cunoscutul ius tripartitum al lui Verbőczy.

Aceste trei părţi administrative distincte din Transilvania alcătuiau totuşi o entitate politică comună: Principatul Transilvaniei, „regnum Transylvaniae”, condus de un principe şi de o dietă în care toate cele trei unităţi teritoriale (ori, dacă doriţi, toate cele trei comunităţi) erau reprezentate prin deputaţi, şi în care toate legile principatului trebuiau să fie acceptate în unanimitate. Aceste trei comunităţi erau numite „naţiuni”, aşa încît acel unic „regnum” era compus din trei naţiuni, fiecare cu propriu-i sigiliu. Deveneau valide numai legile autentificate de toate cele trei sigilii ceea ce făcea ca dezbaterea şi negocierea parlamentară să fie o necesitate.

Pe lîngă această clasificare în trei naţiuni, trebuie să se ţină seama, după 1560, de existenţa a patru „religii recepte”. Legislaţia Transilvaniei făcuse posibilă deschiderea ţării nu numai faţă de una din multele orientări religioase de după Reformă, ci, succesiv, faţă de trei din diferitele biserici nou apărute: luterană, calvinistă şi chiar antitrinitariană (unitariană). Libertatea îngăduită acesteia din urmă avea să rămînă unică în Europa vreme de cîteva secole. Biserica romano-catolică a devenit cea de-a patra biserică inclusă în acest sistem de libertate religioasă. Drept urmare, principele era obligat ca în rîndul celor doisprezece sfetnici oficiali să asigure egalitatea numărului de reprezentanţi ai celor trei „naţiuni” şi ai celor patru religii. Putem socoti drept o dovadă a măsurii în care această combinaţie de federalism şi unitate era înţeleasă public ca un semn al libertăţii politice, cuvintele pe care le folosea cancelarul provinciei (Farkas Kowachóczy) vorbind în1589 despre „publica regni in religione libertas” — libertatea comună în problemele religioase — ca despre o tradiţie esenţială, definitorie pentru gîndirea politică a principatului. Şi, iarăşi, s-ar cuveni să îl cităm pe revoluţionarul Francisc Rákóczy care, în numele tradiţiilor transilvănene, a condus după 1703 răscoala împotriva Habsburgilor, proclamîndu-şi ţelurile politice pe o medalie ce reprezenta trei preotese aducînd ofrande la unul şi acelaşi altar. Această ofrandă este comentată cu cuvintele „concordia religiorum animata libertate” — concordia religiilor inspirată de libertate, deci elemente federaliste ca piatră unghiulară a libertăţii!

Şi, în cele din urmă, nu aş vrea să vă rămînă necunoscut un alt asemenea simbol al acestei unităţi în pluralitate, al şanselor inerent legate de federalism. Mă refer acum la sigiliile pe care le-am pomenit mai devreme, cu care se ratificau toate legile care întruniseră un acord unanim. Fiecare dintre aceste sigilii ne dezvăluie în primul rînd apartenenţa sa: Sigillum Comitatuum Transylvaniae al nobilimii maghiare, Sigillum Nationis Siculicae al secuilor şi Sigillum Nationis Saxonicae al saşilor. Găsim însă pe sigiliile aparţinînd secuilor şi saşilor două combinaţii de litere ce rămîn fără nici un sens pînă nu le citim împreună, caz în care descoperim o maximă compusă din şase cuvinte. Distribuţia cuvintelor pe cele două sigilii este următoarea: primul cuvînt şi prima jumătate din cel de-al doilea se află pe sigiliul secuiesc pe care se găsesc şi a doua jumătate a celui de-al patrulea cuvînt laolaltă cu cel de-al cincilea şi cel de-al şaselea cuvînt, în vreme ce a doua jumătate a celui de-al doilea cuvînt, împreună cu cel de-al treilea şi cu prima jumătate din al patrulea cuvînt se găsesc pe sigiliul săsesc. După cum am mai spus, cît timp citim separat un sigiliu, textul rămîne un abracadabra lipsit de noimă. Cuvintele capătă înţeles doar cînd alăturăm sigiliile în felul următor:

                                  4b              5       6            1,2a/

Pe sigiliul secuiesc: LOERDELIORSZAGAEHA

                         2b                3          4a/

iar pe sigiliul săsesc: ROMNEMZETBOLAL

Combinîndu-le putem citi: E HAROM NEMZETBOL ALLO ERDELI ORSZAGA, adică ţara Transilvană alcătuită din aceste trei naţiuni.

