Convenţia-cadru reprezintă rezultatul unui compromis decis la
reuniunea şefilor de stat şi de guvern din ţările membre ale Consiliului
Europei
din toamna lui 1993, cînd s-a optat pentru această soluţie ca formă de
consacrare juridică a standardelor
minime cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd
minorităţilor naţionale. Spre deosebire de Recomandarea 1201 (1993) a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei – care, dacă ar fi fost adoptată, s-ar fi
transformat într-un protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului – Convenţia-cadru nu dispune de un mecanism de control al aplicării
prevederilor sale. Ea conţine doar dispoziţii programatice, ceea ce presupune
elaborarea unei legislaţii interne a statelor în vederea dezvoltării şi
aplicării
prevederilor Convenţiei. Aceste legislaţii interne trebuie să ţină cont de
situaţiile
concrete din fiecare ţară. Ea prezintă avantajul că este deschisă spre semnare
şi
statelor care nu fac parte din Consiliul Europei.
Avînd în
vedere dinamica internă a evoluţiilor din domeniul regle-
mentărilor cu privire la drepturile minorităţilor al Consiliul Europei,
consider
că elaborarea Convenţiei-cadru marchează un pas înapoi faţă de nivelul atins de
Recomandarea 1201. Deşi Convenţia-cadru face o scrie de precizări deosebit de
utile în perspectiva asigurării şi protejării drepturilor persoanelor
minorităţilor
naţionale, cum ar fi, de pildă, cele referitoare la dreptul de a fi informat în
legătură
cu motivele arestării într-o limbă pe care minoritarul să o poată înţelege şi
de a
se apăra în această limbă, asigurîndu-i-se asistenţa unui interpret [art.
10(3)] –
dispoziţie care nu se regăseşte în Recomandarea 1201, ca fiind înscrisă în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – elemente fundamentale pentru
păstrarea identităţii grupului minoritar, ca atare, nu mai sînt precizate în
textul
acesteia. Este vorba în primul rînd de abandonarea ideii de a consacra juridic
o
definiţie a minorităţilor naţionale, care oricît de restrictivă ar fi fost, ar
fi oferit
posibilitatea accentuării şi dezvoltării planului juridic de protecţie a
identităţii
grupurilor minoritare ce ar fi intrat sub incidenţa definiţiei respective.
Absenţa
ei diluează foarte mult textul Convenţiei-cadru. De asemenea, am în vedere
renunţarea la prevederile legate de asigurarea şi participarea minoritarilor la
forme de autonomie în conformitate cu legislaţia internă a statelor, în
interesul
prezervării în condiţii corespunzătoare a identităţii şi tradiţiilor lor –
prevederi
conţinute în Recomandarea 1201.
Evident,
Convenţia-cadru este expresia unui context politic în care
ideea de drepturi colective, precizată în Recomandarea 1201, nu şi-a
găsit
încă un corespondent în plan juridic sub apelativul de drept colectiv ca
atare. Reticenţele statelor faţă de această evoluţie sînt de înţeles şi este
puţin probabil că vom asista la schimbări spectaculoase în abordarea
respectivă în viitorul apropiat. Totuşi, chiar dacă Raportul explicativ cu
privire la Convenţia-cadru susţine că textul acesteia nu conţine referiri la
drepturi colective, simpla raportare la „protecţia minorităţilor
naţionale”
ca atare – aşa cum se face în articolul 1 – indică recunoaşterea dimensiunii
colective a acestei protecţii cu toate drepturile aferente. Acest lucru se regăseşte şi în alte
articole ale Convenţiei şi el este în concordanţă cu
evoluţiile pe plan regional (OSCE) şi universal (ONU) care accentuează
interesul actorilor din sfera relaţiilor internaţionale pentru protejarea
dimensiunii colective a identităţii minoritare.
Valentin Stan
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006