De la „monocultură” la
interculturalitate
Forumul
Intercultural Transilvania
Tîrgu-Mureş — 6-7 decembrie 1996
În zilele de
6-7 decembrie 1996, în seria deja tradiţională a forumurilor
organizate de Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA, s-a
desfăşurat la Tîrgu-Mureş Forumul Intercultural Transilvania în cadrul căruia, de-a lungul celor trei sesiuni, au fost dezbătute teme ca: Interculturalitatea
— reinterpretare a relaţiei majoritate-minoritate, De la
„monocultură” la interculturalitate şi Interculturalitatea în
context regional.
Au participat
printre alţii: Hannelore BAIER, Alexandru CISTELECAN, HORVÁTH Andor,
Victor NEUMANN, Ovidiu PECICAN, PILLICH László, Călin RUS, Pompiliu
TEODOR, Corina TURC, iar din partea organizatorilor Smaranda ENACHE, HALLER
István, Mircea SUHĂREANU, SZOKOLY Elek.
Publicăm
în acest număr selecţiuni din prima parte a dezbaterii.
Szokoly Elek: Conform
constatărilor psihologilor, şi nu numai ale lor, chestiunea identităţii — în mod conştient sau nu — joacă un rol definitoriu atît în
viaţa indivizilor, cît şi a comunităţilor. Ca de atîtea ori
în viaţă, faţa negativă a lucrurilor pare să fie mai
expresivă, mai uşor de formulat, să nu amintesc decît de
perechea de noţiuni toleranţă-intoleranţă. Întotdeauna este mai uşor să defineşti intoleranţa decît
toleranţa, deşi sensul negativ îşi datorează, de fapt,
existenţa, celui pozitiv. Şi ce poate fi mai relevant în acest
context decît expresia crizei de identitate faţă de identitatea propriu-zisă, o criză care, ştim foarte bine din
istorie, pînă şi din cea recentă, a putut produce destule
ravagii. Şi cînd vorbesc de criză de identitate nu mă refer la
identitatea multiplă pe care fiecare om pluridimensional o are şi
trebuie să o aibă. Dimpotrivă. Cu toate acestea mă întreb
dacă identităţile noastre etnic-naţionale, regionale sau
continentale (aş prefera poate termenul de european în loc de
continental, pentru că pentru noi Europa înseamnă mult mai mult decît
un continent), se contrazic oare în mod necesar? Dar am putea pune întrebarea
şi invers: se completează ele oare în mod firesc, cum ne-am putea
aştepta?
Nu putem
să nu observăm că, în ciuda unor convieţuiri multiseculare
care au dus şi la interferenţe culturale evidente, se continuă
totuşi convieţuirea paralelă în ghetouri culturale, etnice
şi/sau religioase, dar mai ales lingvistice. Nu putem să nu
observăm că identitatea etnic-naţională, adesea şi cea
religioasă, desparte mai degrabă decît uneşte, pe cînd
identitatea regională uneşte mai degrabă decît desparte. Cred
că fiecare dintre noi, dacă s-a îndepărtat destui kilometri de
patria sa şi întîlneşte un concetăţean de altă
limbă, etnie sau religie pe care acasă
îl tolerează cu destul efort, acolo departe, printre „străini”, îl
salută cu o căldură greu disimulată. Cred că
identitatea regională este totuşi cea care uneşte
identităţi etnice sau religioase care altfel se războiesc din te
miri ce. Ceea ce nu înseamnă să nu acordăm identităţii
etnice, naţionale, culturale şi religioase ce i se cuvine. Am şi
făcut-o destul de consecvent, atunci cînd în decembrie 1989 la punctul 3
al Platformei Ligii Pro Europa am subliniat că „LPE consideră
specificul naţional şi regional ca raţiune şi nu ca
obstacol al integrării europene, înţelegînd să contribuie
practic la liberul schimb de idei şi informaţii, la cunoaşterea
reciprocă dintre culturile europene, condiţie a eliminării
tendinţelor xenofobe.”
Istoria,
bună sau rea, ne pune în mod obiectiv în faţa unor situaţii
date. Aceste situaţii au fost rareori fericite pentru toată lumea.
Dar plecînd de la nişte situaţii date, evaluînd şi interpretînd
aceste situaţii istoric create, e bine să putem trage
învăţămintele cuvenite, chiar dacă nu mai putem
influenţa evenimentele. Dorinţa noastră cred, şi
dorinţa tuturor celor care ne-am adunat în jurul acestei mese rotunde,
este să evităm capcana, aş zice, a zîmbetelor protocolare
şi a măturatului sub covor a problemelor delicate. Trebuie să
acceptăm că problemele reale pe care dorim să le dezbatem
şi de această dată, problemele autentice nu pot fi „delicate”. Ceea ce ne interesează în mod
deosebit, cred, este dezvăluirea situaţiilor reale, a proceselor
şi tendinţelor reale, şi căutarea acelor căi care
să ne apropie în loc să ne îndepărteze, căi care să ne
fortifice reciproc în loc să ne slăbească.
Smaranda Enache: Ideea acestui
tip de investigare a interculturalităţii pleacă şi de la
constatarea că, deşi sîntem parte a unei evoluţii cu
adevărat extraordinare a sistemelor legislative de protecţie a
drepturilor omului şi minorităţilor, în special în context
european — Europa a reuşit să se doteze în ultimii 30 de ani cu
instrumente specifice regionale, cum este Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi un tribunal unde orice cetăţean poate să cheme în
justiţie, pentru prima oară în istorie, propriul său stat care
i-a violat drepturile —, există încă o remanenţă a unor
mentalităţi intolerante, care destabilizează sau pot destabiliza
în orice moment situaţia europeană. Prin urmare, chestiunea
interculturalităţii nu este un simplu subiect de salon sau de
reflecţie intelectuală, ci unul legat de securitate şi
stabilitate internă şi internaţională. Mă voi referi
la Europa pentru că este locul pe care îl cunoaştem mai bine şi
de care sîntem acum, oricum, tot mai legaţi. Zona central-europeană
în care trăim este o zonă foarte ciudată, a
repetabilităţii, a unor cercuri închise, şi numai foarte rar a
unor evoluţii semnificative sau durabile. Dacă cineva ar avea
curiozitatea să citească dezbaterile din parlamentul de la Budapesta
din a doua jumătate a secolului 19, legate de legea
minorităţilor propusă de Deák Ferenc, ar descoperi destule texte
care seamănă peste măsură cu unele luări de
poziţie care au răsunat în parlamentul României după 1990.
Subiectul era şi atunci şi acum, problema drepturilor
minorităţilor. Doar subiecţii se schimbaseră.
Întrebarea
care se pune este cum se face că în această zonă poate să
treacă un secol, să asistăm la nişte evoluţii
formidabile în ceea ce priveşte cadrul constituţional al acestor state, dar mentalitatea generală —
influenţată de făcătorii de cultură, preoţi,
presă şi toţi aceia care creează modele de comportament
colectiv — să nu se traducă printr-o empatie faţă de aceste
valori? Cine este „de vină”? Cui i se poate imputa un caz atît de
eclatant cum este cazul Iugoslaviei? Explicaţia care reduce totul la
comunism mi se pare precară. Iugoslavia fusese tocmai ţara care, prin
anii ’70, aducea la ONU una dintre cele mai liberale propuneri în privinţa
definiţiei minorităţilor. Nu întîmplător a definiţiei,
pentru că în definiţie se găseşte de fapt esenţa
tratamentului ulterior. Totuşi, această fostă federaţie a
traversat un carnagiu aproape ireal, trei sferturi din populaţia ei nu mai
trăieşte la domiciliile dinainte de război. Se explică
toate acestea prin nişte uri ancestrale sau prin gafele
comunităţii internaţionale euro-atlantice, care au permis — noi
toţi am permis, şi societatea civilă din fosta Iugoslavia
şi vecinul cutare a permis — ca aceste atrocităţi să
dicteze legi cu o logică total paralelă faţă de sistemul
evoluţiei legislative globale în spiritul umanismului? De ce a fost
posibil acest lucru, cum de este posibil acest lucru? Ipoteza mea ar fi că
între evoluţia legislativă din acestă zonă şi
mentalitate există o ruptură imensă, că această falie
există de mai bine de100 de ani şi nu ştim dacă ea se va
umple vreodată sau dacă, în ciuda tuturor speranţelor, se va
adînci şi mai mult. În asemea cazuri, tot ce poţi să faci,
dacă resursele locale nu sînt suficiente pentru a găsi remediul
bolii, este să încerci să te inspiri din alte părţi.
Privind în jurul nostru, iată că dăm de o noţiune care face
oarecare şcoală, care dobîndeşte tot mai multă
legitimitate, interculturalitatea.
Mă voi
referi în continuare la interculturalitate, ca reinterpretare a
relaţiei majoritate-minoritate. Definiţia occidentală a
interculturalităţii apare ca o replică la evoluţia
istorică a relaţiei majoritate-minoritate şi la faptul că istoria
europeană a produs realităţi diferite, a „produs” şi
minorităţi diferite. Se cunoaşte, reluînd definiţia lui
Cappotorti, că în Europa există trei feluri de minorităţi.
Minorităţile autohtone, popoare indigene — laponii (sami), în
ţările de nord ale Europei, sau eschimoşii, sau tătarii din
Crimeea,— cele peste care popoarele, naţiunile moderne ale Europei s-au
aşternut şi le-au împiedicat să-şi creeze propria
statalitate. Acestea beneficiază în sistemul legislativ actual din
ţările lor şi pe plan internaţional de garanţii cu
totul şi cu totul remarcabile, pentru că au drepturi care merg
pînă la autodeterminarea internă în cadrul frontierelor statelor lor. Minorităţile istorice ar fi a doua categorie pe care o
menţionează Cappotorti. Ea include aproape toate
minorităţile europene care au luat naştere în urma succesivelor
retrasări de frontiere în decursul istoriei, respectiv sînt
părţi ale naţiunilor europene, trăind pe teritoriul unui
alt stat european. Minorităţile istorice sînt reflexul istoriei noastre
moderne şi, din punctul acesta de vedere, cvasitotalitatea naţiunilor
europene cunosc două ipostaze: de majoritate, cel mai adesea
constituentă de stat, şi de minoritate, pe teritoriul altui stat. În
secolul 20, au apărut noile minorităţi, produs al
colonialismului sau al cererii de azil politic pe care Europa occidentală
l-a acordat refugiaţilor din faţa unor regimuri dictatoriale, dincolo
de numeroasele raţiuni economice care au făcut ca populaţii
întregi, lovite de foamete sau molime, să pornească această
nouă migrare spre zonele mai echilibrate. În Occident, noţiunea de
interculturalitate este utilizată în legătură cu relaţia
dintre majorităţi şi această a treia categorie de
minorităţi. Datorită faptului că în majoritatea
ţărilor vest-europene, situaţia minorităţilor s-a
reglementat constituţional, interculturalitatea se referă mai
degrabă la acceptarea noilor minorităţi. Interculturalitatea
este, în viziunea occidentală, menită să armonizeze relaţia
dintre europenii vechi şi noii europeni printr-un întreg complex de
tehnici de reinterpretare a imaginii de sine clasice a europeanului, o
reinterpretare a identităţii europene.
Interculturalitatea
priveşte culturile în autonomia lor, dar în dependenţă
civilizaţională, respectiv culturi diferite au un comportament public
şi social care poate fi redus, în ciuda diferenţelor, la un pachet de
valori comune, între care esenţial este respectul pentru unicitatea
şi demnitatea fiinţei umane. Deci interculturalitatea, din acest
punct de vedere, se împacă foarte bine cu autonomia tradiţiilor, cu
cultivarea limbii, cu cultivarea imaginii de sine, ea diferă total de melting-pot-ul
care constă tocmai în topirea culturilor într-una singură,
făcînd din „civilizaţie” o cultură şi deschizînd drumul
asimilării de toate tipurile. Melting-pot-ul este criticat pentru
doza sa de imperialism cultural şi singura scuză care i se poate
aduce ar fi că este adesea o opţiune individuală.
Naţiunea
americană, de exemplu, s-a născut dintr-o opţiune
individuală faţă de anumite valori şi nu din asimilarea
grupurilor — cu excepţia populaţiilor autohtone, aproape suprimate. A
fost şi este vorba de o integrare din proprie voinţă într-o
nouă naţiune, mult mai mult o naţiune politică, decît una
etno-lingvistică. Alături de interculturalitate, Occidentul
foloseşte foarte adesea termenul de multiculturalism, în Statele
Unite îndeosebi, şi îndeosebi în relaţia dintre afro-americani
şi euro-americani. Există vreo diferenţă între
interculturalitate şi multiculturalism, prezentă chiar în semantica
termenilor. Răspunsul e deocamdată ambiguu, dar este evident că
Europa pare a-l prefera pe primul, al doilea fiind prezent mai ales în
literatura de specialitate americană.