Sigiliile simbolizează astfel în egală măsură independenţa şi interdependenţa celor trei „naţiuni”, reflectînd federalismul autonomiilor din tradiţia politică a Transilvaniei.

III.

Ca o tragedie a istoriei Transilvaniei şi ca o dovadă a lipsei de şansă a acestei tradiţii în structura politică a României de mai tîrziu, trebuie să adăugăm la schiţa noastră istorică faptul că, deşi a existat o numeroasă populaţie română în Transilvania, nu a fost loc pentru o naţiune română în sistemul politic al Transilvaniei. Această diferenţă poate fi explicată relativ uşor. Chiar dacă a avut consecinţe grave pînă în zilele noastre.

Lucrurile se explică astfel: Ştefan cel Sfînt, (care a domnit pînă în 1035), a lăsat cu limbă de moarte urmaşilor săi la tron convingerea că trebuie apreciată şi cultivată diversitatea popoarelor din regat — „nam unius linguae uniusque moris regnum imbecille et fragile est” — „pentru că domnia asupra unei singure limbi şi a unui singur obicei este nevolnică şi fragilă”. De aceea, mai vechea tradiţie maghiară, potrivit căreia popoarele confederate ale coroanei ungare îşi menţineau structurile sociale specifice, a rămas la mare preţ în dinastia arpadiană. Aceasta presupunea existenţa unei nobilimi proprii fiecărei comunităţi. Este important de reţinut că, în general, în Evul Mediu numai nobilimea putea fi socotită partener politic al coroanei. Pînă în secolul al XIV-lea au existat în Ungaria mai multe nobilimi: maghiară, croată, secuiască, pecenegă, română, săsească şi altele. Însă în 1350, Regele Ludovic din noua dinastie occidentală a casei de Anjou a înlăturat această tradiţie pluralistă, decretînd unificarea nobilimii. Includerea în rîndul nobilimii maghiare unificate avea drept condiţie apartenenţa la credinţa catolică. Nobilii români însă, asemeni supuşilor lor români, erau membri ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi, dincolo de eventualele tensiuni sociale dintre nobilii români şi supuşii români, ei erau uniţi prin limbă, religie şi obiceiuri. Diferenţierile sociale fiind socotite în Evul Mediu mult mai importante decît cele etnice, nobilimea română şi-a păstrat de la sine înţeles privilegiile sociale trecînd în rîndurile Bisericii Romano-Catolice (cel puţin oficial) şi fiind absorbită încet, dar aproape complet, în societatea nobililor maghiari. Conaţionalii lor au rămas ca urmare fără reprezentanţi politici, iar aceasta echivala, în acea vreme, cu inexistenţa politică.

Această unificare a nobilimii a afectat şi comunităţile secuilor şi saşilor, dar nobilii acestor grupuri nu au trebuit să-şi schimbe religia întrucît erau deja catolici, iar secuii nici măcar limba, întrucît ei adoptaseră limba maghiară cu mult timp înainte. Într-adevăr, saşii şi-au pierdut şi ei nobilimea în acelaşi fel în care şi-au pierdut-o românii, dar în timp ce românii au rămas fără nici un fel de reprezentare politică, saşii şi-au înălţat, chiar în această perioadă, propriile oraşe, iar în interiorul acestora s-a ridicat o nouă clasă de reprezentanţi şi lideri politici, patricienii. Astfel în 1437 şi 1459 clasele politice din Transilvania au încheiat acel Unio trium nationum, din care românii lipsesc, deoarece posibilii lor reprezentanţi, nobilii români, fuzionînd cu nobilimea maghiară, încetaseră să îi reprezinte.

