Ostilitatea
faţă de noile mişcări religioase
Bryan Ronald Wilson
1. Tradiţia intoleranţei religioase
Societatea
occidentală a moştenit de la creştinismul timpuriu o
puternică şi conştientă tradiţie a intoleranţei
religioase. Credinţa creştină era una exclusivistă. Ea s-a
proclamat drept singura credinţă adevărată şi se
considera aptă pentru a deveni credinţa universală a întregii
omeniri. Era o credinţă voluntaristă şi încă de la început
s-a dedicat unui prozelitism neabătut în vederea convertirii şi încorporării
întregii umanităţi. Această constelaţie unică de
atribute deosebea creştinismul timpuriu de celelalte mişcări
religioase contemporane lui; îl diferenţia de iudaismul care avea o
bază etnică, ca şi de cultul misterelor şi al
împăraţilor care erau tolerante sau măcar indiferente
faţă de celelalte religii. Creştinismul medieval şi-a
păstrat prozelitismul agresiv îndreptat împotriva religiilor păgîne
şi primitive ai căror adepţi trebuiau convertiţi, şi
în plus, a dezvoltat o politică încă şi mai dură de
reprimare a tuturor manifestărilor eretice sau neobişnuite din
propriu-i sîn. Erezia putea fi pedepsită cu moartea — o politică
justificată teologic de Toma d‘Aquino (1225-1274) şi pusă
neînduplecat în aplicare de către Inchiziţie (instituită în 1232
şi în cele din urmă desfiinţată în Spania abia în 1820).
Reforma a adus cu sine o oarecare diminuare treptată a formelor crase de
intoleranţă religioasă, însă ostilitatea faţă de
expresiile „deviante” ale creştinismului a persistat chiar şi în cele
mai liberale şi avansate ţări protestante.
2. Experienţa „noilor” mişcări
După
Reformă, cînd formele divergente de creştinism au cîştigat un
corp de adepţi stabili şi s-au constituit ca noi mişcări
religioase, ele s-au lovit de o intoleranţă dusă aproape la extrem.
Adepţii lui Hutter, iniţial proveniţi din Tirol, au fost în
repetate rînduri trecuţi prin sabie şi siliţi să se
refugieze succesiv dintr-un loc în altul al Europei Centrale. La sfîrşitul
secolului al XVII-lea, în Anglia, quakerii au fost supuşi unei hărţuieli
constante şi mulţi dintre ei au fost azvîrliţi în închisoare din
pricina credinţei lor. Primii metodişti din secolul al XVIII-lea au
fost adeseori molestaţi de mulţime, iar unele dintre bisericile lor
au fost arse. Magistraţii şi funcţionarii juridici locali nu
rareori luau parte la aceste persecuţii, instigînd mulţimea şi
privindu-i pe aceşti credincioşi paşnici mai degrabă ca pe
nişte infractori decît ca pe nişte victime. În Anglia
sfîrşitului de secol XIX, primii adepţi ai Armatei Salvării au
fost trataţi cu aceeaşi ostilitate; într-un singur an mai bine de 600
de „soldaţi” ai săi au fost atacaţi de „huligani” despre care
salvaţioniştii aveau convingerea că fuseseră
încurajaţi de influenta industrie a berii. Pe de altă parte, în
decursul cîtorva ani, un număr echivalent de personal al Armatei
Salvării a fost întemniţat în baza unor acuzaţii îndoielnice, ba
poate chiar inventate, precum blocarea drumurilor. În ultimul deceniu al
secolului trecut, în Elveţia, ei au fost puşi sub acuzaţia de
fraudă şi extorcare financiară, acuzaţii similare celor
aduse misionarilor mormoni în ţările neoscandinave la începutul
secolului trecut. La începutul secolului nostru opoziţia faţă de
noile religii a îmbrăcat forme diverse: secta Ştiinţei
Creştine a fost furibund denunţată atît în legătură cu
pretenţiile sale de vindecare spirituală, cît şi în
legătură cu renegarea de către ea a realităţii
materiei, însă condamnarea a fost în mare parte una literară,
cuprinzînd deopotrivă satira lui Mark Twain, atacul încrîncenat al
distinsului istoric H.A.L. Fisher, şi, în general, o adevărată
bibliotecă de comentarii ostile ale feţelor bisericeşti, ale
practicanţilor medicinei, precum şi un întreg gen de pamflete, benzi
desenate şi romane satirice mai puţin înverşunate. În schimb,
opoziţia faţă de Martorii lui Iehova, încă percepuţi
ca o mişcare nouă în prima jumătate a secolului nostru, a fost
adeseori exprimată într-un mod mai pronunţat fizic. În Statele Unite
ei au fost supuşi violenţei mulţimii în cel de-al doilea
