Minorităţile
Statut • Perspective
Dr. Ion Diaconu
Institutul Român pentru Drepturile Omului
Bucureşti, 1996
Directorul Institutului Român pentru Drepturile Omului, dr. Irina
Moroianu Zlătescu, în Cuvîntul înainte, precizează:
„drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale
suscită, prin complexitatea problematicii şi reverberarea tensiunilor
politice, vii dezbateri. Dificultăţile demersului de identificare a
unui numitor comun, a unor soluţii juridice gene-ral acceptabile de
către state, avînd ca parte integrantă respectarea standardelor
şi aplicarea obligaţiilor asumate în condiţii de o extraordinară
diversitate, se reflectă într-o multitudine de puncte de vedere şi
opinii. Acestea alimentează şi se alimentează din
formulările prudente, deschise interpretărilor şi
adaptărilor la situaţii diferite ale reglementărilor
internaţionale.”
În primul capitol, volumul
prezintă istoricul protecţiei minorităţilor,
naţionale şi religioase, care, în viziunea autorului, are începuturi
palpabile din 562, cu tratatele de pace dintre împăratul Justinian al
Imperiului Bizantin şi Chorroes I al Persiei. Deşi cartea prezintă
tratatele dintre catolicii, luteranii şi calviniştii din Germania,
Suedia Polonia ş.a., nu aminteşte de existenţa tradiţiei
transilvane, unde Edictul de toleranţă, care a garantat libertatea
cultelor, datează din 1571, vreme la care războaiele religioase erau
în toi în celelalte zone ale Europei. Dintre soluţiile găsite, nu
sînt amintite nici formele de autonomii existente în Transilvania încă din
secolul al XII-lea. Între documentele internaţionale elaborate după
cel de-al doilea război modial, sînt amplu descrise Rezoluţia
nr. 47/135 din 18 decembrie 1992 al ONU (Declaraţia cu
privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor
naţionale, etnice, religioase şi lingvistice), Carta
europeană a limbilor regionale sau minoritare, Convenţia-cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale etc. Nu se
prezintă însă mult disputata Recomandare 1201 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi, atît la Tratatul
de bună vecinătate şi cooperare între Republica Slovacă
şi Republica Ungară, cît şi la Tratatul de
înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România
şi Republica Ungară se aminteşte această
recomandare, devenită obligatorie pentru România cu semnarea Tratatului
româno-ungar.
După partea introductivă, Capitolul II se referă la dreptul la existenţă,
ocrotirea împotriva actelor de distrugere fizică şi împotriva
asimilării forţate.
Capitolul III trece la definiţia
conceptului de minoritate, prezentînd toată problematica,
neclarificată prin termeni juridici nici pînă azi.
Cartea consacră un capitol
întreg nediscriminării, considerînd că acest drept îi
vizează nu numai pe minoritari, dar şi pe majoritari; discriminarea
pozitivă nu poate avea efectul de a încălca principiul
egalităţii, dar pot exista „măsuri care, chiar dacă creează
o diferenţă de tratament, nu sînt considerate acte discriminatorii,
ele urmărind să asigure progresul şi dezvoltarea anumitor
grupuri sau persoane care au nevoie de protecţie, în esenţă
să creeze condiţiile pentru ca persoanele în cauză
să-şi exercite drepturile şi libertăţile fundamentale
pe bază de egalitate cu ceilalţi cetăţeni”.
Celelalte drepturi sînt incluse în Capitolul
V, sub noţiunea de drepturi specifice, fiind amintite: dreptul
la cultura proprie, dreptul de a folosi limba maternă, de a practica
şi profesa religia proprie, de a participa la viaţa publică.
La dreptul de a folosi limba
maternă, în ciuda prevederilor internaţionale, autorul
consideră: „niciunul din documente nu cere recunoaşterea limbilor
minorităţilor ca [...] limbi ale tribunalului sau ale autorităţilor
publice”, venind astfel în contradicţie cu art. 9 şi art. 10 din Carta
europeană a limbilor regionale sau minoritare, art. 10 din Convenţia-cadru
pentru protecţia minorităţilor naţionale, art. 7
din Recomandarea 1201. Afirmaţia este valabilă doar pentru
statutul oficial sau neofical al limbii minoritare. Într-adevăr, nu
există nici o prescripţie pe baza căreia o limbă ar trebui
să primească statutul de limbă de stat. O altă
afirmaţie, la acest capitol, care nu poate fi acceptată, se
referă la „experienţa istorică”, care „arată că
problemele folosirii limbilor materne au fost adesea exacerbate, pentru a masca
tendinţele naţionaliste şi separatiste”, astfel „se impune
să se stabilească un echilibru între dreptul fiecărei persoane
de a folosi limba maternă şi interesele de ansamblu ale
societăţii”. Exacerbarea exclusivismului lingvistic, fie vorbă
de o limbă majoritară sau minoritară, este cea care propagă
tendinţe naţionaliste, şi nu promovarea multilingvismului,
credem noi.
