Conceptul
de naţiune în Franţa
Fred
Urban
În ce constă aşa-numitul model francez?
Pentru a porni o astfel de discuţie, este indispensabil a se preciza
anumite concepte care sînt utilizate în contextul istoric şi ideologic
francez. Vom începe cu termenul de naţiune. În Ancien Régime, deci
înainte de Revoluţia Franceză, acest termen se referea la originea
etimologică din latină, nascere, ceea ce înseamnă a
naşte. În fond, naţiunea este locul unde te-ai născut.
Astfel Robespierre, de exemplu, se prezenta în scrierile sale ca fiind de
naţie din Arras, un oraş la nord de Paris. Este ca şi cum am
spune: eu sînt de naţie din Tîrgu-Mureş. Apoi, odată cu
Revoluţia, acest concept de naţiune primeşte înţelesul de
entitate care reuneşte toţi cetăţenii, oricare ar fi limba,
religia, regiunea sau provincia lor. Tot ce era „regal” devine„ naţional”.
Noile structuri politice şi administrative sînt de acum naţionale,
după ce au fost regale. Naţiunea este în primul rînd un concept
politic, nu unul etnic sau cultural. Dar vom vedea mai departe că
ideologia naţională implică aspecte predominant lingvistice.
După cum spunea Ernest Renan în secolul XIX: „Naţiunea este un
plebiscit de fiecare zi”, ceea ce înseamnă că cetăţenii sînt
membri voluntari, în sens politic, ai naţiunii. Renan dă de altfel
Elveţia ca exemplu de naţiune de cetăţeni, deci se vede
clar că pluralitatea lingivistică nu ridică probleme pentru el.
În filosofia politică găsim uneori ideea că poporul şi naţiunea nu sînt perfect identice. Poporul reprezintă
cetăţenii reali, cei care trăiesc în prezent, naţiunea
reprezintă poporul trancendent, adică imaterial, atemporal, la
limită fără teritoriu. Acest concept despre naţiune a dat
naştere la abertaţii extreme în istoriile aşa-numite
naţionale, este vorba de mitologiile fondatoare care au trăit
momentul lor de glorie în timpul dezvoltării naţionalismelor,
adică în secolul al XIX-lea. Se începe a se avea în Franţa o
istoriografie critică faţă de această manieră de a
scrie istoria, există o lucrare intitulată „Mitul naţional” unde
se analizează construcţiile istorice care au fost selecţionate
în secolul al XIX-lea pentru a crea şi pentru a întări spiritul
naţional. Aş remarca în trecere că o construcţie
viabilă, durabilă şi armonioasă, adică fără
conflicte ireductibile, a coexistenţei popoarelor şi naţiunilor,
oricare ar fi sensul pe care îl dăm acestor termeni, nu este posibilă
decît dacă reuşim să facem o istorie care să poată fi
împărtăşită de către toţi (S. Citron), o istorie
în care miturile să fie demistificate, cărţile de istorie ale
copiilor să fie debarasate de ceea ce numim „istoria
învingătorilor”, care nu este altceva decît o istorie a urilor şi
a ranchiunelor. Vedem că acest termen de naţiune a
cetăţenilor egali este antinomic cu conceptul de minorităţi
etnice, religioase, etc. Personal, eu ader la acest concept, de altfel larg
acceptat în Franţa. Acest concept de naţiune politică are
avantajul, cu condiţia bineînţeles să îl ataşăm
principiului de egalitate, de a permite să se considere
cetăţenii ca avînd aceleaşi drepturi politice şi fiind
egali în faţa legii comune. În ceea ce priveşte diversitatea
lingvistică şi culturală, şi aici cu condiţia ca
identităţile lingvistice şi culturale ale indivizilor şi
ale comunităţilor să fie nu numai respectabile, ci în
aceeaşi măsură şi legitime, trebuie să constatăm
că principiul de egalitate, principiul de naţiune politică,
poate avea efecte distructive, depinzînd de interpretarea care îi este
dată. Deoarece în realitate naţiunea cetăţenilor
totuşi este o naţiune franceză, în sens lingivistic.
