Trei căi posibile pentru micile

naţiuni est-europene

Pierre Kende

Naţiunile mai mici sau mai mari din Europa Centrală şi de Est, numită şi Europa „de Mijloc”, au fost condamnate de situaţia şi destinul lor, încă de la începuturile epocii moderne democratice — cu alte cuvinte din secolul al XIX-lea — să aibă de ales între două posibilităţi la fel de problematice, care, în acelaşi timp, sînt şi greu de urmat: 1) integrarea într-un cadru statal mai mare, imperial, sau 2) făurirea întîrziată a naţiunii, în condiţiile rivalităţii cu celelalte popoare vecine sau chiar cu cele de pe pămîntul ţării naţiunii respective.

Prima cale, cea a integrării, a avut adepţi renumiţi, precum prinţul polonez Czatorsky, cel care şi-a asumat răspunderea conducerii diplomaţiei ţariste, sau istoricul Frantisek Palacký, marele luminător al naţiunii cehe, sau de partea maghiară Széchenyi, Deák şi Andrássy tatăl (ca să nu-i amintim decît pe cei mai însemnaţi). În secolul dintre Congresul de la Viena şi primul război mondial, popoarelor Europei de Mijloc li se „oferea” ca şi cadru imperial, în primul rînd sistemul de stat dunărean habsburgic (am pus cuvîntul oferea, între ghilimele, cu toate că Palacký socotea acest cadru istoric dat, drept un cadou din partea grijii cereşti); mai spre nord, popoarele baltice şi polonezii trebuiau să se învoiască cu puterea rusă, în timp ce spre sud-est, în regiunea balcanică, restrîngerea gradată a imperiului otoman a transformat formaţiunile statale de aici în teren de luptă al celorlalte mari puteri europene.

Cea de-a doua cale, calea statalităţii independente, clădită pe suveranitatea naţională, se prezenta ca o posibilitate mult mai atrăgătoare şi din multe puncte de vedere mai modernă, într-o perioadă al cărei profil fusese format de Revoluţia Franceză şi de romantism. Secolul care a urmat Congresului de la Viena, după cum a arătat şi István Bibó în mai multe lucrări ale sale, a subminat treptat principiul, pînă atunci valabil, al legitimităţii dinastic-feudale, conducînd apoi aproape în mod automat la o apreciere crescîndă a valorilor democraţiei şi a ideii de stat naţional. Bineînţeles că ar fi exagerat să etichetăm Europa secolului al XIX-lea drept o perioadă a „autoguvernării naţionale”. Ideea în sine apăruse însă, chiar cu forţă revoluţionară, la mijlocul secolului (în Polonia încă şi mai devreme), şi toate naţiunile Europei de Mijloc care se respectau — mai bine zis intelectualitatea naţiunilor — au început să promoveze această idee, transformînd-o apoi în program politic şi de emancipare naţională. Anul 1848 a reprezentat un moment însemnat al acestui proces de fermentare a ideilor spiritual-politice. El a fost totodată şi momentul confruntării cu adversităţile pe care înfăptuirea programului statului naţional le ascundea de la început în această regiune de mijloc a Europei, atît de multă vreme divizată şi atît de eterogenă din punct de vedere etnic.

Înainte de a continua firul ideii, trebuie să ne referim în cîteva cuvinte şi la problema termenului de „naţiune” — numai în aparenţă uşor de definit — în această regiune de mijloc a Europei. Dat fiind că între „naţiune” şi politic există o relaţie strînsă, nu numai din punct de vedere faptic, ci inevitabil şi din punct de vedere logic, (pentru că „naţiunea” există doar atunci şi doar în măsura în care — şi îl citez iarăşi pe Bibó¹ — ea se evidenţiază într-o oarecare finalitate politică colectivă), nu este îndeajuns pentru a identifica un popor ca „naţiune” să ne limităm doar la anumite particularităţi culturale sau la deosebirile lingvistice existente. Naţiunile cunoscute din istoria Europei, la fel ca şi de pe alte continente, nu s-au născut din „monolingvism” (acest lucru este mai degrabă efect, decît cauză), ci dintr-o anumită voinţă politică sau dintr-un pact unificator. În Europa evului mediu, această voinţă era în general de natură dinastică sau feudală, însă în epoca modernă din care facem şi noi parte, acest „pact”, pentru a fi valabil, trebuie să îmbrace un caracter din ce în ce mai „democratic” (în sensul reprezentativităţii extinse la toate grupurile poporului respectiv). Bineînţeles, niciodată, nici un act întemeietor nu este „curat”; chiar şi cele două acte, considerate a fi modelele precursoare făuririi naţiunilor moderne (1776, 1789) au precedente istorice semnificative.

