Federalismul personal

Stéphane Pierré-Caps

„Der Mensch is näher dem Menschen als der Scholle”

Karl Renner, Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen, 1918

Inaugurînd foarte noua „Revistă a Europei Centrale” editată de Centrul de Studii Germanice din Strasbourg, directorul acesteia, Jean-Paul Bled o situează de la bun început într-o perspectivă „danubiană”, în sensul istoric al termenului, preferată concepţiei germanice, care reprezintă celălalt pol de atracţie: „Înscriind Europa Centrală în această arie politico-culturală înseamnă a-i recunoaşte identitatea profundă care se bazează pe dublul principiu al unităţii şi al pluralismului. De secole, istoria Europei Centrale s-a dezvoltat în jurul raportului dialectic dintre aceste două principii: o unitate hrănită din acest pluralism, dar, în aceeaşi măsură, un pluralism generator de conflicte. Această realitate dialectică continuă să fie esenţa istoriei care se desfăşoară sub ochii noştri.”¹

Această profesiune de credinţă rezumă, prin contrast, întreaga nenorocire a acestei regiuni. Ea se leagă de faptul că diversitatea popoarelor sale, dar mai cu seamă întrepătrunderea lor multiseculară nu permite impunerea unor soluţii instituţionale şi politice externe. Mai precis, omogenitatea politică şi obiectivarea frontierelor inerente acestei invenţii a Europei Occidentale care este statul-naţiune sînt inaplicabile omologului ei răsăritean, pur şi simplu pentru că situaţia geopolitică a acesteia nu se pretează la astfel de soluţii.

A pretinde contrariul, adică a vrea să faci cu orice preţ state naţionale pe ruinele fostului spaţiu iugoslav, de exemplu, ar însemna să semeni germenii „purificării etnice” şi să consimţi periodic la decupaje teritoriale şi deplasări de populaţie, la războaie endemice şi drame umane. A accepta această constatare înseamnă totodată ieşirea din logica tratatelor de la Versailles care se va fi reinstalat după „decomunizare”. Dar acest lucru trebuie făcut repede, pentru că exemplul Bosniei este contagios şi ameninţă ansamblul balcanic.

Prin ce să fie înlocuit Versailles-ul, dacă nu printr-o reîntoarcere la însăşi istoria Europei Centrale, printr-o introspecţie danubiană? Or, acest ansamblu cunoaşte de mult multiculturalismul, cu coabitarea paşnică sau conflictuală a comunităţilor de culturi, întruchipată în modul cel mai spectaculos de cosmopolitismul vienez de la începutul veacului. Sînt acele comunităţi ce renasc sub ochii noştri şi aspiră legitim la recunoaşterea unei demnităţi mult timp batjocorite. Această sete de recunoaştere nu poate fi astîmpărată prin simplul recurs la drepturile individuale ale omului; nu este suficient să îi fie garantat fiecăruia dreptul de a beneficia de învăţămînt în limba sa maternă, dacă acest drept nu este însoţit de luarea în consideraţie a identităţii culturale, în special atunci cînd comunitatea trăieşte într-un stat care are o altă limbă şi produce o altă cultură. Dar cum să fie favorizată această diversitate culturală fără a dăuna unităţii statului, în cadrul căruia această diversitate va trebui necesarmente să se exprime?

Răspunsul se găseşte în gîndirea politică şi constituţională aplicată în cadrul imperiului austro-ungar, pe malurile acelei Dunări unde s-a constituit, de la regele slav Samo din secolul al VII-lea, pînă la Împăratul Carol, la începutul secolului XX, o veritabilă comunitate de destin, o Schicksalsgemeinschaft, cum spun germanii. Originalitatea acestei comunităţi de destin ţine de pluralitatea popoarelor de pe cursul Dunării, fluviu care a constituit el însuşi principiul lor de unitate politică, întruchipat mult timp de monarhia Habsburgilor.

Această dialectică danubiană a unului şi multiplului îşi va fi produs propriul său model de organizare politică, departe de universalismul statului naţional; acest model este cel al statului multinaţional, unde existenţa mai multor naţiuni diferite este recunoscută în mod expres, păstrîndu-li-se specificitatea şi încurajîndu-li-se afirmarea de sine. Într-adevăr, începînd cu revoluţiile europene din 1848-49, gîndirea austro-ungară legată de „chestiunea naţională” s-a constituit într-o contribuţie care a sfîrşit prin a deveni o veritabilă teorie a statului multinaţional, preludiu al statului universal, care nu a încetat să fascineze gîndirea germană, indestructibil legată de mitul Sfîntului Imperiu Romano-German.

Astăzi este indispensabilă evocarea acestei gîndiri strălucite, originale şi îndrăzneţ de actuale, în măsura în care ea este purtătoarea unor soluţii adecvate conflictelor naţionale europene, gîndire necunoscută în Franţa, nu atît din cauza obstacolului lingvistic, ci pentru că ea este total opusă modelului francez al statului naţional. Mai presus de toate, statul multinaţional, aşa cum este el conceput de tradiţia politică şi juridică austro-ungară, nu se bazează pe logica teritorială clasică, suport indisociabil al statului-naţiune, ci pe principiul autonomiei personale, care face din apartenenţa la o comunitate naţională un drept individual şi îi conferă respectivei comunităţi drepturi colective. Să ni-i imaginăm astfel pe toţi germanii din Austria, indiferent de regiunea din imperiu în care trăiau, de la Sudeţi la Transilvania: pe baza unei simple declaraţii de naţionalitate a fiecărui cetăţean major înscrisă într-un „cadastru naţional”, puteau constitui o entitate juridică, o asociaţie de persoane, girîndu-şi ei înşişi propriile chestiuni culturale naţionale, în principal cele din domeniul şcolar, prin intermediul unui consiliu ales în mod democratic².

Studiul de faţă este consacrat genezei acestui principiu, promotorilor săi şi modalităţilor sale de aplicare.

Precursorii

Principiul autonomiei personale tinde să opereze într-o regiune eterogenă din punct de vedere naţional, unde trăiesc amestecate mai multe grupuri naţionale, o disociere între teritoriu şi populaţia sa. Locuitorii care doresc se asociază în funcţie de afinitatea lor naţională şi nu de locul de rezidenţă, pentru a-şi administra împreună şi în totală independenţă propriile lor chestiuni naţionale, suveranul teritorial, statul, mărginindu-se la a gira chestiunile comune tuturor naţiunilor. În consecinţă, această autogestiune naţională nu se bazează pe configuraţia geografică a unei regiuni date, ci pe opţiunea  individuală, de unde denumirea de autonomie personală.

Premise

Autonomia personală constituie ea însăşi o faţetă a unui principiu foarte vechi, pentru că provine din dreptul cutumiar germanic: este vorba de sistemul personalităţii legilor. După invaziile barbare, el a permis asigurarea coexistenţei dreptului cutumiar germanic cu dreptul roman timp de mai multe secole, înainte ca sedentarizarea populaţiilor pe teritorii diferenţiate să aibă drept rezultat unificarea dreptului privat.

Ideea avea totuşi să supravieţuiască în Europa Centrală sub forma autoadministrării populaţiilor dornice de a-şi afirma specificitatea, sau a acelor populaţii a căror apartenenţă teritorială nu era de la sine înţeleasă. Saşii din Transilvania ilustrează primul caz: populaţie de origine germanică, aceştia se instalează în Regatul Ungariei în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. În 1486, marele suveran maghiar Matei Corvin, conştient că cel mai bun mijloc de a asigura adeziunea voluntară la unitatea Regatului este de a-i favoriza diversitatea, recunoaşte oficial calitatea de „naţiune” uniunii autonome a saşilor din Transilvania. Această recunoaştere avea să reprezinte unul din fundamentele Constituţiei Transilvaniei din secolul al XV-lea, fondată pe „uniunea celor trei naţiuni” (Unio trium nationum), celelalte două naţiuni fiind respectiv maghiarii şi secuii (şi ei tot de limbă maghiară). Astăzi, configuraţia naţională a Transilvaniei, devenită românească, diferă profund de ceea ce era în secolul al XV-lea, şi revendicînd dreptul la autonomie personală, maghiarii din acest teritoriu nu fac decît să continuie o tradiţie.

