Mitteleuropa

Jacques Le Rider

Editura Polirom, Iaşi 1997

Traducere de Anca Opric

Cartea eseistului francez de marcă Jacques Le Rider intitulată Mitteleuropa, este o amplă analiză a conceptului cu acelaşi nume, sub toate aspectele sale. Folosind cu pricepere comentariul critic, uneori polemic, bazîndu-se pe o amplă documentare, autorul porneşte analiza de la dilema temeiniciei în realitatea istorică a unei identităţi central-europene: inexistenţa unei atari „comunităţi”, nici din punct de vedere geografic-istoric şi nici din punct de vedere etnic-cultural. În pofida acestei dileme, autorul continuă să susţină ideea de Mitteleuropa, analizînd circumstanţele care au favorizat perenitatea ei, sau prezumţia existenţei ei.

Primul capitol al volumului, caracterizat de autorul însuşi drept „o încercare de istorie semantică”, îşi propune să delimiteze noţiunea istorică şi geopolitică de Mitteleuropa în spaţiul cu geometrie variabilă al Europei. De altfel, şi în capitolele ulterioare, va fi menţionată imposibilitatea găsirii limitelor sale reale, diverşii promotori ai noţiunii deplasînd acest presupus spaţiu fie spre est, fie spre sud, fie spre vest, în funcţie de interesele ale căror susţinători au fost. Înseşi ezitările sau temerile în folosirea termenului de Mitteleuropa, substituit uneori cu cel de Zwischeneuropa (Europa de Mijloc) şi  mai recent cu Ostmitteleuropa (Europa Centrală şi de Est) sau Zentraleuropa (Europa Centrală) nu sînt decît reflectarea anumitor resentimente istorice. Termenul de Mitteleuropa a fost  în mod indubitabil consacrat de cartea lui Friedrich Naumann, apărută în 1915, Jacques Le Rider dedicînd de aceea acestui autor şi ideilor de la 1914, precum şi geopoliticii imperialiste, un întreg capitol, excelent tratat.

Le Rider corelează recurenţa perioadelor de criză privind Mitteleuropa cu revenirea perioadelor de criză prin care au trecut ţările de limbă germană situate în mijlocul (Mitte) Europei, lumea germană constituind, după unii autori germani, placa turnantă dintre vest (civilizaţia franceză şi engleză) şi est (Rusia). Văzută dinspre Germania, Mitteleuropa evocă deopotrivă un potenţial utopic de multiculturalitate şi de multilingvism, dar şi o ameninţare de regresiune politică, întrucît evocarea tradiţiilor Sfîntului Imperiu Romano-German relevă un „mesianism” al poporului german „singurul capabil să aducă ordinea în haosul naţionalităţilor”, a cărui latură pragmatică a constitut-o utilizarea spaţiului central-european ca o mare piaţă de desfacere şi teren de expansiune economică.

Există şi elemente de discontinuitate în definirea existenţei unei Mitteleuropa, între popoarele de religie ortodoxă şi cele catolice sau protestante existînd o cronologie diferită a dezvoltării culturale, dictată şi de vicisitudini istorice. Întrebîndu-se dacă ideea de Europă Centrală/Mitteleuropa este realmente specific germană, autorul conchide că există interpretări diferite ale aceleiaşi idei, punctul de vedere al unui ungur, polonez sau ceh fiind diferit de al unui german; există totuşi o forţă de atracţie deosebit de puternică a culturii germane în anumite arii culturale ale popoarelor din această regiune.

Analizînd principalele idei promovate de lucrările lui István Bibó (Mizeria micilor state central-europene, apărută în 1946) şi Jenő Szűcs (Les trois Europes, apărută în 1985), Le Rider relevă caracterul hibrid al Europei Centrale (Europei de Centru-Est sau Europei mediane), care este „marginea occidentală a Europei de est, în sens geografic, şi marginea orientală a Europei de vest, în sens structural”. Această eterogenitate a regiunii este urmarea imposibilităţii — în condiţiile antagonismului dintre Imperiul Otoman, aflat pînă în secolul al XVII-lea în expansiune, şi cel Habsburgic, sortit să-i ţină piept în numele Europei — împiedicînd formarea unor state-naţiuni aidoma statelor occidentale precum Marea Britanie, Franţa, Spania, Portugalia sau Ţările de Jos. Aceasta a dus la apariţia unei „comunităţi de destin”, caracterizată printr-o neconcordanţă dintre realitate şi „imaginarul naţional”, revendicat de fiecare popor în parte, fapt ce a generat o criză de identitate cvasi-permanentă, la care s-a adăugat lipsa unei culturi politice moderne, precum şi arhaismul structurilor economice şi politice, pe alocuri prezent pînă în zilele noastre. Formarea întîrziată a statelor naţionale şi a unei culturi politice moderne, recurgerea la noţiunile de Volk (popor) şi Sprache (limbă) pentru definirea identităţii naţionale sînt caracteristici ce determină — în parte — apartenenţa lumii germane la acest spaţiu, de aici şi responsabilitatea imperiilor germanice, multinaţionale, în întîrzierile şi „patologiile” formării statelor naţionale în centrul şi centrul estic european.