război mondial, iar unii dintre ei au fost unşi cu smoală
şi tăvăliţi în pene. Pentru refuzul de a saluta drapelul
şi de intona imnul naţional, ei au fost persecutaţi nu numai în
Statele Unite, ci şi în diverse alte ţări precum Malawi, iar
împotrivirea lor făţişă faţă de serviciul militar
le-a atras persecuţia legală în Franţa, Spania, Grecia chiar
şi în deceniile din urmă. În Québec, membrii acestei secte, care în
general trăiesc în respectul legii, au fost neabătut urmăriţi
în anii ‘40 şi ‘50 de către organele judecătoreşti în baza
unui spectru foarte larg de presupuse încălcări ale legii. Exemplele
ar putea fi înmulţite — ţinta lor este să ilustreze
incidenţa continuă a intoleranţei religioase şi
opoziţia sistematică faţă de noile organizaţii
religioase care apar şi faţă de noile concepţii asupra
practicii religioase.
Ceea ce au în
comun exemplele prezentate este că toate aceste secte victimizate au fost
la timpul lor mişcări religioase aflate în minoritate şi relativ
noi. Deoarece au găsit de cuviinţă să se abată de la o
prescripţie sau alta a religiei consacrate sau au ales să cultive
concepţii proprii asupra divinităţii, mîntuirii şi
oficierii serviciului divin, sau din cauză că au sfidat normele
societăţii seculare contemporane, ele au devenit obiect al
neîncrederii şi au fost percepute ca factori de dezbinare socială.
3. Noile mişcări religioase contemporane
Mişcările
religioase cîndva noi tind să cîştige odată cu trecerea timpului
o oarecare acceptare din partea societăţii. Sectele şi
mişcările religioase care erau noi cu un secol şi ceva în
urmă — adventiştii de ziua a şaptea, mormonii, martorii lui
Iehova şi altele, au devenit familiare şi mai mult sau mai puţin
tolerate. Deşi încă adeseori victime ale oprobiului societăţii,
li s-a îngăduit din ce în ce mai mult să funcţioneze potrivit
propriilor concepţii. Însă discriminarea şi opoziţia
persistă îndreptîndu-se ca şi înainte împotriva noilor
organizaţii religioase care îşi fac apariţia. Numărul
noilor organizaţii religioase din societatea occidentală a crescut dramatic
în ultimile cinci decenii. Unele dintre acestea sînt derivate din variante ale
religiilor orientale majore; altele au apărut în urma reevaluării
eclectice a unor elemente din diverse tradiţii religioase. Altele s-au
inspirat din religiile populare autohtone sau se pretind a fi reformulări
moderne ale păgînismului antic. Cîte unele par a fi replici spirituale la
progresul ştiinţelor naturii, tehnologiei comunicării şi
diferitelor forme de terapie mentală. Multe dintre ele urmăresc
să activeze şi să elibereze potenţialul uman, să
cultive o dimensiune spirituală în cadrul experienţei seculare
crescînde a omului în societatea modernă. Specialiştii în domeniu
insistă în unanimitate asupra diversităţii acestor noi
mişcări, majoritatea cărora nu au nimic altceva în comun decît
faptul de a fi contemporane în apariţie. Se conturează totuşi o
tendinţă, evidentă în mass-media şi în referirile pe care
le fac persoanele publice în legătură cu acest subiect, de a pune semnul
egalităţii între toate aceste mişcări religioase, ca
şi cum ele s-ar conforma unui stereotip specific. Ar trebui să fie de
domeniul evidenţei că această înclinaţie este
potrivnică în sine unei tratări juste a noilor religii. Cînd o
mişcare este acuzată public — pe drept sau nu — de acţiuni sau atitudini
contrare binelui public, acuzaţia tinde să fie cu
uşurinţă transferată asupra tuturor acelor mişcări
în legătură cu a căror atitudine şi activităţi
publicul larg este slab informat. Întrucît respectivele mişcări sînt
puţin cunoscute, distorsiunile, zvonurile, legendele şi calomnia se
amplifică cu uşurinţă unele pe altele în jurul
reputaţiei lor. Din cauza modului în care operează chiar mass-media,
o acuzaţie odată formulată tinde să fie reluată,
jurnaliştii care se bazează adeseori pe relatările anterioare
din mass-media, indiferent că sînt sau nu verificate, reiau aceeaşi
linie de prezentare producînd ceea ce sociologii numesc un „rezumat negativ al
evenimentelor”.