Multiculturalismul aduce principiul autonomiei culturale pînă la legitimarea, cred eu, a contextualizării
valorilor universale. În logica multiculturalismului, tot ce este cultural, e
„permis”, tot ce este specific unei culturi, poate deveni normă
superioară libertăţilor şi drepturi universale individuale.
Bunăoară, tratamentul discriminatoriu al femeii într-o anumită
cultură — circumciziunea — ajunge să fie o normă de
civilizaţie care se consideră îndreptăţită să contrazică egalitatea dintre
sexe, care este, dimpotrivă, proclamată de Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului.
Prin
multiculturalism, pînă la urmă, se pune sub semnul întrebării
libertatea individuală, pentru că individul este apăsat de
presiunea de grup care apare ca normă supremă. Multiculturalismul,
din punctul meu de vedere, nu se opreşte la consacrarea autonomiei
culturii, afirmată şi de interculturalitate, ci tinde să
impună cultura ca civilizaţie, fiind o suprapunere care
anihilează unul din termenii existenţei moderne. În multiculturalism,
spre deosebire de interculturalitate, există şi accente
„secesioniste”: în cazul în care nu putem să ne găsim
convieţuirea împreună, deoarece cultura mea şi cultura ta nu se
împacă, atunci liantul civilizator comun este sacrificat. Consider că
interculturalitatea este o noţiune mai apropiată de tradiţia
europeană, în care toate culturile, la drept vorbind, sînt interculturale,
iar naţiunile au încheiat şi un oarecare consens civilizaţional.
Ignorarea interculturalităţii este o sursă de îngîmfare
naţională.
De ce e nevoie de o reinterpretare a
relaţiei majoritate-minoritate? Pentru că aşa cum am
menţionat, există la nivelul statului, şi mai ales la nivelul a
ceea ce numim stat naţional, o deficienţă a sistemului
legislativ, respectiv incapacitatea sistemului legislativ de a garanta,
alături de drepturi declarative, şi un progres al mentalităţilor.
Sistemul legislativ la nivelul unui stat este numitorul comun minim, standardul
minim. Or, în realitate, fragmentele de situaţii de pe teren sînt mult mai
complexe. Există, cum am spus, o prăpastie între legislaţie şi
mentalitate, există o prăpastie care este menţinută şi
de oportunismul şi ipocrizia politicienilor. Foarte mulţi, mai ales
în noile democraţii, sînt primii să semneze documente
internaţionale sau orice tip de documente, care constituie încă un
pas şi încă unul în adoptarea unor măsuri de protecţie a
diversităţii, dar în plan intern, practic, întreprind foarte
puţin în domeniul traducerii acestora în comportament, în educaţie,
în raportul dintre oameni, pînă la urmă în mentalitatea publică.
Revenind la exemplul de la care am pornit şi la zona Europei Centrale,
remarcăm existenţa unei prăpăstii adînci dintre
legislaţie şi mentalitate, ceea ce este un perpetuu potenţial de
conflict. Nu ar fi o prostie să dăm mai multă
importanţă termenului şi mai ales practicării
interculturalităţii. Din punctul meu de vedere, el are
trăsături pozitive şi compatibile: autonomia culturilor şi
comunitatea civilizaţiei. Statele naţionale apărute în zona
central-europeană după 1918 au reprodus în mic diversitatea de care
fugiseră în imperiile din care făceau parte, acel melting-pot sui-generis care le anula culturile autonome, sau nu li le recunoştea la
nivel statal, oferindu-le în schimb acquis-ul civilizaţional,
modernitatea. Renunţarea la propia cultură a fost inacceptabilă.
Statele nou create nefiind omogene, se găseau în faţa unui
„challenge” similar imperiilor pe care le-au dezintegrat şi, în caz de
eşec sau „încremenire în proiect”, pasibile de aceeaşi soartă.
România anului 1918, „România Mare”, avea aproape 30% minorităţi. În
anul 1991, avea mai puţin de 10% minorităţi. Între timp, am
asistat la dispariţia unor întregi comunităţi culturale, evrei,
armeni, saşi, şvabi. Asistăm astăzi la forme noi de
asimilare, iniţiate chipurile de „sfera privată”, care constituie tot
atîtea provocări. Toţi cei care aveau reţete şi
răspunsuri pentru o Transilvanie, să zicem, interculturală, în
care existau cel puţin 4-5-6 culturi, ca de altfel în multe alte regiuni
din Europa Centrală, descoperă azi o polarizare. Moartea unor culturi
a dus la naşterea a două blocuri, deocamdată în antiteză
româno-maghiară. Emergenţa „noii” minorităţi, cea mai
numeroasă şi în cea mai spectaculoasă afirmare de sine,
minoritatea rromilor, nu pare a fi urmărită cu destulă
receptivitate.Va fi capabilă această a treia minoritate, minoritatea
rromilor, să constituie cel de-al treilea picior al trepiedului pe care,
de exemplu, multă vreme l-a constituit minoritatea mare a saşilor?
Tot în legătură cu comunitatea rromilor este de văzut:
evoluţia comunităţilor rromilor va fi în sensul
interculturalităţii, adică autonomie culturală şi
civilizaţie comună, norme comune, sau va fi în sensul
multiculturalismului, în care cultura proprie tinde să considere că propriile sale valori sînt superioare
valorilor comune, contractului de civilizaţie, să zicem. Este evident
că s-au petrecut multe schimbări, că a dispărut o parte din
interculturalitatea Transilvaniei şi a Banatului, şi este evident
că o parte dintre noi trăim în nostalgia acestui spaţiu în care,
în centrul oraşului, se găsea atît biserica ortodoxă română,
cît şi cea greco-catolică română, cea catolică,
calvină sau luterană, sinagoga. Dar exista spaţiu comun, un
spaţiul civic ale cărui valori comune nu erau contrazise de
diversitatea culturală. Sau dimpotrivă, trebuie să
recunoaştem că nu mai există aceste lucruri şi este inutil
să ne pierdem energiile gîndindu-ne a reface o lume care nu mai este
posibilă şi să le folosim dimpotrivă pentru a proiecta una
care este probabilă şi eventual perfectibilă. Întrebarea este în
continuare dacă au optat sau nu comunităţile minoritare în
România pentru ghetoul cultural, ca singura formă posibilă de
păstrare a propriilor identităţi şi au renunţat la
contractul civilizaţional comun? Pe de altă parte, o altă
întrebare este: şi-au lămurit majoritarii atitudinea faţă
de culturile minoritare, dilemele lor care vin din secolul 19 şi
conţin în ele atît legitimitatea propăşirii naţionale, cît
şi ilegitimitatea purificării etno-lingvistice, respectiv
dilemele asimilare/disimilare,
indiferenţă/asistenţă, cunoaştere/ignorare, aroganţă/umilitate?
Şi-au lămurit majoritarii apartenenţa civilizaţională:
naţionalism autarhic, Europa Centrală sau Balcanii, Est sau Vest, sau
amîndouă, şi dacă amîndouă, cum? Cu ce sacrificii şi
cu ce beneficii? Care este prioritatea post-comunistă: cultura sau
civilizaţia? Care este opţiunea statului România, opţiunea
consensuală: interculturalitate, muticulturalitate, stat naţional,
regionalism? Ce se va întîmpla dacă în viitorul apropiat, în
următorii 4-8 ani Republica Moldova, dorind să fie mai aproape de
Europa, va dori să facă parte, într-un fel sau altul, într-o
formă contractuală, eventual federativă, din România, venind cu
35% minorităţi şi cu o identitate regională proprie, care
nu-i poate fi contestată pentru că e evidentă? În viziunea mea,
interculturalitatea nu este un scop în sine, nu este o dezbatere de salon, ci
un instrument de prevenire a conflictelor. Este o atitudine legitimă
şi morală ce izvorăşte din certitudinea că nici statul
naţional şi nici moartea culturilor nu au constituit un răspuns
valabil la diversitatea continentului. Statul naţional este incapabil s-o
administreze, iar moartea culturilor este un proiect de „melting-pot” ce nu se
poate duce la bun sfîrşit, ca să zic aşa, fără
violenţă, fără negarea şi abdicarea de la valoarea — supremă
şi universală — a demnităţii şi libertăţii
umane.
Pillich László: Eu consider
că în problematica aceasta a convieţuirii, a
multiculturalităţii, a interculturalităţii, există
trei factori pe care trebuie să-i luăm în considerare. Primul factor
ar fi cel geocultural, şi doamna Enache a pomenit de acesta.
Există pretutindeni în lume zone-problemă, care în esenţă
sînt zone de graniţă între anumite culturi, anumite religii, între
anumite cercuri de interese politice. Din acest punct de vedere, între diferitele
zone geografice, trebuie să acceptăm ideea, că una pentru care
nu avem încă răspuns, este chiar regiunea noastră, despre care
vorbim şi unde locuim. Este tocmai o asemenea zonă de
interferenţă: la marginea Europei Centrale, puţin către
Balcani, puţin către lumea ortodoxă, puţin către
creştinătatea occidentală europeană. Al doilea aspect este
cel pe care l-aş putea numi psiho-social. Practic, în această
zonă în care trăim, aceste culturi mici care la cîteva minute
după ce au scăpat de spaima unei asimilări de tip totalitar,
trebuie să trăiască un alt sentiment de teamă, să
simtă pericolul aşa-zisului proces de integrare europeană, care
vine dintr-un alt unghi şi dintr-o altă proiecţie. Omul de rînd
şi unii dintre cei care purtau şi poartă grija culturii,
văd că foarte multe aspecte sînt asemănătoare. Aceste
popoare mici îşi văd pe undeva periclitată identitatea lor
naţională, culturală şi, extrapolat, la fel se pune
problema şi în cazul minorităţilor, a grupărilor etnice,
sau cel puţin ele trăiesc cu acest sentiment de nesiguranţă
şi, la rîndul lui, acest proces de europenizare este dublat şi de
procesul de asimilare naturală, sau eventual, în anumite împrejurări,
şi forţată. Deci există acest aspect psiho-social care
alimentează exclusivismul, spiritul sau tendinţele exclusivist
naţionale. Se găsesc bineînţeles motivaţii,
justificări, argumentaţii, care să vină în apărarea a
ceea ce înţeleg unii prin cultură naţională, sau cultură
caracteristică unei grupări etnice. Iar cel de-al treilea aspect este
cel al politicului, care în acestă conjunctură vine şi
apelează la această nesiguranţă sentimentală de care
este pătrunsă societatea. Şi aceasta se conturează în
general ca frică: frica pierderii posibilităţii de a
stăpîni procesele, deci frica pierderii acelei poziţii privilegiate
de la nivelul căreia se poate avea controlul asupra fenomenelor
economico-sociale. Se manifestă însă prin formulări ca: pericol
naţional, spaima de a pierde integritatea statală, naţională,
se formulează ca o frică în direcţia dezbinării sociale, se
formulează ca o frică de creşterea ponderii elementelor locale,
regionale printre factorii care determină şi definesc identitatea
personală sau de grup. În concluzie, la nivelul politicului se conturează
acea frică de pierdere a puterii politice dobîndită datorită
lipsei maturităţii şi culturii politice a electoratului.
Cu ce aş
vrea să concluzionez? Cînd alte instrumente nu par suficient de eficace,
atunci se apelează la accentuarea acestor aspecte de unitate, de
exclusivism naţional.
În altă
ordine de idei, aş dori să nuanţez puţin problema
ridicată de doamna Enache despre acel ghetou cultural, sau despre
destrămarea echilibrului etnic datorită pierderii elementului german
din Transilvania. Dacă vorbim despre ghetoul cultural din domeniul
maghiarilor, aş atrage atenţia asupra faptului că, momentul în
care această comunitate a devenit minoritară în această
zonă este foarte apropiat de perioada romantismului. Deci, era o fază
în care s-a conservat un mod specific de a-şi interpreta propria
cultură şi acel moment este foarte apropiat de momentul în care se
naşte practic în societatea românească, un alt romantism
naţional. Deci dacă vorbim de ghetou, cred că ne-am închis
undeva, într-o anumită conjunctură istorică din care ne este
foarte greu să scăpăm.