Cel de-al doilea caz este ilustrat, în secolul al XVI-lea, de evreii din Polonia. În 1551, regele Stanislav August le acordă o veritabilă cartă de autonomie locală, chiar naţională, care nu cuprindea doar problemele religioase, ci îndeosebi pe cele fiscale. Autonomia personală era foarte convenabilă unei populaţii rurale sau semi-rurale foarte dispersate, şi, în sens mai larg, poporului în diasporă. În această ultimă ipoteză, este de remarcat faptul că numeroase comunităţi evreieşti din Europa Centrală şi-au manifestat pînă în pragul celui de-al doilea război mondial interesul pentru o formulă care le permitea să îşi concilieze propria identitate cu loialitatea statală. Fără nici o îndoială, aceasta explică la evreii maghiari şi polonezi atracţia redusă faţă de sionismul lui Theodor Herzl.

De asemenea, în ambele cazuri, grupurile menţionate dispuneau de instituţii centrale şi locale ale căror competenţe depăşeau cu mult simplele chestiuni religioase, ajungînd pînă la probleme de justiţie, învăţămînt şi opere de binefacere. Aceasta ar fi suficient pentru a considera că avem de-a face cu adevărate organizaţii de grupuri naţionale.

Analogia religioasă

Principiul autonomiei personale, istoriceşte vorbind, este, înainte de toate, de natură religioasă. Exemplul cel mai semnificativ ne este furnizat de Imperiul Otoman unde funcţiona sistemul millet-ului. Acest sistem cunoştea organizarea comunitară, pe bază confesională, a plătitorilor de tribut, dhimmi, adică necredincioşii, creştini sau evrei, dispunînd de propria lor ierarhie religioasă şi tribunale proprii. De fapt, millet-ul nu este altceva decît aplicarea strictă a concepţiei juridice musulmane în care dreptul nu se distinge de religie.

În fapt, islamul nu este doar o religie, ci totodată o societate, mai exact o comunitate (Umma), a cărei legătură cu Dumnezeu constituie baza unităţii tuturor credincioşilor. Aceasta explică de ce Coranul este în acelaşi timp un cod religios şi juridic, şi de ce musulmanul posedă un statut personal care derivă din acesta şi cu care el se identifică. Acest statut nu se aplică decît credincioşilor şi nu ansamblului indivizilor care locuiesc în acel teritoriu; totodată, acest statut îi este propriu musulmanului oriunde acesta poate practica islamul (Dar el Islam). De aici provine confuzia originară între naţionalitate şi religie şi faptul că statutul personal se schimba odată cu religia, atît în privinţa dreptului privat (starea şi capacitatea persoanelor), cît şi a dreptului public şi accesului la tribunale. Astfel putem considera, de exemplu, regimul Capitulaţiilor, aceste tratate internaţionale care reglau situaţia celor proveniţi din statele „occidentale”, rezidenţi în principal în Imperiul Otoman, ca o aplicare a principiului personal: tocmai pentru că dreptul musulman este exclusiv legat de religia din care provine, consulii francezi, în special cei din Turcia, s-au bucurat pînă în 1923 de un vast privilegiu de jurisdicţie — civilă, comercială şi penală — asupra propriilor lor cetăţeni.

Fireşte, acordarea unui statut personal diferenţiat pentru dhimmi este prin chiar natura sa inegalitară, dar este la originea păstrării unei veritabile conştiinţe naţionale în cazul foştilor supuşi ai Imperiului, cum o dovedeşte încă şi astăzi devoţiunea ortodoxă a grecilor şi sîrbilor. În acelaşi timp, popoarele habsburgice îşi fondau apartenenţa naţională pe un ataşament teritorial foarte puternic, care se va exprima odată cu „Kronländer” sau statele Coroanei, cele cinci ţări ereditare care constituiau Imperiul Austriac: ţările Coroanei Sfîntului Ştefan (Ungaria), cele ale Coroanei Sfîntului Wenceslas (Boemia), Galiţia şi Bucovina, provenite din împărţirea Poloniei în secolul al XVIII-lea, şi ţările Regatului trialist al Croaţiei, Slavoniei şi Dalmaţiei, pe lîngă teritoriile ereditare propriu-zise ale Habsburgilor. Avem de-a face aici cu un factor de diferenţiere foarte actual al popoarele balcanice.

În lumina acestor antecedente, nu este deloc surprinzător că promotorii autonomiei personale au început prin a se referi la religie.

„Tocqueville-ul maghiar”

Unul dintre primii gînditori politici moderni care au evocat acest aspect, chiar dacă evocarea sa a însemnat respingerea acestuia, a fost baronul maghiar József Eötvös (1813-1871), liberal luminat, gînditor politic înzestrat, şi efemer ministru al primului guvern constituţional al Ungariei în primăvara anului 1848. În această triplă calitate, el îşi va face cunoscută concepţia asupra principiului naţionalităţilor, încuviinţat de Metternich în 1848, şi care cu acea ocazie a ajuns să zguduie puternic imperiul danubian. Ungaria, în special, a fost cît pe ce să-şi constituie propriul său stat-naţional.

Autorul „Influenţei ideilor dominante din secolul al XIX-lea asupra statului” — reeditată de curînd la Budapesta — este prea lucid pentru a nu lua în considerare dinamica principiului naţionalităţilor şi pentru a nu recunoaşte legitimitatea dreptului popoarelor de a avea propriul lor stat naţional. Totodată, prea moderat pentru a nu lua în calcul că efectele devastatoare ale principiului naţionalităţilor trebuie limitate, cu riscul de a răsturna  ordinea europeană a Congresului de la Viena, şi că trebuie să se evite cu orice preţ dezmembrarea statelor. Altfel spus, principiul naţionalităţilor nu se poate realiza decît în cadrul entităţilor istorico-politice existente, al vechilor naţiuni nobiliare. Exces de moderaţie sau luciditate premonitorie? În orice caz, nu este decît de admirat spiritul de anticipaţie al acestui baron liberal maghiar — de altfel unul dintre artizanii instaurării dualismului monarhic austro-ungar în urma compromisului din 1867 —, interogîndu-se asupra limitelor dreptului popoarelor în numele legitimităţii statului.

Însă cum să eviţi ca această confruntare dintre naţionalităţi şi stat să nu ducă la  dislocarea vechilor structuri politice, cum să rezolvi această contradicţie redutabilă?

Definind naţionalitatea, apartenenţa la o comunitate naţională ca un drept individual, juriştii ar vorbi de un drept public subiectiv. Aici apare analogia religioasă: în opera sa majoră asupra acestui subiect, Problema naţionalităţilor (1865), cel pe care compatrioţii îl numesc „Tocqueville-ul maghiar” va demonstra că, la fel cum alegerea unei religii este o problemă de opţiune individuală, tot aşa problema naţională trebuie să depindă doar de liberul arbitru; la fel ca şi apartenenţa confesională, apartenenţa naţională nu trebuie să influenţeze raporturile cetăţeanului cu statul. În fond, transformarea chestiunii naţionale într-o libertate fundamentală face parte din procesul de laicizare a statului: ca şi religia, naţionalitatea trebuie detaşată de sfera de atracţie statală, în schimbul garantării dreptului individual, egal pentru toţi, de a-şi alege propria naţionalitate.

Miza demersului lui Eötvös se înţelege mai bine, dacă luăm în considerare faptul că în Ungaria naţiunea însemna limba: paralel cu garantarea pentru fiecare a unui drept exclusiv la limba sa maternă, el înţelegea şi să asigure statului limba sa proprie, o limbă administrativă şi de comunicaţie. În cele din urmă, în faţa dinamicii centrifuge a principiului naţionalităţilor, este vorba despre întărirea unităţii statului prin egalitatea drepturilor, inclusiv cele naţionale, ale tuturor cetăţenilor. Aici se opreşte contribuţia lui Eötvös la definirea principiului personalităţii. Mult prea grijuliu faţă de unitatea naţională, ceea ce l-a determinat în mod logic să ridice limba maghiară la statutul de limbă de stat, el nu avea să meargă pînă la a face din ea substanţa autonomiei naţionalităţilor din Ungaria.

Trebuia să vină sfîrşitul secolului al XIX-lea şi resurgenţa tensiunilor naţionale în sînul Monarhiei Dualiste pentru ca pasul să fie făcut, la instigarea social-democraţilor austrieci.