Revenind la Europa de Mijloc, trebuie să spunem că, precedente dinastice sau feudale fără echivoc au existat doar în cazul polonez şi maghiar, eventual şi în cel sîrb şi bulgar. Existenţa tuturor celorlalte naţiuni trebuia fie inventată, fie fundamentată în numele unei continuităţi istorice întrerupte. Acest lucru a fost îngreunat nu numai de discontinuitate (în cele mai multe cazuri, de mai multe secole), ci şi de nesiguranţa referirilor teritoriale, mai precis de o circumstanţă extrem de supărătoare, anume că, pe teritoriile considerate „proprii”, între timp se instalaseră alte popoare (un exemplu bun este Kosovo), respectiv că acolo se instaurase o altă statalitate. De pildă, pentru fundamentarea naţiunii cehe, trebuia ignorat faptul că teritoriul coroanei cehe — teritoriu de altfel existent ca atare în mod incontestabil de veacuri — era considerat încă din secolul al 13-lea şi de către germanii care trăiau acolo ca patrie, chiar mai mult decît atît: îl considerau ca fiindu-le propriu împreună cu statul respectiv, pornind de la faptul la fel de indiscutabil că regatul ceho-morav, timp de mai multe secole, a făcut parte din Sfîntul Imperiu Romano-German, şi a fost chiar centrul lui de guvernare, iar mai tîrziu a devenit un ţinut înfloritor şi respectat al unei formaţiuni statale al cărei liant era o dinastie cu sediul la Viena. Formula maghiară se asemăna cu cea ceho-moravă, întrucît şi în acest caz continuitatea statală era legată de rolul de guvernămînt al unei case domnitoare care nici pe departe nu se putea numi „naţională” şi era centrată pe existenţa unui imperiu, (deci era din multe puncte de vedere fictivă), însă era cu totul alta din unghiul de vedere al teritoriului: aici obiectul rivalităţii nu era apartenenţa naţională a coroanei, ci a ţinuturilor subordonate ei administrativ şi istoric, în primul rînd a Croaţiei şi Ardealului, dar într-o oarecare măsură şi a regiunilor sudice, de graniţă — locuite în mare parte de sîrbi. Acest conflict fusese iscat de aceeaşi revoluţie spirituală, care, după munca de pregătire a epocii Reformei, vorba poetului, a „deşteptat” în 1848 societatea nobilo-burghezo-intelectuală maghiară. Tragedia s-a produs datorită faptului că „deşteptarea naţională” a avut loc nu numai în societatea maghiară, şi că statalitatea bazată pe principiile Sfîntului Ştefan („hungarus”) a fost expropriată din punct de vedere naţional maghiar, în primul rînd prin limba vorbită, înstrăinîndu-i pe locuitorii vorbitori de alte limbi ai teritoriului coroanei, trezindu-i în fond la faptul că, la urma urmei, ei aparţin unei „alte naţiuni”. Naţiuni care trăiau una lîngă cealaltă de secole începuseră să se considere una pe cealaltă străine sau chiar inamice, iar în teritoriile cu populaţie mixtă apăruse competiţia naşterilor, posesiunilor şi a altor lucruri exprimabile numeric, în vederea deciderii majorităţii „naţionale” în teritoriul respectiv.