Absenţa românilor de pe scena politică a Transilvaniei a atras după sine o altă absenţă, legată de această dată de remarcabila legislaţie religioasă a principatului. Biserica Ortodoxă a fost prezentă în Transilvania cu mult înainte ca mişcările reformiste să ceară acceptarea lor, care, odată obţinută, a condus la cea mai mare libertate religioasă din Europa. Locul Bisericii Ortodoxe nu a fost însă redefinit în 1560, de vreme ce românii nu existau în Transilvania din punct de vedere politic.²

Astfel, poziţia Bisericii Ortodoxe în peisajul social a fost în cele din urmă tratată în practică sub formula generală de „tolerare”. Şi cu toate că trebuie să recunoaştem că în contextul secolului al XVI-lea toleranţa era o performanţă deosebită (cu atît mai mult cu cît toleranţa din Transilvania anului 1568 era mult mai cuprinzătoare, mai deschisă decît aceea a lui Oliver Cromwell din 1563, ori chiar decît mult lăudata toleranţă a împăratului Iosif al II-lea din 1780) noi, care trăim în secolul XX, simţim că este vorba de discriminare cînd luăm în considerare că luteranii, calviniştii, catolicii şi unitarienii (aceasta era ordinea oficială) se bucurau de libertate religioasă, în timp ce ortodocşii erau „doar” toleraţi.

Să clarificăm totuşi lucrurile: nici o comunitate etnică nu poate fi învinuită pentru dezavantajarea românilor transilvăneni şi, în cele din urmă, a Transilvaniei ca întreg. Consecinţele negative ale acestei dezavantajări sînt totuşi evidente: sistemul politic de tip federal, atît de temeinic elaborat al acestei ţări, nu a răspuns unei probleme care a devenit cu timpul tot mai virulentă: apariţia conştiinţei naţionale. Cu aceasta ajungem la chiar sursele explicării absenţei elementelor constructive existente în experienţa politică a Transilvaniei din structura României contemporane.

IV.

Să încercăm acum să tragem cîteva concluzii: în partea vestică a României de azi s-a dezvoltat în primii 600 de ani ai acestui mileniu un sistem politic federalist nu numai prin coordonarea a trei zone şi sisteme distincte, ci mai ales prin încurajarea unui spectru foarte larg de legi, libertăţi şi stiluri de viaţă diferite. Simpla existenţă a acestor diferenţe a condus la o apreciere deosebită a libertăţii, la considerarea acesteia drept valoare supremă a existenţei umane, atît la nivelul individual, cît şi la cel comunitar. Acest spirit civic este probat nu numai de libertatea acordată religiilor sau de tolerarea lor, ci şi de încheierea unei înţelegeri reale şi destul de timpurii în legătură cu libertatea generală de a studia după cum reiese din „compilatae constitutiones” din 1669, precum şi din alte legi similare.

Acest liberalism nu a împiedicat însă cele trei „naţiuni” politice din Transilvania ce se mărgineanu la lupta pentru drepturile proprii, individuale sau comune, de care s-au bucurat ca naţiuni privilegiate — să neglijeze problemele de tip etnic-naţional care şi-au făcut treptat apariţia în anii 1700 şi care au determinat din ce în ce mai mult climatul politic anterior revoluţiei din 1848. Atunci cele trei naţiuni au ratat şi ultima ocazie de a-i include pe români ca pe o „a patra naţiune” în sistemul lor de federalism şi libertate, după cum ceruseră aceştia încă din 1791 prin Supplex Libellus Valachorum. În plus, în secolul al XIX-lea, înseşi „naţiunile” istorice au fost atrase de un concept de naţiune articulat etnic. Nu a existat deci nici o altă modalitate pentru românii transilvăneni de a realiza o autoafirmare politică decît aceea de a se folosi de supremaţia lor numerică în Transilvania pentru a promova unificarea cu regatul trans-carpatic, pe baza conceptului de unitate naţională. În acelaşi timp, cînd au încercat să-şi bazeze pretenţiile şi pe argumente istorice, ei au făcut-o în spiritul timpului, care era cel al apariţiei romantismului în istoriografie — o tendinţă care putea reînnoda legătura cu tradiţii mai vechi.

