Transindex - Altera

Cuvîntul păcii sau lumi în război

religie, ostilitate şi reconciliere

în sud-estul Europei

Luke A. Veronis

De cîte ori abordăm subiectul religiei în sud-estul Europei, ne vin în minte atît tema „cuvîntului păcii” cît şi cea a „lumilor în război”. Pentru mulţi dintre noi, religia constituie un element fundamental de autoidentificare. Religia poate juca un rol important nu numai în solidarizarea sau divizarea oamenilor, ci, în orice ţară, ea poate avea prin învăţăturile sale şi un rol pacificator, transmiţînd un mesaj de iubire, toleranţă şi libertate atît între indivizi, cît şi între diferitele sisteme religioase, sau, dimpotrivă, ea poate accentua diferenţele care conduc la diviziune, oprimare şi chiar la „războaie sfinte”. Conducătorii despotici recurg adeseori la asemenea distorsionări ale mesajului religios pentru a găsi un mijloc de a se menţine la putere sau pentru a-şi uni poporul împotriva unui presupus „duşman comun”. Din păcate, abuzurile religioase se pot regăsi chiar şi în zelul greşit direcţionat şi proasta înţelegere a propriei credinţe. Asemenea lideri spirituali îşi confundă uneori rolul de propovăduitori ai Adevărului Veşnic cu cel de păstrători ai identităţii etnice sau de propovăduitori ai viziunii proprii asupra adevărului.

În momentul actual, cel mai izbitor exemplu din sud-estul Europei îl constituie tragedia din fosta Iugoslavie. Jurnaliştii au încercat în mod repetat să prezinte această calamitate în termenii unui conflict între grupuri religioase care au în spate secole de ură instilată de diversele părţi, ortodoxă, catolică sau musulmană. Fără îndoială că au existat momente în care vreun preot creştin sau musulman a profitat de poziţia conferită de funcţia sa pentru a propovădui un presupus patriotism, implicînd numele lui Dumnezeu într-un război naţional aşa-zis „sfînt”. În acelaşi timp, nu trebuie însă uitat că liderii comunităţilor ortodoxe, catolice şi musulmane au denunţat acest război şi au declarat în repetate rînduri că acest conflict nu este un război între religii, ci un război între politicieni. Liderii naţionali nereligioşi ai fiecărei tabere au fost, cel mai adesea, cei care au încercat să descrie această luptă drept una „sfîntă” pentru păstrarea propriei identităţi naţionale şi religioase.

Nenumărate exemplificări ale subtemei „Cuvîntul păcii sau lumi în război: religie, ostilitate şi reconciliere în sud-estul Europei” pot fi găsite în perioada ultimilor cinci ani de tulburări şi război din fosta Iugoslavie.

Totuşi, devreme ce vin la această conferinţă din partea Albaniei, voi prefera să îmi concentrez expunerea asupra regiunii şi religiei cu care sînt cel mai familiarizat. M-aş putea referi la modul general la felul în care principalele patru comunităţi religioase din Albania, musulmanii suniţi, musulmanii bektaşi, creştinii ortodocşi şi romano-catolicii, s-au străduit să ofere nu numai discursuri pacificatoare, ci şi acţiuni pacificatoare, deşi chiar în acelaşi timp anumite elemente din cadrul acestor comunităţi au adoptat atitudini în măsură să aibă drept rezultat „lumi aflate în război.” Totuşi, îmi voi îndrepta atenţia cu precădere asupra unor exemple din însăşi Biserica Ortodoxă, încercînd să prezint felul în care ea s-a străduit să fie un oficiant al păcii şi un factor de reconciliere în Albania zilelor noastre, în ciuda diverselor elemente ce acţionează în contradicţie cu acest ţel al ei.

