Federalism şi
elaborare constituţională1
Peter C. Ordeshook şi Olga
Shvetsova
Statele Unite
constituie modelul de democraţie federală, însă ele au avut
şansa de a fi luat naştere dispunînd deja de componentele
esenţiale ale unei democraţii complet funcţionale. Alexis de
Tocqueville scria în 1831: „Constituţia Statelor Unite este o operă
admirabilă deşi s-ar putea totuşi crede că fondatorii
săi nu ar fi cunoscut o asemenea reuşită dacă
precedenţii 150 de ani nu ar fi format în diferitele state ale Uniunii experienţa
şi gustul pentru conducerea regională”2. Adunările
legislative ale Americii coloniale — întruchiparea juridică a
opoziţiei faţă de Anglia şi faţă de guvernatorii
numiţi de coroană — au fost prompt transformate în organisme de
conducere şi în adunări constituante totodată. Experienţa
acestor adunări în elaborarea de constituţii s-a dovedit la rîndul
său de nepreţuit cînd a venit momentul proiectării
constituţiei naţionale. Mai mult, America s-a născut cu o zestre
de sisteme electorale regionale şi de facţiuni regionale care au fost
adevărate pepiniere pentru dezvoltarea partidelor atît la nivelul
statelor, cît şi la cel naţional; această zestre includea de
asemeni tribunale regionale, administraţii publice regionale şi un
electorat familiarizat cu transferul de putere prin vot popular.
Se
susţine adeseori că, date fiind aceste avantaje, experimentul
democratic american are puţine învăţăminte de oferit
ţărilor aflate în momentul de faţă în tranziţie de la
autoritarism la guvernare democratică şi cărora le-ar folosi mai
mult să urmeze modelul altor ţări, cu moşteniri autoritare,
precum Spania sau Taiwanul. Această viziune este însă
greşită. Poate fi adevărat că acestea din urmă
ilustrează cel mai bine principiile generale de tranziţie de la
autoritarism la democraţie. Însă democraţiile mature cum sînt
Statele Unite ilustrează mai bine principiile unor relaţii federale
stabile şi structurarea adecvată a instituţiilor democratice ce
trebuie conturate în constituţia unei naţiuni în timpul
tranziţiei. Ţările care au încheiat de curînd cu succes
tranziţia pot ilustra cel mai bine „cum se ajunge acolo”, însă, în
schimb, democraţiile stabile ilustrează cel mai bine „ce este acolo”.
Însă
condiţiile specifice la care se referă Tocqueville nu sînt nici
suficiente, nici necesare pentru crearea unui stat democratic stabil, fie
federal, fie de alt tip. Ele nu sînt suficiente deoarece aceleaşi
condiţii descriu Europa de astăzi, iar integrarea politică
europeană rămîne totuşi în mare parte o promisiune: ele descriau
America nu numai în 1787, ci şi în 1860, cu puţin înainte de
izbucnirea Războiului de Secesiune, şi ele descriu Canada zilelor
noastre în care Québec-ul ameninţă cu secesiunea. Aceste
condiţii nu mai sînt necesare întrucît ar fi o exagerare să
afirmăm că ele descriau Germania postbelică, Spania
postfranchistă, sau India de după cîştigarea independenţei.
Şi totuşi, observaţiile lui Tocqueville au relevanţă
universală pentru că ne obligă să concepem în termeni
teoretici generali natura avantajului pe care America l-a cîştigat în urma
experienţelor sale coloniale, preconstituţionale. Cu toate că
circumstanţele predominante în America în 1787 pot fi unice, nu trebuie
să ne închipuim că ele sînt altceva decît un mod particular de a
satisface o condiţie suficientă şi general necesară unui
federalism stabil.
Majoritatea
comentariilor asupra federalismului ignoră această minimă condiţie necesară
stabilităţii: capacitatea acordului federal de a se autorealiza
şi rolul partidelor politice în acest acord3. Înclinaţia
firească de a face tocmai alegerea greşită există chiar
şi cînd sînt luaţi în considerare factorii instituţionali de
importanţă critică. În primul rînd, din cauză că se
presupune în general că cetăţenii noilor democraţii sînt
nişte votanţi „nepricepuţi”, induşi cu
uşurinţă în eroare de naţionalişti sau de comandamente
etnice, se socoteşte că puţine funcţii publice ar trebui
ocupate la început prin alegeri directe. În al doilea rînd, din cauză
că se presupune că guvernările locale sînt fie corupte, fie
expuse corupţiei şi din cauză că alegerile sînt percepute
ca o ţintă uşoară pentru fraude, alegerile locale şi
regionale sînt fie amînate pînă la instalarea unui anumit grad de
stabilitate politică la nivel naţional, fie supuse supravegherii
şi controlului guvernului naţional. În al treilea rînd, din cauza
larg răspînditei şi în egală măsură naivei viziuni
asupra democraţiei, din prisma căreia alegerile sînt văzute ca
instrumente de măsurare, de determinare a „voinţei populare”,
alegerile generale, cele locale sau regionale şi cele prezidenţiale
sînt de obicei decalate în timp în ideea că astfel se va evita confuzia în
exprimarea acestei voinţe. În al patrulea rînd, din cauză că
preşedintele este în mod obişnuit identificat ca fiind vîrful ordinii
constituţionale a statului, se presupune că pretendenţii la
această funcţie ar trebui să se situeze „deasupra politicului”
sau că, odată aleşi, ei nu ar trebui să deţină
nici o funcţie oficială în partid. În cele din urmă, din
cauză că se presupune că majoritatea statelor aflate într-o
reformă deopotrivă politică şi economică au nevoie de
o politică naţională coerentă, se socoteşte că
preşedinţii — mai ales în regimurile prezidenţiale —
necesită prerogative decisive, inclusiv autoritatea de a institui legi în
cazurile în care corpul legislativ naţional nu reuşeşte să
o facă. Totuşi, dacă ţinta este construirea unui stat
federal stabil, fiecare dintre aceste decizii este exact cea greşită.
Se impun aici
două clarificări. În primul rînd, formele de guvernare federală
nu sînt neapărat superioare celor monolitice. Federalismul are puţine
lucruri de oferit statelor mici, în special celor omogene din punct de vedere
cultural şi care trebuie să
concureze cu vecini mai mari. Pe de altă parte, o formă sau alta de
autonomie regională pare inevitabilă în statele mari, care sînt
fatalmente confruntate cu fracturi lingvistice, religioase sau etnice
distribuite geografic sau care ar putea socoti ca irezistibile din punct de
vedere politic anumite strategii de comerţ protecţionist.4 În orice caz, eseul de faţă porneşte de la presupoziţia
că s-a optat deja pentru federalism. În al doilea rînd, mare parte din
factorii care hotărăsc caracterul ultim al unui stat nu se află
în puterea cuiva anume. Exemplele în acest sens includ imponderabilele din
categoria „cultură”, ce constituie chestiuni de geografie politică
adeseori ignorate. Deşi acestea sînt importante, în studiul de
faţă ne vom concentra asupra factorilor care sînt produsul
conştient al calculelor umane şi pot fi de aceea manipulaţi — de
pildă, modalităţile de reprezentare, structura şi
periodizarea alegerilor, prerogativele constituţionale ale sectoarelor
executive şi legislative ale guvernării.