Revoluţia s-a făcut în cea mai mare parte la Paris, centru a ceea ce
azi numim francofonie. Actorii din provincie ai Revoluţiei erau elite
locale care vorbeau franceza. Trebuie ştiut faptul că situaţia
lingivistică în Franţa, la începutul Revoluţiei din 1789, era
complet diferită de cea de astăzi. Doar o treime din supuşii
regelui Franţei vorbeau franceza „standard”, o franceză
apropiată de cea utilizată la curte şi în mediile cultivate. O a
doua treime vorbeau dialecte ataşate francezei — limbile „d‘oil”.
Ultima treime vorbeau celelalte limbi prezente pe teritoriul francez în urma
cuceririlor succesive, a anexiunilor, a achiziţiilor prin
căsătorii, de-a lungul secolelor şi a expansiunilor Regatului
către sud, vest, est şi nord.
Să amintim că aceste limbi sînt occitana,
care reuneşte numeroase dialecte între Alpi, Pirinei, Marea
Mediteraneană şi coasta Atlantică, mai ales în sudul
Franţei; apoi catalana, în Nord–Estul Pirineilor, într-o zonă
care e numită uneori şi Catalonia de Nord; basca, în
Nord-Vestul Pirineilor, pe malul Atlanticului. Aceste două limbi sînt în
egală măsură vorbite şi de cealaltă parte a frontierei
spaniole, la sud de Pirinei. Apoi în Bretania există bretona, care
este singura limbă celtică care se mai vorbeşte pe continentul
european, în vestul Franţei; flamanda la nord–est, fiind un dialect
al olandezei şi se vorbeşte într-o zonă restrînsă, aproape
de frontiera belgiană. Şi în fine, germana în estul Lorenei
şi în Alsacia, care este vorbită în forme dialectale apropiate de
variantele dialectale ale vecinilor germani şi elveţieni.
Foarte devreme, în timpul perioadei revoluţioare,
contra unei viziuni mai federaliste se impune o viziune centralizatoare a
naţiunii şi a statului. Circumstanţele acestei evoluţii
sînt complexe, legate între altele de pericolul militar exterior, războiul
pe care îl vor duce prinţii şi regii, susţinătorii lui
Ancien Régime, precum şi de existenţa unei centralizări
moştenite din perioada regalistă. În acelaşi timp, după ce
s-a avut în vedere un fel de plurilingivism instituţional local care va fi
de-altfel practicat în textele destinate populaţiei (în special în
Alsacia, texte bilingve), se impune ideea unei unificări lingvistice,
bazată pe interpretarea restrictivă a principiului de egalitate, altfel
spus: pentru ca toţi să fie egali este necesar ca toţi să
vorbească aceeaşi limbă, şi bineînţeles şi pe
convingerea, dezvoltată încă din secolul al XVI-lea, a
superiorităţii limbii franceze.
Într-adevăr, de la sfîrşitul Evului Mediu,
regii Franţei practică o politică culturală care face din
limba „franceză ”un element constitutiv al „splendoarei” Franţei,
deci a regelui. Astfel se dezvoltă un „discurs” ideologic despre calităţile limbii
franceze, se publică lucrări, cum ar fi „Défense et illustration de
la langue française”, se creează Academia Franceză, etc.
Franceza devine, şi acest proces se va fortifica
din ce în ce mai mult în secolul
naţionalismului — secolul al XIX-lea — semn de cultură, de
apartenenţă, dar în aceeaşi măsură, mijloc de promovare
socială: „dacă vrei să reuşeşti în viaţă,
trebuie să cunoşti limba franceză”.
