Editorial
Între
conceptele care au stîrnit vii dezbateri printre experţii din România,
unul a fost mai puţin explorat (cu excepţia remarcabilului studiu
consacrat de Gabriel Andreescu, Valentin Stan şi Renate Weber, programului
UDMR). Este vorba de autonomia personală.
altera publică în acest număr, în cadrul genericului mai larg al
federalismului, un fragment semnificativ din voluminoasa lucrare, La
Multination, a autorului francez Stéphane Pierré-Caps. Rupînd cu
tradiţia franceză a abordărilor despre naţiune şi
minorităţi, autorul investighează o zonă puţin
frecventată de cercetătorii din ţara sa, descoperind un sistem
conceptual central-european, de sorginte austriacă, ale cărui
nuanţe pot fascina şi azi. Autonomia personală este numită
de Pierré-Caps federalism personal, „principiu care face din
apartenenţa la o comunitate naţională un drept individual
şi îi conferă respectivei comunităţi drepturi colective”. În accepţiunea dată de autor federalismului personal, o bună
parte din neliniştile statelor ce includ minorităţi
semnificative şi, ca urmare, văd în drepturile colective un princiu
subversiv, apar ca nefondate. Dimpotrivă, în statele eterogene etnic,
lingvistic şi religios, aşa cum sînt majoritatea celor ce formează
Europa de Mijloc, multinaţiunea, construită pe complementaritatea
dintre drepturi individuale şi drepturi colective, dintre naţiunea
politică şi naţiunea culturală, garantează
convieţuirea în armonie a diverselor entităţi comunitare,
constituind fundamentul unei noi coeziuni statale, în care bună parte din
angoasele establishmentului şi ale comunităţilor
convieţuitoare, găsesc destule raţiuni să fie domolite.
Din
perspectiva sa, Gusztáv Molnár, prestigios cercetător budapestan de
origine transilvană, aprofundează tocmai tema flexibilităţii
statului naţional. Rezumînd nuanţata sa ipoteză, se poate
reţine că pentru Molnár, ca şi pentru alţi gînditori
semnificativi, statul modern nu poate supravieţui propriilor sale dogme
fără a purcede la profunde reforme interne. Luînd ca pretext mult
disputata teorie a lui Samuel Huntington, despre „ciocnirea
civilizaţiilor”, Gusztáv Molnár se întreabă, şi ne
întreabă, dacă în forma sa actuală, statul naţional român,
care s-a străduit fără succes să resoarbă întrega
diversitate cu care a pornit pe drumul modernităţii după 1918,
are sau nu capacitatea, mai precis voinţa, de a da curs liber energiilor
sale interne, în perspectiva provocărilor suprastatalităţii,
componentă inevitabilă a procesului integrării europene, sau ale
substatalităţii, avîndu-şi sorgintea în întărirea
regionalismului. Deşi studiul lui Molnár are ca obiect „problema
transilvană”, într-un sens mai larg se referă la o Românie la
răscruce, confruntată cu dilema unor opţiuni dificile şi nu
lipsite de urgenţă. Exemplele din studiu — gesturi reformatoare
providenţiale, ca acele făcute de cabinetul Blair: devoluţia
Regatului Unit —, nu pot să nu capteze interesul viu al autorului, mai puţin preocupat de realitatea
imediată, cît de prospecţia mileniului trei. Problema
transilvană, conchide Molnár, „a devenit problema coerenţei interne a
statului român”, al cărui viitor, autorul îl vede fie în federalism, fie
în devoluţie. A treia cale, previne Molnár, ar putea fi aceea a statelor
falimentare „failed states”, aflate la periferia istoriei.