Însă pentru a evalua prezentul, e nevoie să cunoaştem întrucîtva istoria religioasă unică a Albaniei din ultimii două mii de ani¹. Veţi găsi o schiţă istorică sintetică în notele explicative. Dintr-o astfel de privire generală ne putem face o idee despre varietatea configuraţiei religioase albaneze şi, de asemeni, putem observa modul în care religia a jucat cînd un rol pozitiv, cînd unul negativ — ea a fost folosită ca să legitimize războaie adeseori percepute ca războaie juste împotriva opresiunii sau, dimpotrivă, deţinînd poziţii care îi confereau putere, ea a fost folosită uneori într-o manieră coercitivă, în defavoarea altor religii aflate în inferioritate din acest punct de vedere, sau, pe de altă parte, modul în care diversele religii au conlucrat, ba chiar au suferit împreună, spre binele ţării în ansamblu.

Odată cu democraţia instalată la începutul anilor ’90, toate cele patru principale comunităţi religioase din Albania au stăruit asupra necesităţii unei coexistenţe paşnice şi a unei toleranţe caracterizate prin respect reciproc. Necesitatea unei astfel de atitudini este evidentă. Ultimele statistici privind credinţele religioase, întocmite în l942, dezvăluiau o proporţie de 54,2% musulmani suniţi, 20,7% ortodocşi, 14,8% musulmani bektaşi, 10,3% catolici². Diversitatea generală a credinţelor religioase persistă chiar şi astăzi, cînd ar trebui inclusă în acest tablou o nouă categorie, cea a ateilor. Singura cale posibilă pentru o Albanie paşnică este ca aceste comunităţi religioase să acorde importanţa cuvenită respectului reciproc şi coexistenţei paşnice.

Însă în vreme ce liderii principalelor patru comunităţi religioase s-au străduit să pună la loc de cinste un spirit de camaraderie caracterizat prin pace şi respect, anumite elemente din fiecare comunitate au contribuit la tentaţia de a se transforma în „lumi în război.”

De exemplu, elemente naţionaliste din Grecia precum şi din Albania au deformat mesajul general de pace a Evangheliei al Bisericii Ortodoxe. Anumite grupuri au încercat să folosească Biserica Ortodoxă ca pe un instrument de divizare a diverselor grupuri etnice din Albania. De pildă, unii episcopi, preoţi şi lideri din Grecia au făcut apel la minoritatea greacă din sudul Albaniei să se ridice în numele ortodoxiei şi să se unească cu Grecia. Aceste elemente naţionaliste ignoră faptul că Biserica Ortodoxă a Albaniei are în componenţa sa nu numai o minoritate greacă, ci şi majoritatea de credincioşi ortodocşi albanezi, precum şi slavi şi aromâni. În timp ce naţionaliştii greci îşi urmăresc propriile ţeluri, naţionaliştii albanezi au încercat la rîndul lor să intervină în structura internă şi în conducerea Bisericii Ortodoxe. Aceşti naţionalişti albanezi, deşi foarte mulţi dintre ei nici măcar nu sînt creştini ortodocşi, au încercat să impună legi restrictive în măsură să stînjenească treburile interne ale vieţii Bisericii Ortodoxe.

Astfel de elemente străine sînt comune tuturor comunităţilor. În timp ce liderii musulmani vorbesc de o coexistenţă paşnică, influenţe străine fanatice seamănă ură şi divizare. Încă din l992 au fost trimise din Egipt un milion de exemplare ale Coranului în traducere albaneză. În prologul acestei traduceri se afirmă: „Albania s-a eliberat din Gheena comunistă. Ea este avanpostul triunghiului islamic european pe care îl formează împreună cu Kosovo şi Bosnia-Herţegovina. Comunismul a încercat să distrugă relaţia acestui frumos triunghi islamic, iar Albania a răspuns răsturnînd ordinea comunistă. Acum însă trebuie să ieşiţi de sub puterea diavolului blestemat — diavolul creştinismului. Negreşit, aveţi multe de recuperat şi trebuie să faceţi eforturi susţinute pentru a conlucra cu fraţii voştri musulmani.”³