Revoluţionarii cei mai radicali acuză
oamenii care vorbesc alte limbi că ar fi inamici ai Republicii, sau cel
puţin ai Franţei, în Alsacia această suspiciune existînd
pînă în anii ’40, chiar ’45. În acea epocă se spunea că „aceste
instrumente nocive şi de rătăcire trebuie distruse”.
Şcoala publică şi obligatorie care a
fost instaurată după 1880 va interzice folosirea altor limbi decît
franceza şi această interzicere se va adăuga dispreţului
cultural pentru a determina bretonii, occitanii şi ceilalţi de
a-şi abandona limba, şi între alte motive, de a nu o transmite
urmaşilor.
Totuşi, au existat
mişcări care cereau o recunoaştere şi o protecţie
juridică a acestor limbi — garanţii în primul rînd în ceea ce
priveşte învăţămîntul şi mai tîrziu, folosirea
publică şi folosirea în media. Mai recent, după 1958, după
fondarea celei de-a 5-a Republici sub De Gaulle, în jur de 50 de propuneri de
lege au fost depuse de către deputaţi de toate tendinţele
politice la Biroul Adunării, cerîndu-se să se acorde limbilor
regionale, numite şi limbi ale Franţei, un statut legal. Nici una
dintre aceste propuneri nu a fost acceptată de către guvernele
succesive, fie că au fost de dreapta sau de stînga. Doar anumite aspecte
au fost integrate în legile privind educaţia şi audiovizualul. În
ceea ce priveşte educaţia, învăţămîntul limbilor
regionale este organizat în mare parte prin circulare, adică texte a
căror recunoaştere nu poate fi obţinută în justiţie.
Acest regim oarecum arbitrar este cel al „posibilului” şi al
bunăvoinţei...
În audiovizualul public, radioul şi televiziunea
necomercială, utilizarea limbilor regionale este prevăzută în
caietul lor de sarcini, însă fără control şi fără
indicaţii de durată...
Alte exemple: în 1985 guvernul a chiar creat prin
decret un Consiliu Naţional al Limbilor şi Culturilor Franţei,
ataşat la serviciile primului ministru, care nu este un consiliu al
minorităţilor. Conceptul de minorităţi încă nu este
acceptat în Franţa, şi tocmai de aceea vorbim despre limbi şi
culturi. Consiliul, creat prin decret guvernamental şi nu prin lege —
astfel nu poate cere funcţionarea sa pe lîngă un tribunal
administrativ — ar trebui să-şi exprime părerea în faţa
guvernului în toate problemele privind limbile regionale. Decretul prevede
două reuniuni anuale şi mai multe reuniuni suplimentare în caz de
necesitate. Consiliul trebuie să publice un raport anual despre
situaţia limbilor. Membrii săi nu sînt aleşi de organizaţii
culturale sau de instituţiile regionale vizate, ci sînt numiţi de
guvern. Am spune că soarta acestui consiliu arată puţinul
interes la nivel naţional faţă de interesele lingvistice şi
culturale ale populaţiilor care sînt, majoritatea, asimilate de
francofonie. Din 1985 acest consiliu s-a reunit de patru ori, deşi trebuia să se
reunească de 22 de ori, n-a publicat nici un raport, nu a fost
niciodată consultat, de exemplu cu privire la Carta europeană a
limbilor regionale sau minoritare a Consiliului Europei. În ceea ce
priveşte membrii săi, ei nu au fost niciodată reînnoiţi...
Poziţia oficială a Franţei în
instituţiile şi conferinţele internaţionale este
revelatoare în ce priveşte ponderea ideologiei dominante care nu
acordă o veritabilă legitimitate decît limbii franceze, „instrument
al strălucirii Franţei”.