În
absenţa unor dovezi directe, ar fi nejustificat şi frivol să
insinuăm că autorităţile vreunei ţări ar fi
implicate în momentul de faţă într-o conspiraţie îndreptată
împotriva noilor mişcări religioase în general, sau a uneia în mod
special. În acelaşi timp, este dincolo de orice îndoială că
există un curent de opinie generalizat care îi încurajează pe
politicieni, pe funcţionarii publici, pe cei din aparatul
judecătoresc, pe scurt pe funcţionarii de stat precum şi largi
porţiuni ale publicului să adopte o atitudine negativă şi
uneori ostilă faţă de noile religii. În plus, din cauză
că multe dintre aceste mişcări activează pe plan
internaţional, cazurile de astfel de ostilitate precum şi cele de
relatări alarmiste în mass-media despre confruntările dintre noile
mişcări şi autorităţile statului sînt transmise cu
repeziciune din ţară în ţară. Asemănarea dintre
recentele raiduri neautorizate efectuate în zorii zilei de către
poliţie în sedii ale Comunităţilor familiei (cunoscută iniţial sub numele
de Copiii lui Dumnezeu) din Australia, Argentina, Franţa şi Spania,
precum şi folosirea unor termeni asemănători pentru justificarea
răpirii de către poliţie a copiilor credincioşilor
sugerează un anumit grad de complicitate internaţională a
poliţiei. Hărţuirea la care este supusă în diferite
ţări Biserica Scientistă, care în Anglia a inclus retragerea
obişnuitelor facilităţi de acordare a vizei pentru
călătoriile internaţionale, refuzul înregistrării
clădirilor ca lăcaşuri de cult şi, cel mai recent,
nereuşita unui juriu de a condamna un răpitor înarmat
autodenunţat pentru atacarea unei foste prietene care se alăturase
mişcării — toate acestea sugerează un climat generalizat de
intoleranţă punitivă.
4. Acuzaţii contradictorii
Pe lîngă
ostilitatea întreţinută de simplul fapt că o anumită
religie este „nouă” (în
societăţile în care ideea generală predominantă este
că religia este neapărat „veche”), varietatea noilor religii
contemporane este de asemenea natură încît fiecare din ele poate fi
atacată pentru un aspect specific ei. Aceste acuzaţii pot fi
divergente pînă la limita purei contradicţii. Astfel, în timp ce
unele religii ce îşi încurajează membrii să se implice în fluxul
activităţilor vieţii de zi cu zi îşi atrag critici deoarece
se afirmă că urmăresc „să se infiltreze” în afacerile
şi în instituţiile majore ale societăţii, alte grupări
ce practică o linie de conduită comunitaristă sînt condamnate
pentru stilul lor de viaţă comunitară închisă şi pentru
smulgerea cetăţenilor din fluxul societăţii. Unele sînt
înfierate din cauza orientării lor hedoniste şi a atitudinii laxe
faţă de sex şi droguri; altele au parte de o condamnare la fel
de ostilă pentru atragerea tinerilor către un mod de viaţă
foarte ascetic. Într-o epocă în care un spectru foarte larg de factori
sociali stimulează destrămarea familiei, adeseori întreaga
responsabilitate pentru aceasta este aruncată pe umerii noilor religii.
Astfel de concepţii sînt veşnic îndreptate împotriva noilor
mişcări, probabil nu cu mai multă îndreptăţire decît
în cazul acuzaţiilor aduse împotriva mişcării monastice din
secolele trecute.