Un alt incident grav a avut loc nu mai departe de septembrie 1996, cînd cîţiva tineri albanezi aflaţi într-o tabără islamică au vandalizat, la indicaţia unor lideri islamici, o biserică ortodoxă din Voskopoja (Moscopole) şi au profanat ireparabil douăzeci şi trei de fresce din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea răzuind feţele şi ochii sfinţilor, şi scrijelind cuvintele „Allah este mare” atît în albaneză cît şi în arabă. Acest act de vandalism a stîrnit reacţii puternice în întreaga ţară, toate comunităţile religioase, inclusiv liderii comunităţii islamice, denunţîndu-l ca atare. În acelaşi timp, totuşi, el a tras încă un semnal de alarmă asupra pericolului pe care îl pot reprezenta grupurile străine fanatice care seamănă ură şi diviziune în Albania.

Kosovo constituie un alt subiect fierbinte în sud-estul Europei. Deşi majoritatea ştirilor privind această regiune se referă nemijlocit la luptele purtate aici, consecinţele lor se pot resimţi adeseori şi în Albania, chiar dacă într-un mod mai puţin direct. Mulţi locuitori din Kosovo s-au refugiat în Albania şi, odată sosiţi aici, ei nu au renunţat la mentalitatea lor, care este în multe cazuri nu numai anti-sîrbă, ci şi anti-ortodoxă. Adeseori, ei nu înţeleg şi nici nu acceptă degrabă faptul că majoritatea creştinilor ortodocşi din Albania sînt chiar etnici albanezi şi că astfel atitudinea lor anti-ortodoxă seamănă ură şi divizare în rîndul albanezilor.

Totuşi, alături de aceste exemplificări negative, mult mai multe ilustrări pozitive demonstrează mai degrabă cooperarea, toleranţa, camaraderia paşnică pe care comunităţile religioase se străduiesc să le propovăduiască. Voi prezenta cîteva exemple în ce priveşte Biserica Ortodoxă.

În primul rînd, mesajul suprem al Evangheliei creştine poate fi rezumat în poruncile gemene „iubeşte-l pe Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea ta” şi „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Această a doua poruncă este una atotcuprinzătoare. Aproapele nostru nu este doar fratele nostru întru credinţa creştină, ci şi orice musulman sau adept al unei religii noi, precum şi orice ateu. Preafericitul Arhiepiscop Anastasios, liderul spiritual al Bisericii Ortodoxe Autocefale a Albaniei, a propovăduit adeseori această dragoste atotcuprinzătoare faţă de fiecare om, indiferent de credinţa sau necredinţa sa, de vreme ce toţi oamenii sînt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ca răspuns la această atitudine, o anecdotă relevantă susţine că el este Arhiepiscopul ortodocşilor şi al ateilor.

Strîns legată de acest mesaj de iubire este credinţa că dragostea adevărată nu este posibilă în absenţa libertăţii. Şi din nou, Arhiepiscopul Anastasios a subliniat în repetate rînduri necesitatea respectării în Albania a libertăţii fiecărei persoane de a-şi alege credinţa şi de a şi-o manifesta după cum socoteşte de cuviinţă. Creştini fiind, credem desigur într-un adevăr absolut şi veşnic, şi avem datoria de a vesti această Evanghelie tuturor. În acelaşi timp însă, respingem din răsputeri orice formă de coerciţie, forţă sau manipulare. Respectul faţă de fiecare individ constituie un imperativ. Nu putem crede într-o coexistenţă paşnică dacă nu acceptăm acest drept fundamental al libertăţii de alegere. În mai 1992, Arhiepiscopul a ţinut un discurs public privind necesitatea relaţionării „libertăţii religioase, drepturilor omului şi Bisericii Ortodoxe”.

Însuşi guvernul albanez a înţeles această problemă şi i-a acordat importanţa cuvenită votînd în 1992 o lege cu privire la „bazele libertăţii şi drepturilor omului” în care se afirmă: „[Statul] nu poate încălca dreptul la gîndire, conştiinţă, religie proprie. Fiecare persoană este liberă să îşi aleagă religia sau credinţa, şi să şi le manifeste individual sau colectiv, în viaţa publică sau privată, în doctrina sau practica religioasă precum şi în comportare”.⁴

Acest respect reciproc se poate lesne observa cu ocazia oricărei sărbători religioase majore, fie ea sunnită, bektaşită, ortodoxă sau catolică, cînd liderii comunităţilor religioase îşi fac vizite demonstrînd, astfel într-o manieră concretă necesitatea toleranţei reciproce şi a unei coexistenţe paşnice şi binevoitoare.