Karl Renner sau naţiunea înţeleasă prin drept

Revine „Lumea de ieri”, atît de dragă lui Stefan Zweig. De la risipirea certitudinilor comuniste, nostalgia vieneză ne frămîntă din nou. Din nou, Viena îşi regăseşte destinul danubian în acelaşi timp cu spiritul Jugendstil. Nu există nici un domeniu al activităţii spirituale care să nu fi fost atins, prin această extraordinară întîlnire a atîtor talente unice, de ceea ce numim de atunci, „modernitate vieneză”. Gîndirea politică şi juridică şi-au avut Mahler-ii şi Musil-ii proprii, şi alţi Freud. Între altele, cea care a prins contur sub denumirea de austro-marxism. Apărută în 1907, expresia desemnează foarte bine particularitatea unei gîndiri, născută, deloc întîmplător, în creuzetul vienez, pe care am greşi dacă am reduce-o la simpla dimensiune ideologică. Vom propune ca exemplu acel cosmopolitism juridic despre care Ruth Beckermann afirma cu justeţe că „austro-marxismul intelectual şi mesianic… la fel ca psihanaliza şi sionismul, a apărut în timpul crizei de identitate specifică evreilor vienezi de la sfîrşitul secolului”³.

Omul şi opera sa

Totul începe la Congresul Partidului Social-Democrat austriac, care a avut loc la Brünn, între 24-29 septembrie 1899, în urma căruia a fost adoptat un program în cinci puncte în vederea transformării Austro-Ungariei într-un stat democratic federativ de naţionalităţi (Nationalitätenbundesstaat). Viitorul stat urma să se bazeze pe principiul autonomiei naţionale, în virtutea căruia ţările istorice ale Coroanei (Kronländer) vor fi înlocuite de corporaţii de auto-administraţie naţională (Selbstverwaltungskörper) dotate cu organe reprezentative alese prin sufragiu universal direct şi constituite în funcţie de principiul personalităţii.⁴ Se regăseşte aici marca programului partidului social-democrat sloven, care stipula: „decupajele teritoriale nu au decît un caracter pur administrativ şi nu au nici o influenţă asupra situaţei naţiunilor”.

Puţin după aceasta apărea, sub pseudonimul Synopticus, un opuscul de 40 de pagini, „Stat şi naţiune”, ce va fi în curînd îmbogăţit, în 1902, de data asta sub pseudonimul Rudolf Springer, cu o carte mai substanţială, „Lupta naţiunilor austriece pentru stat”, care avea să atragă mînia lui Stalin, uns specialist bolşevic în chestiunea naţională, în virtutea heterodoxiei sale marxiste. Pe numele său adevărat Karl Renner, autorul cărţii, născut în anul 1870 în Moravia, era în acel moment funcţionar imperial, mai precis bibliotecar la Parlamentul din Viena. Interesul său pentru problemele etnice ale Monarhiei Dualiste era legat de serviciul său militar, armata austro-ungară fiind atunci o vitrină a multinaţionalităţii Imperiului. Aceasta l-a incitat pe acest fiu al unor ţărani modeşti să urmeze studii de drept la Universitatea din Viena, studii pe care şi le-a finanţat angajîndu-se ca perceptor în sînul înaltei societăţi vieneze. Această experienţă l-a deschis unor probleme sociale şi astfel, juristul din el, ajuns în contact cu marxismul, a fost completat de un teoretician şi un sociolog al dreptului.

De-a lungul vieţii sale, s-a convins că dreptul poate să fie un instrument puternic de transformare socială atîta timp cît este mînuit de un stat democratic investit de socialism, care reglează tensiunile societăţii. Adept al logicii inductive, el concepea dreptul ca un instrument raţional al progresului societăţii şi adăuga marxismului o gîndire juridică ce îi lipsea acut.

Dacă prin pozitivismul şi juridismul său, Karl Renner este un reprezentant al acelei şcoli austriece de drept excesiv dominată de figura lui Hans Kelsen, el se află la antipodul logicii abstracte a autorului „Teoriei pure a dreptului”, a cărui influenţă este considerabilă la ora actuală în Franţa. Pentru Renner, dreptul este reflexul situaţiilor politice, economice şi sociale; din acest punct de vedere, dreptul este legat de o serie de imperative, de scopuri politice: dreptul ca imperativ, şi de aici, în accepţiunea de mijloc, un instrument politic. Dreptul şi politica sînt într-o situaţie de interdependenţă. La polul opus, pentru Kelsen, promotor ardent al piramidei ierarhizate a normei juridice şi artizan al controlului constituţionalităţii legilor, realitatea politică şi dreptul politic nu au nimic de-a face unul cu celălalt: politica exprimă o judecată de valoare, un proiect, pe cînd dreptul este neutru şi lipsit de proiect. Această opoziţie de principii nu-l va împiedica pe Karl Renner, devenit primul cancelar al primei Republici austriece în 1918, să-l însărcineze pe Kelsen cu pregătirea unei constituţii. Demersul lui Kelsen corespundea foarte bine ideii de tabula rasa, necesităţii de a crea ex nihilo un sistem politic şi juridic nou după prăbuşirea monarhiei austro-ungare⁵.

Bazîndu-se pe programul social-democrat al naţionalităţilor, de la Brünn, Synopticus, alias Rudolf Springer, era în măsură să formuleze cel dîntîi o teorie completă de organizare politică a statului multinaţional pe baza principiului autonomiei personale, destinată special Austro-Ungariei. Această teorie va fi preluată integral de cel mai cunoscut, în Franţa, lider al social-democraţiei austriece, Otto Bauer, a cărui operă amintită, apărută în 1907, nu a fost tradusă în franceză decît în 1987.

Pentru Otto Bauer, fidel gîndirii marxiste ortodoxe, dreptul este un mijloc şi nu un scop în sine. Militant şi tactician, Otto Bauer nu va întîrzia să se ralieze dreptului popoarelor de a dispune de ele însele atunci cînd destinul Habsburgilor va fi împlinit. Spre deosebire de el, Karl Renner este mai întîi un teoretician şi un strateg, un jurisconsult talentat răpit dreptului constituţional şi sociologiei dreptului, dar şi un actor politic de prim rang, artizan al guvernămîntului coaliţiei, de două ori cancelar, în 1918 şi în 1945, şi primul preşedinte al celei de-a doua Republici austriece, pînă la moartea sa în 1950. Deşi era un social-democrat convins, problema esenţială a vieţii sale a constituit-o chestiunea naţională, statul supranaţional sau al naţionalităţilor, în antiteză cu statul naţional, probleme care se bucură de o formidabilă actualitate la ora integrării europene. Într-o operă postumă apărută în 1964 „Naţiune, mit şi realitate”, el se face avocatul marilor ansambluri economico-politice, în aşteptarea organizării politice universale, statul mondial, pe care el îl numea „Ecumenul”. Dovada subordonării angajamentului său politic, proiectului său esenţial apare de asemenea într-o operă apărută în anul dezmembrării Austro-Ungariei, unde îşi trasa ca sarcină „stabilirea conceptului juridic de naţiune, iniţial în cadrul restrîns al statului multinaţional şi astfel, prefigurarea viitoarei ordini naţionale a universului”⁶.

Este timpul să se facă dreptate unei gîndiri puternice şi fecunde, necunoscută totuşi în Franţa. Această necunoaştere se explică întrucîtva prin faptul că opera sa nu a apărut decît în limba germană, cu excepţia magistralei sale lucrări de sociologia dreptului, „Les Institutions de droit privé et leurs fonctions sociales” (Instituţiile de drept privat şi funcţiile lor sociale, n. red.), tradusă în limba engleză în 1949. Însă mult mai fundamentată este explicaţia că acest arhitect al statului multinaţional a opus un alt model de organizare politică a statului pretinsului universalism al statului-naţiune, atît de drag tradiţiei politice franceze.

Teoria statului multinaţional

În primul rînd, este vorba de o critică implacabilă a statului naţional, guvernat după principiul majoritar, în care relaţiile dintre stat şi naţiune se ordonează în funcţie de concepţia „atomist-centralistă”, după care indivizii sînt izolat dezarmaţi în faţa statului centralizat şi a braţului său secular, administraţia. Însă nu e doar atît: întregul stat naţional se confundă cu un teritoriu mărginit de frontiere, unde domneşte legea celui mai tare, legea majorităţii populaţiei, a grupului naţional dominant. Iată de ce egalitatea şi libertatea politică, deşi revendicate de democraţia majoritară clasică, nu vor putea fi atinse decît în cadrul unei federaţii multinaţionale.