În final
aş vrea să spun că, dacă vorbim despre aceste lucruri, este
foarte bine să vedem că în majoritatea cazurilor noi credem,
intelectualizînd puţin această problemă, că este vorba
despre tensiuni existente între culturile convieţuitoare, tensiuni care se
alimentează din lipsa de contacte interculturale, sau lipsa
cunoaşterii modului de gîndire al celuilalt. Eu aş dori să
subliniez însă şi un alt aspect: adesea argumentaţia este folosită nu împotriva celeilalte
etnii, ci împotriva specificului regional al propriei naţiuni. La noi
problema cheie, nu este o problemă româno-maghiară, este problema
unei spaime de o aşa-zisă federalizare, în sensul procesului
accentuării specificului şi a diferenţelor regionale din cadrul
aceleiaşi comunităţi. Deci acesta poate să fie un
aspect care alimentează anumite tensiuni intercuturale şi
interetnice.
Victor Neumann: Cred că
la ceea ce a fost adus în discuţie trebuie să intervin cu o
completare de natură teoretică, astfel încît să vedem de ce se
petrec anumite fenomene. E vorba de mentalul colectiv şi mentalul
individual. Şi trebuie să fac puţin istoric, să vedem
cum se funcţionează pe baza unei paradigme de sfîrşit de secol
optsprezece şi de secol nouăsprezece. În toată Europa
Centrală şi de Est, prin intermediul unuia dintre marii filosofi
germani, este vorba de Johann Gottfried Herder „Ideen zur Geschicte der
Philosophie der Menschheit”, (Idei cu privire la istoria
umanităţii) şi prin intermediul filosofiei dreptului, respectiv
a tipului de construcţie a statului naţional iniţiat de Hegel în
1821. Aceşti doi filosofi notorii sînt preluaţi tale-quale de
intelighenţie de-a lungul secolului al nouăsprezecelea în toată
Europa Centrală şi de Est. Ceea ce se întîmplă în plan
continental nu se întîmplă în Europa insulară, deci singura
ţară care face excepţie de la acest mod de gîndire este Anglia.
Este vorba de civilizaţia anglo-saxonă care construieşte
paradigma „individului în prim plan”, „civil society” în prim plan. A se
vedea durata lungă de existenţă a Marii Britanii şi modul
în care îşi construieşte statul viaţa politică, comparativ
cu Franţa şi Germania. Din Franţa şi din Germania, mai
ales, sînt preluate modelele pentru Europa Centrală şi Răsăriteană,
peste un mental care era coordonat de două administraţii, adică
de administraţia Imperiului Habsburgic — mai tîrziu Austro-Ungar —, iar în
partea de sud-est a Europei, de administraţia Imperiului Otoman, respectiv
Ţarist în Estul profund. La vîrf sînt preluate ideile din gîndirea lui Herder
şi ideea de stat naţional se construieşte spre mijlocul
secolului al nouăsprezecelea, ca formulă de stat etnic. Statul etnic
înseamnă un stat de tip exclusiv, în care majoritatea domină, iar
ceilalţi există în funcţie de integrarea în stat, după cum
statul respectiv înţelege asimilarea. Lucrul acesta funcţionează
şi în Germania pînă la al doilea război mondial. Paradigma pe
care merge statul naţional după Herder şi Hegel în Europa
Centrală este acea formă de naţionalism care debuşează
în fascism. Recte în acelaşi secol al nouăsprezecelea se naşte
marxismul, care de asemenea foloseşte pasta colectivismului şi
aplică formula luptei de clasă şi a superiorităţii
unei clase faţă de cealaltă. Cele două formule, dacă
vă uitaţi atent, sînt practicate în Europa Centrală, de Sud-Est şi
în Estul profund. Ce n-a apărut aici şi ce nu există aici, în
aceste administraţii, nici în trecut şi nici astăzi? Nu
există ceea ce am numit cultura individului, ceea ce am numit Bürgerliche Gesellschaft şi care devine în Germania o realitate
după al doilea război mondial. Germania a învăţat
democraţia ultima dintre statele central-est-europene.
Noi şi
astăzi predăm în primul rînd Hegel la şcoală, nu
predăm Popper şi analiza lui Popper faţă de
societăţile închise construite prin intermediul gîndirii lui Herder
şi Hegel. Nu predăm după Isaiah Berlin Pharisaic on Liberty, nu predăm după gîndirea occidentală americană
anglo-saxonă, ci predăm după aceleaşi modele germane de
secol nouăsprezece. Deci schimbarea paradigmei poate să
aducă, cred, o îmbunătăţire a lucrurilor, o schimbare a
administraţiei, o schimbare a modului de a gîndi şi a modului de a se
purta a fiecăruia în parte. De-aici începînd, putem vorbi de apariţia
interculturalităţii, ca un fenomen natural, nu ca un fenomen
artificial. De aici încolo putem vorbi de o învăţare a
interculturalităţii prin intermediul şcolii, prin intermediul
universităţii, în mod natural, şi atunci vom înţelege
că acest pluralism cultural stă la baza patrimoniului cultural comun
de astăzi al Transilvaniei, unde se interferează problematica
săsească cu aceea maghiară, cu aceea românească, cu aceea
evreiească sau armenească. Deci lucrurile nedemocratizîndu-se de jos
în sus, ci de sus în jos conform preceptelor lui Hegel şi ale lui Herder,
conform posibililităţilor care au existat în aceste
societăţi mai sărăcăcioase şi retardate
faţă de Europa de Vest, posibilitatea cred că este aceasta, a schimbării
paradigmei.
Szokoly Elek: Mi-aş
permite o mică completare, poate o altă viziune asupra perechii de
noţiuni, dacă există aşa ceva: interculturalitate-multiculturalitate.
Eu cred că aceste noţiuni sînt în proces de formare, nu s-a
clarificat încă în nici o zonă a lumii, care este conţinutul pe
care îl acoperă fiecare. Desigur, există contexte în care putem
folosi doar unul dintre aceşti termeni, dar în viziunea mea,
bazîndu-mă pe o anumită experienţă personală, cred
că în concepţia, cultura şi realitatea occidentală
multiculturalitatea este cea preponderentă, unde, nu se referă doar
la acel fenomen de melting-pot tipic american, ci şi la fenomenul
vest-european al imigrării, care de-altfel nu se deosebeşte în mod
fundamental de melting-pot, chiar dacă melting-pot-ul este
de origine americană, pentru că în general şi acest fenomen al
imigrării occidentale se datorează tot unei asumări voluntare a
unei noi identităţi. Evident, toate asumările sînt în fond
forţate de împrejurări, în definitiv şi marea naţiune
americană s-a creat tot prin forţa împrejurărilor, marea
majoritate a imigranţilor nu au plecat de bucurie şi de voie
bună, ci împinşi de soartă, de mizerie sau de
nedreptăţile vechiului continent. Procesul este deci similar.
Majoritatea imigranţilor actuali în societăţile
occidental-europene de fapt îşi asumă o anumită identitate în
cadrul noilor state în care doresc să se integreze. Şi mai
degrabă această multiculturalitate utilizată în literatura
occidentală se referă la o oarecare pace culturală între
majoritate şi minorităţi, adică îi dau voie minoritarului
să-şi practice propria religie, propria cultură în măsura
în care nu încalcă acele baremuri pe care i le-am impus în momentul
acceptării lui în cadrul societăţii mele. Ceea ce se
deosebeşte în mod fundamental de interculturalitatea autentică
şi profundă a Europei Centrale, care este o şosea cu
două sensuri de circulaţie, în timp ce în cazul
multiculturalităţii de tip occidental este vorba de o şosea cu
sens unic. Această întrebare poate ar trebui adăugată la
discuţia noastră, dacă interculturalitatea în înţelegerea
celor două sensuri de circulaţie, este posibilă şi/sau
dezirabilă în societatea noastră actuală.
Horváth Andor: Ca să
dăm continuitate discuţiei noastre, poate că am mai multe
întrebări de pus sau nedumeriri de formulat decît răspunsuri.
Introducerea doamnei Enache îmi sugerează întrebarea: cine anume este
implicat în acest fenomen al interculturalităţii, cine este subiectul
discuţiei noastre? Cred că trebuie să facem o distincţie în
sensul că avem în vedere intelectualitatea unei naţiuni, avem în
vedere clasa politică a unei naţiuni, sau avem în vedere alte
pături, alte categorii sociale. Pentru că mi se pare că acest
fenomen al interculturalităţii, mai ales cum încercăm noi
să o dezbatem aici, în termeni teoretici, abstracţi, de relaţie
reflectată a individului sau a comunităţii la propria
cultură sau la alte culturi, este specific doar unor categorii sociale,
şi nu societăţii în ansambul ei. Deci eu cred că dacă
vorbim de fenomenul interculturalităţii, să spunem la
ţărani, este cu totul altceva. Discuţia noastră aici
priveşte felul în care, în condiţiile lumii de astăzi,
intelectualitatea română, intelectualitatea maghiară, alte
pături în contact conştient cu cultura — şi aici includ
bineînţeles şi clasa politică — cunosc acest mod de a privi
existenţa culturii proprii şi a altor culturi, şi sînt capabili
să articuleze o strategie sau opţiune în aceste probleme. Tot la
acest capitol aş remarca, puţin şi continuînd ideile expuse de
dl Neumann, că pentru noi prezintă un interes deosebit felul în care
atît intelectualitatea română, cît şi cea maghiară sau a altor
comunităţi, minorităţi, etnii, a preluat nişte
doctrine, fie filosofice, fie politice, în secolul al XIX-lea, şi care
este relaţia intelectualităţii unei naţiuni şi a
clasei politice, care este modalitatea în care intelectualitatea a transmis
către clasa politică anumite concepţii, cum au fost acestea
receptate de către politicieni, practicate apoi în calitatea lor de
politicieni şi cum a devenit toată această circulaţie a
ideilor, într-un fel, definitorie pentru problematica despre care vorbim.
Aş dori acum să formulez un punct de
vedere, în dorinţa de a fi puţin mai concreţi, tocmai în
acestă relaţie majoritate-minoritate, cu referire directă la
români şi maghiari. Să zicem, în această perioadă a
ultimului secol. S-a spus de multe ori că România s-a format conform
voinţei populaţiei majoritare din Ardeal, care prin vot popular, cum
se spune, a proclamat unirea care a fost apoi consfiinţită prin
tratate internaţionale. Se ştie la fel de bine cum liderii politici
ai românilor din Transilvania au afimat foarte hotărît că ei nu
doresc să devină din asupriţi asupritori şi să
pedepsească în fii păcatele părinţilor. Una dintre marile
întrebări ale discuţiei noastre este: în ce măsură acest
lucru s-a adeverit sau nu? Punctele de vedere aici sînt foarte divergente
şi după mine rostul unei asemenea discuţii este, în parte
să articulăm asemenea puncte de vedere şi, în măsura
posibilului, să încercăm să le apropiem. Deci, un punct de
vedere românesc majoritar, adică standard, susţine că maghiarii
din România au beneficiat din momentul unirii de o serie de drepturi, de
drepturile care le reveneau şi că practic, România a dus o
politică democratică la adresa minorităţilor. Asta sumar
bineînţeles, pentru că pot exista variaţiuni, dar aceasta este o
formulare destul de răspîndită, uneori cu accente mai patetice, spre
superlativ, alteori cu accente mai critice, către moderaţie. De
cealaltă parte, punctul de vedere este foarte îndepărtat: România nu
a dus o politică democratică la adresa minorităţilor,
printre care şi minoritatea maghiară, ba mai mult, de la bun început,
în mod implicit sau uneori explicit, în perioade dure de guvernare de dreapta
sau cum a fost mai apoi, de guvernare comunistă, s-a afirmat o
voinţă foarte puternică de asimilare, care viza în cele din
urmă, dispariţia totală a minorităţilor. Acesta este
un punct de vedere răspîndit, care poate să varieze tot aşa de
bine ca şi de cealaltă parte, către o formulare şi mai
brutală, sau către nuanţe mai puţin categorice. Există
desigur argumente pentru fiecare din aceste poziţii.