Importanţa propovăduirii credinţei noastre într-un mod pozitiv a fost subliniată atît păstorilor Bisericii Ortodoxe, cît şi credincioşilor de rînd. Biserica a reiterat adesea convingerea că nu trebuie să vorbim împotriva nimănui ca fiind comuniştii răi, ateii răi, necredincioşii răi. Stăruim asupra prezentării Evangheliei într-o manieră pozitivă, care să sublinieze bogăţia şi puterea iubirii, speranţei şi păcii pe care ea le deţine şi, poate, alte ideologii sau sisteme religioase nu.

Alături de cuvîntul păcii întru toleranţă şi coexistenţă paşnică este la fel de imperativă tema reconcilierii, mai ales în momentul de faţă, cînd Albania se află într-un moment de răscruce. Cunoaştem cu toţii criza civilă care a înghiţit Albania în lunile din urmă. Chiar în timp ce ne întîlnim astăzi aici, albanezii se pregătesc pentru alegerile naţionale care au loc mîine şi care ar putea constitui un pas concret înspre reconcilierea unui stat rănit şi divizat, sau dimpotrivă, înspre reluarea conflictelor şi o şi mai mare înstrăinare a unora faţă de ceilalţi. „Reconciliere” este un termen la care s-a tot apelat în ultimele luni, însuşi guvernul actual autointitulîndu-se „guvern de reconciliere”.

Biserica Ortodoxă s-a concentrat în a se transforma într-un instrument de reconciliere în Albania. Desigur, prima şi cea mai însemnată împăcare a umanităţii trebuie să fie cea dintre om şi Dumnezeu. Dintotdeauna Biserica a susţinut că, păcătuind, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu încă de la începutul istoriei şi că o pace adevărată şi trainică nu poate fi găsită pînă nu are loc reconcilierea cuvenită. Acesta a fost mesajul pe care l-a transmis Arhiepiscopul Anastasios în discursul către naţiune cu prilejul sărbătorii Paştelui. Deopotrivă însă cu mesajul împăciuirii în termeni absoluţi, biserica s-a străduit să ofere un mesaj cît se poate de concret şi de pragmatic, de reconciliere a naţiunii aflate în plină criză.

Biserica Ortodoxă a făcut numeroase declaraţii în ultimele luni. Într-un comunicat de presă adresat naţiunii la 12 februarie 1997, cu o lună înainte ca violenţa şi anarhia să înghită întreaga ţară, ea susţinea: „În acest moment critic, Biserica este alături de oamenii nevinovaţi care trec prin grele încercări. Ea găseşte că este de datoria ei să reamintească fiecărei părţi implicate că, pentru a se depăşi această nouă încercare, trebuie abandonată orice formă de dezinformare şi violenţă. Violenţa naşte ură, iar ura întunecă minţile şi inimile, aruncîndu-ne pe toţi în cercul vicios al exploatării şi rebeliunii. Pentru a depăşi această criză, fiecare din părţile implicate trebuie să dea dovadă de mai mult calm, mai multă sinceritate, o mai mare deschidere faţă de ideea reconcilierii, de o colaborare mai strînsă cu celelalte părţi, şi mai ales de mai multă dreptate şi mai multă iubire în eforturile de reparaţie. Nu este drept ca victimele să fie oameni nevinovaţi şi dezinformaţi”.

Întrucît criza a continuat să ia amploare, Arhiepiscopul s-a adresat din nou naţiunii pe 6 martie: „Am cîteva cuvinte să vă zic în chip de rugă: să spunem nu sîngelui; nu luptelor; nu armelor; nu urii. Numai cu calm, căinţă, sinceritate, iertare şi reconciliere poate fi asigurată o pace adevărată şi poate fi deschisă calea spre un viitor mai bun”.