Făcînd un concis, dar totodată documentat, expozeu al istoriei populărilor germane în estul Europei, autorul discerne diferenţa dintre Ostsiedlung (strămutarea în est) din prima perioadă a Evului Mediu, caracterizată ca o mutaţie demografică, economică şi socială, ce a facilitat introducerea tehnicilor agricole, a modelelor de urbanizare, a instituţiilor şi sistemelor juridice, şi germanizarea teritoriilor europene orientale urmărită cu scop politic de către monarhiile habsburgică şi prusacă în expansiune, începînd din secolul al XIX-lea, mai precis din 1803, an în care apar scrierile cu pronunţat caracter naţionalist ale lui Ernst Moritz Arndt. Este neîndoios că exultarea naţionalismului german a catalizat naţionalismul în formare al popoarelor aflate sub dominaţie germană, apariţia panslavismului putînd fi văzut din această perspectivă şi ca o reacţie a popoarelor slave din aceste monarhii faţă de indiferenţa sau chiar ostilitatea cu care erau tratate.

Prin interesul său pentru principiul confederal, pentru o apropiere de Europa Centrală, definit non-lingvistic şi non-etnic, Sfîntul Imperiu Romano-German prezintă doar coeziune şi legitimitate istorică, frontierele sale corespunzînd cu aproximaţie cu centrul Europei. În epoca modernă şi contemporană, în perioada dintre anii 1648 şi 1806, el a constituit modelul unic al unei federaţii (sau confederaţii) preexistente statelor care o compuneau. Sfîntul Imperiu furniza, la aceea dată, modelul unui „contract social” internaţional. Ideologia Reich-ului (imperiului), ulterioară primei sale dispariţii, în 1806, devine nostalgică, uneori romantică, evocînd figuri legendare (Carol cel Mare), sau unitatea tuturor conştiinţelor anterioară Reformei, în cîmpul semantic apărînd tot mai frecvent cuvîntul Volk, Fichte atribuind chiar Urvolk-ului (străvechiului popor) german sarcina realizării unui nou Reich. Prin crearea de către Congresul de la Viena, sub egida cancelarului Metternich, în 1815, a Confederaţiei Germanice (Deutscher Bund), s-a dorit continuarea structurii confederale a defunctului Sfînt Imperiu. Ea va deveni miza principală a rivalităţii austro-prusace, cît şi rampa de lansare în constituirea la Versailles, în 1871, a celui de-al II-lea Reich german, dominat de Prusia. Autorul consacră un întreg capitol „mitului habsburgic” şi rivalităţii dintre Prusia şi Austria, generate de voinţa de dominare  a spaţiului central-european.

Apărută la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, odată cu consolidarea supremaţiei Prusiei în jumătatea nordică prin excelenţă protestantă a Europei, rivalitatea celor două puteri nu va consta doar din partajul zonelor de influenţă sau stăpînire statală, dar şi din modul diametral opus de a vedea realizarea unităţii germane. Germania va milita către calea naţională, vizînd realizarea statului german (a celui de-al II-lea Reich) sudat prin comunitatea de limbă şi noţiunea de Volk (popor). În schimb, Austria se va strădui să salveze viziunea dinastică, bazată pe ideea unui ansamblu istoric formînd o totalitate organică, pluriculturală şi multinaţională, legitimată de o casă dominatoare şi o reţea de solidităţi geopolitice. Dacă după 1849, după Revoluţie, Schwarzenberg impune în Austria principiul unitar al imperiului şi al ansamblului de popoare ce-l constituie, compromisul din 1867 va introduce un dezechilibru care va constitui una din cauzele sfîrşitului de mai tîrziu al monarhiei dunărene. Autorul arăta că „ideea habsburgică” a unui Reich continuator al Sfîntului Imperiu, care să federalizeze statele din spaţiul dunărean, va rămîne în stadiul de proiect, în pofida cîtorva experienţe şi realizări incontestabile, săvîrşite în Cisleithania, care însă nu pot întrece în greutate gravele erori comise.

O tradiţie eclipsată de „mitul habsburgic” este aceea a Europei popoarelor, aflată în centrul dezbaterilor furtunosului an 1848. Deşi ideile fraternizării  popoarelor vor fi efemere, fiind înghiţite de rivalităţi naţionaliste, spiritul Primăverii popoarelor, al Revoluţiei de la 1848, va inspira faimosul Proiect constituţional de la Kremisier, care preconiza egalitatea în drepturi a tuturor limbilor vorbite în Austria, garantată de către stat, în şcoli, administraţiei, şi viaţa publică, găsindu-şi ecoul pe mai tîrziu într-o lege promulgată în 1867.