Probleme teoretice
Prima
problemă de care ne lovim în elaborarea unei federaţii democratice este
una de definire. Ce este un stat federal? Trebuie constituţia sa să
îl identifice în mod explicit ca atare? Trebuie guvernarea naţională
să ia o formă specifică (de exemplu, o cameră
legislativă superioară cu o sferă de competenţă
„semnificativă” şi cu o reprezentare regională explicită)?
În ce sens se aplică termenul „suveran” părţilor constituente
ale federaţiei? Dacă şi ce fel de distincţii trebuie
făcute între cuvintele „federal”, „federalism”, „federaţie” şi
„confederaţie”?
Nu putem da
răspunsuri general valabile acestor întrebări, iar polemica asupra
acestor chestiuni nu constituie nicidecum un mod productiv de abordare.
Totuşi, răspunsurile pe care sîntem înclinaţi de obicei să
le dăm sînt pavoazate cu cuvinte precum „autonomie”, „supremaţie”,
„separare”, „reprezentare” şi „suveranitate”. Aceasta ne conduce la ideea
conceperii federaţiilor şi a relaţiilor federale ca fiind ceea
ce teoreticienii numesc o „interacţiune a n + 1 participanţi” între
diferitele entităţi federale pe de o parte şi între entităţile
federale şi guvernarea naţională pe de altă parte — o
interacţiune în care entităţile federale şi guvernarea
naţională sînt adversari ce trebuie să concureze pentru putere
şi resurse prin acorduri, manevre strategice, formarea de coaliţii,
şi fraude. Valoarea acestei conceptualizări rezidă în aceea
că ne obligă la confruntarea cu două probleme-cheie. Prima este
întrebarea în ce fel urmează să fie distribuite jurisdicţiile
politice între diferitele nivele de conducere — responsabilitatea pentru servicii
publice precum educaţia şi transportul public, autoritatea
fiscală a guvernelor regionale, rolul guvernului naţional în
reglementarea alegerilor regionale, metodele de desemnare sau de alegere în
funcţiile executive regionale şi structura generală a puterii
judecătoreşti. A doua problemă este cea a stabilităţii
acestei distribuţii, inclusiv a felului în care ea poate face
faţă unor probleme neaşteptate şi în care un stat îşi
poate menţine „contractul federal” astfel încît nici unul din guvernele
din cadrul său să nu îşi depăşească
atribuţiile, viabilitatea statului să nu fie ameninţată de
tendinţe separatiste, iar renegocierea acordului federal să aibă
loc doar prin mijloace democratice şi constituţionale „fireşti”.
În ciuda
importanţei acestor două probleme, nici o teorie federalistă
bazată exclusiv pe conceptualizarea n + 1 participanţi nu poate oferi
un îndreptar complet în elaborarea instituţiilor federale democratice.
Într-un astfel de model, autonomia participanţilor, de nu însăşi
constituţia naţională, constituie un obiect de continuă
renegociere. Astfel, singurul mecanism prin care poate fi apărată
autonomia, exceptînd ieşirea din joc (secesiunea), este formarea de
coaliţii potenţial destabilizatoare şi divizatoare. În acest
punct dificultăţile apar aproape instantaneu. Guvernul central al
oricărui stat trebuie să fie împuternicit să reglementeze
relaţiile interregionale şi să garanteze măsuri eficiente
în domeniul serviciilor publice ce le-au fost atribuite „în mod normal”.
Însă autoritatea de a face aceasta, la care se adaugă obişnuita
prevedere constituţională a supremaţiei legii federale,
ameninţă în mod necesar autonomia guvernărilor regionale.
Dacă protecţia primară a entităţilor federale
faţă de centru o constituie „victoria” coaliţiei unora dintre
entităţi, la rîndul său centrul poate replica prin formarea unei
coaliţii care să funcţioneze în dezavantajul regiunilor nealiate
cu aceasta. Şi cu toate că nereprezentarea explicită în
legislativul naţional face din entităţile federale o parte a guvernării
naţionale, aceasta nu împiedică formarea de coaliţii regionale
opuse altor regiuni sau paralizia generală a statului, ceea ce ar putea
determina unele entităţi să prefere secesiunea.
Elaborarea de
instituţii publice care să asigure relaţii federale stabile
necesită aşadar depăşirea conceptualizării n + 1
participanţi în vederea înţelegerii politicii federale ca pe un
întreg care să includă politicile intraparticipante. Să
luăm, de exemplu, premisa că relaţiile federale stabile pot fi
asigurate printr-o atentă enumerare în cuprinsul constituţiei a
puterilor guvernului naţional şi a celor regionale sau, ca în cazul
Rusiei, prin încheierea de tratate între aceste guverne. Problema este că,
în absenţa unei protecţii instituţionalizate suplimentare, e improbabil
ca un acord să poată rezista cererilor de renegociere.
Într-adevăr, descriind Statele Unite, Woodrow Wilson susţinea că
„problema relaţiei statelor cu guvernul federal este problema
cardinală a sistemului nostru constituţional. Ne-am confruntat cu ea
la fiecare răscruce a dezvoltării noastre naţionale şi nici
una din definiţiile date de oameni de stat sau de judecători nu a
reuşit să o diminueze sau să o soluţioneze vreodată.
Într-adevăr, ea nu poate fi rezolvată de o singură
generaţie pentru că ea este o chestiune de evoluţie şi
fiecare stadiu succesiv al dezvoltării noastre economice şi politice
îi conferă aspecte noi şi o transformă într-o problemă
nouă”5. Deoarece nu există nici un motiv să credem
că aceste lucruri nu se regăsesc şi în alte state, trebuie
să presupunem că o astfel de renegociere face inerent parte din orice
sistem federal. Dacă acest fapt e adevărat, el face din tratate
şi din distribuţia constituţională a jurisdicţiilor
politice cel mult simple expediente temporare. Pe deasupra, ele sînt nişte
expediente periculoase în cazul în care, concentrîndu-ne asupra lor, ajungem
să ignorăm motivele şi circumstanţele renegocierii lor.