Ceea ce doresc
eu să spun este însă puţin altceva: încerc să articulez
acest raport dintr-o privire actuală fără a
împărtăşi de fapt niciunul dintre cele două puncte de
vedere. Din partea română, bineînţeles că s-ar putea crede,
şi acesta este un argument istoric şi politic foarte puternic,
că minoritatea reprezintă un factor de pericol. Acest lucru a fost
deseori afirmat şi cît de mult nu era un element inventat o
demonstrează perioada de după ’30 cînd revizionismul pe plan european
a devenit un curent politic care a dus efectiv la revizuirea tratatelor de
pace. Aici nu intru în discutarea acestor tratate, cît de mult au fost ele
juste sau nu, eu afirm că punctul de vedere românesc privind
potenţialul de pericol pe care îl reprezintă minoritatea a fost
justificat în acea perioadă istorică. Bineînţeles că tot
aşa de bine, în cealaltă parte, atunci cînd minoritatea maghiară
s-a confruntat cu măsuri de discriminare evidente care s-au manifestat în
sistemul de învăţămînt, în administraţie, chiar şi în
viaţa economică, credinţa sau convingerea că exista o
voinţă de asimilare, nu era deloc neîntemeiată. Dacă privim
aceste lucruri în realitatea lor actuală, eu cred că primul lucru
despre care merită să discutăm, dacă în condiţiile
Europei de astăzi, şi în condiţiile actuale, minoritatea, în
speţă minoritatea maghiară din România, mai reprezintă
orice fel de pericol pentru existenţa statală a României? Pentru
că eu am convingerea că noi avem două feluri de abordări
ale acestei probleme: fie presupunem că viaţa politică este
aceea care imprimă nota dominantă a vieţii culturale (de
exemplu, ceea ce se predă în şcoli sub numele de istorie este ceva
conceput sus, la nivel politic, şi transmis apoi către autorii de
manuale, către profesorii care participă la tot felul de
perfecţionări şi primesc din partea societăţii multe
informaţii şi sugestii în privinţa felului în care trebuie
să trateze istoria ca parte a culturii sau cultura ca parte a istoriei),
deci avem o viaţă
politică, avem o doctrină politică care imprimă
această notă dominantă şi structură, de fapt mesaj
dacă vreţi, culturii, fie credem invers, că avem o cultură,
şi atunci noi ne mişcăm într-un spaţiu al culturii şi
credem că din moment ce vom ajunge la anumite convingeri, la anumite idei
comune, care dorim să se impună în societate, vom depăşi
şi la nivelul politicii anumite blocaje sau stări tensionale, sau
chiar impasuri. Din acest punct de vedere, îndrăznesc deci să afirm
că în Europa de astăzi, în condiţiile vieţii politice
actuale, minoritatea maghiară nu reprezintă nici un fel de pericol
pentru România. Acest lucru a fost formulat în tratate, reconfirmat
printr-un tratat recent, dar pînă la urmă chiar şi în
absenţa acestor tratate, nu dădea se nici un fel de posibilitate
minorităţii maghiare să schimbe realităţile politice
ale existenţei statale ale României. În acest sens eu cred că cele
două lucruri se găsesc într-o interdependenţă foarte
strictă.
Ovidiu Pecican: În
această perioadă de tranziţie pe care tocmai o traversăm,
este important să începem prin a demonta clişeele şi am
văzut că de ambele părţi, dacă vorbim despre două
părţi ale unei baricade, întîlnim spaime, spaime ale căror urme le găsim
în trecut, spaime pe care le putem explica pînă la un punct prin
raţiuni de context istoric şi dacă vreţi, geopolitic, dar
pînă la urmă este vorba de spaime care se infiltrează în
discursul care poate lua o aparenţă raţională, însă
adeseori este un discurs marcat profund de o atitudine afectivă care vine
din străfunduri. Aici sigur că apar o sumedenie de întrebări: în
ce măsură această spaimă are nişte rădăcini
arhetipale, dacă vrem să vorbim într-un limbaj Jungian,
dacă nu vrem să facem asta, atunci putem să ne întrebăm de
unde vin elementele care o constituie şi îi dau un profil atît de
redutabil împotriva căruia, iată şi noi astăzi, luptăm
la această masă. Ce-ar fi deci general uman în spaimă, în
aspiraţiile la formularea cărora ea conduce? Ce anume este specific
acestui moment istoric, trăirii prezente la nivelul mentalului colectiv?
Toate aceste scenarii care se vehiculează în anii din urmă şi
chiar în anii ceauşismului, pot fi înlocuite după plac de alte
scenarii, adeseori contradictorii. Ce mecanisme ale imaginarului personal,
individual, dar şi colectiv, generează aceste lucruri, şi
pînă la urmă cum să raţionalizăm
acest discurs încărcat de o enormă tensiune afectivă? Sigur,
raporturile dintre minoritate şi majoritate, aş sublinia şi eu,
pe urma antevorbitorilor, au o complexitate superioară. De pildă, nu
am pomenit aici despre raporturile dintre germanii din fosta R.D.G. şi
dintre germanii ceilalţi, după revoluţia din 1989. N-am pomenit
poate nici despre raporturile dintre maghiarii din Ungaria şi maghiarii din Transilvania. Cîteva ecouri par
să ateste că aceste raporturi nu sînt întotdeauna cele mai amiabile.
La fel cum eu însumi pot atesta faptul că raporturile dintre românii din
România şi, dacă acceptaţi că basarabenii sînt tot români —
deşi Irina Livezeanu într-o carte notabilă sublinia că
basarabenii pot să se considere basarabeni în virtutea faptului că ei
eu fost desprinşi din corpul Moldovei într-o epocă în care
naţiunea de-abia se forma —, ei bine, dacă acceptăm totuşi
că basarabenii sînt români, că bucovinenii sînt totuşi români,
că cei din afara statului pe care l-am numit şi îl numim naţional,
că maramureşenii, cei de dincolo, din Ucraina, sînt şi ei
români, atunci vom constata iarăşi că în cadrul aceleiaşi
etnii există nişte raporturi mult mai complexe. În fine, pe urmele
domnului Horváth Andor aş spune doar atît: trecutul poate explica prezentul
pînă la un punct, şi sînt istoric şi cred asta, însă în
orice caz cred că trecutul nu trebuie, nu poate să ofere paradigma
prezentului şi a viitorului.
Victor Neumann: Problema
raportului majoritate-minoritate incumbă două aspecte: unul ţine
de cercetarea fundamentală pe care este necesar să o
făptuiască lumea academică, mă refer la instituţiile
de cercetare, mă refer la universităţi, care nu sînt preocupate
să facă cercetări fundamentale în domeniul raportului
majoritate-minorităţi, n-au fost preocupate să facă minimal
cunoscute valorile culturale ale maghiarilor, germanilor, armenilor, evreilor,
slovacilor, sîrbilor sau bulgarilor din România şi, în al doilea rînd, se
pune problema unei reforme în învăţămînt, prin
intermermediul căreia să existe un alt tip de educaţie, în
interiorul căreia nu va exista ca străin ungurul sau evreul sau
germanul din România, tratat ca un apendice în cartea de istorie, în cartea de
literatură, în cartea de filosofie, sau netratat deloc. Ştim despre
filosofii români foarte multe, dar nu ştim nimic despre un filosof maghiar
sau german din Transilvania. Sau ştim despre oamenii de cultură
români uneori enorm de multe detalii, dar cred că ar merita acelaşi
tratament istoricii maghiari din România cu elita istoriografiei române de
astăzi sau de ieri. Niciodată nu au fost trataţi pe acelaşi
picior. Deci aceasta este o problemă de reformă. Făcîndu-se
această introducere în manuale, în cercetare, în predare, vor dispare
treptat şi clişeele, existente la nivelul tuturor categoriilor
sociale. Şi există în primul rînd la nivelul intelighenţiei. Intelighenţia este multiplicatorul, multiplicatorul le transmite scenei politice, deci omul
politic pleacă din rîndul aceloraşi şcoliţi pe băncile
universităţii, pleacă cu acelaşi bagaj plin de clişee
şi de mituri. Istoria tratată sub formă de mit nu duce la
înţelegerea vreunui factor de diversitate.
Aş mai
preciza aici că se foloseşte conceptul de etnic care este limitativ,
ba mai mult, este exclusivist. Prin această limită nu vom ajunge la
interculturalitate, aşa cum nu vom ajunge nici prin intermediul
insistării asupra unei confesiuni. Vom ajunge doar la fundamentalism,
dacă insistăm pe iudaism sau pe mahomedanism sau pe ortodoxism sau pe
catolicism, forme fundamentale care, sigur, sînt exclusive. S-a văzut în
istorie ce s-a întîmplat. Deci din nou,
educaţia joacă un rol extraordinar de important. Eu propun în locul
termenului de etnic termenul de comunitate umană, avînd limbă
proprie, avînd tradiţii proprii, avînd istorie proprie. Termenul de
comunitate îmi pare mult mai elastic, presupune şi deschiderile necesare,
presupune civismul, presupune acel concept de Bürgerliche Gesellschaft cu
ajutorul căruia eu pot să comunic şi în exterior, dincolo de
comunitatea în care m-am format, în care m-am născut, dar în care nu
mă recunosc întru totul. Nota bene, nu ne recunoaştem sută la
sută în nici una din comunităţile în care ne-am născut.
Există foarte multe elemente la care eu mă confund cu maghiarul,
mă confund cu germanul, mă confund cu evreul sau cu românul. Eu
personal aici de faţă, dacă e să dau un exemplu personal
şi biografic, nu pot să mă identific doar într-una singură,
după cum nici religios nu mă pot
identifica într-o singură religie, pentru că există o serie de
elemente care concură, ba mai mult, este vorba de elemente de familii
mixte. Sînt două milioane de familii mixte în România! Lucrul
acesta nu îl luăm niciodată în considerare. Unde sînt aceştia
plasaţi, în care etnie, în care grup, în care comunitate limitativă?
Pillich László: Două gînduri aş dori să mai adaug celor auzite. Unul referitor
la această problemă a polarizării, şi eventual a
dispariţiei a ceea ce a fost colectivitatea săsească din
Transilvania, cum a putut produce sau grăbi o aşa zisă
polarizare româno-maghiară din Transilvania. Eu consider că
această polarizare există din momentul începerii convieţuirii
aici a celor două etnii şi aş putea s-o explic printr-un exemplu
personal. Am fost întrebat de un ziarist german ce înseamnă pentru mine,
ca maghiar din România, născut în ‘51, Trianonul. Trianonul, am spus,
pentru mine înseamnă două lucruri: o bază de drept, o realitate
istorică care îmi permite să mă simt acasă acolo unde
trăiesc, pe de altă parte, îmi sugerează o realitate şi un
drept demografic care îi permite unui român să se simtă acasă
oricînd şi oriunde în Transilvania. Din păcate, din momentul acelui
Trianon sau dinaintea lui chiar, istoricii se înfruntă să stabilească „începutul”, şi
această luptă are loc între doi adversari care nu luptă pe
acelaşi teren. Noi, din punctul nostru de vedere, căutăm
întotdeauna o nouă argumentare a acestui drept istoric, contestat în
permanenţă, pe de cealaltă parte, partea română caută
noi şi noi argumente istorice pentru a-şi vedea supraasigurat acest
drept demografic în zonă. Nu vorbim acelaşi limbaj în această
privinţă, ceea ce a dus la polarizare. După părerea mea
acest aspect demonstrează inutilitatea acestei competiţii de a crea
noi şi noi argumente exclusive,
şi acestea sînt cele două piloane extreme care sugerează că
există undeva acel drept comun de a ne simţi cu toţii
acasă, întrebarea majoră fiind nu cine are un drept mai mare, ci cum
se poate crea un cadru autentic pentru această convieţuire. În
altă ordine de idei, ca să parafrazez ceea ce a vrut să
spună domnul Pecican, eu aş dori să spun că insuccesele
trecutului nu pot justifica succesele viitorului. Şi pornind de aici, cred
că există, şi în ceea ce a subliniat domnul Neumann, o
inversiune a modului de a interpreta esenţa problematicii, ceea ce este în
legătură cu construcţia de jos sau de sus. Eu cred că la
ora actuală, peste tot aici în centrul şi estul Europei, zona
colectivităţii locale este practic o zonă de
reprezentanţă a abstractului naţional. Eu cred că
baza de pornire ar trebui să fie o inversare a acestui lucru şi
trebuie să acceptăm că este o problemă dilematică
şi pentru o comunitate minoritară. Întrucît v-aţi referit la
relaţia maghiaro-maghiară, se poate pune întrebarea, în ce
măsură comunitatea maghiară de la noi, din Transilvania, este
reprezentantă a intereselor sau a tezaurului valoric naţional
maghiar, sîntem noi misionarii acesteia, sau cultura tradiţională
şi specifică din această zonă a comunităţii
maghiare este doar una dintre părţile componente ale sistemului de
valori naţionale? În acelaşi mod trebuie să punem întrebarea: în
ce măsură comunitatea regională a românilor din Transilvania
reprezintă acea ficţiune sau abstracţie care este nivelul
naţionalului, a patrimoniului valoric naţional, sau invers, ceea ce
este aici în patrimoniul cultural al comunităţii locale sau regionale
este componenta unui alt naţional, ce trebuie construit. Cred că
imposibilitatea sau insuccesul dialogului se datorează faptului că
noi ne simţim reprezentanţii unor anumite nivele naţionale
şi datorită acestui fapt pierdem din vedere acele elemente ale
identităţii fiecăruia, care sînt comune.