În cele din urmă, pe măsură ce ţara a fost cuprinsă de o anarhie generală, un comunicat din 15 martie anunţa: „Destul! Această nebunie trebuie să înceteze.Nu s-a mai pomenit ca cineva să protesteze împotriva nedreptăţii care i s-a făcut de un altul mai puternic, făcînd el însuşi nedreptăţi altora mai slabi decît el. Cei care se poartă astfel nu par să creadă în nimic. Totuşi, mai ales cei care aparţineţi unei comunităţi religioase, ascultaţi cu luare aminte acestea ce vă zic: oricît veţi fura, nu veţi prospera. E ca atunci cînd aţi investit în schemele piramidale. Vă veţi bucura o vreme, dar la urmă veţi pierde totul. Nimeni nu se poate juca cu dreptatea lui Dumnezeu”.

Sperăm ca din acest scurt studiu de caz al Albaniei să se întrevadă faptul că religia poate contribui atît la efortul de reconciliere şi pace cît şi la întreţinerea confuziei şi războiului. Am ilustrat în acest studiu ambele situaţii. Am prezentat felul în care liderii religioşi se luptă să contureze un spirit de camaraderie şi pace între diversele comunităţi, precum şi felul în care, în chiar acest timp, elemente concrete şi periculoase din fiecare grup seamănă ură şi diviziune. Asociaţiei pentru Democraţie în Balcani îi revine responsabilitatea morală de a răspîndi un mesaj hotărît pe viitor. Ea trebuie să reamintească liderilor religioşi din componenţa sa, oamenilor obişnuiţi, precum şi elementelor străine ce îşi fac intrarea în aceste ţări, că noi, cei mulţi, dorim ca religia să urmeze prima cale şi nicidecum pe cea de a doua, a urii. Comunităţile religioase trebuie să se îngrijească în mod deosebit să cultive un spirit de coexistenţă paşnică, toleranţă şi reconciliere la moduri mai ample, nu doar prin discursuri şi acţiuni concrete, ci chiar prin monitorizarea şi controlarea elementelor interne şi internaţionale care ţintesc spre alte scopuri. În acest fel, religia poate îndeplini rolul de pacificator în sud-estul Europei şi poate ajuta ca întreaga regiune să se bucure de un viitor mai stabil, mai armonios şi purtînd mai multă iubire în el.

Note

1. Conform tradiţiei bisericeşti, creştinismul a fost răspîndit şi adoptat în teritoriile vechii Ilirii începînd cu secolul întîi d. Hr. Pînă în secolele XVI-XVII această regiune a fost un teritoriu creştin. Numai după mai multe decenii, poate chiar secole, de la Marea Schismă a avut loc o delimitare clară a ţării în nordul romano-catolic şi sudul creştin-ortodox.

Imperiul Otoman a ajuns treptat să deţină controlul asupra celei mai mari părţi din Balcani, şi implicit asupra Iliriei, începînd cu secolul al XIV-lea. Albania s-a putut bucura de gustul libertăţii şi independenţei numai pentru o perioadă foarte scurtă, din 1443 pînă în 1479, cînd eroul său naţional, Gjergj Kastrioti Skanderberg, a condus o revoltă împotriva turcilor, reuşind să-i îndepărteze. Este interesant de remarcat că Skanderberg însuşi fusese ienicer în armata turcă înainte de a se dezice de trecutul său otoman, de a se întoarce la rădăcinile sale creştine şi de a ridica oamenii în numele idealului naţionalismului albanez şi creştinismului. (Vedem aici o exemplificare concretă a modului în care religia a jucat un rol de solidarizare a unui popor împotriva opresorului său, deşi, într-adevăr, rezultatul a fost războiul).