Dar să
luăm în considerare, alternativ, şi concepţia potrivit
căreia prosperitatea economică este cheia stabilităţii
politice. În acest caz argumentul este că stabilitatea ar fi
asigurată dacă atît beneficiile de pe urma federaţiei, cît
şi costurile destrămării federaţiei ar fi suficient de
mari.6 Totuşi prosperitatea pur şi simplu nu elimină
neapărat impulsul factorilor de decizie de a urmări avantaje pe
socoteala celorlalţi. O bună ilustrare a acestei situaţii este
ceea ce specialiştii în psihologia deciziei numesc dilema prizonierului —
o situaţie în care deciziile raţionale individuale conduc la un
rezultat pe care toţi cei implicaţi ar prefera să îl evite.
(Imaginaţi-vă doi criminali, complici la aceeaşi crimă,
care sînt închişi în celule separate, fiecăruia dîndu-i-se ocazia
să facă depoziţii ca martor al acuzării împotriva
complicelui său şi să îşi recunoască crima. Dacă
nici unul dintre ei nu îşi mărturiseşte crima, ei pot fi
condamnaţi doar pentru delicte minore; dacă mărturiseşte
doar unul, vor fi amîndoi condamnaţi la închisoare, însă cel care nu
a cooperat va executa o pedeapsă mai grea, iar cel cooperant va fi tratat
cu îngăduinţă; dacă amîndoi mărturisesc, ei vor primi
sentinţe „normale”. Astfel cel mai bine pentru amîndoi este ca nici unul
să nu mărturisească, însă, de vreme ce hotărăsc
separat, fiecare preferă să mărturisească.) Acesta este
exact genul de situaţie care serveşte de obicei drept raţiune
pentru construirea unui sistem federal dintr-un grup de state iniţial
autonome (care, de exemplu, nu ar reuşi să aibă rezultate
eficiente în chestiuni precum un sistem defensiv comun, protecţia
mediului, o monedă stabilă, o piaţă comună
lipsită de restricţii comerciale ş.a.m.d.). Relevanţa
situaţiei prezentate mai sus constă în faptul că
motivaţiile individuale descrise aici rămîn neschimbate chiar şi
în cazul multiplicării semnificative a recompensei. Altfel spus, chiar
dacă beneficiile cooperării sporesc izbitor — datorită, de
pildă, prosperităţii crescute a societăţii —
cooperarea rămîne nesigură dacă, la rîndul lor, recompensele
pentru retragerea individuală într-o poziţie de necooperare cresc
şi ele. Iar creşterea dimensiunii oricăror recompense negative
nu face decît să înrăutăţească situaţia.
Totuşi,
pentru susţinătorii centralismului în chestiuni economice există
un posibil mijloc de rezolvare a unor astfel de dileme, şi anume,
repetarea indefinită a jocului. Reluarea permite jucătorilor să
pedepsească dezertarea de la acordurile de cooperare, iar dezertarea nu
are loc dacă toţi jucătorii acordă suficientă
importanţă viitorului7. Am putea afirma aşadar
că bunăstarea economică dă încredere jucătorilor
că jocul va fi repetat şi îi stimulează să asigure în vreun
fel reluarea sa. În acest punct ne lovim de alte două probleme. Cea dîntîi
este că ipoteza economică ocoleşte chestiunea
simultaneităţii: Este prosperitatea garantul stabilităţii
sau stabilitatea garantul prosperităţii? Dacă relaţia
cauzală este cea de a doua, atunci simplele încercări de asigurare a
stabilităţii prin axarea pe politici economice duc, cel mai probabil,
la rezultate neanticipate, de nu pe de-a-ntregul nesatisfăcătoare.
Cea de a doua problemă şi poate cea mai importantă este aceea
că în cazul în care participanţii la joc ajung să creadă
că există posibilitatea deloc neglijabilă ca jocul să nu
fie reluat indefinit, cooperarea va sfîrşi, iar propria lor convingere
devine o profeţie ce se autoadevereşte. Cu alte cuvinte, întemeierea
stabilităţii pe premisa prosperităţii economice face ca o
federaţie să fie deosebit de vulnerabilă la oscilaţiile
politicilor economice şi subminează una din raţiunile primare
ale constituirii unui stat — asigurarea stabilităţii sociale şi
politice în circumstanţe economice neprevăzute şi potenţial
turbulente.
De aceea poate
că nu ar trebui să constituie o surpriză faptul că
proiectanţii Constituţiei SUA, dovedind perspicacitate în
ştiinţa politicii, nu s-au bazat pe promisiunea
prosperităţii pentru viabilitatea confederaţiei lor.
Într-adevăr, ei erau preocupaţi de relaţia care funcţiona
în sens opus — a structurilor instituţionale create în conformitate cu
Codul Confederaţiei Sudului care constituiau o ameninţare la adresa
prosperităţii. În realitate, James Madison şi Alexander Hamilton
par să fi respins conceptualizarea de tip n + 1 participanţi ca
bază de construcţie a republicii americane. În Federalist 9,
ei îşi exprimă opinia că o federaţie stabilă este mai
mult decît un stat prosper în care entităţile federale sînt doar
seturi adiţionale de interese care trebuie să se lupte cu guvernul
central pentru putere şi influenţă. Mai degrabă, o
constituţie federală trebuie „să facă [guvernele statelor]
părţi constituente ale suveranităţii naţionale”8.
Nu putem fi
siguri ce înţelegeau Hamilton şi Madison prin „părţi
constituente”cu toate că ştim foarte bine că ele erau socotite
indispensabile ţelului propus de mecanismele constituţionale ale
supremaţiei, reprezentării, structurii bicamerale a legislativului
naţional, separării puterilor la toate nivelele de conducere,
alegerilor directe pentru funcţiile de toate nivelele, controlului
regional al funcţiilor regionale. Însă după cum reiese din Federalist, unde se subliniază importanţa urmăririi individuale a
interesului propriu precum şi a rolului pe care îl joacă
instituţiile în canalizarea acestui interes, asemenea prevederi
instituţionale erau doar nişte mecanisme gîndite să
satisfacă o condiţie mai generală. În forma sa cea mai
elementară această condiţie ce poate fi socotită
caracteristică definitorie a unei federaţii integrate poate fi
exprimată în felul următor: structurile federale care „lasă
[entităţile federale] în posesia anumitor porţiuni foarte
importante şi exclusive de putere suverană”9 necesită
structuri instituţionale care să le susţină atrăgînd
pe de o parte în sfera interesului propriu al elitelor politice regionale
cooperarea şi coordonarea reciprocă precum şi cu guvernul
naţional, iar pe de altă parte atrăgînd în sfera interesului
propriu al elitelor naţionale — chiar şi a acelora care nu sînt
considerate a reprezenta guvernele regionale — protejarea autonomiei tuturor
entităţilor federale. Ba mai mult, un astfel de interes propriu
trebuie să fie transparent şi evident oricui.