Szokoly Elek: Şi cred
că ajungem din nou la chestiunea nivelelor sociale, a prezenţei
elementului valoric cultural, identitar, în cadrul diferitelor nivele sociale,
respectiv rolul fiecărui nivel. S-a vorbit despre cele două
direcţii: de sus în jos sau de jos în sus. Eu cred că toate teoriile,
toate concepţiile referitoare la identităţi, la miturile
naţionale, vin, evident, numai de sus. Toate istoriografiile şi toate
miturile au fost create doar de o anumită intelectualitate, fiind apoi
perpetuate pe canalele obişnuite ale sistemului de
învăţămînt mai ales. M-aş putea referi la originea acestor
spaime, amintite anterior de domnul Pecican, spaime într-adevăr existente,
care au la bază evenimente reale, fie ele profunde sau nu. Nu ştiu cei din generaţia mea cum
îşi amintesc, dar eu aşa îmi aduc aminte, că toată
această forfotă legată de perioada ocupaţiei horthyiste din
Ardeal, pentru generaţia noastră n-a mai existat, nimeni nu şi-a
mai adus aminte de ea, lumea a uitat, în primul rînd pentru că a vrut
să uite toate ororile războiului şi tot ce era legat de asta.
După atîta mizerie şi monstruozitate s-a sperat totuşi că
va veni ceva nou, altceva, ceva mai bun. Vinovăţiile istorice
colective oricum nu sînt cuantificabile, iar lista reproşurilor istorice nu
are început şi sfîrşit. Cînd ne-am adus aminte subit de aceste orori?
Atunci cînd o anumită intelectualitate, sau clasă politică mai
ales, a început să pompeze obsesiv în opinia publică imaginea
apocaliptică a acestor orori. Orori care au fost reale, indiscutabil, nu
se pune problema contestării lor, după cum nu se pune nici problema
ignorării lor dintr-o falsă pudoare istorică. Este vorba pur
şi simplu de transformarea cinică a unor nenorociri istorice în
monedă de schimb politică. Ceva de genul anecdotei cu Mihai Viteazul.
(Pentru cei care n-o cunosc: János observă că bunul său prieten
Ion, fără vreun motiv evident, îi întoarce spatele. Nedumerit, János
îl ia la rost pe Ion despre motivul supărării. „Voi l-aţi omorît
pe Mihai Viteazu — zice acesta. — Bine, dar asta a fost acum 400 de ani. — Da,
dar eu acum am aflat”). Cam acesta este rolul unei anumite
intelectualităţi în crearea miturilor naţionale, respectiv în
perpetuarea spaimelor „ancestrale”.
Horváth Andor: Vreau
să vă împărtăşesc impresii despre evenimentele recente
ale vieţii noastre politice. Mă refer la 1 Decembrie,
sărbătorit acum, aş spune, cu o altă bucurie a
naţiunii şi probabil cu alte speranţe decît înainte. Am
văzut doar o parte din acea emisiune care s-a transmis la TVR programul 1,
transmisiunea directă de la Alba Iulia fiind încredinţată
emisiunii „Viaţa Spirituală”, iar pe ecran apărea foarte clar,
de mai multe (ori, eu m-am uitat doar o jumătate de oră): Sfînta
Sărbătoare a românilor. Care este comentariul meu la această
experienţă? Este că, din monent ce 1 Decembrie este Sfînta
Sărbătoare a românilor, eu sînt exclus de două ori: unu, pentru
că se spune că este a
românilor, şi doi pentru că se spune că e sfîntă.
Ce înseamnă că este sfîntă? Înseamnă că se
situează într-o zonă a aniversărilor şi a evenimentelor
sărbătoreşti care depăşesc lumescul şi acest
aspect a fost clar determinat şi de felul în care s-a încredinţat
transmisia directă acestei redacţii. Exclus deci a doua oară,
cînd se spune şi se scrie a românilor. Nu doresc nicidecum să
se creadă că eu fac acum o intervenţie care să tulbure
tocmai acestă atmosferă de bucurie de care vorbeam şi în care eu
singur m-am inclus. Deci, indiferent de titulatura care i s-a dat acestei
transmisiuni şi de rezervele pe care le pot avea faţă de
această titulatură, eu, într-un fel, în ciuda acestor
împrejurări, m-am bucurat împreună cu toţi românii care au
primit acest mesaj, că ei sărbătoresc o sfîntă
sărbătoare. Ce vreau însă să spun este că e de datoria
noastră, a tututor, a intelectualilor români, a oamenilor politici, dar
şi a noastră, a maghiarilor —
şi nu spun neapărat că am răspunsuri gata pregătite —,
să ştim că avem de făcut un efort pentru a găsi
răspunsuri la nişte întrebări, pe care dacă nu le
articulăm, ele tot există. A cui sărbătoare este 1
Decembrie? Răspunsul meu nu poate fi altul decît că eu îmi cer
dreptul să mă declar în privinţa acestei întrebări în
funcţie de oferta care mi se face în privinţa caracterului,
conţinutului, simbolisticii şi desfăşurării
sărbătorii de 1 Decembrie. Vreau să spun prin aceasta că 1
Decembrie este în viziunea mea, atît cît am putut să reflectez la
această problemă, sărbătoarea României, nu a românilor. Dar
pentru a fi, trebuie s-o spună românii, nu noi maghiarii sau ucrainienii
sau saşii. Pentru că este momentul în care s-a creat România, este
absolut normal, numai că dacă spui acest lucru înseamnă că
dintr-o dată pui la îndoială dacă este sacră sau nu,
şi dacă este sau nu a românilor. Pentru că a doua întrebare
este: cine trăieşte în România? În România, pentru unii trăiesc
românii, dar iată că lucrurile nu sînt aşa de simple, în România
trăiesc cetăţenii români. Sărbătoare
naţională sau statală este o altă întrebare: 1 Decembrie este a României? Dacă îi
dăm această definiţie, este o sărbătoare statală
a României ca stat şi, prin aceasta, sărbătoarea locuitorilor
acestui stat care se numeşte România, care aniversează momentul la
care s-a creat România modernă. Pot să fiu foarte bine inclus. Îmi
creează probleme de ordin psihic, de ordin moral, lăsaţi-mă
pe mine să mă descurc, să am socotelile mele cu istoria
maghiară, cu propria mea conştiinţă de maghiar, sper
să le pot rezolva fără o schizofrenie totală, dar pentru
asta eu trebuie să am totuşi nişte repere prin care să am
acolo un spaţiu deschis în care să intru, în care pe urmă
bineînţeles trebuie să vin cu oferta mea, pentru că pot fi
întrebat de români, aşa cum spunea domnul Pillich: Bun, dar tu ce faci cu
Trianonul? Nu te mai întristezi? Păi la asta m-am referit: mă pot
şi întrista, mă pot şi bucura, mai pot avea acum şi o
altă viziune a istoriei, eu fiind deja practic a două generaţie
după Trianon. Vă pot asigura că pentru a treia generaţie,
care este tineretul, aşa cum sînt şi copiii mei, Trianonul este o
amintire atît de vagă... Mama mea s-a născut în 1908, deci a fost
cetăţean maghiar timp de 10 ani. Copiii mei sînt născuţi în
’70. Ce înseamnă pentru ei ideea de Ungarie Mare?
Ovidiu Pecican: Dacă
îmi îngăduiţi, aş reveni şi eu pentru două precizări. Subscriu la observaţiile
pe care domnul Horváth le-a făcut adineaori, pentru că ele sînt
valabile şi dintr-un alt punct de vedere. Noi discutăm aceste
probleme din punct de vedere naţional, de minorităţi
naţionale. Pînă la urmă există şi alt tip de
minorităţi, avem minorităţile religioase. În măsura în
care România se autodefineşte ca un stat cu două religii
naţionale înseamnă automat că le exclude pe celelalte. Chiar
dacă acest lucru este involuntar, subscriu, spun încă o dată,
că aceste lucruri ar trebui luate temeinic în discuţie, stabilite
printr-un măcar relativ consens, în aşa fel încît să ne
simţim cu toţii acasă, să ne simţim toţi
cetăţeni ai acestei ţări, ai acestui stat. Pînă la
urmă probabil că ar trebui redefinit conceptul, dacă ţinem
morţiş, de naţiune, măcar în sensul că el i-ar include
pe toţi cetăţenii, a căror aspiraţie este de a-şi
construi o viaţă prosperă, fericită, în conformitate cu
idealurile demnităţii proprii, individuale şi colective. Şi
încă o dată revin la aceste minorităţi religioase, în acest
fel chiar mulţi români se simt excluşi, mă refer la românii
baptişti, care nu sînt ortodocşi, şi nici măcar
greco-catolici. Nemaivorbind de faptul că însăşi greco-catolicii
se simt frustaţi de motivele pe care nu le detaliez şi pe care le
ştiţi. Mai sînt apoi toate celelalte culte neo-protestante, pline de
cetăţeni de naţionalitate română.
Smaranda Enache: Aş vrea
doar să adaug o întrebare la cele numeroase pentru că simt o provocare în această afirmare
foarte nuanţată şi interesantă a sentimentelor domnului
Horváth faţă de recentul 1 Decembrie. Nu numai „neromânii” au probleme
de raportare la sărbătoarea naţională, le au şi
românii, deoarece orice raportare este legată de referirea la un anumit
set de valori. În acest context apare întrebarea: ce valori ne
reprezintă pe noi? Asta va trebui să aflăm. Şi
discuţia este totdeauna mai delicată cînd atingi mituri unanim
acceptate şi care nu au fost niciodată cercetate. Cînd se
vorbeşte la Tîrgu-Mureş despre instalarea statuii mareşalului
Antonescu, găsim foarte puţini aliaţi între români care să
se opună amplasării acestei statui, pentru că se consideră
că doar minoritarii au ce au cu mareşal Antonescu, noi nu avem,
pentru că el a fost „bun român”. Rezistenţa mea la amplasarea statuii
este legată de faptul că mareşalul a subminat valorile a ceea ce
azi numim stat de drept, l-a supus unei dictaturi militare, a denunţat
contractul statului cu cetăţenii săi, împărţindu-i în
categorii şi trimiţîndu-i, pe unii, spre pierderea
libertăţii şi a vieţii. Pentru mine, mareşalul nu este
un”bun român”, pentru că a violat principii universale care au pentru mine
valoare primordială. Asta e problema mea cu mareşalul Antonescu. La
fel cu 1 Decembrie. Dacă naţioalismul românesc a coincis multă
vreme cu valorile fundamentale de libertate şi de demnitate umană pentru
comunitatea română, atunci mi se pare că el a avut o legitimitate.
Dacă 1 Decembrie înseamnă consacrarea unor valori ale statului de
drept, atunci are şi legitimitate, poate constitui pentru mine o
referinţă valorică. Dacă nu, nu. Mie nu mi-e destul să
fie data proclamării unui stat, ca să mă pot identifica trebuie
să fie un stat de drept, o suma de valori care corespund valorilor
generale şi universale. Ce este mai important pentru o comunitate, etnicul
cu orice preţ, după definiţia „toţi românii sînt buni”
(„toţi ungurii sînt buni” etc.) sau opţiunea pentru valori?
În mod
tradiţional, interculturalitatea nu are instituţii, statul
naţional ignoră prin
definiţie fenomenul interculturalităţii. Cu toate acestea,
fiecare cultură naţională este rezultatul unor
interferenţe. Această evidenţă nu este însă umanim
cunoscută sau recunoscută. Cum se poate însă restaura
legitimitatea interculturalităţii, cum se poate ieşi din capcana
autoadmiraţiei necondiţionate, cum şi de către cine poate
fi adusă în firescul vieţii interculturalitatea, cine poate crea
instituţiile interculturalităţii?
Horváth Andor: Mai nou
meseria mea este de profesor de literatură comparată, este într-un
fel disciplina pe care o cunosc cel mai bine şi o predau la Universitate.
Un punct de vedere comparatist aduce argumente teoretice foarte serioase pentru
ceea ce constituie tema dezbaterii noastre. Mă voi referi doar la teza
foarte bine ştiută de toţi istoricii literaturilor, că
orice literatură naţională ia naştere prin imitarea unei
literaturi anterioare care serveşte drept sursă şi drept model
pentru o literatură în stare de naştere. Exemplul clasic este
relaţia dintre literatura greacă şi cea romană.
Literaturile europene care urmează să apară mai apoi în evul
mediu vor lua drept model cele două literaturi clasice ale antichităţii.