Politica externă de promovare şi de
organizare a „francofoniei”, „comunitatea statelor care folosesc limba
franceză” şi ignorarea cvazisistematică a diversităţii
lingvistice franceze, cu cîteva rare excepţii (la Marele premiu al
Euroviziunii 1996, participarea Franţei cu un cîntec în bretonă!)
merg în paralel cu refuzul oricărui angajament internaţional care ar
duce la recunoaşterea explicită sau implicită a existenţei
minorităţilor lingvistice în Franţa — exemplul cel mai recent
este refuzul de a semna Carta europeană a limbilor regionale sau
minoritare.
Acestei revendicări i se opune
principiul de egalitate, de nediscriminare, de laicitate, adică de
neutralitate a statului. Principiul de egalitate este interpretat în cele din
urmă ca un principiu de uniformitate lingvistică. Se vede aici
contradicţia cu conceptul de naţiune de cetăţeni. Ideologia
Franţei în totalitate francofonă este puternic ancorată în
spirite, alimentată şi de predarea istoriei, care ignoră
existenţa limbilor şi culturilor diferite sau le prezintă ca
rămăşiţe ale unui trecut folcloric, apus de mult.
„Limba franceză trebuie să cucerească
Franţa” este declaraţia unui deputat în timpul dezbaterilor pentru
revizia constituţională din 1992, deci recentă, revizie care a
introdus în constituţie paragraful: „limba Republicii este franceza”. Vom
vedea mai departe interpretarea care a fost dată acestui paragraf. În
acelaşi timp Parlamentul şi guvernul, în timpul dezbaterilor, au refuzat un
„amendament complementar” care a fost cerut de un anumit număr de
deputaţi şi senatori, amendament care spunea: „Republica
recunoaşte şi protejează celelalte limbi ale Franţei”.
Mai mult, în 1994 o nouă lege de protecţie a
folosirii limbii franceze a confirmat forţa acestei atitudini ideologice.
Deşi s-a introdus un articol privind libertatea folosirii limbilor
regionale, interpretarea dată acestei legi va fi la fel de revelatoare
pentru evoluţia posibilă a mentalităţilor şi a
practicilor franceze.
Evoluţiile recente, procesul în curs, sînt
rezultatul presiunilor, iniţiativelor, în cazuri extreme ale
acţiunilor violente în Bretania, Ţara Bascilor şi Corsica, dar
în egală măsură a presiunii europene, a confruntării cu
alte modele europene, în special în cadrul Uniunii Europene şi a Consiliului
Europei. Franţa este obligată să regîndească felul în care
tratează diversitatea lingvistică. Discursul naţionalist „dur”
care a putut exista pînă acum, ideologia iacobină, au fost
combătute şi de necesităţile modernizării structurilor
politice şi economice. Astfel, descen-tralizarea din 1982 realizată
de Mitterrand, crearea unor regiuni care aveau competenţe care priveau,
între altele, identitatea lor, a dus la noi iniţiative în favoarea
promovării limbilor regionale, considerate de către aceste organe ca
făcînd parte din identitatea lor.
Astăzi voinţa politică exprimată
la nivel de consilii regionale şi departamentale este determinantă în
măsura în care aceste colectivităţi dispun totodată şi
de mijloace financiare pentru a antrena statul nu numai în acest domeniu, dar
şi în celelalte: amenajarea teritoriului, reţeaua de transport,
dezvoltarea economică, etc. şi aceasta graţie a ceea ce numim
instrumente financiare încrucişate; de exemplu Regiunea va da x procente, Statul va da y procente, iar Departamentul z procente.
Deci, cel care decide este cel care pune mai mulţi bani şi
antrenează într-o oarecare măsură decizia celorlalţi. Acest
lucru explică de ce, în pofida situaţiei puţin sumbre pe care
v-am prezentat-o la început, în zonele lingvistice există, în ciuda
blocajului ideologic, forme ale învăţămîntului bilingv
francez–regional, în sistemul educaţional naţional. Astfel stă
situaţia cu basca, bretona, germana din Alsacia, în timp ce educaţia
depinde de stat. În Bretania sînt generalizate inscripţionările
bretone pe căile rutiere şi se dezvoltă în comune. Apar noi
emisiuni de radio şi de televiziune în limbile corsicană,
dialectală alsaciană, bretonă.