Partidele şi alegerile
Termenul cheie
în caracterizarea unei federaţii integrate este „interesul propriu”
deoarece interesul propriu al fiecărei entităţi participante
este cel care face ca un contract federal să se autorealizeze. Dacă
vrem însă ca această caracterizare să nu rămînă o
simplă premisă utopică, trebuie să specificăm
structurile instituţionale care duc cel mai probabil la atingerea
ţelurilor urmărite. Punctul de plecare trebuie să îl constituie
chiar trăsătura definitorie a unei democraţii: necesitatea ca
elitele politice (cu posibila excepţie a puterii judecătoreşti)
să îşi asigure şi să îşi menţină
funcţiile prin cîştigarea alegerilor. Cu toate că oamenii pot
să urmărească funcţiile politice din tot felul de motive —
recunoaşterea publică, „facerea de bine”, profitul personal —, ei nu
pot atinge nici unul din aceste lucruri dacă nu reuşesc să
cîştige în alegeri. Rezultă de aici că factorii
determinanţi esenţiali ai interesului propriu al unui înalt
funcţionar ales sînt prerogativele pe care le implică funcţia
respectivă, regulile de selecţie în acea funcţie (de exemplu,
definirea „victoriei” şi a procedurilor de nominalizare ale partidelor)
şi rolul partidelor în înlesnirea alegerii şi realegerii
candidaţilor la care se adaugă desigur şi preferinţele
alegătorilor. Aşadar structura generală a sistemului electoral
al statului este în mod clar o componentă critică în elaborarea
instituţiilor federale.
În acest sens
ne-ar fi de folos un exemplu concret şi ar putea fi extrem de revelatoare
în acest context experienţa
Statelor Unite în timpul a ceea ce a constituit, desigur în mod contestabil,
cel mai mare eşec al federalismului, Războiul de Secesiune. După
cum subliniază Eric McKitrick10, teoretic Confederaţia
şi Uniunea funcţionau conform unor sisteme constituţionale
identice, iar, cel puţin la începutul războiului, Nordul şi
Sudul nu difereau radical în ce priveşte bunăstarea economică
generală11. Totuşi, Abraham Lincoln a avut de departe mai
mult succes în coordonarea eforturilor Uniunii decît a avut omologul său
confederat, Jefferson Davis, în reorganizarea Sudului. Lincoln a reuşit,
de pildă, să îşi asigure controlul naţional al
gărzilor statelor, pe cînd Davis s-a lovit de refuzul guvernatorilor de
stat de a coopera chiar şi în momentele cruciale, în care Sudul părea
să deţină superioritatea. Date fiind similarităţile
iniţiale dintre situaţiile economice şi structurile politice
constituţionale, istoricii încearcă de obicei să explice
diferenţele de rezultat făcînd trimitere la caracteristicile
personale ale celor doi lideri.
McKitrick
însă ia în considerare o explicaţie diferită, şi anume,
existenţa în Nord a unui sistem competiţional de partide şi a
unuia necompetiţional în Sud. În urma secesiunii, Nordul a păstrat nu
numai Partidul Republican, ci şi aripa nordică a Partidului Democrat.
În schimb în Sud competiţia dintre partide înainte de război se
reducea la o singură chestiune: dacă secesiunea era sau nu
susţinută. Deşi imediat după secesiune republicanii
deţineau toate poziţiile de guvernator din Nord, ei le-au pierdut în
timpul războiului, după cum nu au reuşit să
deţină nici controlul asupra tuturor corpurilor legislative ale
statelor. De-a lungul războiului, candidaţii republicani s-au bizuit
pentru supravieţuirea lor politică pe spiritul de conducere
naţională al lui Lincoln, aşa după cum acesta, nesigur de
victoria împotriva lui George McClellan în alegerile prezidenţiale din
1864, nu a pierdut din vedere necesitatea de a-şi păstra sprijinul
organizaţiilor Partidului Republican, atît la nivel local cît şi la
cel al statelor. Situaţia lui Davis şi a guvernatorilor statelor
Confederaţiei era radical diferită. Cu un Partid Republican
discreditat, guvernatorii Sudului aveau de înfruntat puţine provocări
imediate la adresa statutului lor politic şi aveau de aceea puţin de
cîştigat din coordonarea cu Davis.
Experienţa
lui Lincoln s-a repetat în toate alegerile prezidenţiale americane
ulterioare. Nici un candidat la preşedinţia americană nu poate
spera să cîştige în alegeri fără sprijinul activ al
componentelor locale şi statale ale partidului său, după cum
nici o oficialitate locală sau statală nu se încumetă să
candideze la o funcţie avînd în capul listei electorale a partidului său
un candidat prezidenţial slab. Totuşi, după cum am remarcat
deja, s-ar putea susţine că tradiţiile şi instituţiile
americane sînt unice şi prezintă prin aceasta o relevanţă
limitată; ar fi de aceea util să comparăm Statele Unite cu alte federaţii,
de pildă, Germania şi Canada. Cea dintîi este o federaţie
integrată şi evident stabilă; cea de a doua, este
neintegrată şi mai puţin stabilă, cel puţin cîtă
vreme chestiunea statutului Québec-ului rămîne nesoluţionată.
În mod
evident, atît Canada cît şi Germania sînt sisteme parlamentare, în timp ce
Statele Unite au un regim prezidenţial. Totuşi, există cel
puţin un fapt care sugerează că Statele Unite sînt o
federaţie mai integrată decît Canada, şi că Germania, în
pofida structurii sale preponderent parlamentare, se aseamănă mai
mult Statelor Unite decît Canadei. În timp ce, înainte de a cîştiga în
alegerile prezidenţiale americane, aproximativ jumătate din cei ce au
deţinut o funcţie în urma alegerilor au fost guvernatori de state,
nici un prim-ministru canadian nu a deţinut anterior conducerea într-un
guvern provincial. Astfel, în timp ce Joseph Schlesinger notează despre
politica americană că „cei mai riguroşi şi
ambiţioşi oameni din diferitele state sînt inexorabil atraşi în
arena politică naţională, fie în Senat, fie undeva în complexul
funcţiilor din jurul preşedinţiei”, Roger Gibbins notează
că în Canada „deplasarea din funcţiile provinciale în cele
naţionale este nesemnificativă”12. Germania se
aseamănă Statelor Unite în cea ce priveşte parcursul carierelor
figurilor din politica naţională. De exemplu, Kurt-Georg Kiesinger
şi Helmut Kohl au fost miniştri-preşedinţi ai landurilor
înainte de a fi numiţi cancelari; Willy Brandt a fost primar al
Berlinului; iar Helmut Schmidt şi-a început cariera în politica
locală hamburgheză.