Apare aici principiul personalităţii, care conduce la o separare netă între naţiune şi stat şi îl consideră pe individ prin prisma sa naţională, prin cultura care îi clădeşte identitatea. Constatînd că naţiunile au tendinţa din ce în ce mai accentuată de a se confunda cu teritoriul statal (exod rural, imigraţie, etc.), Karl Renner estimează că este bine, în consecinţă, ca ele să fie detaşate de suportul teritorial şi să fie constituite sub formă de asociaţii de persoane care şi-au ales în mod voluntar apartenenţa naţională. Juristul din el adaugă că naţiunea trebuie înţeleasă de acum încolo ca o entitate, ca o unitate juridică. Statului naţional conceput de Revoluţia Franceză din 1789, care nu cunoaşte decît individul atomizat şi universalitatea cetăţenilor, i se opune statul multinaţional, unde naţiunea, recunoscută juridic prin constituţie, intervine ca un corp intermediar între stat şi individ, căruia i se acordă astfel o existenţă naţională.

În plus, această instituţie juridică a naţiunii nu provine din statul central, ci din ceea ce Karl Renner numeşte dreptul la autodeterminare (Das Selbstbestimmungsrecht), adică dreptul liber de a dispune al fiecăruia: la baza naţiunii juridice se află o declaraţie individuală de apartenenţă naţională, la fel cum adeziunea religioasă este o problemă ce ţine de conştiinţa individuală. Departe de determinismul naţional al pămîntului sau al sîngelui, „depinde de individ să stabilească în ce limbă doreşte să-şi primească drepturile din partea statului”⁷; de aici încolo, el nu va mai fi închis într-un cadru naţional prestabilit, el este artizanul propriului său destin naţional.

Trebuie remarcat faptul că acest drept individual la autodeterminare nu se confundă cu principiul naţionalităţilor în forma sa radicală de principiu de constituire a statelor — o naţiune, un stat; din contră, el apare ca un principiu de organizare internă a statului. Schimbarea de perspectivă este fundamentală: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, care era pînă acum apanajul exclusiv al dreptului internaţional public, devine acum principiul unui nou contract social a cărui auto-limitare este însoţită de garanţii constituţionale în cadrul statului multinaţional. Independenţei naţionale, fondatoare a statului-naţiune, i se substituie autonomia naţională, în care dreptul popoarelor de a dispune de ele însele este exercitat chiar în interiorul statului, în funcţie de un drept de opţiune individual. Dar cum să organizezi acest drept individual la apartenenţă naţională, un veritabil drept public subiectiv?

Karl Renner propunea divizarea Austriei în „asociaţii naţionale” care urmau să reunească toţi indivizii de aceeaşi naţionalitate, plecînd de la o declaraţie liberă a fiecărui cetăţean major, indiferent de locul său de rezidenţă, într-un „cadastru naţional”. Un asemenea demers nu se reduce la formalismul anodin al unei activităţi oarecare de recensămînt. Din contră, demersul permite constituirea grupului naţional unit astfel într-o „corporaţie de drept public”, într-o persoană juridică cu instituţii şi competenţe. Acesta este al doilea aspect al sistemului elaborat de viitorul cancelar al Austriei, căruia îi conferea un răsunet de excepţie, din moment ce acest sistem trebuia să definească un nou raport al naţiunii cu statul: „Constituirea naţiunii ca persoană juridică, în special ca unitate corporativă de drept public este prealabilă oricărei ordonări a raporturilor naţionale şi este postulatul ce stă la baza întregii arhitecturi a naţiunii”⁸. Această noţiune de instituţie corporativă de drept public, care exprimă noul raport al naţiunii cu statul, era foarte la modă în doctrina dreptului public la începutul secolului, atît în Germania, cît şi în Franţa.

În ţara noastră (Franţa n. red.), influentul decan al facultăţii de drept din Toulouse, Maurice Hauriou, s-a făcut promotorul acestei noi noţiuni, pornind de la o reflecţie asupra celei mai bune modalităţi de încadrare a individului în societate, de conciliere a interesului particular cu cel general, într-un cuvînt, de naştere a acelei fiinţe raţionale atît de visate de Revoluţia din 1789, cetăţeanul. Faimoasa lege din 1901 asupra dreptului de asociere provine din această reflecţie de ansamblu. În acest sens, o instituţie corporativă de drept public desemnează o grupare de indivizi fără o referire teritorială specială, grupaţi în jurul unui ţel comun. Această grupare se constituie prin urmare în funcţie de principiul personalităţii. În sens mai larg, autonomia personală este un aspect al autonomiei instituţiilor sociale, un fel de întruchipare a unui civism colectiv, din moment ce reuneşte individualităţi dispersate în funcţie de un proiect comun. Şi aici este subînţeles principiul religios...

Începînd din momentul cînd naţiunile se constituie din punct de vedere juridic pe baza autonomiei personale, devin ele însele asociaţii de indivizi. Ca urmare, ele îşi pierd evident referinţa teritorială. În decursul aceluiaşi proces, ele îşi pierd, de asemenea, referinţa statală, pentru că nu există un stat fără un teritoriu. Aceasta reprezintă aspectul cel mai îndrăzneţ, aproape provocator, al gîndirii lui Renner, această separare a statului şi a naţiunii născute din formarea de corporaţii naţionale de drept public. Or, începînd din 1789, doctrina franceză a dreptului public, ca şi, pe altă filieră, doctrina germană, (Hegel obligă!), ne învaţă, odată cu Carré de Malberg, reprezentantul său cel mai ilustru, că „există o identitate între naţiune şi stat, în sensul că statul nu poate fi decît personificarea acesteia” ⁹. Evident principiu de legitimare a statului, naţiunea nu se pierde în stat, şi nu se va constitui într-un ecran între individ şi stat, motivînd unicitatea poporului pe care statul îl întruchipează şi căruia îi pretinde un ataşament etern. În acest sens, ruptura operată de juristul austriac cu tradiţia franceză se găseşte materializată în „personificarea” naţiunii, recunoaşterea, în profitul ei, a calităţii de personalitatea juridică. Datorită acestui lucru, corporaţia naţională se vede înzestrată cu un ţel propriu, diferit atît de cel al fiecăruia dintre membrii săi, cît şi de cel al statului. Acest ţel este de a-şi menţine identitatea, de a-şi păstra conştiinţa de sine. Urmează o distribuire a sarcinilor între naţiunea dezetatizată, detaşată de stat, şi stat: statului multinaţional, garant al unităţii politice în suveranitatea sa teritorială exclusivă, îi revine gestiunea comună a afacerilor politice — apărarea, economia şi finanţele, relaţiile externe; iar naţiunii corporative subordonate statului îi revine gestiunea autonomă a afacerilor naţionale. Aceasta este, cu siguranţă, o logică federală, dar foarte diferită de ceea ce ne învaţă în acest sens dreptul constituţional clasic.  Federalismul despre care este vorba aici, se exprimă oarecum la bază şi face să coexiste principiul teritorial, cu care se identifică interesul statal general, şi principiul personal, el însuşi parte a intereselor comunitare naţionale.

Însă în ce constau aceste interese naţionale rezervate asociaţiilor de indivizi (Personenkörperschaft)? Care este natura acestor chestiuni naţionale şi principiul lor de diferenţiere faţă de afacerile statale? Pentru Renner, chestiunile naţionale sînt sinonime chestiunilor culturale, interesele comunitare naţionale sînt de natură culturală: ele se referă la limbă, religie, păstrarea tradiţiilor istorice, într-un cuvînt la tot ceea ce structurează identitatea unei comunităţi şi suscită dorinţa de a pereniza această identitate.

Să nu uităm că autorul este din Moravia şi că este de origine germană: pentru el naţiunea este limba. Este vorba aici de concepţia germană a naţiunii, acea „Kulturnation” a lui Herder, care este ideea centrală a autonomiei naţionale şi o face să apară ca o comunitate de cultură (Kulturgemeinschaft). Dar,  — încă o îndrăzneală —, această teorie etnică a naţiunii nu exclude teoria electivă franceză şi nici principiul naţionalităţilor, pentru că se ştie că Renner face din dreptul la naţionalitate un drept individual. Îndrăzneala constă în încercarea de a face o sinteză între cele două concepţii moderne principale asupra naţiunii, integrînd, la fel ca Eötvös, dar în funcţie de obiective diferite, principiul naţionalităţilor — un stat, o naţiune — modelului politic al statului multinaţional.