Iniţiativa militară de a uni România dinastiei Hohenzollern cu provinciile intracarpatice a pornit în 1916 de la Bucureşti — şi a eşuat. Tocmai românii din Transilvania au fost cei care au reuşit să proclame politic unirea tuturor teritoriilor locuite de români în 1918. Proclamaţia lor reflecta întrucîtva experienţele acestei provincii, deoarece garanta „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare [cu românii]. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.” Pe baza acestei promisiuni, saşii şi şvabii din Banat şi-au declarat, în ce îi privea, unirea cu România şi, întemeindu-se pe acest consens, aliaţii victorioşi în Primul Război Mondial au recompensat România cu noile teritorii. Între 1919 şi 1939 aproape 30% din populaţia noii Românii şi mai mult de 40% din teritoriile nou cîştigate nu erau româneşti din punct de vedere etnic. Un motiv în plus pentru a se lua în considerare în Constituţia României Mari acest procentaj ridicat de minorităţi etnice îl constituia Tratatul între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România încheiat la Paris în 1919, care în articolul 11 prevedea autonomie locală pentru comunităţile secuieşti şi săseşi în domeniul educaţiei şi al religiei.

Şi totuşi, în ciuda tuturor antecendentelor, România s-a autodefinit în Constituţia sa din 1923 drept „stat naţional unitar”. Euforia autoafirmării naţionale a fost mai puternică decît obiecţiile minorităţilor, iar instituţiile internaţionale nu s-au arătat afectate de faptul că Tratatul între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România, semnat la Paris, nu era transpus în realitate de către guvernele României. Orientarea României Mari era tot mai mult determinată de climatul politic de la Bucureşti, unde domina încă din secolul al XIX-lea modelul francez, de orientare centralistă, adică exact antipodul alternativei federale. Acest curent a fost revigorat după cel de-al doilea război mondial, în timpul guvernării comuniste, cu o scurtă întrerupere în primii ani de după 1945, în care comuniştii au acordat o atenţie generoasă intereselor minorităţilor. A fost constituită chiar şi aşa-zisa Regiune Autonomă Maghiară pentru secui. Însă după venirea la putere a lui Ceauşescu, în 1965, toate aceste semne de curtoazie au încetat. Din nefericire, această „încetare” a avut loc într-o perioadă în care politica externă a Bucureştiului dădea semne de rezistenţă faţă de Moscova, şi deci de autoafirmare naţională în raport cu aceasta. Această din urmă atitudine fiind aplaudată de toate ţările occidentale, care o percepeau ca o opoziţie curajoasă în interiorul alianţei comuniste, făcea să nu fie criticată reducerea, în paralel, a elementelor federaliste din structura internă a României. De fapt, această autoafirmare naţională faţă de Moscova a avut loc în paralel cu renaşterea unei imagini de sine etnocentrice a României. Această imagine a făcut mai uşoară cîştigarea ori măcar potolirea multor intelectuali din vechile clase burgheze, cu atît mai mult cu cît ea se opunea unei anumite falsificări a istoriei României, ce fusese impusă românilor de către liderii sovietici începînd cu anii ’50.