Faptul că
federaţia SUA şi cea a Germaniei sînt, cel puţin în ce
priveşte sistemele de partid, mai integrate decît este Canada, reiese
şi din alte observaţii:
• În Canada,
spre deosebire de Statele Unite sau Germania, pentru funcţiile din
provincii se întrec unele cu altele o mulţime de partide regionale sau
de-a dreptul provinciale şi, de asemeni, ele se întrec cu conservatorii
şi liberalii (care se află în competiţie naţională).
Landurile germane, asemeni statelor americane, se află sub controlul unuia
dintre partidele naţionale majore.
• În Statele
Unite selecţia delegaţilor pentru convenţiile naţionale ale
partidelor democrat şi republican se află sub controlul
organizaţiilor de partid ale statelor care la rîndul lor sînt în mare parte
creaţia organizaţiilor de partid locale. În mod similar,
convenţiile naţionale ale partidelor din Germania sînt controlate de
organizaţiile landurilor. În Canada însă convenţiile
naţionale sînt controlate de organizaţiile de partid naţionale
care chiar şi la nivelul provinciilor sînt în general distincte
faţă de organizaţiile cu aceeaşi siglă de partid care
servesc candidaturilor politicienilor provinciali.
Sistemele
partidelor din Germania şi SUA sînt amîndouă în consonanţă
cu o caracterizare a federalismului în care unităţile federale sînt
parte integrantă a guvernului naţional, pe cînd sistemul partidelor
canadiene este mai apropiat de caracterizarea n + 1 participanţi a
relaţiilor federale. Într-adevăr, politicienii din provinciile
canadiene sînt de obicei aleşi pe baza unor platforme politice explicit
proiectate în opoziţie faţă de guvernul naţional, care este
adeseori identificat cu o forţă ostilă ce trebuie
controlată şi înfrînată13. Disputele politice dintre
diferitele nivele de guvernare sînt soluţionate — dacă sînt
soluţionate — printr-un proces de negociere adeseori litigios şi
prelungit, iar acordurile sînt respectate doar pînă la apariţia unei
noi ocazii de renegociere. Aceasta nu înseamnă nicidecum că regionalismul
este străin de minţile alegătorilor din Statele Unite sau
Germania sau că guvernatorii statelor sau şefii landurilor nu
poartă din cînd în cînd campanii împotriva politicii federale. Destul de
des totuşi competiţia este pur partizană — un guvernator democrat
care se opune unui preşedinte republican sau un membru al Partidului
Social-Democrat German care se opune politicilor diferitelor coaliţii
aflate la guvernare în Bonn. În Canada se poate foarte bine să se afle în
competiţie politicieni cu aceeaşi siglă de partid.
Structurile instituţionale
De ce unele
federaţii (precum Statele Unite şi Germania) sînt integrate, iar
altele (precum Canada) nu? Nu putem oferi un răspuns definitiv acestei
întrebări bazîndu-ne doar pe trei exemple, însă aceasta nu ne
împiedică totuşi să facem speculaţii. În primul rînd,
comparînd Statele Unite cu Canada, constatăm că — exceptînd alegerile
speciale pentru ocuparea unor funcţii vacante — alegerile naţionale,
regionale şi cele locale au loc simultan în SUA, în timp ce în Canada ele
sînt de obicei decalate, şansa politicienilor regionali sau locali de a fi
aleşi în „trena” candidaţilor naţionali fiind astfel
neglijabilă. În al doilea rînd, pe cînd în Statele Unite peste 600 000 de
funcţii sînt atribuite în urma rezultatelor alegerilor, în Canada au loc
alegeri doar pentru parlamentul naţional, parlamentele provinciilor,
primării, consiliile municipale şi cele şcolare14. La
intrarea în cabina de vot, un alegător american se confruntă cu un
spectru foarte larg de candidaţi despre care ştie prea puţine în
afară de apartenenţa lor la un partid sau altul; un alegător
canadian este pus în faţa unui meniu mult simplificat. Probabilitatea ca
siglele partidelor naţionale să fie relevante în orientarea
opţiunii alegătorilor în alegerile regionale şi locale este mult
mai mare în Statele Unite decît în Canada. Politicienii americani, locali
şi regionali, sînt aşadar mult mai motivaţi decît omologii lor
canadieni să îşi coordoneze acţiunile electorale şi să
cultive relevanţa siglei partidului prin dezvoltarea unui sistem de partid
integrat.
O altă
diferenţă crucială este că Senatul Statelor Unite, dar nu
şi cel canadian, este un corp legislativ semnificativ care reprezintă
statele în mod explicit. O diferenţă mai subtilă priveşte
prerogativele preşedintelui american în opoziţie cu cele ale primului
ministru canadian. Şi anume, cu toate că structura alegerilor din
America încurajează un sistem de partid integrat a cărui ignorare de
către un candidat la o funcţie naţională, regională
sau locală ar fi stupidă, această structură nu oferă
suficientă motivaţie unui preşedinte sau guvernator să
apeleze la partidul său în actul guvernării propriu-zise.
Această motivaţie este furnizată mai degrabă de lipsa
constituţională de putere a preşedinţiei şi a
majorităţii funcţiilor de guvernator.
Deşi
Statele Unite sînt probabil exemplul cel mai des citat de regim
prezidenţial puternic, prerogativele oficiale ale funcţiei sînt
puţine: un preşedinte nu poate semna tratate sau stabili întîlniri la
nivel înalt fără aprobarea Senatului; nu are nici un rol în amendarea
Constituţiei; deşi este comandant suprem, nu poate declara
război; nu deţine nici o autoritate specială în cazurile de
necesitate; nu are o sursă independentă de venit; nu deţine nici
o autoritate asupra conducerilor locale sau ale statelor; nu ocupă nici o
poziţie oficială în nici un partid politic; şi nu deţine
nici o putere executivă în afara celei conferite de legislativ. În aproape
toate privinţele deci, un preşedinte american deţine mult mai
puţină putere oficială decît un prim-ministru dintr-un regim
parlamentar care este în fruntea coaliţiei aflate la conducere sau a
partidului majoritar, are un control considerabil asupra elaborării
zilnice a legilor şi a coordonării guvernului naţional. Care
este aşadar sursa puterii preşedintelui SUA şi în ce fel
influenţează ea caracterul integrat şi funcţionarea
statului federal?
Autoritatea
politică a preşedintelui SUA decurge din echilibrul complex al
caracteristicilor instituţiilor statului. Preşedintele este singura
figură politică aleasă la scară naţională.
Aceasta, în combinaţie cu trăsăturile deja menţionate ale
alegerilor americane, transformă această funcţie într-o
forţă politică integratoare potenţial foarte puternică.
