Editorial
altera continuă, iată, publicarea unor articole consacrate
federalismului şi unor federaţii funcţionale, dorind să
contribuie şi pe mai departe la impulsionarea dezbaterii de idei pe
această temă. Studiile de faţă, abordînd în
esenţă faţete diverse ale aceleiaşi probleme, sînt menite
să nuanţeze percepţia cititorului despre istoria ideii federale,
mecanismele şi tehnicile care o fac viabilă, dar şi viciile
ascunse care o pot submina.
Lectura
studiilor cuprinse în acest număr relevă, printre coordonatele unei
dezbateri pertinente, ideea fundamentală a asocierii dintre
democraţie şi federalism. Este evident că, deşi formele de
guvernare federală nu sînt neapărat superioare celor monolitice,
deşi federalismul are relativ puţin de oferit statelor mici şi
omogene cultural, el poate fi un excelent instrument de menţinere a unui
echilibru democratic în competiţia sănătoasă şi
solidaritatea benevolă dintre entităţile regionale şi
guvernul naţional central, atunci cînd pluralismul este definitoriu pentru
o societate dată. Federalismul poate fi o opţiune iniţială,
dar şi rezultatul renegocierii constituţionale, un proces ce
ţine tot de normalitatea democratică, în care legile sînt
făcute să servească societatea şi nu invers. Sînt
federaţii, ne atrag atenţia experţii, doar acelea care izbutesc
a fi mai mult decît simpla însumare a unor entităţi distincte. Este
această constatare valabilă pentru, să zicem, Federaţia
Rusă sau Canada? Puţin probabil, susţin Ordeshook şi
Shvetsova, atîta vreme cît, în ciuda numelui, centralismul tradiţional se
conjugă cu forţe centrifuge. Belgia, aflăm din studiul lui Frank
Delmartino, a evoluat în mai puţin de o generaţie de la statul unitar
descentralizat spre o federaţie polarizată, devoluţia continuînd
fără încetare, confederalismul fiind iminent. Presiunea
federalistă a venit dinspre caracterul pluralist şi cel crescînd
european al statului. Clivajele ideologice (religioase), socio-economice
şi lingvistice au determinat un întreg şir de revizuiri constituţionale,
pe măsură ce valorile consensuale au căpătat tot mai
multă pregnanţă. Uniunea Europeană, de neimaginat,
după cum subliniază autorul, într-o Europă a statelor, a atacat
tradiţionalul domaine réservé al statelor naţionale,
permiţînd, după Tratatul de la Maastricht, în numele subsidiarităţii, participarea
subunităţilor naţionale, a regiunilor, la zone de decizie
europeană.
Europa
Centrală şi de Est a trăit tentaţia federalistă,
rămasă pînă astăzi o cale singulară, oarecum rapsodic.
Federalismul central-european, adesea o utopie intelectuală, nu a
beneficiat de input-ul pragmatismului şi nu a avut forţă
integratoare. Din contră, în această parte de lume federalismul a
fost utilizat ca suport al dominaţiei unei naţiuni asupra altora, de
unde eşecul endemic, ca şi isteria antifederalistă a
promotorilor naţionalismului delirant. Cu excepţia Cehoslovaciei
şi Iugoslaviei, federaţii artificiale, ţine să atragă
atenţia Pierre Kende, micile state ale regiunii au preferat calea făuririi
şi consolidării statelor naţionale. Ideea federală, în
rarele ocazii cînd a avut adepţi serioşi, a fost văzută ca
realizabilă doar sub sceptrul integrator al unei monarhii
multinaţionale. Marius Turda analizează resorturile federalismului
transilvan în sistemul gîndirii lui A.C.Popovici, adept al Gross Österreich-ului,
ca antidot la dominaţia maghiară şi nu neapărat ca
instrument al democraţiei, care de altfel îi repugna. Studiul
dezvăluie pluralitatea opţiunilor româneşti în Transilvania,
fapt oarecum ocultat de istoriografia de serviciu, unde idealul unionist apare
mai totdeauna în ipostaze hipertrofiate.
În
ciuda vechimii de peste 150 de ani a ideii, federalismul central-european n-a
rezistat pînă acum competiţiei cu statul naţional. Atracţia
pentru Uniunea EuropeAnă ar putea bulversa acest echilibru fragil,
instituţia europeană avînd pe lîngă caracterul unei
comunităţi de valori şi bunuri şi o forţă
structurantă din care nu lipseşte dimensiunea federală.
Condiţiile minime ale pactului federal — disponibilitatea
psihologică, competitivitatea economică şi armonizarea
instituţională — sînt, după Kende, abia la început într-o
regiune în care accentul pe unicitatea etnică a dominat piaţa ideilor
mai bine de un secol.
La
antipodul acomodărilor succesive şi a statului contractual stă
etnocentrismul. Departe de a fi o teorie inocentă, această boală
de grup este adversara înverşunată a democraţiei şi
libertăţilor fundamentale. Andrei Roth îi consacră o
analiză minuţioasă, cu focus asupra etnocentrismului românesc,
al promotorilor şi îndeosebi oponenţilor săi de ieri şi
azi. Studiul relevă cu pertinenţă absenţa riscantă din
discursul politologic românesc a dimensiunii ştiinţifice, sursă
a unei abordări moralizatoare subiective care nu poate scăpa, cu
puţine excepţii, pericolului provincializării.
O
altă dezbatere, De la monocultură la interculturalitate,
defineşte conturul unui program ambiţios pe care îl încurajează
de o bună bucată de vreme Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa.
Reflectate în altera, polemicile cordiale ale unor lideri de opinie se
profilează în întîmpinarea unei necesare reforme a instituţiilor
şi reflecţiei culturale. Cercetarea îndeaproape a regionalismului
românesc rezervă nebănuite surprize, descoperirea unor tradiţii
pluraliste ce pledează pentru europenitatea autentică a locului.
Demn
de semnalat este şi studiul asupra rolului de factor de dialog şi
reconciliere pe care îl joacă în Albania biserica ortodoxă,
minoritară. Luke A.Veronis evidenţiază o capacitate
liberală mai puţin vădită în cazul bisericilor ortodoxe
majoritare, aceea de a considera demnitatea şi unicitatea fiinţei
umane ca pe o valoare superioară dogmelor, practicînd ecumenismul
transcreştin şi respectînd chiar opţiunea ateistă.
În
fine, altera aduce mai aproape de cititorul român tratamentul atît de
diferit al unor mici comunităţi minoritare europene: sami (laponii)
şi fărşeroţii, o ramură a aromânilor. Alăturarea
acestor două comunităţi, cu sorţi diferite, în ultimă
instanţă contrapunerea a două atitudini diametral opuse
faţă de minorităţi, ne obligă să reflectăm
cu mai multă prudenţă la formule de tipul „standarde europene”,
care ascund trista realitate că protecţia internaţională a
minorităţilor este abia la început de drum şi că de fapt
supravieţuirea lor depinde în primul rînd de legislaţia internă
şi este un revelator important al gradului de democratism şi
toleranţă a comunităţilor majoritare.
Editorii