Convins că deflagraţia naţionalitară este înainte de toate rezultatul tendinţei spre universalism a statului naţional sprijinit pe dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, Renner înţelege să depolitizeze problema naţională, reducînd-o la dimensiunea sa culturală care, în concepţia sa, este singurul mijloc de a concilia unitatea statală cu diversitatea culturilor naţionale. Aceasta cere, după cum scrie Otto Bauer, „o constituţie care să ofere fiecărei naţiuni puterea de a-şi dezvolta cultura proprie”¹⁰. De aici provine principiul autonomiei culturale naţionale care este, de fapt, sinonimul autonomiei personale. Aceasta este, aşadar, arhitectura statului multinaţional.

Pentru a da viaţă proiectului său, juristul morav va descrie cu grijă şi minuţiozitate organizarea instituţională şi politică a viitoarei Austrii multinaţionale: acesteia îi consacră jumătate din opera sa din 1918 — „Dreptul naţiunilor la autodeterminare”. Bineînţeles, acest proiect pentru Austria dovedeşte astăzi existenţa multor idei ce ţin de domeniul utopiei. Cu toate acestea, este un prilej să examinăm cîteva formule, nu lipsite de asperităţi, ce ne oferă idei referitoare la competenţele şi instituţiile corporaţiilor naţionale autonome.

În primul rînd, acest drept public subiectiv prin care se exprimă apartenenţa naţională semnifică în mod global dreptul de a participa la cultura naţională şi datoria de achitare a taxei financiare prin impozit. În al doilea rînd, prin constituirea naţiunii într-o persoană morală de drept public, se poate dovedi avantajul decisiv al sistemului autonomiei personale, cu garanţii jurisdicţionale de care membrii săi pot beneficia individual şi colectiv. Acestora li se recunoaşte astfel dreptul de a-şi face respectată şi de a-şi proteja identitatea naţională în faţa tribunalelor, atît în faţa membrilor unei alte naţiuni, cît şi a unei alte naţiuni ca atare, adică în calitate de persoană morală de drept public.

Sistemul autonomiei personale ajunge să rezolve aici o contradicţie care, după cum s-a văzut, explică detaliat limitele dreptului internaţional în materie de protecţie a minorităţilor naţionale şi care se bazează pe dialectica drepturi individuale-drepturi colective. Într-adevăr, dreptul la autonomie naţională este în acelaşi timp un drept individual, pentru că el deschide accesul spre autonomie; dar este de asemenea un drept colectiv, în măsura în care comunitatea naţională pe care o reuneşte există ca atare şi nu se reduce la o sumă aritmetică a indivizilor care o compun. Naţiunea deţine un drept imprescriptibil la păstrarea propriei sale identităţi, şi din această cauză i se atribuie personalitate juridică. În această calitate, ea poate acţiona direct în faţa tribunalelor pentru a-şi valorifica propriile drepturi „naţionale”, la fel cum o asociaţie sau un sindicat are dreptul de a apăra interesele colective ale membrilor săi. Statul naţional concepe libertatea religioasă sau lingvistică ca fiind un drept exclusiv individual, în vreme ce statul multinaţional face din aceste libertăţi un criteriu al existenţei colective a naţiunilor, revendicîndu-şi dreptul la identitate culturală. Se valorifică astfel apartenenţa multiplă a individului, universalitatea drepturilor fundamentale ale omului, precum şi diversitatea culturală a omului „concret”. S-a demonstrat că recunoaşterea naţiunilor este perfect compatibilă cu menţinerea echilibrului politic al statului, dacă constituţia organizează modalitatea lor de a coexista.

Şi în acest caz, Renner va încerca să detalieze funcţionarea concretă a raporturilor din cadrul unei organizaţii instituţionale complexe şi sofisticate: sistemul naţional propus noului stat multinaţional austro-ungar făcea posibilă coexistenţa unor districte (Kreise) cu populaţie naţională omogenă, unde administraţia naţională trebuia să coincidă cu cea statală şi a unor districte cu populaţie mixtă, unde ar fi funcţionat sistemul districtului dublu, pe de o parte cu un consiliu de district şi pe de altă parte cu corporaţii de autoadministraţie naţională ale cărei competenţe s-ar fi limitat la problemele culturale. Unitatea teritorială de bază pentru aplicarea principiului autonomiei personale, districtul, trebuia să înlocuiască fostele ţări ale Coroanei (Kronländer), bazate pe statele istorice. Fiecare district urma să fie administrat de un consiliu ales prin sufragiu universal direct, iar la nivel înalt, de un consiliu naţional, o adunare reprezentativă a fiecărei naţiuni. În fine, consiliile naţionale trebuiau să voteze, la rîndul lor, reprezentanţi care urmau să formeze un consiliu consultativ federal pe lîngă cancelar.

Bineînţeles, această schemă instituţională a rămas la stadiul de proiect, din cauza dezmembrării Austro-Ungariei, în 1919. Însă se ştie că, în ciuda invocării principiului naţionalităţilor, Monarhia Dualistă a născut, paradoxal, prin intermediul principiului său fondator: ideea multinaţională. Astfel, minorităţile naţionale, închise în noile frontiere statale ale Europei Centrale, se vor orienta spre principiul personalităţii, fie pentru a găsi în el refugiu şi protecţie, fie pentru a atenua despărţirea de patria mamă, cum este cazul maghiarilor, şi a salva comunitatea de cultură originară. În 1919, dar şi astăzi.

Destinul autonomiei personale

Veleităţi

Administraţia imperială nu a rămas indiferentă la ideile lui Karl Renner, deşi ele fuseseră agitate în sînul mişcării social-democrate. Este adevărat că promotorul lor  avea în vedere tocmai salvarea statului multinaţional, însă într-un cadru reînnoit unde se va fi păstrat totodată leadership-ul cultural german în „Mitteleuropa”. În plin război de altfel, Renner adera la ideea fuzionării, într-un mare spaţiu politic şi economic supranaţional, anticipat şi de către Friedrich Naumann, a imperiilor german şi austro-ungar, într-un fel de Commonwealth în centrul Europei, după modelul britanic al epocii. În aceste condiţii şi dată fiind urgenţa situaţiei, statul multinaţional urma să reprezinte cel mai mic numitor comun, atît în anturajul Împăratului, cît şi pe lîngă creştin-socialii de felul teologului Seipel sau Heinrich Lammasch, profesor de drept internaţional şi ultimul cancelar al Habsburgilor, care înţelesese că salvarea monarhiei nu putea veni decît din partea statului supranaţional, a unei libere asocieri a naţionalităţilor: „La fel ca statele naţionale pure, statul supranaţional, provenit din istorie, îşi are deplina sa justificare, în măsura în care asigură diferitelor popoare posibilitatea de a-şi dezvolta calităţile şi împiedică exploatarea unui popor de către altul” ¹¹.

Este adevărat că sistemul autonomiei personale a fost parţial introdus în Moravia, între 1905-1906, cînd cehii şi germanii au stabilit un compromis graţie căruia a putut funcţiona cadastrul naţional, însă numai în scopuri electorale. Într-adevăr, cadastrul furniza materia primă pentru circumscripţiile naţionale cehe şi germane, în mijlocul cărora electorii îşi votau reprezentanţii în cele două camere naţionale ale Dietei din Moravia. Ca o consecinţă a succesului său, acest compromis va fi extins la chestiunile şcolare, fiecare naţionalitate văzîndu-şi astfel recunoscută limba maternă în desfăşurarea învăţămîntului, un veşnic măr al discordiei. Compromisul din Moravia nu va rămîne fără urmări: mai întîi în Bucovina, unde în 1910, germanii, polonezii, rutenii, românii şi evreii vor ajunge la un acord electoral similar. Este un exemplu izolat, însă edificator pentru scurta ceremonie cosmopolită din acest teritoriu care este azi împărţit între România şi Moldova (de fapt, Ucraina, n. red.), exemplu care ne face să retrăim cu plăcere amintirile lui Gregor von Rezzori, cu nostalgia „zăpezilor de odinioară”¹²... În continuare, în Galiţia, unde polonezii şi rutenii îşi propuneau în iulie 1914 să recurgă la modalităţile compromisului din Moravia în speranţa de a depăşi propriul lor diferend. Însă era deja prea tîrziu: războiul ameninţător purta în el egocentrismul naţional.

Totuşi, principiul personalităţii nu va apune odată cu Austro-Ungaria, deşi teoreticianului său, devenit cancelar al micii Austrii republicane, redusă la versiunea sa germană i-a revenit rolul însoţit de către Lammasch de a încheia socotelile Habsburgilor la Saint-Germain. Să nu vedem totuşi în aceasta un „vicleşug al istoriei” pentru că, fidel statului supranaţional, federal sau Staatenstaat, el a apărat cu tărie ideea de Anschluss, chiar în numele principiului naţionalităţilor, ceea ce aliaţii i-au refuzat categoric: Germania învinsă nu putea ieşi totuşi din război mai mare decît era în 1914.