Am putea crede aşadar că modelul anilor ’70 şi ’80 încuraja o autoafirmare naţională ce urma exemple istoriografice mai vechi, mai precis tradiţia acelui Supplex Libellus menţionat mai devreme, al cărui ţel în vremea respectivă (1790) fusese de a întări încrederea de sine a unui popor dezavantajat. Însă aceste mijloace de întărire a încrederii erau oferite unui popor care, în acest sens, îşi atinsese între timp ţinta: unui popor român unificat naţional. În plus, acest model era aplicat cu toate instrumentele puse la dispoziţie de o maşină propagandistică eficientă şi extrem de centralizată. De asemeni, acest model era aplicat într-o formă şi cu o finalitate mai primitive ca oricînd, adaptate nivelului intelectual al lui Ceauşescu; se recurgea la cantităţi luxuriante de superlative şi la o manieră de autoglorificare ce atribuiau poporului român doar trăsături eroice şi dintre cele mai nobile, în timp ce pentru eventualele eşecuri erau blamaţi străinii sau, în cel mai rău caz românii care nu erau „buni români”. În cele din urmă (acest ultim stadiu fiind de maxim interes în abordarea noastră), modelul a evoluat extrem de unilateral, centrînd istoria României aproape în exclusivitate în jurul etnicilor români „descoperindu-i” chiar şi acolo unde nu existaseră.

Această imagine de sine a României a furnizat modelul de gîndire pentru mai multe generaţii: gravitînd în jurul bucureştio-centrismului, etnocentrismului exagerat, disproporţionat, simplificat unilateral. Generaţiile educate în acest spirit nu au avut aproape nici o cale de scăpare din imaginea de sine creată de acest model. Cum ar trebui, cum ar putea să reacţioneze societatea românească postrevoluţionară?

V.

În seara de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu, care nu era încă preşedinte, a dat citire celor 10 articole ale Programului Revoluţiei. Primul articol proclama un stat pluralist. Al şaptelea avea în vedere minorităţile naţionale într-o manieră favorabilă (în acele zile imaginea revoluţiei era încă strîns legată de numele unui pastor de naţionalitate maghiară)³. Al zecelea se referea la drepturile omului, inclusiv la libertatea de a emigra. În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, un post de radio românesc anticomunist dintr-o ţară occidentală relua cele zece articole incluzînd articolul şapte, privitor la minorităţi, în cuprinsul articolului 10, ce se referea la dreptul fundamental al omului de a emigra.

Desigur, această coincidenţă nu este neapărat relevantă în analiza structurii politice a României postrevoluţionare. Emigranţii au fost uneori, tocmai aceia care manifestau o tendinţă de eludare a problemei drepturilor minorităţilor ori, cel puţin, de marginalizare a ei — pînă la a sugera tacit că ar fi mai bine pentru minoritari să emigreze. Socotesc totuşi că acest tip de raţionament naţionalist al unor români necomunişti reflectă într-o anumită măsură obstacolele ce stau şi în calea acceptării elementelor federaliste inerente istoriei ţării. Pe de altă parte, tradiţiile etnocentriste întemeiate de burghezie, — pe care Ceauşescu le-a preluat nu fără o oarecare abilitate şi le-a continuat, deformîndu-le şi abuzînd de ele — au persistat chiar şi după eliberarea de sub dictatura comunistă. Aceste tradiţii au condus din nou la bucureştio-centrism şi la o imagine de sine naţională unilaterală, care nu au încurajat de fel reconsiderarea rolului minorităţilor ori al altor substructuri. Astfel, elementele federaliste moştenite şi încă existente în Transilvania au fost ignorate şi au rămas nereflectate politic. Politicienii români au tins pur şi simplu spre restaurarea glorioşilor ani ’20 ce au urmat autoafirmării naţionale, ba mai mult, maniera înfăptuirii acesteia a fost una simplificată şi prea puţin argumentată.

Aşadar Parlamentul a votat din nou pentru formula „stat naţional unitar”, întemeindu-se pe o pretinsă sfîntă tradiţie şi, lucru de la sine înţeles, pe faptul că mai trăiau în România anului 1992 doar jumătate din cei 30% reprezentînd minorităţile naţionale, cît fuseseră în 1919. Astfel, în momentul de faţă, toate partidele parlamentare mai mari protestează vehement împotriva articolelor Recomandării 1201 a Consiliului Europei referitoare la autonomia locală şi la drepturile colective, fără să argumenteze în vreun fel pentru ce trebuie respinse autonomia locală şi drepturile colective, ci mulţumindu-se pur şi simplu să citeze dictatul constituţional proclamat în 1923 şi reluat în 1991, prin care România se declară „stat naţional unitar”⁴. Încercările, oricît de bine intenţionate, de a privi aceste noţiuni constituţionale în lumina unei interpretări mai binevoitoare, care să le lărgească şi să le flexibilizeze în termeni precişi, par condamnate dinainte eşecului, întrucît sînt calificate automat ca nepatriotice, segregaţioniste sau chiar iredentiste.