În timpul ocupaţiei otomane configuraţia religioasă a Albaniei a suferit modificări dramatice. Oprimarea majorităţii creştine a presupus nedreptăţi de natură economică, socială şi, uneori, intoleranţă religioasă. Ca urmare a acestora, precum şi a altor cauze, dintre care nu în ultimul rînd absenţa scrierii în limba albaneză şi, implicit, absenţa unei filologii creştine care să perpetueze credinţa în inima poporului, Albania s-a diferenţiat de cele mai multe teritorii din sud-estul Europei prin aceea că majoritatea poporului albanez a trecut la credinţa islamică.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, albanezii s-au luptat să îşi recîştige independenţa ţării faţă de Imperiul Otoman aflat atunci în agonie. Însă, spre deosebire de multe alte ţări balcanice care aveau o moştenire religioasă comună ce le unea, albanezii erau divizaţi în musulmani suniţi şi bektaşi, creştini ortodocşi şi catolici. Singurul lucru în măsură să îi unească era naţionalitatea lor. Se poate ca acesta să fi fost unul din motivele pentru care faimoasa zicere a poetului albanez, Pasko Vasa (1878), „Religia albanezilor este Albania”, a devenit un strigăt unificator în lupta pentru independenţa Albaniei. Mulţi dintre fondatorii Albaniei moderne au lăsat deoparte diferenţele religioase pentru a-şi aduce contribuţia la edificarea unei patrii independente.

Această luptă unită pentru un ţel comun a contribuit la rîndu-i la instalarea unei viziuni tolerante în relaţiile dintre diversele comunităţi religioase. În acelaşi mod în care au conlucrat la începutul secolului pentru a pune bazele unei patrii albaneze, sau la mijlocul secolului în confruntarea cu statul comunist şi cu ideologia sa militant ateistă, cele trei comunităţi religioase sînt acum din nou azvîrlite într-un rol ce implică suferinţă şi persecuţie.

Odată cu căderea regimului comunist în 1990/91, cele trei comunităţi religioase s-au găsit din nou în aceeaşi poziţie, şi anume aceea de a încerca să îşi reînvie din cenuşă infrastructura şi comunităţile după 45 de ani de persecuţie. O ilustrare a efectelor dezastruoase pe care le-a avut asupra Bisericii Ortodoxe o jumătate de secol de opresiune a ateismului militant o constituie distrugerea a 1608 biserici şi mănăstiri. Înainte ca Enver Hoxha să limiteze drastic libertatea şi influenţa bisericii în 1944, existau în Albania peste 430 de preoţi ortodocşi. Conducerea bisericească a scăzut pînă la 335 de preoţi la începutul anilor şaizeci, iar după declararea statului laic în 1967, cînd toate religiile au fost interzise cu desăvîrşire, feţele bisericeşti ale ortodoxiei s-au redus la 22 de preoţi şi diaconi pînă în anul 1990. Toţi preoţii depăşeau vîrsta de 70 de ani şi nici unul nu era în stare să restabilească singur structura Bisericii.

2. Gazeta Shqiptare, Supplemento a La Gazzetta del Mezzogiorno, Tirane, 24.4.93, p.14.

3. Kur’an-i, Perkthim me Komentin. Perktheu dhe komentoi: H.Sherif Ahmeti, Cairo. El-Zahra per informacionin arab, 1992, p.1.

4. Suplimentul la legea Nr.7491 din 29.04,1991, privind principiul prevederilor constituţionale, Tirana, 31.03.1993, Legea nr. 506.

Traducere de Doina Baci

Luke A. VERONIS (n.1965) deţine titlul de master al Institutului Teologic Ortodox „Sfînta Cruce” (Massachusetts) şi al Seminarului Teologic Fuller . În prezent preot în Albania, el a activat ca misionar în cîteva ţări africane. Colaborator la mai multe reviste şi antologii, Luke A. Veronis a publicat în 1991volumul Missionaries, Monks and Martyrs: Making Disciples of All Nations.

Luke A. Veronis, Words of Peace or Worlds at War: Religion, Hostility and Reconciliation in South Eastern Europe, prelegere ţinută la conferinţa „Cultură şi reconciliere în sud-estul Europei” din 26-29 iunie 1997 de la Salonic, şi preluată cu permisiunea autorului.