Să ne gîndim ce s-ar întîmpla însă dacă preşedenţia ar
fi înzestrată şi cu o autoritate oficială la fel de mare ca cea
deţinută de preşedintele Federaţiei Ruse15. În
acest caz, probabil puţini preşedinţi ar putea rezista ispitei
de a guverna prin exercitarea directă a prerogativelor — adică
emiţînd decrete, ameninţîndu-i pe liderii politici regionali cu
demiterea şi împărţind fondurile publice în mod strategic între
prieteni şi potrivnici. Lipsit de aceste putere, preşedintele SUA
trebuie să guverneze altfel — exercitîndu-şi spiritul de coordonare.
Cu toate că sensul acestei sintagme este vag, ea implică, în
formularea lui Theodore Roosevelt, folosirea dibace „a celui mai grozav punct
de observaţie”.
Principiile reuşitei
Reuşita
federalismului american are aşadar două surse interdependente:
structura sistemului electoral şi lipsa constituţională de
putere a preşedinţiei. Structura sistemului electoral face din
partidele politice elementul crucial de integrare a statului în timp ce
slăbiciunea constituţională a preşedintelui şi
descentralizarea puterii executive îl obligă pe preşedinte (şi
pe fiecare guvernator de stat) să guverneze prin spirit de coordonare
şi să folosească la maximum posibil potenţialul integrator
al partidului său.
O
implicaţie importantă a acestei argumentări este aceea că
nici o prevedere constituţională nu poate fi luată în
considerare ruptă de celelalte. Măsura în care o federaţie este
sau nu integrată depinde de modurile în care interacţionează un
spectru larg de prevederi constituţionale printre care se numără
structura alegerilor regionale şi federale precum şi reprezentarea în
adunarea legislativă naţională, puterea executivă a
guvernului federal în raport cu cea a guvernelor regionale precum şi
puterea legislativă a preşedintelui. Concentrarea asupra acelor
prevederi constituţionale care sînt în mod tradiţional şi
explicit etichetate ca „federale” doar întîmplător poate avea drept rezultat o federaţie
integrată şi este mult mai probabil să conducă la rezultate
nedorite.
După cum
se presupune, această argumentare se bazează în mare parte pe viziunea
prezentată aici asupra sistemului politic american. Totuşi, un
sprijin în plus îl poate constitui exemplul a ceea ce este, contestabil
desigur, un federalism la fel de reuşit — Germania. După cum am
menţionat, la o primă vedere Germania pare mai apropiată de
Canada decît de Statele Unite în ce priveşte structurile
instituţionale. Germania este mai degrabă un regim parlamentar decît
unul prezidenţial; alegerile la nivelul landurilor nu au loc neapărat
la aceeaşi dată cu cele naţionale; mult mai multe funcţii
sînt ocupate prin desemnare decît prin alegeri; iar prerogativele deţinute
de camera legislativă superioară a Germaniei, Bundesrat-ul, nu se
compară cu cele ale Senatului Statelor Unite. Există însă
factori compensatori care micşorează diferenţa dintre cele
două sisteme. În primul rînd, jumătatea Bundestag-ului care este
ocupată prin reprezentarea pe bază de liste de partid este
aleasă prin utilizarea listelor regionale (ale landurilor). Astfel
landurile au o reprezentare explicită în ambele camere legislative
şi, respectiv, în orice guvernare. În al doilea rînd, aceste liste, spre
deosebire de numirile partidelor naţionale din Canada, se află sub
controlul aceloraşi partide regionale care numesc candidaţii în
funcţie de landuri. În acest fel, partidele care deţin controlul în
guvernul naţional sînt în mod necesar entităţi descentralizate.
În al treilea rînd, cu toate că sistemul german este unul parlamentar,
prin prerogativele constituţionale conferite landurilor în administrarea
legilor şi politicilor naţionale guvernele landurilor au un cuvînt
decisiv şi direct în ramura executivă a guvernării
naţionale, puterea executivă a statului fiind astfel
descentralizată. Aceasta îl situează pe cancelarul german mult mai aproape
de preşedintele american decît de primul-ministru canadian: asigurarea
aplicării eficiente a legilor şi programelor federale necesită
spirit de coordonare, în general exprimat mai degrabă printr-un sistem de
partid descentralizat, dar integrat, decît prin exercitarea directă a
prerogativelor constituţionale. Această comparaţie
dezvăluie faptul că, deşi nu există nici un tip de
structuri instituţionale care să garanteze dezvoltarea unei
federaţii integrate, principiile esenţiale care stau la baza
diferitelor structuri instituţionale sînt acelea care încurajează o
relaţie de simbioză între toate nivelele elitelor politice şi
puterilor din stat, şi că aceste principii sînt peste tot
aceleaşi.
Un caz experimental: Rusia
Se ridică
întrebarea dacă există probabilitatea ca un alt important experiment
de structurare federală — în speţă, Federaţia Rusă —
să copieze experienţele germane şi americane, dacă
dimpotrivă ea şi-a găsit propria cale în direcţia unor
relaţii federale stabile sau dacă este condamnată să
îngroaşe rîndurile federaţiilor eşuate. Dacă ne
concentrăm asupra celor două seturi de prevederi constituţionale
menţionate mai sus — acelea care favorizează dezvoltarea unor partide
integrate şi acelea care impun descentralizarea puterii executive a
statului — Rusia se apropie de îndeplinirea cerinţelor pe care le
presupune o federaţie integrată doar în ceea ce priveşte al
doilea set. Însă dacă argumentele noastre de dinainte sînt corecte,
speranţele pentru o federaţie cu adevărat integrată sînt
reduse.16 În momentul de faţă, zestra instituţională
a Rusiei în ce priveşte alegerile parlamentare nu este nicidecum
favorabilă dezvoltării unor partide integrate, iar structurile sale
executive, oricît de adecvate ar fi menţinerii relaţiilor federale în
ramura executivă, nu fac decît să exagereze defectele structurii
parlamentare. Deşi aparent modelat după sistemul german, sistemul
electoral folosit pentru alegerea camerei legislative inferioare a Rusiei,
Duma, nu reuşeşte să încurajeze partidele politice fundamentate
regional care sînt înglobate într-o organizaţie naţională. În
ambele sisteme jumătate din deputaţi sînt aleşi în
circumscripţiile electorale monomembre, iar jumătate sînt aleşi
pe baza reprezentării proporţionale; însă asemănarea se
sfîrseşte aici. Organizaţiile de partid din fiecare land îşi
propun propriile liste, iar numărul celor aleşi de pe fiecare
listă este determinat de procentajul de voturi întrunit de partid la nivel
naţional şi la nivelul landului respectiv. Prin contrast, în Rusia
fiecare partid are o listă „federală“ (citeşte: moscovită)
care deţine prioritatea; cea de a doua listă capătă
relevanţă doar dacă partidul se califică pentru mai mult de
12 locuri. Pe lîngă lista federală, un partid poate propune o
singură listă naţională, iar aceasta nu are vreo
legătură anume cu regiunile propriu-zise. Pînă acum partidele au
alcătuit ambele liste la Moscova într-o manieră complet
centralizată. În plus, spre deosebire de sistemul german (în care
atribuirea locurilor în reprezentarea proporţională este adaptată
pentru asigurarea unei proporţionalităţi complete în tot
Bundestag-ul), sistemul rus separă în totalitate soarta candidaţilor
de pe lista partidului de cea a candidaţilor care se află în
competiţie în districtele monomembre şi nu aşteaptă din
parte politicienilor din organizaţiile naţionale să asigure
altceva decît un vot naţional. Mai mult, 225 de locuri din Dumă fiind
ocupate prin reprezentare proporţională dintr-o circumscripţie
electorală unică ce cuprinde nouă fuse orare, mobilizarea
alegătorilor din toate cele 89 de regiuni ale Rusiei este mult mai
costisitoare decît apelarea prin mass-media naţională,
concentrată în Moscova, tocmai la această singură
circumscripţie electorală deşirată pe o fîşie atît de
îngustă. Cu un electorat care nu este individualizat regional şi cu
improbabilitatea ca voturile vreunei regiuni anume (cu posibila excepţie a
regiunilor Moscovei şi St. Petersburg-ului) să fie hotărîtoare
în atingerea pragului de reprezentare în parlament, elitele partidelor
moscovite au prea puţină nevoie să ofere politicienilor populari
regional un loc suficient de important pe listele electorale naţionale
pentru a-i face pe aceştia parte integrantă a unei campanii
naţionale.