Aceasta ne duce la concluzia că îndelung elaboratele elemente federaliste din propria istorie nu sînt reflectate, şi cu atît mai puţin apreciate, în cadrul structurilor politice ale României contemporane. Explicaţiile pentru această deficienţă sînt evidente. Pe de o parte, dezbaterile din Parlamentul României sînt direcţionate de punctul de vedere al Bucureştiului, perspectivă ce nu oferă nici un rol pozitiv elementelor federaliste; iar, pe de altă parte, ideea de stat a României Unite este atît de puternic legată de imaginea naţională monolitică din secolul al XIX-lea, încît publicul românesc este foarte greu de convins să reflecteze asupra unei posibile aprecieri pozitive a subunităţilor administrative — înţelegînd prin aceasta subunităţi multiplu diferenţiate, deşi nu neapărat pe criterii teritoriale sau etnice. Şi totuşi, de ce nu şi pe astfel de criterii?

În anul 1996, Parlamentul României a votat o nouă Lege a învăţămîntului. Printre alte paragrafe utile, această lege include şi un paragraf în care se prevede predarea „Istoriei românilor”. Moţiunea unui deputat sas transilvănean, de a schimba titlul acestei materii de învăţămînt în „Istoria României”, a fost respinsă de majoritatea parlamentarilor pe baze pur emoţionale. Ba mai mult (ori mai puţin, dacă doriţi!), în şcolile minorităţilor unde toate materiile de studiu sînt predate în limba minorităţii respective, legea cere ca „Istoria românilor” să fie predată în limba română, ca şi cum adevăratul spirit patriotic ar putea fi asimilat doar prin mijlocirea limbii române.⁵ Asemenea trivialităţi demonstrează cît de etnocentric şi de îngust este concepută viziunea asupra României viitoare. În climatul politic în care atenţia mass-mediei este focalizată asupra Bucureştiului se preferă mai degrabă să se accepte, cu ranchiună, cîteva criterii minime privind drepturile minorităţilor, impuse de Bruxelles sau de Strasbourg membrilor Uniunii Europene, decît să se aplice cu generozitate modelele testate cu succes în istoria propriei ţări — o istorie la care, în alte sensuri, se face referire atît de des într-o manieră aproape liturgică.

Această neîncredere izbitoare, această suspiciune faţă de o parte a propriei istorii, îmi pare ca fiind o slăbiciune fundamentală a structurii politice a României contemporane. Depăşirea acestei slăbiciuni este esenţială nu atît de dragul unei corecte relatări istoriografice, cît mai ales din cauza prezenţei permanente a istoriei etnocentrice, indiferent dacă este vorba de prezent sau viitor, şi care aşează patriotismul naţional în context politic. Dimpotrivă, eu fac parte dintre acei patrioţi români care recomandă ţării lor să aprecieze mai mult şi fără teamă moştenirea transilvăneană. Transilvania trebuie considerată o parte inalienabilă a României întregite, şi de aceea România trebuie să integreze generos în imaginea sa de sine toate elementele realităţii transilvănene — într-o reflectare non-etnocentrică, pentru că orice formă de reflectare etnocentrică ar nega însăşi substanţa unei părţi esenţiale a moştenirii sale. Atîta timp cît moştenirea specifică a Transilvaniei apare ca o sursă de îngrijorare şi de virtuale pierderi, sau ca un corp străin în imaginea de sine a României, România ar putea fi percepută ca o moştenitoare nelegitimă a unei părţi însemnate din propriul teritoriu. Astfel de suspiciuni, precum şi teama faţă de moştenirea pluralist-federalistă, generează tensiuni între grupul majorităţii şi cele ale minorităţilor, conduce la anchilozarea relaţiilor reciproce care, pentru a se dezvolta şi a face posibile deopotrivă stabilitatea şi libertatea, presupun deschidere şi încredere. De vreme ce ne dorim ca România să fie liber şi de bunăvoie recunoscută de către toţi cetăţenii săi ca moştenitoare legitimă a întregului său teritoriu actual, pledăm pentru o reevaluare politică a experienţei Transilvaniei în domeniul federalismului. Consider că o asemenea reevaluare ar putea deveni un pas important, pozitiv, spre o libertate internă sporită, precum şi spre o acceptare mai largă a noilor noastre structuri democratice. Această experienţă ar putea constitui o contribuţie autentică, provenită dintr-o moştenire de drept, la structurile Europei de mîine.