De fapt, după 1849, clivajul dintre Confederaţia germană şi Austria va fi definitiv existînd două concepţii distincte privind Europa centrală şi două spaţii guvernate ca atare: Europa „dunăreană”, dominată de Austro-Ungaria şi Mitteleuropa sub influenţă germană, pentru a nu se spune pangermanistă, marcată de antisemitism, antislavism şi de mesianismul ideii de „Drang nach Osten”.

Trecînd de la geopolitică la sfera culturii, Jacques Le Rider preocupat fiind de studierea „comparativismului mitteleuropean” în literatură, atît cît a fost, şi-a propus şi analiza literaturii „evreieşti de limbă germană” din trei centre diferit situate în monarhia habsburgică, dar importante ca pondere culturală: Praga, Lemberg (Lvov) şi Cernăuţi. Total diferită de literatura germană propriu-zisă din aceste zone, de o factură facilă şi tendinţă naţionalistă, literatura „evreiască de limbă germană” reflectă sublimarea în lumea literelor a activităţii culturale a acestei etnii, aflată dilematic, la aceea dată, între alternativa asimilării sau afirmării propriei identităţi. Sînt pagini luminoase în care cititorul retrăieşte atmosfera de emulaţie culturală din aceste oraşe, dar şi decepţia trăită de emulii acestei culturi în anii premergători primei Conflagraţii Mondiale şi după aceea, declinul acestei activităţi coincizînd cu declanşarea ultimului Război mondial.

Ultimele două capitole ale cărţii se ocupă de transformările geopolitice din secolul al XX-lea şi repercusiunile ce le-au avut asupra conceptului mitteleuropean. Frustrările postbelice în cel de-al treilea Reich, ajuns republică, tind tot mai mult spre naţionalism, culminînd cu instaurarea regimului naţional-socialist revanşard. Redusă la teritoriul său „naţional”, Austria este la rîndu-i sfîşiată de tendinţe contradictorii. Paradoxal însă, în prima republică austriacă, între social-democraţia ostilă „închisorii popoarelor”, adică monarhiei văzută prin propria ei optică, şi populiştii creştin-sociali, ce denaturau identitatea naţională austriacă, impregnînd-o cu antisemitism, antislavism şi antimaghiarism, s-au aflat şi personalităţi ca Victor Bauer sau Julius Meinl, care întreţineau flacăra ideii mitteleuropene. Au fost tentative lipsite de vreo şansă, „austro-fascismul” lui Dolfus Schuschnigg şi mai apoi nazismul făcîndu-le inoperante.

Pervertirea şi distrugerea ideii de Mitteleuropa, în decursul şi imediat după ultimul război mondial, precum şi extinderea influenţei „imperiului” rus sub titulatură „sovietică” pînă la ţările slave occidentale şi la est de Germania, va distruge sistemele geopolitice german şi austriac (post-habsburgic). La fel ca după 1848, modelul germanic de Mitteleuropa va avea să fie restabilit de intelectualii din zona central-estică a Europei, de sorginte precumpănitor slavă. Czeslaw Milosz, György Konrád sau Milan Kundera, vor vehicula unele „nostalgii mitteleuropene” ce serveau drept supapă antisovietismului. De fapt, această idee a „spiritului Europei Centrale” a fost menţionată şi de către Vladimir Tismăneanu în lucrarea sa Mizeria utopiei (Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană), ca fiind de importanţă crucială în raport cu politica sovietică a represiunii şi intoleranţei instituţionalizate, intelectualii disidenţi fiind aceia ce şi-au exprimat opţiunea fermă pentru identificarea Europei Centrale ca suflet cultural al continentului.

Le Rider atribuie mişcărilor de protest împotriva modernizării armamentelor nucleare, ce au avut loc la finele anilor ’70, revenirea în discuţie a spaţiului central-european, a unei Europe de mijloc prinsă între blocuri.

Analiza conceptului de Mitteleuropa, după 1990, evocă iniţiative ca aceea a unei „Confederaţii europene”, avansată de François Mitterrand, ca o primă etapă premergătoare asocierii la Comunitatea Europeană, dar şi reticenţele lui Vaclav Havel, care se opunea oricărei forme, oricît de democratice, care ar întîrzia integrarea europeană.

În concluzie, eseul lui Jacques Le Rider, reflectînd deopotrivă rupturi istorice, dar şi continuităţi menite să pledeze pro sau contra existenţei unui „concept mitteleuropean”, invită cititorul la rememorarea unor evenimente legate de trecutul Europei centrale, a unor tradiţii istorice şi culturale al căror ecou răzbate pînă în prezent.

Să fie „Mitteleuropa… încă o realitate neliniştitoare sau doar o fantomă a trecutului?” — se întreabă, în final autorul eseului. Respectînd spiritul de o justiţiară imparţialitate pe care autorul şi l-a asumat în tratarea acestui subiect, deci şi întrebarea deschisă adresată cititorilor, rămîne ca aceştia să dea răspunsul cuvenit după lecturarea acestui incitant eseu.

Mircea Suhăreanu