Această poveste este destul de cunoscută pentru a-i mai trece aici în revistă detaliile şi consecinţele politice, geografice şi demografice. Cert este că ideea „statului naţional” a devenit de-a lungul secolului nostru (şi) în regiunea Europei de Mijloc un principiu dominant, pe deasupra chiar în varianta care punea accentul pe unicitatea etnică, considerînd-o ca scop politic în sine. Prima fază însemnată a acestei restructurări politice, numită făurirea statului naţional, s-a încheiat în 1918, dar că lucrurile nu au ajuns nici pe departe la punctul de echilibru în acel moment de acalmie al istoriei epocii moderne a fost demonstrat mai întîi de evenimentele petrecute între 1938 şi 1941, iar apoi, cu jumătate de secol mai tîrziu, de cele de după 1989, în ambele cazuri avînd o putere revelatoare. „Statul naţional pur” nu s-a născut cu nici una dintre aceste ocazii: motivele sînt arhicunoscute, şi tocmai de aceea nici nu are rost să zăbovim asupra lor. În schimb s-a creat o situaţie caracterizată prin incapacitatea de a dialoga şi neîncrederea reciprocă a părţilor. La sfîrşitul anilor nouăzeci, în „Europa de Mijloc”, încă neconsolidată complet din punct de vedere teritorial, convieţuiesc circa 20 de state (18, dacă nu socotim Muntenegrul şi republica nerecunoscută a sîrbilor bosniaci, respectiv 15, dacă nu considerăm Belarusul, Ucraina şi Moldova parte a „Europei de Mijloc”), însă aceste 20 de ţări nu constituie un sistem de state şi aproape nu sînt legate nici prin relaţii ce ar putea fi numite federale. Într-o perioadă, caracterizată printr-o globalizare economică, ce cuprinde de altfel şi regiunea respectivă, majoritatea acestor 20 de state (poate doar cu excepţia Poloniei, Ungariei şi României) se consideră, şi doreşte să fie considerată, în stadiul de „făurire a naţiunii” — în consecinţă, din afară, regiunea întruchipează cîte o dată o desuetudine comică, alteori însă una tragică...       

Pînă aici am analizat două căi posibile de dezvoltare a naţiunilor mici, deşi titlul prezentării mele se referă la trei posibilităţi. Care ar fi deci a treia cale? Cred că nu produc nici o surpriză numind, pe lîngă cele două căi deja străbătute de-a lungul istoriei, şi o a treia posibilitate: federalizarea.

Ideea federalizării este prezentă în gîndirea politică central şi est-europeană încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ea s-a manifestat în planuri precum Federaţia Statelor Dunărene, propusă de Kossuth, sau — către sfîrşitul secolului — sub forma programului transformării pe baze federative a monarhiei austro-ungare, în favoarea căruia militau mai multe personalităţi. Aşa cum arătam cu lux de amănunte cu o altă ocazie², aceste planuri grandioase nu au avut şanse reale de izbîndă nici măcar o dată în cei o sută de ani de dinainte de 1945, şi cu atît mai puţin după 1945, avînd în vedere că următoarele patru-cinci decenii a avut loc integrarea silită în structura de putere cu centrul la Moscova. De-a lungul acestui secol, în regiunea noastră, au apărut de fapt numai două federaţii, create, mai mult sau mai puţin, din voinţă proprie: Cehoslovacia şi Iugoslavia. Astăzi nici una dintre ele nu mai există.

Permiteţi-mi să pun în lumină obstacolele care stau în calea federalizării tocmai prin exemplul destrămării statalităţii cehoslovace şi iugoslave. Acest lucru ne va aduce totodată mai aproape şi de înţelegerea cauzei imposibilităţii de a crea din voinţă proprie, în locul statalităţii habsburgice în curs de dezmembrare, un fel de federaţie dunăreană.

Atît Cehoslovacia, cît şi Iugoslavia, au reuşit să dăinuie pînă ce forţa politică unificatoare a statului respectiv a putut conta întru totul pe o apreciere pozitivă din partea puterilor externe competente în problemele regiunii, fiind deci, (şi) din acest motiv, destul de redutabilă ca să contracareze năzuinţele şi factorii centrifugali aflaţi de partea opusă. În schimb, în momentul în care voinţa unificatoare internă slăbise, iar în acelaşi timp mediul puterilor politice externe se divizase, respectiv devenise indiferent faţă de conservarea cadrului statal existent, nimic nu se mai putea opune cu succes procesului de destrămare început pe baza diferenţelor „naţionale”. Mai exact: menţinerea cadrului statal existent ar fi fost posibilă numai dacă locul „forţei unificatoare” de pînă atunci ar fi fost luat de un contract federal minuţios elaborat şi aprobat de majoritatea părţilor implicate. În cazul Cehoslovaciei, ar fi existat o posibilitate în acest sens, dar n-a existat voinţa necesară. În ceea ce priveşte Iugoslavia, a existat o tendinţă de acest gen, dar din partea sîrbilor s-a impus voinţa care, pînă la urmă, a exclus pentru celelalte părţi posibilitatea recompunerii contractului cu drepturi egale. Pe deasupra, în acest ultim caz n-a fost destul de clar cine anume ar trebui să semneze contractul: republicile fostei federaţii sau reprezentanţii ad-hoc ai etniilor? După cum ştim, partea sîrbă promova principiul etnic, în cazurile în care se afla în minoritate, şi cel al cadrului administrativ existent, în cazurile în care acesta se afla în mîinile sale.