5. Schimbările sociale şi răspunsul
religiilor
O
caracteristică generală a religiilor consacrate o constituie
insistenţa asupra propriei vechimi. Această pretenţie este
strîns legată de credinţa că există adevăruri
nepieritoare, realităţi veşnice, şi de vaga, dar puternica
idee că adevărata înţelepciune coboară dintr-un trecut
primordial nedefinit. În acelaşi timp, există o conştiinţă
larg răspîndită a faptului că în multe aspecte ale vieţii
sociale schimbările sînt inevitabile şi irevocabile. În timp ce
schimbările în ordinea economică şi industrială sînt atît
de rapide şi de vizibile, în timp ce structura socială manifestă
un continuu proces de readaptare, în timp ce instituţiile majore ale
societăţii — politica, dreptul, educaţia, recreerea şi
chiar familia — sînt toate supuse unei adaptări inconştiente
constante precum şi programelor de reformă conştientă, ar
fi un fapt ieşit din comun ca organizaţiile şi ideile religioase
să nu sufere procese de schimbare şi înnoire asemănătoare.
Şi chiar o fac în ciuda preţuirii care se acordă vechimii
şi tradiţiei. Totuşi, este atît de adînc
înrădăcinată premisa că religia ar trebui să fie, în
cuvintele liturghiei, „cum a fost la începuturi este-n ziua cea de astăzi,
şi aşa va fi în vecii vecilor”, încît reprezentanţii celorlalte
instituţii sociale găsesc că este greu să se împace cu
ideea de religii noi sau de conduite inovatoare pe care acestea le promovează. Funcţionarii din aparatul
judecătoresc operează cu definiţii depăşite,
consacrate de o jurisprudenţă venită dintr-un trecut
îndepărtat, şi astfel concepţia juridică asupra a ceea ce
ar putea fi religia este confuză şi învechită. Cînd pentru vreun
motiv oarecare noile religii sînt atacate în mass-media, politicienii,
sensibili la neliniştea publicului, invocă în grabă idei deja
consacrate şi convenţionale despre natura religiei. Jurnaliştii
profită de aceste concepţii tradiţionale larg răspîndite
cînd problemele religioase pot fi uneori ridicate la rangul de probleme de
interes public mai larg. Chiar şi instituţiile religioase, în pofida
străduinţelor lor de a-şi aduce „la zi” propria
funcţionare, privesc în general cu suspiciune orice evoluţii
inovatoare ce au loc în perimetrul bisericilor. Într-o lume aflată într-o
schimbare rapidă, în care toate instituţiile societăţii
sînt în perpetuă fluctuaţie, numai religiei i se atribuie un rol, o
funcţie şi o formă teoretic neschimbate şi de continuitate.
Totuşi este evident că un număr considerabil de oameni
caută şi descoperă noi modele de practică religioasă
şi noi concepţii de adevăr religios, angajîndu-se în
căutări spirituale şi participînd la tipuri noi de
organizaţii religioase. Cu toate că mulţi dintre factorii majori
ai influenţei şi opinei publice sînt încă fideli mai vechiului
stereotip al religiei, opoziţia manifestată faţă de noile
mişcări religioase în mare măsură din cauza
noutăţii acestora echivalează cu împotrivirea faţă de
însăşi evoluţia socială şi religioasă.
Traducere de
Doina Baci
*
Bryan Ronald WILSON este profesor emerit în
sociologie al Universităţii din Oxford, Anglia. Timp de peste 40 de
ani a cercetat mişcările religioase minoritare din Marea Britanie,
Statele Unite, Ghana, Kenya, Belgia, Japonia ş.a. A publicat o serie de
studii şi volume în domeniul religiilor noi: Sects and Society: the
Sociology of Three Religious Groups in Britain, 1961; Patterns of
Sectarianism, 1967; Religious Sects, 1970 (publicat şi în limbile
franceză, germană, spaniolă, suedeză, japoneză); Contemporary
Transformations of Religion, 1976 (publicat şi în italiană
şi japoneză), A Time to Chant: the Soka Gakkai Buddhists in
Britain, 1994, etc.
Bryan Ronald Wilson, The
Hostility Towards New Religious Movements, publicat cu permisiunea autorului.