Epoca modernă în Europa produce apoi o altă relaţie sau o
altă interdependenţă a culturilor, şi aici cred că
putem formula ca un fel de legitate, o relaţie mai strînsă între
culturile mari şi cele mici. Culturile mici, fără a intra într-o
interdependenţă propriu-zisă cu cele mari, prin forţa
lucrurilor, într-un fel prin caracterul culturii moderne care utilizează
tipare culturale din ce în ce mai diferite de cele ale antichităţii,
importanţa formelor, a stilurilor, intră într-un proces foarte
interesant de transformare, toate acestea conducînd, după mine, la
stabilirea unor relaţii mai strînse, aproape determinante, pentru
culturile mici faţă de culturile mari, putem să le numim
occidentale. Este evident că pentru cultura maghiară relaţia cu
aria culturală a Germaniei şi a limbii germane, este mult mai
importantă decît relaţia cu literatura, cultura Marii Britanii. Între
ele, probabil, putem situa relaţia cu Franţa. La fel de bine pentru
cultura română relaţia cu Franţa este pe primul loc,
bineînţeles de la o epocă dată — secolul 18-19, şi doar în
subsidiar, deşi ca o tendinţă puternică, relaţia,
şi într-un fel interdependenţa faţă de cultura
germană. Toate acestea constituie în viziunea mea aspecte care
influenţează puternic relaţia acestor culturi mici între ele. Eu
găsesc că nu este deloc neglijabilă relaţia culturii
maghiare cu anumite culturi ale Europei şi care relaţie diferă
de relaţia culturii române de anumite culturi ale Europei,
bineînţeles aici incluzînd şi relaţia specifică pe care o
întreţine cultura română cu zona Bizanţului, cu ortodoxia, cu o
altă moştenire culturală a lumii şi a Europei. O a patra
idee priveşte epoca modernă sau postmodernă, practic prezentul
în care trăim, şi aici mă voi referi din nou cu precădere
la cultura română şi cea maghiară, în condiţiile în care
ele sînt apropiate sau convieţuiesc în acelaşi spaţiu geografic.
Am cîteva exemple de citate din literatura română care pot să
susţină punctul de vedere pe care îl exprim. Am în faţă
cartea de memorii scrisă de Al. Vaida Voievod, care relatează la un
moment dat cum a intrat în posesia romanului contelui Bánffy despre ultimele
decenii ale Ardealului în Imperiul Austro-Ungar, cum n-a avut nici un fel de
chemare ca să citească mai întîi acest roman, deşi
bineînţeles citea curent în limba maghiară, cunoştea literatura
maghiară, cum pînă la urmă s-a hotărît să
citească romanul şi ce experienţă extraordinară a
constituit pentru el. Trebuie să ştiţi că este o carte
foarte voluminoasă, de vreo 3.000 de pagini, dacă nu mă
înşel, deci nu e deloc ca un roman poliţist care se citeşte în
cursul unei seri. În continuare arată că peste cîteva luni a citit
romanul pentru a doua oară, şi peste nu mult timp, a treia oară.
Vreau să spun aici deci că în aprecierea mea, am asistat în ultimul
secol la transformări foarte rapide în relaţia dintre cultura
română şi cea maghiară la nivelul cunoşterii şi la
nivelul interesului. Foarte pe scurt, eu văd acest proces în felul
următor: în Imperiul Austro-Ungar exista o clasă politică
şi intelectuală care cunoştea foarte bine limba şi
literatura maghiară. Era o situaţie, putem spune, defavorabilă
pentru români, este absolut evident, dar prin circumstanţele istorice
cunoscute această clasă era obligată şi era în stare
să intre foarte bine în posesia culturii şi literaturii maghiare,
şi după exemple multe, din această necesitate, au avut şi
de cîştigat, şi acest cîştig se regăseşte în
memorialistica, şi în general în publicistica şi în literatura română.
Nu mă refer acum la accentele negative, de respingere, de critică a
culturii maghiare, a vieţii politice maghiare, care sînt foarte bine
cunoscute şi nu este vorba de a le ignora. După Unire avem o
clasă politică maghiară şi o intelectualitate maghiară
care învaţă şi stăpîneşte foarte bine limba şi
literatura română. În această perioadă interbelică avem
deci practic aceste două categorii de intelectuali şi oameni
politici: români care încă mai cunosc cultura maghiară şi
maghiari care au făcut pasul respectiv în condiţii similare, pentru
ei foarte dezavantajoase. Există eşantioane foarte
reprezentative. După mine aceasta
este o caracteristică definitorie a perioadei interbelice. După cel
de-al doilea război, procesul intră într-o cu totul altă
evoluţie, şi vom asista la dispariţia primei clase, a celei
româneşti, dinaintea primului război mondial, care se stinge practic
acum. Am avut ocazia să întîlnesc un asemenea om, un reprezentat tipic al
elitei intelectuale despre care vorbesc, care a preluat la fel de bine ca
toţi românii, din punctul său de vedere românesc, evoluţii
istorice, dar fără să aibă nici un fel de prejudecată
sau, cum s-a mai spus aici, frică, spaimă, aversiune faţă
de cultura maghiară sau maghiari în general. Pe ceilalţi, reprezentaţii
culturii maghiare interbelice i-am cunoscut foarte bine, şi ei sînt pe
cale de dispariţie, fiind născuţi în jurul anilor ’10-’20, care
în universităţi româneşti, fie la Cluj fie la Bucureşti, au
învăţat foarte bine româneşte. Şi trebuie să spun,
cred că aceasta este o teză fundamentală a discuţiei
noastre, că în momentul în care înveţi o limbă şi prin
intermediul acestei limbi ai acces la o cultură, sociologic vorbind, cei
care cunosc acea limbă şi acea cultură, sînt feriţi de
accesele primitive ale dispreţului şi urii faţă de
entitatea umană care a produs acea cultură. Trebuie să vă
spun foarte deschis că respectul şi dragostea mea pentru literatura
română, cultura română, modul în care am fost atenţionat să
privesc relaţiile dintre români şi maghiari din punctul de vedere al
unui pragmatism de bună calitate intelectuală, care evită atît
compromisurile nepermise cît şi radicalismele nepermise, am primit-o de la
intelectuali maghiari cu şcoală interbelică în România.
După războiul al doilea, evoluţia a fost brusc defavorabilă
prin dispariţia treptată a clasei intelectuale româneşti care
vorbea şi cunoştea limba şi literatura maghiară şi
creşterea cunoaşterii aproape pînă la identificare completă
cu populaţia maghiară, a literaturii şi culturii române. Acest
proces a fost în mod voit încurajat, întreţinut şi folosit de către
regimul comunist, aflîndu-ne astăzi în situaţia unei
disproporţii totale în acestă privinţă. Această
disproporţie, după mine, determină şi caracterul pînă
la un punct al viitorului şi cursul raporturilor româno-maghiare din
Transilvania, şi în parte, şi în spaţiul Europei, adică pe
varianta interstatală. În aceste raporturi avem două categorii sau
două paliere: cel politic, care înseamnă înţelegerea şi
apropierea oamenilor politici şi al doilea palier, cel care priveşte
relaţiile sociale, umane ale comunităţilor res-pective. Or,
aceste comunităţi practic nu pot avea relaţii atîta vreme cît
avem o comunitate posesoare a culturii celeilalte, dar nu avem o a doua
comunitate în posesia, fie măcar parţial, pentru a avea un dialog, a
celeilalte culturi. Bineînţeles că de aici decurg foarte multe. În ce
măsură este bine, este de dorit, este obligatoriu ca românii să
înveţe limba maghiară, sînt trepte, sînt gradaţii, nu mă
pronunţ aici, am punctul meu de vedere. În mod global, răspunsul l-am
şi dat atunci cînd am spus că este impracticabil după mine un
sistem de gîndire în care am avea o comunitate de proporţiile celei
maghiare din România de la care se aşteaptă, şi este firesc
să se aştepte, cunoaşterea limbii şi literaturii române,
fără nici un fel de reciprocitate. Acesta nu este un dialog pentru un
fundament uman şi pentru o relaţie culturală.
Aş completa cele spuse cu o ultimă
observaţie care cred că poate să privească viitorul. Noi
avem despre culturile noastre încă două vederi foarte diferite, atît
românii, cît şi maghiarii: avem odată identificarea noţiunii de
cultură pe criteriul etnic, tradiţional, şi avem o identificare
pe criteriul cult, universal, universalist. Bineînţeles că putem
răspunde de ce această contrapunere, de ce această
distincţie radicală. Cînd vorbim de interculturalitate ne referim în
principal la acest mod de a trece, în fond, peste cultura ta, de a te înscrie
într-un circuit cultural unde ai în vedere accesul la o valoare şi nu
accesul la un caracter etnic al culturii. Dacă eu am un amator de
muzică la Cluj, este foarte firesc ca el să ştie că are de
vizitat două opere la Cluj: Opera Română şi Opera Maghiară,
dacă el este iubitor de Wagner, pe el nu-l interesează dacă
acest Wagner se cîntă la români sau la maghiari. În fond cobor treapta,
pentru că în mod intenţionat am folosit un autor străin.
Dacă este vorba de un amator de teatru, pe el nu îl interesează
dacă se joacă Blaga sau Bánffy, pe el îl interesează dacă
are o interpretare bună sau o interpretare proastă, indiferent de
limba în care s-a scris piesa. Una din evoluţiile previzibile şi
necesare ale fenomenului interculturalităţii în felul în care ni se
prezintă la ora actuală, în viziunea mea este următoarea:
scăderea importanţei caracterului etnic al culturii şi al
reprezentării acestui caracter în circulaţia naţională. Eu
nu contest, pentru că nu pot s-o fac, chiar şi din interese
identitare proprii, importanţa caraterului etnic tradiţional al
culturii, respectiv al folclorului. Cred că acest folclor şi-a
terminat însă misiunea istorică de reprezentativitate
naţională, atît la români, cît şi la maghiari şi
continuarea unui curs al reprezentativităţii naţionale este un
factor de îndepărtare a celor două culturi. Eu am vaga impresie
că nu se face în mod inconştient, deşi e departe de mine gîndul
să susţin că o fac toţi în mod conştient. Scara de
valori a reprezentativităţii naţionale ar fi de dorit să se
modifice şi abia atunci noi vom avea posibilitatea de a depăşi
această separare care este totală astăzi la nivelul
reprezentativităţii naţionale şi mă refer în primul
rînd la televiziuni, mă refer apoi la spaţiul public. Dacă avem
o emisiune culturală la televiziune, este normal să avem referiri la
fenomenul cultural din România, nu dintr-un fel de îngăduinţă
sau de bifare a unui procentaj, ci pentru că este foarte bun. Şi
invers, la emisiunea sau reprezentarea culturii în zona maghiară, tot
aşa de bine se poate, şi e de dorit să existe, această
comunicare cu cultura şi literatura română în ţară.
Cred că
avem de a face aici cu o înaintare în sensul că sînt de parcurs anumite
etape în apropierea intelectuală între români şi neromâni. Ştim
foarte bine, cei care am parcurs un oarecare studiu al culturilor şi
antropologia, etnografia mai nou, evidenţiază foarte clar aceste
lucruri, că în nici un fel de relaţie culturile nu se
situează pe poziţii de superioritate sau de inferioritate.
Există opere, există curente, există multe aspecte care se pot
trata în relaţie de superioritate şi de inferioritate, dar nu
culturile pe plan global. În acest sens, trebuie să avem o altă
viziune în privinţa relaţiilor dintre o cultură şi
cealaltă, care presupune că la fel de bine cum am eu dorinţa de
a cunoşte cultura celuialt, are şi el dorinţa de a cunoşte
cultura pe care a produs-o comunitatea de care aparţin. Trebuie să
spun că pasul definitoriu aici trebuie să-l facă majoritatea,
tocmai din raţiunile despre care am vorbit. Noi, ungurii din România putem
să fim nemulţumiţi faţă de felul în care ungurii învaţă
româneşte, faţă de felul în care ei respectă şi cunosc
valorile culturii române, aceasta este o treabă foarte importantă
care priveşte sistemul educaţional, felul în care este percepută
cultura română în spaţiul public constituind o răspundere foarte
mare pentru clasa politică şi intelectualitatea maghiară din
România. Dar aceste mobile există, chiar dacă e discutabil cît de
bine sînt dozate. De partea cealată nu există însă aceleaşi
mobile. Istorici maghiari care studiază istoria română există,
istorici români care să studieze istoria maghiară sînt însă cu
mult mai puţină reprezentativitate. Daţi-mi voie să
amintesc că am în faţă o carte scoasă foarte recent la
Fundaţia Culturală Română, care priveşte constituirea
Universităţii din Cluj. După ce se povesteşte într-o
introducere scrisă de distinsul nostru coleg Puşcaş, felul în
care ungurii din Austro-Ungaria au nesocotit tendinţele fireşti
şi legitime ale românilor de a avea în cadrul Universităţii ce
urma să fie constituită la Cluj în 1872, predare în limba lor
maternă la nivel superior, după 1918 preluînd această
universitate, prima măsură a fost de a elimina limba maghiară.