Mănuşa
aruncată de Molnár, are în ea o provocare deschisă, încercînd să
lanseze astfel o adevărată dezbatere în lumea intelectuală
şi politică românească, oarecum inertă la „subiecte
fierbinţi” şi conservînd tradiţia franceză a eseisticii
dedicate în primul rînd subiectelor teoretice. Mănuşa nu putea
să nu fie ridicată de unul din analiştii români cei mai
prezenţi în punctele incandescente, cel care ne-a obişnuit cu
frecventarea subiectelor tabu, Gabriel Andreescu. Preocuparea sa pentru studierea macroproceselor de
integrare-dezintegrare, expertiza sa în probleme de minorităţi, dar
şi neliniştea inovaţiei care-i însoţeşte scrierile,
fac din Andreescu preopinentul cel mai calificat al lui Gusztáv Molnár,
inclusiv în chestiunile privind rolul regiunilor (al Transilvaniei, în
speţă), abordate de Andreescu într-o manieră binecunoscută
cititorului avizat. Spre deosebire de Molnár, ale cărui puncte de vedere
le apreciază cu fineţea cunoscătorului, Andreescu nu crede nici
în nevoia imperioasă a regîndirii formei statale, din simplul motiv
că un asemenea proiect nu se află pe agenda clasei politice
româneşti şi nu există nici o presiune populară care
să reclame producerea într-un timp previzibil a unor modificări
constituţionale semnificative. Mesajul respondentului lui Molnár este o
pledoarie pentru utilizarea posibilităţilor cadrului
constituţional actual, în care problema aparteneţei României la
spaţiul euro-atlantic poate fi tranşată în mod
satisfăcător pentru întreaga naţiune politică,
regionalismul atingîndu-şi apiraţiile prin însuşi tratamentul cu
putere de model al minorităţilor, a celei maghiare îndeosebi. Într-un
elegant contrapuct, Andreescu conchide că „ este păcat să
preferi ‘idealurile’ în locul fascinantei experienţe a ceea se s-a
întîmplat în România ultimilor ani.”
Alte
două reacţii la incitantul studiu al lui Molnár ne vin de la Victor
Neumann, autor care s-a făcut cunoscut pe terenul cercetării
relaţiei dintre interculturalitate şi europenism, fiind totodată
un analist angajat al regionalismului bănăţean, şi Antonela
Capelle-Pogăcean, o tînără cercetătoare de la Paris, cu
preocupări în domeniul comparativismului româno-maghiar. Ambii autori,chiar
dacă utilizînd ipoteze şi abordări diferite, în ciuda unui acord
indiscutabil cu majoritatea observaţiilor lui Molnár, confirmă
întrucîtva rezerva exprimată de Gabriel Andreescu. Nici federalismul, nici
devoluţia, conchid fiecare în felul său, nu sînt oferte realiste
pentru România actuală, al cărei viitor, inclusiv coeziunea şi
coerenţa statală, va beneficia îndeajuns — consideră ei — de pe
urma democraţiei pluraliste, a respectării drepturilor omului,
şi în mod special al minorităţilor, a statului de drept, pentru
ca, pe drumul integrării europene, ţara străbătută de
hotarul dintre creştinismul occidental şi cel răsăritean
să nu fie nevoită să se gîndească serios la constrîngerile
unei reforme istorice.
Dezbaterea
găzduită de altera promite, aflăm pe diferite canale,
să stîrnească valuri benefice în procesul inevitabil al regîndirii
filozofiei statului — inclusiv a celui „naţional” — în contextul
evoluţiilor integrative europene contemporane.
Deşi
nu în replică la dezbaterea firebinte pe care o găzduieşte acest
număr din altera — aceasta desfăşurîndu-se în
spaţiul iberic cu cîteva decenii mai devreme —, catalanul Pau Puig I
Scotoni rezonează la provocări similare. Într-o Spanie care şi-a
împlinit în bună măsură proiectul devolutiv — fiind, cum
arăta într-un remarcabil studiu publicat în numărul 6 al revistei
noastre Robert Agranoff, o federaţie impli-cită—, Catalonia se
bucură de un grad avansat de autonomie, fără a periclita
sentimentul securitaţii colective al naţiunii politice spaniole.
Povestea felului în care, după „model girondin”, mai degrabă decît
iacobin, puternica provincie şi-a făcut un aliat din statul
naţional, este exemplar şi ar putea constitui o lectură
obligatorie pentru politicienii şi politologii noştri, majoritari
şi minoritari deopotrivă. Identificarea interesului comun,
parteneriatul onest cu „adversarul” sînt cele mai eficiente tactici de
realizare a unui compromis viabil, din care ambele părţi să
profite în mod egal. Văzută de Puig I Scotoni, devolutia nu trebuie
să fie un proces confrontaţional, ci un pact de convieţuire
fundamentat pe respectul mutual şi previzibilitatea părţilor.
Autonomia Cataloniei nu este un ţel în sine şi nici valorificarea
tîrzie a unei istorii îndelung cenzurate, ci un instrument de sporire a
stabilităţii şi prosperităţii Spaniei întregi. Modelul
catalan ne poate oferi acea „faţă a Europei” care a reuşit
să substituie ranchiuna istorică cu raţiunea pragmatică.
Editorii