Capitolul VI este dedicat naturii
şi contextului exercitării drepturilor persoanelor care fac parte
din minorităţi, în cadrul căruia un întreg subcapitol se
ocupă de problema drepturilor colective, care, de la bun început,
afirmă: „documentele internaţionale se referă, fără
excepţie, la drepturi ale persoanelor”, şi nu la drepturi ale
minorităţilor ca atare, concluzionînd: „concepţia general
acceptată este că protecţia minorităţilor, a
identităţii lor se realizează prin respectarea şi
promovarea drepturilor şi libertăţilor individuale ale
persoanelor care fac parte din minorităţi”. Problema este mult prea
vastă, filozofia drepturilor omului — mai ales în domeniul drepturilor
minorităţilor — fiind în permanentă evoluţie, ca să se
poate vorbi de o „concepţie general acceptată” în domeniul
drepturilor colective. Privitor la contextul exercitării drepturilor
persoanelor care fac parte din minorităţi, autorul consideră
că statul este cel care defineşte legile prin care se acordă
drepturi minorităţilor naţionale, nu se pot exercita presiuni
internaţionale şi nu pot fi formulate revendicări în faţa
instituţiilor internaţionale. Această poziţie
interesantă acordă tratatelor internaţionale doar un statut
declarativ, care nu implică obligaţii din partea semnatarului. Este
adevărat că nu s-a elaborat încă un mecanism juridic, ca în
cazul Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale (prin Comisia şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului), dar acest proces a început, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei propunînd ca Recomandarea 1201 să devină un protocol adiţional al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
şi astfel, aplicarea mecanismelor juridice şi asupra drepturilor
minorităţilor s-ar dovedi a fi doar o chestiune de timp, şi nu
de principiu (deşi cîteva state încercă să blocheze această
dezvoltare).
Un alt „punct fierbinte” al
problematicii, autonomia, este dezbătut în Capitolul VII.
Între motivaţiile pentru revendicarea autonomiei teritoriale pe criterii
etnice autorul aminteşte „neîncrederea profundă între majoritate
şi minoritate, care se întemeiează fie pe experienţe istorice
dureroase, fie pe refuzul unor minorităţi de a accepta această
situaţie”. Trecînd în revistă documentele internaţionale, se
concluzionează: „calea de bază recomandată este, prin urmare,
autonomia pe bază teritorială, deci a tuturor unităţilor
teritoriale, şi nu autonomia pe baze etnice”.
Între exemplele de cazuri de
autonomie, se aminteşte şi regiunea autonomă creată în
România după cel de-al doilea război mondial, „urmînd modelul
sovietic”, care „a avut, după cum se ştie, acelaşi statut
juridic ca şi toate celelalte regiuni din ţară, practic foarte
limitate competenţe locale, ca rezultat al centralizării comuniste”.
Deşi se prezintă situaţia din unele ţări ca Nicaragua,
Filipine, Etiopia, Sudan, exemplul Ungariei, cu soluţii relativ recente
şi unice, este ignorat.
Ultimul capitol, intitulat Minorităţile
şi autodeterminarea popoarelor, îşi propune ca scop clarificarea
conţinutului autodeterminării, deoarece „în paralel cu confuzia
asupra titularilor potenţiali ai acestui drept [la autodeterminare], se
atribuie uneori autodeterminării un conţinut extrem de larg — mergînd
de la dreptul la formarea unui stat independent, pînă la drepturi
specifice la folosirea limbii materne sau la cultura proprie — ceea ce permite
autorilor să susţină că orice grupuri umane ar avea dreptul
la autodeterminare, într-o anumită măsură care adesea nu este
precizată, creînd astfel o incertitudine totală, atît asupra
titularilor, cît şi asupra drepturilor acestora”. Diferenţa între
popor, cu dreptul la autodeterminare — incluzînd dreptul de a-şi forma un
stat propriu —, şi minoritate, fără acest drept, este, conform
autorului, unul procentual: „spre deosebire de minoritate, de regulă un
popor se află în majoritate pe teritoriul luat în consideraţie”.
Putem afirma că volumul Minorităţile
— Statut • Perspective, editat de Institutul Român pentru Drepturile
Omului, cu unele lipsuri şi prudenţe care, probabil, au la bază
o oarecare dorinţă de a nu oferi prea mari suprafeţe de atac
unor forţe politice ostile minorităţilor, tratează
problemele principale ale „chestiunii minorităţilor”, oferind
documentele şi explicaţiile necesare pentru a percepe de către
cei interesaţi necesitatea de a include în legislaţia şi
practica naţională din România cel puţin standardele minime de
respectare a drepturilor minorităţilor. Totuşi, pentru o lucrare
ştiinţifică exigenţele ar trebui să fie mai ridicate —
imparţialitatea, onestitatea, impun şi prezentarea unor opinii care contravin discursului politic al
momentului.
István Haller