Pe de altă parte ungurii, traumatizaţi de dezmembrarea ţării lor la Trianon — două treimi din Ungaria istorică —, şi-au amintit de Eötvös şi şi-au dat seama că principiul autonomiei personale le permitea să atenueze efectele mecanice ale decupajelor teritoriale, păstrînd legăturile culturale cu foştii lor concetăţeni, minorităţile maghiare ale statelor limitrofe. Astfel, la 20 februarie 1920, delegaţia ungară supunea Conferinţei de Pace un proiect de tratat al minorităţilor cu referire la autonomia personală, vizîndu-i pe sîrbi, croaţi şi sloveni, şi de asemenea pe români, cehoslovaci şi austrieci. Cetăţenii unguri aparţinînd unei minorităţi etnice ar forma colectiv o persoană juridică ce posedă autonomie culturală. Această organizare urma să fie extinsă şi asupra bisericilor, care puteau să-şi taxeze enoriaşii cu contribuţii, în maniera impozitelor publice. Dimensiunea strategică a proiectului era evidentă: era vorba, înainte de toate, de o invitaţie adresată vecinilor pentru a face acelaşi lucru în privinţa minorităţilor lor maghiare. Bineînţeles, acest proiect nu a fost luat în considerare, pe de o parte pentru că provenea din tabăra învinşilor, iar pe de altă parte pentru că însuşi cuvîntul de autonomie naţională producea cele mai mari temeri pentru stabilitatea cartografiei Europei Centrale, pe care „experţii” de la Versailles tocmai o concepuseră. Aceasta nu va împiedica guvernul ungar să recidiveze, îndată după cel de-al doilea război mondial, după ce fusese convins de Aliaţi de restabilirea frontierelor de la Trianon: la 30 august 1946, delegaţia ungară depunea la Secretarul General al Conferinţei de la Paris un proiect de tratat — analog celui precedent — de protecţie a minorităţilor, care ar fi urmat să fie încheiat între membrii permanenţi ai Consilului de Securitate ONU plus Ungaria, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. În acest proiect, guvernul ungar preconiza cea mai largă autonomie teritorială şi personală, cu control internaţional la faţa locului şi sub jurisdicţie internaţională, precum şi cu drept de recurs al minorităţilor pe lîngă Consiliul de Securitate ONU. Acest document original, care ar putea inspira chiar şi astăzi acţiunile internaţionale în favoarea minorităţilor, a rămas, şi de acea dată, fără ecou. Depinde cine sînt cei puternici şi cine cei slabi…

Astfel, începînd din 1919, principiul personalităţii s-a impus ca o soluţie necesară în materie de protecţie minoritară. Pentru că nu şi-au găsit o soluţie teritorială într-un viitor apropiat, minorităţile naţionale, multiplicate de crearea de noi state şi retrasarea frontierelor — în numele principiului naţionalităţilor! — au transformat autonomia personală în principala lor revendicare, atît cu ocazia primei Conferinţe a minorităţilor naţionale din Europa, care s-a ţinut la Geneva în octombrie 1925, cît şi la Congresul minorităţilor naţionale, desfăşurat tot la Geneva, în august 1926. Numai că învingătorii europeni ai Marelui Război erau aceiaşi cu cei care „inventaseră” statul-naţiune şi promulgaseră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele în forma sa mesianică. Franţa şi Marea Britanie puteau fi de acord cu cîteva măsuri de protecţie pentru cetăţenii minoritari, ceea ce însemna suma aritmetică a persoanelor care aparţineau minorităţilor naţionale, însă nu puteau favoriza unitatea juridică constituită de colectivitatea minoritarilor.

Cu toate acestea, au existat cîteva iniţiative în favoarea principiului personalităţii care s-au strecurat în interstiţiile intereselor geopolitice şi strategice ale puterilor europene. Două dintre acestea au fost consacrate prin dreptul pozitiv, adică prin legi aplicabile, chiar dacă durata lor de aplicare a fost scurtă. Aceste iniţiative au pornit din statele baltice, mai precis din partea Lituaniei şi a Estoniei. Înainte de aceasta, la 3 ianuarie 1918, Rada centrală ucraineană — Adunare Naţională constituită după abdicarea ţarului Nicolae al II-lea —, recunoscuse dreptul la autonomie naţională personală populaţiilor ruse, evreieşti şi poloneze. Se regăsea în acest act influenţa tezelor partidului socialist-sionist, Poale-Sion, fondat în 1905 de către un socialist evreu din Rusia, Ber-Borochov, a cărui idee era să se acorde autonomie personală tuturor minorităţilor evreieşti din Europa Centrală şi de Est.

Lituania nu era recunoscută ca stat de către comunitatea internaţională la data Conferinţei de Pace. Ea a fost invitată pentru a semna o declaraţie cu privire la protecţia minorităţilor care reproducea tratatele minoritare la care guvernul său a consimţit tardiv şi împotriva voinţei sale, în 1922, ferindu-se să confere acestei declaraţii putere de lege. Trebuie spus că situaţia politică a ţării era cît se poate de haotică, în ciuda unei Constituţii democratice promulgate în 1922. Pulsiunile autoritare erau irezistibile şi noul stat urma să se abandoneze fascismului din 1926. Într-un asemenea context, remarcabil este faptul că comunităţile evreieşti din Lituania au putut să se reunească după principiul personal, în virtutea unei legi speciale din 10 ianuarie 1920. Însă observînd de aproape competenţele acestor comunităţi, uniunea lor prezenta mai degrabă caracterul unor asociaţii de drept privat. De altfel, Consiliul Naţional care întruchipa această uniune era el însuşi un organism  lipsit de orice bază legală. Această tentativă nu va putea rezista antisemitismului virulent care în Lituania, ca şi în alte părţi, însoţea creşterea puterii fascismului: ea va fi oprită printr-o lege din 31 martie 1925 cu privire la comunităţile evreieşti.

Cu o lună înainte, Estonia, printr-o lege din 12 februarie 1925, acorda propriilor sale minorităţi autonomie personală în probleme culturale. Acest text, publicat în Jurnalul Naţional al Societăţii Naţiunilor şi reluat parţial în 1993, este şi astăzi citat ca model de statele şi grupurile infranaţionale atrase de principiul personalităţii. Într-adevăr, acesta este cel dîntîi exemplu de statut complet în materie de minorităţi, care recunoaşte şi organizează minorităţile Estoniei într-o manieră foarte liberală. Apartenenţa la o minoritate naţională este constatată printr-un registru de naţionalitate, unde sînt înscrişi toţi cetăţenii care au împlinit vîrsta de 18 ani. Există însă două modalităţi de a figura în acest registru: din oficiu, în funcţie de criteriile obiective, şi după un criteriu numeric, pentru că legea Estoniei consideră ca minoritate atît naţionalităţile germană, rusă şi suedeză, cît şi orice grup care este compus din mai mult de trei mii de persoane. Aceasta nu dăunează unei înscrieri voluntare liber consimţite. Altfel spus, orice cetăţean poate oricînd să renunţe, dacă doreşte, la cultura sa maternă, de exemplu în cazul copiilor unor membri ai unei anumite minorităţi care ajung la majorat: apartenenţa la o minoritate naţională nu este nicicînd o fatalitate, ci întotdeauna o opţiune. Se regăseşte această dublă combinaţie şi în cazul cînd încetează autonomia naţională culturală, fie atunci cînd două treimi din membrii Consiliului cultural reprezentînd minoritatea consideră acest lucru necesar, fie cînd numărul persoanelor aparţinînd acestei minorităţi este sub trei mii. Aceasta înseamnă că singurele minorităţi care pot să se constituie şi să se menţină sînt acelea care au într-adevăr conştiinţa individualităţii lor şi care îşi manifestă în acest sens voinţa unei vieţi colective proprii. Aceasta este concepţia electivă de naţionalitate, care pune în prim plan dorinţa de a trăi împreună, şi nu izolarea identitară pe criterii „etnice”. Ca dovadă, faptul remarcabil şi unic în felul său, cuprins într-un text juridic consacrat protecţiei minorităţilor naţionale: populaţia de origine estoniană avea şi ea posibilitatea de a se organiza pe baza principiului autonomiei culturale, în regiuni unde era minoritară. Acest drept avea, desigur, un grad redus de aplicabilitate practică, dar scopul său nu este mai puţin important, de vreme ce tindea să facă din dreptul minorităţilor „un fenomen juridic obiectiv” ¹³ şi nu o toleranţă capricioasă a statului.