Faţă de acestă transformare a universităţii, cel care
face introducerea nu are nici un fel de remarcă de făcut. I se pare
la fel de normală cum i se pare anormală excluderea limbii române din
universitatea anterioară. Eu sînt nemulţumit nu pentru faptul că
nu s-a produs atunci în 1918 o politică culturală şi de
învăţămînt mai înţeleaptă, eu pot să fiu atît de
îngăduitor ca să concep că faţă de o distorsiune
istorică s-a produs o altă distorsiune istorică, pentru că,
din păcate, asta este de multe ori logica istoriei. Ceea ce mă
nemulţumeşte pe mine este că autorul de astăzi al istoriei
acestei universităţi nu crede de cuviinţă să facă
nici un fel de observaţie la acest capitol al unor distorsionări care
sînt absolut paralele, analoage şi condamnabile în aceeaşi
măsură. Ba mai mult, el spune că acestă universitate dorea
şi putea să ofere şanse egale tuturor tinerilor din România. Nu
este altceva decît să spui că forma anterioră făcea acelaşi
lucru în limba maghiară, pe cînd această universitate o face în limba
română. Deci, după mine nu este vorba de a acuza, ci este vorba de a
pronunţa adevăruri care au aceeaşi unitate de măsură.
Pentru că noi dacă vrem să avem comunicare reală trebuie să
ajungem la un sistem de valori care să funcţioneze în condiţii
paritare. Acesta este după mine fundamentul unui dialog, în care orice fel
de concesie şi orice fel de compromis presupune mai întîi un cadru al
dialogului în care sîntem de acord în privinţa unor valori şi a
utilizării instrumentarului respectiv după aceleaşi criterii.
Bineînţeles că eu pretind acest lucru de la istoricii maghiari, de la
intelectualii maghiari în aceeaşi măsură ca şi de la intelectualii
români. Pentru a face paşi semnificativi în această direcţie
este nevoie de mai mult interes din partea majorităţii către
aceste culturi ale populaţiilor nemajoritare. Sigur că există o
diferenţă între a învăţa limba engleză, limba
franceză sau limba maghiară, respectiv limba română. Cred
că această diferenţă pe de o parte se absolutizează,
pe de altă parte se omite un comentariu de ordin cultural care are
şansa de a o aşeaza în cu totul altă perspectivă. Pentru
că ştiţi foarte bine, avem şcoli germane, unde nu mai
umblă copii germani, care nu mai există, ci merg copii români şi
maghiari. Fiind vorba de o limbă de circulaţie
internaţională ei învaţă — şi bine fac — această
limbă. Diferenţa între limba germană şi limba maghiară
nu este de gradul la care ea este concepută astăzi de majoritatea
populaţiei româneşti. Este o lipsă de informaţie, este o
lipsă de cultură. Se spune că faţă de germană
şi franceză, a învăţa limba maghiară sau
ucraineană sau bulgară sau turcă este un lux şi un efort
aproape superfluu, ceea ce denotă o viziune cu totul deformată
şi, aş spune, fundamental anticulturală. După mine ar
trebui schimbată această viziune, învăţarea oricărei
limbi fiind un cîştig imens, ca şi accesul la orice cultură
scrisă în această limbă. În acest sens, după mine, avem de
schimbat mentalităţi, gîndiri şi eu cred că acest lucru nu
este deloc imposibil, trebuie pur şi simplu să avem parteneri, noi
cei care trăim în România şi sîntem minoritari, în intelectualii
români care pot împărtăşi aceste puncte de vedere.
Smaranda Enache: Aş
reveni oarecum la faptul că pluteşte în aer evidenţa că
deocamdată în acest spaţiu, să nu-i spunem multicultural sau
intercultural, dar să-i spunem pluralist, pluricultural, există unii
care sînt mai „pluriculturali” decît alţii: minoritarii, pînă una
alta, sînt vorbitori ai limbii majorităţii, cunoscători ai
culturii majorităţii, şi acest lucru nu se face numai dintr-un
efort şi o dorinţă personală, ci statul însuşi
creează această posibilitate, după cum statul însuşi nu
crează cealaltă posibilitate, ca majoritarul să cunoască
şi el cultura minoritarului. Pentru că nu e vorba numai că unii
majoritari nu vor să cunoscă limba minorităţilor cu care
convieţuiesc — cuvîntul majoritate şi minoritate în context
regional este fals — pentru că avem zone aici în Transilvania unde
într-o localitate sînt mai mulţi maghiari decît români şi tot te mai
întîlneşti cu români care nu cunosc acolo limba majorităţii
locale cu care convieţuiesc şi aşteaptă ca o întreagă
majoritate să vorbescă limba română, li se pare firesc, e limba
oficială, e limba statului, şi ei nu fac nici un efort să
ştie măcar care este ordinea numelor şi prenumelor în limba
maghiară. Aici este un efort de făcut din partea statului.
Minorităţile cunosc cel puţin o limbă, ca să nu vorbim
de rromi care cunosc pînă la trei limbi.
Şi cu
toate acestea există o aroganţă culturală majoritară
extraordinară, în special faţă de rromi, care sînt
consideraţi marginali, devianţi şi incapabili, deşi ei
cunosc pînă una alta două-trei limbi şi culturi în afară de
a lor. Deci, aici e de văzut puţin în ce mod să facem ca şi
majoritatea să fie interculturală, deşi bunăoară
învăţarea limbilor minoritare intră de acum în
concurenţă cu învăţarea limbilor de mare circulaţie
sau a englezei, devenită lingua franca. Sistemului şcolar nu
răspunde acestei exigenţe. Să deschidem deci discuţia
despre această idee a monoculturii, a interculturalităţii
şi a instituţiilor chemate să ne conducă spre
interculturalitate! Să vedem dacă ea este legitimă, dacă
poate să fie un element de rezolvare de conflicte. În definitiv, scepticii
ar putea spune că interculturalitatea transilvană interbelică nu
a împiedicat nici tensiunile, nici revizionismul, nici iredentismul.
Pompiliu Teodor: Mie mi se
pare că ar trebuie să deplasăm puţin punctul de greutate al
discuţiilor de la prezent spre trecut, nu datorită meseriei pe care o
profesez, ci datorită unor raţiuni mult mai puternice. Un istoric
francez contemporan, dar destul de în vîrstă, spunea un lucru foarte
interesant şi foarte adevărat. El spune că istoria pe care o
cunoaştem este istoria pe care o scriu istoricii şi nu istoria
reală. Asta este valabil pentru cartea pe care a invocat-o colegul. Eu
aş putea în treacăt să-i spun că într-o discuţie ca
cea de astăzi noi trebuie să ne întrebăm în primul rînd ce vrem,
ce a fost, ce este şi mai ales ce vrem să facem. Aş vrea să
vă aduc aminte de o remarcă pe care o făcea Paul Valléry,
că istoria este unul din cele mai periculoase produse ale alchimiei
intelectului — depinde deci ce aşteptăm de la istorie. Am fost la
Zilele Culturii Maghiare într-un moment destul de dificil în viaţa mea, la
Freiburg, şi am făcut o afirmaţie care a putut să
suprindă, dar în cele din urmă lumea cred că a fost de acord.
Avem foarte multe istorii ale Transilvaniei, dar nu avem nici un fel de istorie
a Transilvaniei reale. Profesorul Jakó, cu ocazia aniversării sale la Erdélyi
Múzeum, a încheiat cu ideea că de fapt este imposibilă o istorie
a maghiarilor din Transilvania, după cum eu cred că este
imposibilă o istorie a românilor sau a saşilor sau a altor etnii din
Transilvania. Transilvania este de fapt, prin caracterul ei, ca multe
alte ţări europene, un spaţiu de convergenţă,
este un spaţiu multicultural datorită caracterului multietnic,
multiconfesional, multilingvistic şi de tradiţie intelectuală.
Cred că este nevoie de un alt discurs istoriografic, pentru că
istoriografia ne face prizonierii unor anumite clişee şi unui anume
mod de a vedea trecutul. Noi trebuie să facem o altfel de istorie, să
lărgim spectrul problematic, metodologic şi să considerăm faptul
istoric în explozia lui. Adică fapt istoric este şi ceea ce facem noi
astăzi, şi discuţiile noastre, controversele sau adeziunile. Transilvania
este un spaţiu de alteritate, în care ne definim unii prin alţii.
Ne definim şi pozitiv, ne definim şi negativ şi aş putea
să spun, de pildă, că există foarte multe convergenţe,
pe care istoriografiile noastre le-au cam ignorat sau le-au tratat din punctul
de vedere a unui comparatism bazat pe filiaţie, şi lucrurile
apăreau ca nişte note disparate pe un portativ. Or, în cultura
Transilvaniei, în cultura central-europeană, este evident că avem o
unitate care se datorează culturii latine a evului mediu, valorificarea
parţială dar esenţială a culturii latine, a creştinismului
bazat pe clasicism şi pe credinţă. Avem de-a face însă cu
notele absolut „naţionale”, dar — eroarea fundamentală a politologiei
care se face la noi prin imitaţie, naţiunea nu este o creaţie
intelectuală a secolului 19, aceea este ideologia —, a existat o naţiune
medievală de secolul 11, secol 12, elitară fireşte, şi
evoluţiile succesive au dus pînă la naţiunea modernă. Dar
am putea să spunem astăzi că naţiunea este biologică
sau este numai culturală, cred că este în raport de
conştiinţa naţională, de conştiinţa de sine, de
mediul receptor, de nivelul lui de cultură. Şi din acest punct de
vedere să-l citez pe profesorul meu care mi-a fost foarte drag —
profesorul Prodan — naţiunea se face şi se reface în continuu
şi astăzi, ca şi conştiinţa naţională.
Eu cred că soluţia este cea a paşilor mărunţi, în
şcoală în primul rînd, în discursul didactic, în modalitatea în care
încercăm să producem nişte lucruri puţin diferite. Noi
scoatem o revistă COLOCVIU, cu board internaţional, cu
colaborări din tot spaţiul. Facem colocvii din doi în doi ani,
colocvii de etno-confesiune, colocvii de relaţii internaţionale. Din
acest punct de vedere, aş zice, că prin problematica pe care noi o
abordăm se ridică o nouă generaţie, de o altă
formaţie şi care va schimba radical faţa istoriografiei noastre.
Trebuie să renunţăm la balastul secolului 19. Nu putem arunca
peste bord 1.500 de ani de istorie franceză, engleză, germană,
etc, care şi-a pus amprenta asupra noastră, a tuturor. Problema este
să încercăm să facem o altă istorie, o altă
educaţie şi într-adevăr, să cunoaştem ceea ce a fost
elita aceasta de care pe bună dreptate vorbea colegul Horváth Andor.
Să ştiţi că nu s-a întrerupt cu generaţia lui Vaida
această moştenire pentru că noi, sau alţii ca noi, am
primit în familie o anumită educaţie şi o perpetuăm şi
punem întrebări trecutului, pentru că trecutul îţi răspunde
în măsura în care îl întrebi: dacă îl întrebi mereu ca acum 200 de
ani atunci el îţi răspunde ca acum 200 de ani, dacă vom pune
alte întrebări în cunoştinţă de cauză, ne va
răspunde ca atare. Sper că vor veni alte generaţii care să
depindă de alte discursuri istoriografice, şi aş zice să
vedem ce este european în moştenirea culturală a Transilvaniei
şi să încercăm să ducem mai departe aceste lucruri pentru
că avem un punct plin de sugestii de la plecare. Să nu reducem nici
la noi, la raporturile noastre, nici neapărat la Europa Centrală, ci
la Europa în general în care vrem totuşi să intrăm. Problema
noastră, a românilor, a ungurilor şi a nemţilor, cîţi mai
sînt, este similară: vrem integrare
europeană sau vrem Comunitatea Statelor Independente? Am servit-o pe a
doua şi părinţii noştri au murit pentru aceasta, dar
depinde şi de înţelepciunea noastră să căutăm
căi de convergenţe. Nu pledez pentru a şterge trecutul, el nu
poate fi şters, dar trebuie explicat, reconstituit corect, trebuie
făcută totuşi o istorie în alţi termeni.
Discuţia
poate fi continuată, dar totuşi se reduce la ce vrem în prezent
şi mai ales în viitor. Sînt cu totul de acord şi am spus-o foarte
limpede totdeauna: minorităţile noastre trebuie să-şi
refacă instituţiile proprii de cultură. Noi nu am avut ce
căuta în colegiile respective germane sau maghiare. Ele trebuie să
continue să se refacă, statul va trebui să garanteze acest
statut, pentru că aceasta este calea de urmat, nu pentru a ne aşeza
în două strane care nu comunică — exemplul iugoslav este de la sine
înţeles. Acesta a fost motivul pentru care eu am pledat şi pledez în
continuare la noi la departament, la Universitate, pentru dezvoltarea
secţiei în limba maghiară, dacă e posibil să dezvoltăm
şi cea germană, nu ştiu cu ce şanse.