În Alsacia, iniţiativa instituţiilor
regionale şi departamentale este perfect ilustrată de crearea în 1994
a Oficiului Regional de Bilingvism, căruia îi revine sarcina de a studia,
înţelege şi propune instanţelor politice regionale,
departamentale şi chiar municipale o politică de amenajare
lingvistică care va da germanofoniei franceze mijloacele sale de
existenţă. Acest oficiu mai are şi sarcina de a contribui la
cercetarea socio-lingvistică şi pedagogică a
învăţămîntului bilingv. El trebuie să informeze
populaţia şi diversele grupuri sociale despre mizele lingvistice
şi de a spori astfel conştiinţa lingivistică a vorbitorilor
germanofoni/dialectofoni. Oficiul contribuie la dezvoltarea
învăţămîntului bilingv, la utilizarea limbilor regionale în
media, în domeniul cultural şi în cel public, dar întotdeauna printr-o
acţiune voluntaristă, de explicare şi
neconfruntaţionistă, bineînţeles fără a dispune de un
cadru legal sau de mijloace legislative regionale pentru a sprijini
această politică lingivistică.
Rezultatele sînt dificil de prevăzut. Astăzi
66% din 1,6 milioane de locuitori ai Alsaciei declară în sondaje că
vorbesc alsaciana, adică germana din Alsacia, dar şi aici există
diferenţe îngrijorătoare între generaţii: mai mult de 90% din
vorbitori sînt din generaţia de peste 60 de ani, mai puţin de 25% din
generaţia mai tînără de 30 de ani. Transmiterea în familie
funcţionează foarte slab în comparaţie cu modalităţile
existente în Bretania sau în sudul Franţei, la începutul acestui secol. În
acelaşi timp, marea majoritate se exprimă în favoarea menţinerii
limbii regionale şi a extinderii bilingvismului. Acest bilingvism
oferă în plus în Alsacia posibilitatea de a comunica cu ţările
vecine, Elveţia şi Germania, şi în cadrul pieţei comune a
Uniunii Europene oferă deschiderea economică şi accesul la piaţa
de forţă de muncă transfrontalieră: 60.000 de alsacieni
merg zilnic să lucreze în Elveţia sau în Germania. În sfîrşit,
cooperarea transfrontalieră care se dezvoltă favorizează şi
ea bilingvismul.
În concluzie aş spune că „modelul” este mai
mult un sistem de practici care relativizează cadrul pe care pare să-l prescrie constituţia (începînd din 1992) sau legea, decît un
sistem foarte coerent şi formalizat. Trebuie spus că tradiţiile
democratice şi libertăţile în Franţa permit, din fericire,
progrese datorate voinţei politice, evoluţiilor culturii politice sub
influenţa, o repet, amplificării contactelor cu restul Europei, şi
cunoştientizarea importanţei plurilingvismului, toate acestea şi
pentru a susţine statutul internaţional al limbii franceze.
Traducere de Mihaela Ignat
*
Fred Urban, licenţiat în ştiinţe
economice şi politice, este directorul Oficiului Regional al
Bilingvismului din Strasbourg Alsacia (Franţa), expert-consultant al
Comisiei Uniunii Europene pentru politica limbilor regionale, membru fondator
al Consiliului European al Limbilor şi secretar general al Înaltului
Comisariat Naţional al Limbilor Regionale din Franţa. Studiile
şi articolele sale au drept temă statutul limbilor regionale sau minoritare şi avantajul
bilingvismului Alsaciei în contextul european.
Fred Urban, Le concept de Nation en France,
intervenţie prezentată în cadrul Seminarului
Internaţional „Relaţia majoritate-minoritate-modele europene”,
organizat de Liga Pro Europa la Tîrgu-Mureş, la data de 1-3 mai 1996.