Înzestrate cu personalitate juridică şi posedînd propriile lor resurse, minorităţile estoniene astfel constituite erau organizate şi reprezentate în capitala statului printr-un Consiliu cultural al fiecărei naţionalităţi. Competenţa lor se referea în special la probleme lingvistice şi, din această poziţie, cuprindea controlul aşezămintelor publice şi private de învăţămînt. Dar, ca şi în Lituania, sistemul estonian de recunoaştere şi protecţie a minorităţilor nu a cunoscut o viaţă lungă: începînd cu 1917, Estonia a fost confruntată cu presiunea bolşevicilor, ceea ce a dus la înăsprirea republicii parlamentare create în 1920 sub egida S.D.N. După dizolvarea partidului comunist, în 1924, drumul spre dictatură a dus la abrogarea legii din 1925, model neegalat încă de conciliere a unităţii statului cu diversitatea culturilor sale.

Ideea că toţi estonienii au dreptul de a-şi alege în mod liber grupul naţional în funcţie de originea etnică este principalul aspect al legislaţiei din 1925 care a supravieţuit într-o lege din 25 octombrie 1993 privind „Autonomia culturală a minorităţilor naţionale”. Acest ultim text le permite şi străinilor rezidenţi în Estonia să participe la activităţile legate de autonomia naţională culturală a naţionalităţii în cauză, însă fără dreptul de a alege şi a fi aleşi în instituţiile aferente. Această dispoziţie îi vizează pe rusofonii care, după cum se spune, nu au acces la cetăţenia estoniană şi în consecinţă sînt consideraţi „străini” în lumina legii din 12 iulie 1993 cu privire la străini.

Chiar dacă au fost efemere, aceste două experienţe au permis totuşi conturarea unei veritabile legi politice în materie de drept al minorităţilor. Acest drept nu poate să apară şi să se dezvolte decît în cadrul democraţiei liberale şi a statului de drept. Aceste lucruri au fost perfect înţelese de către instanţele Consiliului Europei şi în special de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept care, prin protecţia efectivă a minorităţilor naţionale, garantează caracterul democratic al statelor post-comuniste care doresc să facă parte din Uniunea Europeană. În acest sens, statele participante la Reuniunea CSCE de la Copenhaga asupra Dimensiunii Umane din iunie 1990 au recunoscut că „problemele referitoare la minorităţile naţionale nu pot fi rezolvate de o manieră satisfăcătoare decît într-un cadru politic democratic fondat pe statul de drept, cu un sistem judiciar eficient”. Aceasta demonstrează evident că drepturile omului şi ale cetăţeanului şi drepturile culturale ale grupurilor minoritare nu sînt antinomice, ci complementare: doar îmbinarea lor poate ilustra apartenenţa multiplă a individului în societăţile statale moderne. De menţionat, de asemenea, complexitatea demersului, conflictele balcanice furnizîndu-ne dovada prin absurd: cîţi guvernanţi comunişti nu au găsit oare mijlocul de a-şi perpetua dominarea prin exacerbarea conflictelor naţionale? Totuşi, exemplul ungar încearcă să demonstreze că acest deziderat al unei soluţii armonioase nu este de neatins.

Modelul ungar

Principiul autonomiei personale îi datorează Ungariei scoaterea sa din uitarea în care îl aruncase naufragiul Societăţii Naţiunilor. Şi în ce fel! După doi ani de aspre negocieri cu asociaţiile reprezentative ale intereselor minoritare, guvernul a obţinut consensul tuturor partidelor parlamentare asupra unei legi relative la drepturile minorităţilor naţionale şi etnice, adoptată la 7 iulie 1993, care păstrează sistemul de autonomie personală. O dată în plus, se constată şi în această lege că dreptul minorităţilor naţionale depinde în mare parte în funcţie de calitatea unei democraţii parlamentare.

Lucrurile au fost totuşi uşurate de faptul că în Ungaria minorităţile naţionale nu sînt o problemă de stat: între 5 şi 10% — statisticile sînt aproximative —, dintr-o populaţie totală evaluată la zece milioane şase sute de mii de persoane, ţiganii reprezintă o minoritate atît socială, cît şi naţională, fiind grupul minoritar cel mai semnificativ (între 400.000 şi 800.000 de membri), înaintea germanilor (220.000), şi a slovacilor (110.000). Sînt de asemenea recunoscuţi prin lege ca minorităţi croaţii, românii, polonezii, sîrbii, slovenii, grecii, bulgarii, armenii şi rutenii, ale căror caracteristici comune sînt numărul redus, dispersarea pe teritoriul ungar şi integrarea lor în comunitatea naţională ungară. În aceste condiţii, era uşor ca legiuitorul să fie temerar, chiar dacă textul de lege adoptat se singuralizează printr-o mare complexitate.

Minorităţile naţionale din Ungaria sînt invitate să se constituie în corporaţii de drept public în cadrul municipal, deoarece ele trăiesc în principal în comunităţi mici. Competenţa acestor entităţi publice se referă aproape exclusiv la problemele de ordin lingvistic, statul garantînd astfel dreptul la învăţămînt în limba maternă şi folosirea limbii materne în administraţie. În această privinţă, legea ungară precizează care sînt limbile minoritare care corespund naţionalităţilor recunoscute ca atare. Drepturile lingvistice care le sînt recunoscute minorităţilor naţionale au ca sursă Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare a Consiliului Europei. La nivel naţional, minorităţile sînt reprezentate de o „Adunare” cu puteri preponderent consultative, care colaborează cu Ministerul Educaţiei în administrarea şcolilor bilingve. Acest text are deci calităţile necesare pentru a fi unanim recunoscut ca un model aproape ideal.

Aceasta ţine de faptul că miza este exterioară: în Ungaria, „chestiunea naţională” este mai întîi o problemă externă, ceea ce conferă o altă dimensiune politicii acestei ţări legată de propriile minorităţi. Care este de fapt raportul dintre milionul de indivizi aparţinînd diferitelor minorităţi dispersate şi relativ integrate, faţă de cele trei milioane şi jumătate de maghiari din statele vecine? „Spiritul Sfîntului Ştefan” bîntuie din nou Ungaria, unde dreptul popoarelor se dezvoltă din bogata tradiţie a Ungariei istorice, cea de dinainte de Trianon¹⁴, conform căruia Republica se consideră responsabilă de soarta ungurilor care trăiesc în afara frontierelor (art. 6 al Constituţiei). Din fericire, din motive geopolitice, acest „spirit” nu este cel al etnogeniei sîrbe şi Ungariei îi lipsesc cu desăvîrşire mijloacele de a modifica frontierele existente, chiar dacă nu s-au semnat încă tratatele bileterale cu Slovacia şi cu România (între timp tratatele au fost semnate n.red.). Este adevărat că aceste două ţări ezită să garanteze drepturile minorităţilor maghiare de pe teritoriul lor, asimilate în pripă cu fatalul angrenaj al secesiunii.

Atunci, cum s-ar putea realiza concilierea tentaţiei iredentiste cu menţinerea intangibilităţii frontierelor, problemă ce a însemnat un veritabil traumatism colectiv încă din 1919? Răspunsul constă oare în imaginarea unui statut care să protejeze minorităţile naţionale ale Ungariei într-un stat căruia constituţia să îi recunoască caracterul multinaţional? Dorinţa guvernului ungar a fost, incontestabil, să facă din dreptul minorităţilor din Ungaria un exemplu pentru minorităţile maghiare din ţările vecine. Acest exemplu a dat roade, pentru că, la rîndul lor, ungurii din Voivodina sîrbească şi cei din Transilvania, din România, cer autonomie culturală pe bază personală. Bineînţeles, această utilizare strategică a principiului autonomiei personale este riscantă în contextul atît de sensibil al Europei Centrale; cu toate acestea, o utilizare inteligentă, ce foloseşte resursele dreptului, este superioară uneia care face recurs la forţa brută pentru a-şi construi propria „Mare Societate”. În orice situaţie, acest principiu prezintă două avantaje legate în mod indisolubil: mai întîi, luînd act de frontierele existente, principiul favorizează apropierea culturală de naţiunea-mamă; mai apoi, detaşînd autonomia de suportul teritorial, acest principiu distruge sperietoarea secesionistă agitată de stat ca pretext de a refuza statutul de autonomie, pentru că teritoriul statal iese din cauză. Totuşi, principiul autonomiei personale, prin apropierea culturală de naţiunea-mamă pe care o suscită, ar putea să răsune într-o zi ca trompetele Ierihonului şi ar putea face să cadă unele frontiere statale.