În paranteză fie spus, problema grupurilor etnice şi a teritoriilor ce trebuiau împărţite a dat multă bătaie de cap şi celor care militau pentru transformarea Imperiului Habsburgic. Generalizînd chestiunea, am putea afirma că piedica cea mai mare în calea punerii în practică a „autoguvernării naţionale” a fost reprezentată, totdeauna şi peste tot, dar mai ales în regiunile cu populaţie mixtă, tocmai de această problemă.

Întorcîndu-ne la posibilitatea teoretică şi dificultăţile practice ale federalizării, aş formula o primă concluzie spunînd că, în scopul creării unui cadru statal federativ, este nevoie de o forţă unificatoare (nu neapărat una democratică) sau de o capacitate de angajare contractuală (şi bineînţeles, dispoziţie): conform normelor europene actuale, această a doua premisă poate fi numai una de sorginte „democratică”.

Să vedem acum ce fel de condiţii trebuie îndeplinite, respectiv să existe, pentru ca să putem vorbi de dispoziţia de a semna un contract, şi care totodată să asigure şi temeiul real al acestei dispoziţii? Este lesne de înţeles că o parte a condiţiilor este de natură „psihologică”, o altă parte de natură economică, şi o a treia parte de natură politică.

Cel mai simplu se poate formula condiţia „psihologică”, dar ştim în acelaşi timp că ea este şi cea mai dificil de realizat. Condiţia este ca fiecare din „popoarele”  (oricare ar fi sensul acestui cuvînt) ce pot fi luate în calcul la crearea federaţiei să dorească să trăiască împreună cu toate celelalte popoare, într-un singur stat, adică în cadrul unui sistem comun de instituţii. Întrebarea cea mare este dacă din partea popoarelor Europei de Mijloc sau a unui grup mai larg al acestor popoare a existat vreodată o asemenea dispoziţie. Cert este însă că de la 1989 încoace am asistat mai degrabă la prezenţa dorinţei opuse — a separării naţionale —, ea fiind contracarată doar de aspiraţiile împărtăşite de aproape fiecare naţiune est-europeană, de a adera  la Uniunea Europeană. În percepţia populaţiei regiunii însă, Uniunea Europeană nu înseamnă vecinul, ci occidentul mai depărtat.

În ceea ce priveşte condiţiile economice, multă vreme a persistat concepţia eronată conform căreia federalizarea este posibilă şi realizabilă doar între state aflate la acelaşi nivel. Practica din sînul Comunităţii Europene a contrazis această părere. Drept este însă că, în orice sistem federativ, economia sănătoasă, competitivitatea şi încrederea în cuvîntul dat sînt indispensabile, respectiv că în lipsa acestora, nici o ţară nu va fi un partener dorit în nici o alianţă. O altă sursă de conflict poate fi orice problemă de partaj, de la comisioanele vamale comune la recunoaşterea reciprocă a drepturilor la asigurările de sănătate. Problemele distribuţiei veniturilor a jucat un rol însemnat chiar şi în destrămarea federaţiei iugoslave.

Referitor la condiţiile politice, trebuie să deosebim mai multe categorii. Prima este cea teritorială: aşa cum accentua şi Bibó³, iar apoi a demonstrat atît de tragic conflictul sîrbo-croat şi ulterior războiul din Bosnia, nu se poate adera la un sistem federativ fără consensul privitor la graniţele sale interne. O altă categorie a condiţiilor politice este cea legată de caracterul şi calitatea instituţiilor: armonizarea sistemelor juridice, precum şi colaborarea politică presupun de la bun început o compatibilitate importantă a acestora. Următoarea condiţie, stabilitatea politică. Aşa cum consemnam într-o scriere anterioară⁴, pot intra într-o federaţie doar acele state care dispun deja în momentul pornirii pe această cale de o structură politică eficientă şi acceptată ca legitimă la nivelul populaţiei. Într-adevăr, aceasta este marea problemă: la şase-opt ani după răsturnarea comunismului, cîte dintre ţările est-europene pot afirma că îndeplinesc satisfăcător şi această condiţie?