Circumscripţiile
electorale monomembre contribuie prea puţin la încurajarea
dezvoltării regionale a partidelor. Funcţiile accesibile prin alegeri
fiind puţine, alegerile pentru Dumă din circumscripţiile
monomembre se concentrează mai degrabă asupra
personalităţilor decît asupra siglei de partid. Într-adevăr, majoritatea
candidaţilor intră în competiţie ca „independenţi”
reflectînd sentimentele antimoscovite ale multora dintre alegători şi
trădînd caracterul litigios al relaţiilor federale. Candidaţii
care nu se bucură de o largă recunoaştere personală şi-ar
putea atrage un oarecare sprijin printr-o siglă de partid, însă
desfăşurarea unei campanii în favoarea unui partid nu este în
interesul lor deoarece într-o atmosferă de negocieri litigioase partidele
naţionale au puţine de oferit candidaţilor locali.
S-ar putea
susţine că partidele cu baza în Moscova îşi vor construi în cele
din urmă baze regionale de sprijin pe măsură ce
instituţiile politice regionale se vor dezvolta şi maturiza.
Totuşi, după cîte reiese din campania prezidenţială din
1996, aceste impulsuri vor fi, cel mai probabil, întrecute în greutate de
pornirea de a folosi aparatul administrativ de stat în conducerea campaniilor
naţionale. Cu un executiv naţional care îşi poate aroga multe
din prerogativele bugetare ale legislativului şi care îşi poate
exercita direct puterea asupra administraţiilor regionale, cu o Comisie
Electorală Centrală aflată la Moscova şi împuternicită
să reglementeze desfăşurarea tuturor alegerilor şi cu
oficialităţi executive regionale ce nu par a se deosebi prea mult de
boierimea feudală, există stimuli irezistibili de corupere a
procesului electoral de către o structură executivă
coercitivă.
Este de
presupus că, dacă posibilitatea de susţinere a procesului
democratic nu ar da motive de îngrijorare sau dacă dezvoltarea
treptată a unui sistem integrat de partide ar fi certă, s-ar putea
găsi anumite merite structurii executive din Rusia. O relaţie
simbiotică există într-adevăr între executivele regionale
şi cel naţional. Însă deşi guvernatorii regionali sînt
aleşi în mod direct, prerogativele constituţionale ale
preşedintelui îi face pe guvernatori şi pe preşedinţii
republicilor dependenţi de guvernarea naţională în aspectele
care facilitează o constrîngere a nivelului regional (de exemplu, accesul
la avuţia federală, reducerile de taxe, un loc la masa negocierilor
comerciale internaţionale, tolerarea corupţiei locale). În
acelaşi timp, guvernatorii aleşi prin vot popular care nu pot fi
demişi de puterea executivă federală creează centre
alternative de putere şi popularitate personală. În cazul
izolării lor, ei pot, la rîndul lor, îndepărta orice perspective de
sprijin electoral în cadrul regiunilor lor. Deoarece sistemul electoral este
corupt cu uşurinţă, iar eforturile de eliminare a fraudelor
electorale sînt axate asupra manevrelor birocratice, astfel posibilitatea lor
de a avea un impact general fiind redusă, candidaţii la funcţii
în executivul naţional depind în mod necesar de sprijinul guvernatorilor
în orice campanie electorală. Ba mai mult, asemeni sistemului german,
această relaţie simbiotică este încurajată de descentralizarea
puterii executive, fapt ce cultivă mai degrabă recurgerea la
exercitarea spiritului de coordonare prezidenţială decît la
exploatarea directă a prerogativelor mandatate constituţional. În
parlamentul naţional simbioza mai este încurajată şi de
conflictul „firesc” dintre Camera inferioară, populară, şi
Camera superioară care este controlată în mare parte de
guvernanţii regionali. Triunghiul corespunzător de putere al Dumei,
Consiliului Federal şi preşedinţiei deschide calea unui sistem
echilibrat de putere federală care, pentru a evita împotmolirea, poate
încuraja elitele politice din toate ramurile guvernării (şi în felul
acesta, atît nivelul naţional cît şi cel regional) să
recurgă la partide ca la cel mai important mecanism de coordonare.
Totuşi,
este mai probabil ca deficienţele structurii instituţionale a Rusiei
să obstrucţioneze realizarea unei federaţii integrate. Prima
deficienţă este că, pe lîngă defectele remarcate anterior
în sistemul electoral naţional, preşedintele deţine nu numai
puternice prerogative executive, dar şi prerogative legislative şi
judecătoreşti (formulate în Articolele 85 şi 90 ale
Constituţiei Federaţiei Ruse). Astfel, cu toate că
preşedintele poate fi încurajat să guverneze printr-un spirit de
coordonare care să respecte guvernele regionale, este probabil ca
relaţia sa cu celelalte puteri să se bazeze pur şi simplu pe
puterea constituţională a funcţiei sale, ceea ce nu poate decît
să împiedice dezvoltarea unui sistem integrat de partide. Cea de a doua
deficienţă este că alegerile executive şi legislative din
Rusia, chiar şi pentru funcţiile exclusiv regionale, nu au loc
simultan. Prin aceasta Rusia încurajează campanii guberniale cu caracter
exclusiv personal sau campanii în care, asemeni celor canadiene, chestiunea cea
mai pregnantă este opoziţia faţă de guvernul naţional.