Utilizarea acestui principiu este potenţial productivă, datorită echilibrului pe care îşi propune să îl realizeze între balcanizarea etnică şi uniformizarea naţională, între forţele centrifuge şi cele centripete. Vă propunem un joc: să ne imaginăm un moment o diplomaţie europeană demnă de acest nume, abandonînd în sfîrşit o logică teritorialistă care, din întîmplare, a făcut jocul celui mai tare, al Serbiei, şi concepînd un stat bosniac multinaţional fondat pe ceea ce încă era în pragul primăverii 1992, un amestec ireductibil de comunităţi sîrbe, croate şi musulmane, trăind în respectul specificului fiecăreia; într-un cuvînt, bazat pe autonomie personală. Acesta corespundea unei realităţi istorice care nu putea fi negată, departe de „patchwork”-ul cartografic expus cu complezenţă opiniei publice europene pentru a justifica soluţii ce vor deveni imediat învechite, prin dorinţa sîrbilor, respectiv a croaţilor. Cum să se separe, prin prisma unei asemenea logici, o familie multiculturală? Să trasăm, oare, o frontieră în mijlocul casei acestei familii, sau în minţile membrilor săi? Tocmai aceasta este „purificarea etnică”! Spre deosebire de aceasta, sistemul personal înseamnă egalitate în diferenţă. Totuşi, să fie oare total imposibil un proiect de Constituţie bazat pe principiul personalităţii în Bosnia-Herţegovina, cînd pînă şi Austro-Ungaria concepuse un astfel de proiect chiar înainte de începerea primului război mondial? (Articolul este anterior Acordului de la Dayton, n. red.)

Se poate adăuga faptul că acest proiect reprezintă singurul mijloc de a asigura o existenţă „naţională” ţiganilor, acest ultim popor nomad european aflat acum pe cale de sedentarizare, sau mai exact, în numeroase situaţii, pe cale de „cerşetorizare”. De altfel, acestea sînt şi preocupările statelor membre ale OSCE care, conform Raportului Reuniunii Experţilor în probleme ale minorităţilor naţionale, „reafirmă că au recunoscut problemele specifice ale romilor (ţiganilor)” şi sînt gata să favorizeze „cercetarea şi studiile asupra romilor şi asupra problemelor lor specifice” (Geneva, 19 iulie 1991). Textul este apropiat unei alte sugestii a raportului, evocînd „administrarea autonomă de către o minoritate naţională, a aspectelor cu privire la identitatea sa în cazurile în care autonomia pe bază teritorială este inaplicabilă”. Această perifrază aminteşte de sistemul autonomiei personale căruia i se apreciază avantajul decisiv şi care ţine la respectul absolut al identităţii şi tradiţiei grupurilor cărora li se aplică acest sistem.

Expresia poate semnifica de asemenea recursul la o astfel de situaţie acolo unde se aşteaptă cel mai puţin, poate chiar în sînul statului-naţiune francez. Facem aluzie aici la nişte întrebări dificile pe care apariţia unui islam galic le-ar pune unui stat laic: cît timp se vor putea evita exigenţele teologice musulmane, care nu sînt toate contrare ordinii publice, şi se va putea reglementa problema construirii de moschei doar prin prevederile Codului de Urbanism, sau cea a cimiterelor confesionale doar sub protecţia domeniului public? De altfel, articolul 75 al Constituţiei franceze precizează: „Cetăţenii Republicii fără statut civil de drept comun vizat în articolul 34 îşi păstrează statutul personal atîta timp cît nu au renunţat la el”. Chiar dacă o astfel de dispoziţie conţine sechelele juridice ale decolonizării, demonstrînd o dorinţă implicită de neasimilare a foştilor supuşi francezi ai teritoriilor coloniale, ea poate fi invocată astăzi de musulmani, aparţinînd naţiunii franceze şi deţinînd un statut personal care provine dintr-o lege. Dacă renunţarea la statutul coranic înseamnă pentru credincios a abjura şi a deveni apostat, statul laic are îndatorirea de a lua în considerare dreptul musulman, pentru că făcînd acest lucru îi garantează libertatea de conştiinţă, de religie şi de cult, întocmai după litera Constituţiei. Astfel, inserţia de musulmani în cetatea franceză provoacă chestionarea statutului lor personal dincolo de orice consideraţie teritorială, pentru că acest statut este de natură religioasă. Pînă acum, problema aceasta complexă a fost tratată cu uşurinţă, însă extinderea continuă a libertăţilor fundamentale, impulsionată de Consiliul Constituţional, nu va întîrzia să ridice această problemă, în formularea unui avocat iscusit, la adevărata ei valoare.

Situaţiile minoritare tulbură certitudinile juridice cele mai stabile. Fiind vorba despre principiul personal, evident se poate pune întrebarea dacă el constituie un progres sau un regres, un nou avatar al vechiului sistem al Capitulaţiilor. În orice caz, dezbaterea este doar la început, pentru că naţionalităţile celeilalte Europe aşteaptă soluţii concrete pentru situaţii care nu sînt inedite, dar care nu au fost niciodată rezolvate pentru că le-au fost impuse formule inadecvate. Poate să fie chiar puţin revoltătoare constatarea că şi gîndirea politică danubiană este bogată în soluţii pe care învingătorii din 1918 şi perspectivele internaţionalismului proletar le-au neglijat intenţionat în numele intereselor lor proprii. Însă aceste interese nu au fost niciodată cele ale Europei Centrale care, totuşi, nu cere decît să fie, dar să fie ea însăşi.

În lumina tragediilor sale, un lucru este deja înţeles: în societăţile politice din ce în ce mai deschise perspectivelor activităţii comunicative, pentru a-l parafraza pe Habermas, naţiunea nu mai poate fi şablonul perfect al statului. Statul naţional tinde totuşi să cedeze supremaţia statului supranaţional, iar naţiunea statală, multinaţiunii.

NOTE:

1. J.-P.Bled, Cuvînt înainte, Revue d’Europe Centrale, nr.1,1993, p.2.

2. Cf. Otto Bauer, La Question des nationalités et la social-démocratie, op. cit., p.289 şi 366.

3. R. Beckermann, Par-dessus les ponts, în Vienne, théâtre de l’ oubli et de l’éternité, Autrement, 1991, p. 37.

4. Cf. Otto Bauer, op. cit., p. 532.

5. Cf. J Hannak, Karl Renner und seine Zeit, Wien, Europa Verlag, 1965, p. 401-410.

6. K.Renner, Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen, Leipzig und Wien, Deuticke, 1918, p. 36.

7. K. Renner, op. cit., p.112.

8. K. Renner, op. cit., p.118.

9. R. Carré de Malberg, Contribution ŕ la théorie générale de l’État, op. cit., t.1, p.13.

10. O. Bauer, op. cit., p.327.

11. Cité, in J. Droz, L’ Europe Centrale, op. cit., p.231.

12. G. von Rezzori, Neiges d’ antan, Paris, Salvy, 1993.

13. D. Erdstein, Le Statut des minorités en Europe, Paris, Pédone, 1932

14. Cf. Bibó, op.cit., p.172-174.

Traducere de Dana Rus

*

Stéphane Pierré-Caps (n. 1954) este profesor asociat la Facultatea de Drept a Universităţii Nancy 2 şi director al Institutului de Cercetare a Evoluţiei Naţiunii şi Statului în Europa. Specialist în probleme naţionale, între titlurile publicate se numără: Nation et peuples dans les Constitutions modernes (1987), La Multination. L’avenir de minorités en Europe centrale et orientale (1995), volum tradus în portugheză (1997) şi maghiară (1997), Droit des minorités et des peuples autochtones, în colaborare cu Norbert Rouland şi Jacques Poumarède, tradus şi publicat şi în Mexic (1998).

Stephane Pierré-Caps, La fédéralism personnel în La Multination. Avenir des minorités en Europe Centrale et Orientale, Éditions Odile Jacob, Paris, 1995, Chapitre 8, p. 255-282, preluat cu permisiunea editurii.