Prima concluzie a investigaţiei noastre referitoare la posibilele căi de urmat pentru micile naţiunile est-europene a fost că, de la începutul epocii moderne pînă în trecutul apropiat, ele puteau, de fapt, să aleagă între două posibilităţi: acceptarea unui anumit cadru imperial, sau făurirea (întîrziată) a naţiunii, care inevitabil a dus la rivalitatea cu popoarele conlocuitoare şi vecine. Calea federalizării —teoretic, a treia posibilitate — a putut fi aleasă doar în cazuri excepţionale, dovedindu-se chiar şi atunci imposibil de urmat pe termen lung.

După 1989, situaţia s-a schimbat într-o oarecare măsură, pentru că forţele de constrîngere externe imperiale au încetat definitiv să mai existe, dîndu-se astfel un nou imbold statalităţii organizate pe fondul separării naţionale. În acelaşi timp şi-a făcut apariţia la orizont Uniunea Europeană, ca o forţă structurantă şi federalizatoare, care, punînd între paranteze cadrul geografic dat (şi animozităţile moştenite împreună cu acesta), mînă statele regiunii spre un anume tip de sistem federativ. Bineînţeles, acest lucru se va înfăptui doar dacă statele respective nu se vor avînta, din cauza aprecierii greşite a resurselor şi intereselor proprii, într-un izolaţionism lipsit de raţiune.

În mod evident, integrarea în Europa federativă constituie actualmente interesul primordial al Europei noastre de Mijloc. În mintea multora această integrare se înfăţişează doar sub forma unei probleme de ordin tehnic. Dimpotrivă, procesul necesită cel puţin tot atîta pregătire psihologică, cît politică. Primul pas în acest sens ar fi: să învăţăm să trăim, în comunitatea noastră mai restrînsă, alături de cei de altă religie, altă limbă, altă rasă sau de cei care îşi duc viaţa conform unor principii diferite de ale noastre. Cînd vom fi trecut de această fază, ne va fi mai uşor să ne ridicăm şi la înălţimea relaţiilor ce depăşesc graniţele actuale.

NOTE:

1. „... aproape indubitabil, naţiunea este o comunitate socială, mai precis o comunitate cu dimensiuni ce le depăşesc pe cele ale comunităţilor elementare, esenţiale, şi care dispune de intenţie politică...” (Bibó: A nemzetközi államközösség bénultsága és annak orvosságai, în: Válogatott tanulmányok, 4, Budapesta, 1990, p. 344.)

2. Péter Kende: Volt-e valaha is esélye egy dunai államszövetségnek?, publicat iniţial în: Kell-e nekünk Közép-Európa? (ediţie specială a revistei Századvég, Budapesta, 1990), republicat în volumul autorului, intitulat: Miért nincs rend Kelet-Közép-Európában? (Osiris, Budapesta, 1994)

3. De pildă: „Federalizarea nu este un panaceu, aşa cum nu este un panaceu căsnicia legată în ultima scenă a piesei sau ultimul capitol al romanului: nu înlătură problemele, dimpotrivă creează o multitudine de probleme noi, deci nu se poate participa la ea cu jumătate de voinţă sau cu probleme nerezolvate (...) Succesul federaţiilor poate fi asigurat doar de garanţia libertăţii, a autoguvernării şi a liberei voinţe, de precizarea ţelurilor comune, concordanţa lor reală cu tendinţa transformării naţiunilor sau cu cea a unificării supranaţionale, şi de delimitarea clară a cadrului naţional.” (Bibó, op. cit., partea a II-a, paragraful 6.)

4. Pierre Kende: La fédération danubienne, idée d’avenir? in Commentaire, numéro 54, été 1991 (Paris). În limba maghiară se poate găsi cu titlul Ausztria-Magyarország megint aktuális volna? în volumul amintit la nota nr. 2.

Traducere de Tibor Szász

*

Pierre Kende, fost director de cercetare al CNSR Paris, autor a numeroase studii dedicate istoriei contemporane, societăţii şi problemelor politice ale Europei Centrale şi de Est. Membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, este totodată preşedintele Institutului 1956 din Budapesta.

Pierre Kende, A kelet-európai kisnemzetek három lehetséges útja, publicat cu permisiunea autorului