A treia deficienţă este că relaţia simbiotică dintre
executivul naţional şi cele regionale, în combinaţie cu
caracterul personalizat al alegerilor guberniale, tinde să încurajeze o
formă de „dominaţie a şefului” în cadrul căreia corpurile
legislative regionale rămîn aservite guvernatorilor regionali. Sub acest
aspect, sistemul politic rus începe să semene mai mult cu o variantă
a mai vechii forme de centralism democratic a Uniunii Sovietice decît cu o
variantă nouă de federalism democratic.
Desigur,
există posibilitatea ca Rusia să îşi modifice sistemul
constituţional şi pe cel electoral. Şi rămîne oricum
posibilitatea ca argumentele prezentate în momentul de faţă să
fie incomplete. Dar dacă ele sînt complete şi dacă nu vor avea
loc modificări instituţionale majore, putem prezice, fără
teama de a greşi, că relaţiile federale ruse nu vor semăna
celor din Statele Unite sau Germania. Mai degrabă, presupunînd că
Federaţia în sine va supravieţui într-o formă democratică
oarecare, sînt posibile două scenarii: federalismul rus fie va ajunge
să semene sistemului canadian, fie se va apropia de configuraţia
întrucîtva monolitică, pseudofederală a Mexicului.
Note
1. Elaborarea acestui studiu a
fost posibilă printr-o bursă acordată de Consiliul Naţional
pentru Studii Sovietice şi Est-Europene a Institutului Tehnologic din
California. Autorii ţin să mulţumească lui Mihail Filippov
pentru numeroasele şi utilele sale sugestii.
2. Citat de Vincent Ostrom, The
Meaning of American Federalism (San Francisco: Institute for Contemporary
Studies Press, 1991), 96.
3. Două excepţii
notabile la această generalizare sînt eseul lui Willian H. Riker, Federalism (Boston: Little, Brown, 1964) şi studiul cu caracter general al lui
William M. Chandler privind partidele în statele federale, Federalism and
Political Parties, în ediţia lui Herman Bakvis şi William M.
Chandler, Federalism and the Role of the State (Toronto: University of
Toronto Press, 1987), 149-170.
4. Pentru faliile etnice, religioase
şi lingvistice vezi Donald Horowitz, Ethnic Groups in Conflict (Berkeley:
University of California Press, 1985). Pentru politicile protecţioniste
vezi James M. Buchanan, Federalism as an Ideal Political Order and an
Objective for Constitutional Reform, Publius 25 (Iarna 1995): 19-28.
5. Woodrow Wilson, Congressional Government (1885; reeditare, New York: Meridian Books, 1956),
171.
6. Pentru adoptarea
implicită şi uneori explicită a acestei viziuni în contextul
ofertelor de consiliere a Rusiei în privinţa liniei politice vezi
Christine Wallich (editor), Rusia and the Challenges of Fiscal Federalism (Washington, D.C.: World Bank, 1994).
7. Vezi, de exemplu Michael
Taylor, Anarchy and Cooperation (New York: Wiley, 1976); James W.
Friedman, Oligopoly and the Theory of Games (Amsterdam: North-Holland,
1977); sau pentru formularea matematică precisă a acestei probleme,
orice text asupra teoriei jocului.
8. Jacob E. Cooke (editor), The
Federalist (Middletown, Conn.: Wesleyan Univeristy Press, 1961). nr. 9, 55.
9. Federalist 9, 55.
10. Eric L. McKitrick, Party
Politics and the Union and Confederate War Efforts, în William N. Chambers
şi Walter D. Burnham (editori), The American Party System (New
York: Oxford University Press, 1967), 35-68. McKitrick face cunoscut că
sursele argumentării sale pot fi găsite în David M. Potter, Jefferson
Davis and the Political Factors in Confederate Defeat, în David Donald
(editor) Why the North Won the Civil War (Baton Rouge: Louisana State
University Press, 1960).
11. Richard A. Easterlin, Interregional
Differences in Per Capita Income, Population, and Total Income, 1840-1950,
în National Bureau of Economic Research, Trends in the American Economy in
the Nineteenth Century (Princeton: Princeton University Press, 1960),
24:73-140.
12. Joseph A. Schlesinger, Ambition
and Politics: Political Careers in the United States (Chicago: Rand
McNally, 1966), 200-201; Roger Gibbins, Regionalism: Territorial Politics in
Canada and the United States (Toronto: Butterworth, 1982), 141.
13. Robert S. Erickson şi
Mikhail G. Fillipov, Ideological Balancing in Elections: The Case of Canada (studiu prezentat la cea de a nouăzeci şi doua întrunire anuală
a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice de la San Francisco,
29 august — 1 septembrie 1996).
14. Gibbins, Regionalism.
15. Pe lîngă că este
desemnat drept „garantul Constituţiei Rusiei”, preşedintele
Federaţiei Ruse dispune de autoritatea constituţională de a
suspenda acţiunile administrative ale guvernelor regionale pe care le socoteşte
neconstituţionale (Articolul 85.2) şi de a emite decrete cu putere de
lege în măsura în care ele nu intră în contradicţie cu vreo lege
federală existentă (Articolul 90). În plus, Constituţia
Federaţiei Ruse proclamă, într-un limbaj ce aminteşte de mai
vechiul concept leninist de centralism democratic, că „organele executive
federale şi cele ale puterii executive a membrilor Federaţiei Ruse
formează un unic sistem de putere executivă (Articolul 77.2).
16. Pentru elaborarea
argumentelor oferite în această secţiune vezi Peter C. Ordeshook, Rusia’s
Party System: Is Russian Federalism Viable? Post-Soviet Affairs 12
(July-September 1996): 195-217; şi Peter C. Ordeshook şi Olga
Shvetsova, Federalism and Parties: Will Russia Be Mexico or Germany? (studiu prezentat la cea de a nouăzeci şi doua întrunire anuală
a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, de la San Francisco,
29 august — 1 septembrie 1996).
Traducere de
Doina Baci
*
Peter C. Ordeshook este profesor de ştiinţe politice la Institutul Tehnologic din
California şi are numeroase contribuţii în domeniile teoriei
politice, relaţiilor internaţionale şi politicii ruse. Olga Shvetsova este profesor asistent în
ştiinţe politice la Universitatea Washington din St. Louis.
Absolventă a Universităţii de Stat din Moscova, ea şi-a luat
doctoratul la Institutul Tehnologic din California.
Peter C. ORDESHOOK & Olga
SHVETSOVA, Federalism and Constitutional Design, publicat în Journal
of Democracy (January 1997) şi preluat cu permisiunea revistei,
editată de Johns Hopkins University Press, Maryland.