Victor Neumann: În
discuţia pe care o purtăm de mai bine de două ore, aplicată
asupra raportului majoritate-minorităţi, a reieşit în prim plan
necesitatea analizei raportului dintre cultura maghiară şi cea română.
Lucrurile nu sînt limitative numai la acest raport, doamna Enache a amintit
aici şi problema raporturilor cu tradiţiile şi limba rromilor,
deci raportul cu minoritatea rromilor, una dintre cele mai delicate probleme
care există la ora actuală în România. Vor interveni cu
siguranţă multiple programe care vor fi de natură educativă
şi vor trebui să existe soluţii educative de ambele
părţi în care antrenamentul psihologic şi cel mental să
aducă o elasticizare şi o posibilitate de transfer dinspre o cultură
spre cealaltă, de o comunicare, de un pod de cultură. În altă
ordine de idei, eu nu împărtăşesc ideea care s-a exprimat aici
că etnicul s-a format cu mult înainte, sub formă de naţiune la
nivel de vîrf. Au existat clase sociale care au împărtăşit o opţiune,
în funcţie de confesiunea pe care o aveau sau în funcţie de limba pe
care o vorbeau. Conştientizarea este foarte mică, şi nu putem
să vorbim de formarea unei conştiinţe naţionale. Cred
că acest proces are loc abia în secolele XV-XVI, teza aceasta a fost
formulată de István Bibó pentru prima oară în „Mizeria statelor
mici est-europene” cu privire la originea posibilă a naţiunilor
încă din evul mediu şi că pe aceasta se construieşte de
fapt naţiunea modernă. Dacă e să analizăm exemplul
Franţei care este într-o situaţie comparativă cu centrul şi
răsăritul Europei, vom vedea că nu există o
conştiinţă naţională la nivelul secolului al XVI-lea,
nici la nivelul secolului al XVII-lea. Deci întîrzierea care se petrece din
punctul acesta de vedere chiar la nivelul unor civilizaţii cu o aprindere
mai rapidă şi deci mai avansate mă face să mă
îndoiesc de valabilitatea unor astfel de
teorii referitoare la etnic. Eu am mutat discuţia dinspre etnic spre
comunitate umană, deci am formulat ideea de comunitate umană care
conţine în ea civil society. Etnicul nu o conţine pentru
că este exclusivist, are ceva din forma tribală, el este acela care
păstrează folclorul, care duce mai departe ideea de folclor, ori democraţia
nu s-a născut prin folclor, educaţia civică nu s-a născut
prin cultura de tip popular, ci prin cultura de tip urban, prin cultura de tip
civic. Aici este vorba de o mutaţie. Domnul Horváth Andor a adus în
discuţie foarte bine acest aspect al importanţei pe care o
acordă folclorului: sau îl punem în prim plan, sau îi acordăm doar
importanţa de exotic. Dacă îi acordăm doar importanţa de
element exotic, atunci îl vom putea socoti prezent din cînd în cînd pe un canal
de televiziune sau într-o prezentare într-un restaurant specific, dar nu peste
tot, nu multiplicat, nu în prim plan, pentru că nu vom ajunge să
emancipăm din punct de vedere cultural şi civic o zonă şi
s-o aducem la acelaşi limbaj şi la aceleaşi elemente de
comunicare cum există în cealaltă parte a continentului. Atîta vreme
cît vorbim de integrare, e imposibilă prin această formă de
monocultură. Folclorul acesta duce
spre etnic, etnicul acesta duce spre monocultură şi păstrarea
unei monoculturi. Atîta vreme cît toate
manualele şi catedrele de istorie au în formulă „istoria românilor”
şi nu „istoria României”, avem în continuare un mare handicap. „Istoria
românilor” automat te conduce spre o istorie de tip etnic. Lucrul acesta nu
este acceptat, de exemplu, la Consiliul Europei. Unul dintre handicapurile pe
care le are România este modul în care se predă istoria. Lucrul acesta nu
poate să nu fie luat în considerare. Dacă vorbeşti de „istoria
României”, acolo vei integra toate celelalte culturi, celelalte
civilizaţii.
Pompiliu Teodor: Problema este
următoarea: aş vrea să spun celor care nu sînt la curent cu
stadiul la care se află cercetarea
istorică europeană în materie de naţiuni, că putem evolua
pe calea aceasta pentru că naţiunea medievală este o realitate,
iar naţiunea în formare este un proces istoric de durată. Sigur,
naţiunea nu este nici etnic exclusivă, problema este alta: sînt
diferite niveluri la care conştiinţa de sine, care devine apoi o
conştiinţă naţională, se realizează în timp.
Problema ideologiei naţionale este o cu totul altă problemă, de
secol XIX. Dacă te uiţi la secolul XVI şi constaţi numai
numărul mare al dizertaţiilor privind limba franceză, repudierea
limbii latine în avantajul limbii franceze, dacă te uiţi de
pildă la cartea lui Étienne Pasquier care se interoghează ce este
Franţa şi răspunsul îl dă tot el: este ceva pe deasupra
nobilimii franceze, a regalităţii şi a bisericii catolice.
Momentul Reformei şi impactul ei în Europa a dus la naţionalizarea de
fapt a lucrurilor. Ori problema naţiunii de astăzi noi nu o
înţelegem. Vrem să spunem că secuii de azi sînt altceva decît ungurii,
dar s-au format în cultura modernă şi lingvistic aşa cum sînt
astăzi. S-au format ca maghiari şi au această
conştiinţă de sine maghiară. Problema aceasta trebuie
văzută întotdeauna în timp, în durată, şi naţiunea
trebuie văzută în durată. De aceea, de pildă în peisajul de
astăzi noi vedem obstacolul care se ridică în materie de unificare
europeană: rezervele Marii Britanii, problema franceză. Europa s-a
mişcat pe două linii din evul mediu, între tendinţele unificatoare
şi de fragmentarism. Asimilarea este absolut inutilă ca
tendinţă şi foarte periculoasă. Soluţia este una
singură: conştiinţa de sine, respectarea ei şi în
acelaşi timp democratizarea. Dincolo de politicieni şi practicieni ai
politicii există la ora actuală o realitate şi ea s-a văzut
la alegeri: un milion şi jumătate de tineri ieşiţi de pe
băncile şcolii au votat pentru democraţie. Cunoaşterea
directă a realităţii este o foarte bună lecţie.
Smaranda Enache: Şi eu
înclin să cred că prohodul care s-a cîntat naţiunilor a fost cam
pripit, naţiunile nu par să moară, dar evident devin altele,
altfel. Marea problemă nu sînt naţiunile, ci unde să stea
naţionalul şi etnicul, la ce nivel al societăţii să se
afle şi ce se întîmplă cînd statul se îmbibă de aceste
noţiuni. Cum poate statul-naţiune să dea seamă de
diversitatea lingvistică, religioasă, etnică?
Hannelore Baier: Am vrut
să adaug că există şi comisii germano-franceze de elaborare
a manualelor şcolare comune, cît şi germano-poloneze şi sînt
favorizate aceste schimburi de elevi în care, de exemplu, elevii din Germania
merg în Polonia şi merg pe urmele istoriei, deci ei sînt cei care
caută aceste surse, văd prezentul. Cred că acest lucru ar trebui
făcut şi aici. Şi sînt pe urmă acei miniştri ai culturii
care veghează asupra conţinutului manualelor şcolare, şi
sînt acele organizaţii non-guvernamentale, civice care în momentul în care
se descoperă într-un manual şcolar o afirmaţie care nu
corespunde cu o atitudine civică, imediat se mobilizează. Dar din
păcate aici sîntem departe de acest lucru. Pe urmă, cred că
trebuie să fim conştienţi că adesea cădem în
greşeala de a intrapola (reversul extrapolării) conceptele actuale,
politice şi istorice, în istoria şi în realităţile care au
existat în secolele trecute şi nu este permis să facem acest lucru.
Adică nu avem voie să interpretăm istoria din celelalte secole
cu conceptele şi cu termenii care se folosesc în ziua de astăzi.
Mircea Suhăreanu: Într-adevăr, predarea limbii române pentru minoritari este greoaie.
Există limba română modernă, cea colocvială care ar trebui
să primeze ca învăţămînt în şcoală şi
după aceea eventual să trecem la texte clasice. Nu poţi să
savurezi plăcerile unei limbi trecînd direct la arhaisme, regionalisme
şi pur şi simplu ignorînd bazele limbii colocviale care formează
bazele acestei matrice. Majoritatea trebuie să facă ceva, nu
pentru minoritate, ci pentru ea însăşi. Realitatea este că
majoritatea este de cele mai multe ori în necunoştinţă de
cauză. Aici a fost problema învăţării limbii celuilalt.
Într-adevăr, un maghiar este un minoritar, dar din punct de vedere al
cuantumului de cunoştinţe este majoritar faţă de un român
care spune că este stăpîn în ţară, vorbeşte limba
oficială, este fălos de acest lucru, dar el posedă numai un
segment al cunoaşterii. Acesta este numai unul din aspectele care
creează această neînţelegere, această adversitate
româno-maghiară. Mi s-a întîmplat în anii ’80 să discut cu români
şi să mi se spună: maghiarii aceştia sînt simpatici, dar
prea ştiu multe, prea cunosc multe. Bineînţeles că ştiu,
pentru că ei cunosc şi o altă limbă. Respectivii nu
ştiau că maghiarii din Ungaria erau conştienţi de faptul
că fiind o naţiune mică ei trebuiau să traducă tot. Or
noi, românii, trebuie să facem ceva pentru noi înşine, sîntem
făloşi că vorbim o limbă latină, că are foarte
multe similitudini cu italiana, franceza, noi nu trebuie să
învăţăm limba maghiară pentru că noi ştim italiană, franceză...
Pe de
altă parte era vorba despre folclor. Folclorul nostru este un folclor
poluat de către folclorul nou, înainte ştiam despre „bădiţa
cu tractorul”, iar acum ştim de „noi sîntem români”. Eu am impresia
că folclorul românesc nu se rezumă la aceasta. Există multe alte
valenţe ale folclorului nostru care nu sînt valorificate.
Pompiliu Teodor: Şi eu
sînt cu totul de acord şi trebuie
să vă spun un lucru: a venit la mine cineva să facem o istorie a
românilor în Transilvania. I-am răspuns că îmi cere ceva ce nu
există pentru că nu există istoria românilor, există
doar istoria României sau istoria Transilvaniei, pentru că de fapt
dacă faci istoria românilor din Transilvania sau istoria românilor în
general, vei elimina de la sine structurile unei civilizaţii care nu
programatic a fost aşa cum a fost, ci aşa s-a născut. Noi ne-am
definit unii prin alţii. Problema este că noi nu sîntem urmaşii
statului dac. Asta e cu totul o altă problemă, Europa s-a definit
între antichitate şi evul mediu prin procesul de etnicizare şi de
agregare lingvistică nouă, cu cîteva mici insule de supravieţuire
anterioare. Europa este aceasta, o avem ca background, dar nu prin
aceasta ne definim. Popoarele europene sînt altceva decît popoarele
antichităţii.
Szokoly Elek: Conştientizarea problemelor, inventarierea lor cît mai obiectivă —
este un loc comun deja — constituie primul pas, dacă nu cel decisiv, spre
găsirea unor soluţii. Chiar dacă nu ne-am propus să
completăm reţete universal valabile cu prilejul acestei întruniri, nu
ştiu dacă greşesc prea mult afirmînd că datorită
contribuţiilor dumneavoastră am ajuns mai aproape de
recunoaşterea pericolelor care ameninţă echilibrul social, prin
dezvăluirea acelor realităţi care, ignorate, duc în mod necesar
la o acumulare de confuzii şi frustrări, putînd deveni peste un
anumit prag, explozive. Dacă ne mîndrim atîta cu statutul nostru de
„insulă de stabilitate” în regiune, s-ar cuveni poate, să facem
eforturi mai substanţiale pentru eliminarea din faşă a acelor
elemente destabilizatoare care nu depind în fond decît de un dialog
raţional şi sincer. Punînd degetul pe rană şi urmărind
problemele pînă la ultimele lor consecinţe, fără
menajamente şi false pudori, există şansa detensionării
relaţiilor interetnice, interconfesionale, intercomunitare,
demitizîndu-le. Destăinuirile dumneavoastră de astăzi, îndrăznesc
să afirm, ne-au adus mai aproape de solul realităţii noastre de
toate zilele, cu şansa cultivării lui împreună.