Conceptul de naţiune este încă neclar în România. Are el în vedere doar indivizii de provenienţă etnică română şi de limbă maternă română, ori îi cuprinde pe toţi cetăţenii români care, potrivit Constituţiei, au cu toţii drepturi egale? Dacă drepturile sînt egale, ar putea oare doar unii din ei să ceară drepturi colective — etnicii români ca români propriu-zişi — în timp ce pentru toţi ceilalţi (cetăţeni români şi ei, cu o veche istorie colectivă pe aceste pămînturi, şi care au devenit parte a României doar în secolul nostru!) să aibă doar drepturi individuale? Dacă „naţiunea română” este intenţionat limitată la etnicii români, iar mult citatul „sentiment românesc” reprezintă o mentalitate etnică, să fie oare atunci toţi ceilalţi cetăţeni de mai mică valoare? Doar „toleraţi”? Să se practice oare diferenţierea acceptare/tolerare din secolul al XVI-lea, de data aceasta pe criterii etnice? Un asemenea lucru nu îşi poate găsi justificarea în intenţia constituţiilor moderne. Dacă pe de o parte, cel mai tîrziu de la 1789 încoace, Franţa este fundamentată pe postulatul egalităţii tuturor cetăţenilor săi (astfel încît fiecare cetăţean francez este considerat o parte a naţiunii, etnia neconstituind un criteriu pentru apartenenţa la naţiunea franceză), atunci, dimpotrivă, Constituţia, precum şi istoria României, trebuie să recunoască existenţa minorităţilor etnice — chiar dacă au fost artificial camuflate de formula individualizantă, aplicată cu meticulozitate, de „persoane aparţinînd minorităţilor naţionale”. Recunoaşterea existenţei minorităţilor ar presupune anumite acţiuni şi consecinţe de principiu a căror absenţă în momentul de faţă creează neplăceri, inadecvări şi constrîngeri. Dacă ne propunem acceptarea largă a României indivizibile naţional, ca ţara mult iubită, „patria” tuturor cetăţenilor, avem atunci nevoie de acceptarea majorităţii naţionale de către minorităţi şi a acestora de către majoritate. O asemenea acceptare reciprocă ar conduce negreşit la o deschidere faţă de elementele federaliste, fie că ea s-ar întemeia direct pe experienţe mai vechi, fie că ar inventa noi cadre de realizare. A ignora însă moştenirea naţională din cauza unei obsesii etnice unitariste este o cale ce trebuie evitată — în beneficiul unui viitor mai bun şi stabil al statului român modern, întregit teritorial în baza criteriului unităţii poporului român.

NOTE

1.     Domeniul regal, deoarece sistemul de apărare al vechii Ungarii consta din vaste zone de pămînt pustiu şi gol (în latină „deserta”) şi colonizarea, de fiecare dată cînd regele împingea şi mai mult graniţele în interiorul Transilvaniei, a pămîntului pînă atunci gol, pustiu, de către cei cărora regele le acorda o parte din aceste teritorii disponibile. Înainte ca regele să fi chemat pentru prima dată colonizatori din vest, el obişnuia să împartă noile pămînturi nobililor după propria alegere, iar aceştia la rîndul lor le colonizau cu proprii lor poporani. Aceşti poporani erau datori în schimb să apere integritatea teritoriului. Din punct de vedere economic însă, ei practicau o economie de pură subzistenţă şi, dat fiind faptul că nobilii erau scutiţi de taxe, extinderea teritoriului ungar s-a dovedit în principiu nerentabilă economic. De data aceasta totuşi, în secolul al XII-lea, regele a atras colonişti din ţările vestice mai dezvoltate economic în scopul de a combina crearea unei forţe militare defensive eficiente cu progresul economic. Toate documentele dovedesc că taxele ce trebuiau plătite de colonizatorii vestici au jucat un rol decisiv în stabilirea lor pe domeniul regelui.

2.  Mai corect ar fi să spunem că nici celelalte grupuri nu existau în baza unor definiţii pe criterii etnice, dar că aceste grupuri, sau „naţiuni”, existau pentru că ele fuseseră definite social şi juridic şi, în cele din urmă, teritorial. Acest lucru fusese posibil deoarece ei îşi avuseseră sau îşi găsiseră purtători de cuvînt care să îi reprezinte la curtea regală ca pe comunităţi cu interese specifice. Etnicii „saşi” din „comitatus” (adică din ţinutul ungurilor) nu erau saşi din punct de vedere politic, iar ţăranii de naţionalitate maghiară din Fundus Regius, erau, ca şi ţăranii români, inexistenţi din punct de vedere politic. Privilegiul de a fi o „naţiune” nu era definit în termeni etnici! Mai mult de un sfert din etnicii saşi erau supuşi (lipsiţi de libertate) ai nobilimii şi nu aparţineau „naţiunii” săseşti. Dacă Biserica Luterană de care ţineau şi saşii neincluşi din punct de vedere politic în „naţiunea” săsească, dacă Biserica Calvină a ţăranilor maghiari neincluşi în „naţiunea” maghiară erau ambele „acceptate” şi nu doar „tolerate”, acest statut se datora existenţei în paralel a naţiunilor maghiară şi săsească, fapt care nu avea însă, din păcate, un echivalent şi pentru ţăranii români.

3.    Este vorba de pastorul protestant maghiar László Tőkés, a cărui hărţuire de către Securitatea ceauşistă a fost scînteia care a declanşat Revoluţia, la 16 decembrie 1989, în Timişoara. (n.r.)

4.    Ulterior, Recomandarea 1201 a Consiliului Europei a intrat în conţinutul tratatelor bilaterale încheiate de România cu Ungaria (septembrie 1996) şi Ucraina (iunie 1997). (n.r.)

5.    Legea învăţămîntului a suferit modificări prin adoptarea unei Ordonanţe guvernamentale în iulie 1997, devenind mult mai liberală în privinţa învăţămîntului în limba maternă a minorităţilor. Istoria şi geografia României, predate anterior obligatoriu în limba română în şcolile minoritare, vor fi studiate, se pare, în limba maternă. Totuşi, istoria a rămas să se numească Istoria Românilor şi nu a României. (n.r.)

Traducere de Doina Baci

*

Prof. dr. Paul PHILIPPI (n. 1923, Braşov) a studiat istoria şi teologia la Erlangen şi Zürich, în 1953 a dat examen pentru a deveni preot în cadrul Bisericii Evanghelice C. A. din România. În 1957 a obţinut doctoratul în teologia sistematică la Erlangen şi profesoratul în teologie practică la Heidelberg. Din 1954 a fost asistent la Institutul de Ştiinţe Diaconice la Heidelberg, al cărui director a devenit în 1957. În 1974 i s-a conferit titlul de doctor honoris causa al Institutului Teologic Protestant Cluj. Din 1979 profesor la Institutul Teologic Protestant din Sibiu. Preşedinte al Forumului Democrat German din România (din 1992). Co-editor a seriei Siebenbürgisches Archive şi Studia Transilvanica.

Articolul reproduce textul conferinţei prezentate la Institutul pentru Federalism de la Universitatea din Fribourg, Elveţia, din 28 august 1996.