A doua
prăbuşire a Iugoslaviei
şi federalismul
Anton A. Bebler
Destinul Iugoslaviei în perspectiva comparativă
Destrămarea
Iugoslaviei, în formele pe care le-a luat din 1945 încoace, şi
ostilităţile tot mai intense din unele părţi ale
teritoriului său pun din nou în discuţie viabilitatea unui anume
model de organizare statală a ansamblurilor multietnice. Ca şi
Uniunea Sovietică în 1922 şi Republica Federală
Ceho-Slovacă în 1968, Iugoslavia se proclama oficial federaţie în
1945; avea în comun cu aceste state şi alte caracteristici importante.
Dacă
lăsăm deoparte propaganda pretenţioasă a regimurilor
comuniste cu privire la o pretinsă superioritate evidentă a
„regimurilor federale socialiste” faţă de regimurile federale
burgheze, acest eşec nu e ceva nou în perspectivă mondială.
Şi în Africa şi Asia s-au prăbuşit total sau parţial
şi alte federaţii, confederaţii sau uniuni: Federaţia Mali,
cea a Rhodeziei şi a Nyassaland-ului, Republica Arabă Unită,
după cum s-au prăbuşit mai multe proiecte de uniuni ale statelor
arabe (în speţă Libia), sau federaţia formată din Malaezia
şi Singapore. Camerunul Federal nu s-a dezintegrat, ci a devenit un stat
unitar.
Alte uniuni
sau federaţii, ca de pildă India, Nigeria sau Canada, care sînt
organizate şi guvernate foarte diferit, au cunoscut şi ele, în aceste
ultime trei decenii, tensiuni serioase, tentative de secesiune, conflicte grave
şi chiar violenţă. Să însemne aceasta oare că
federalismul este o organizare imperfectă în sine, mai ales în ceea ce
priveşte gestiunea diferenţelor intercomunitare şi dezvoltarea
în ansambluri plurinaţionale, plurietnice şi/sau pluriculturale?
Performanţele şi longevitatea federalismului sînt ele oare inferioare
centralismului şi unităţii?
Teza care se
deduce din aceste întrebări poate fi uşor contestată prin alte
argumente. Federaţiile care funcţionează bine sînt numeroase,
începînd cu cea mai veche democraţie modernă în forma
instituţională actuală — Statele Unite ale Americii.
Este
adevărat că printre federaţiile stabile găsim puţine
state plurinaţionale, multilingve şi pluriculturale. Totuşi, cea
de-a doua federaţie din lume ca vechime, Elveţia — numită
oficial Confederaţia Helvetică — este dovada clară că
federalismul poate fi o rezolvare fericită, chiar şi pentru
societăţile eterogene din punct de vedere etnic, lingvistic, religios
şi cultural. Dezvoltarea comunităţii europene, pornind de la un
bun sistem de cooperare economică şi tinzînd spre o confederaţie
de state, interesează acum mulţi europeni, nu numai bogate state
neutre, ci şi numeroase state foste comuniste din Europa de Est.
Pe de
altă parte, unele state europene, în mod tradiţional centraliste
şi unitare ca Franţa, Italia şi Spania au crezut necesar să
stopeze nemulţumirile şi tendinţele centrifuge de la periferie
delegînd regiunilor anumite puteri care reveniseră pînă atunci
birocraţiei centrale. Cînd s-au adăugat diferenţelor etnice
şi culturale, doleanţele provinciilor faţă de centralism
şi unitarism au dus la puternice presiuni separatiste, iar la periferie
chiar la terorism (este cazul în Ţara Bascilor, în Alto-Adige «Tirolul de
Sud» şi într-o măsură mai mică în Friul, în Lombardia etc.)
Cazul Republicii Sud-Africane, deşi mai complex, cunoaşte şi el
această dimensiune.
Unitarismul
şi centralismul pot fi, şi uneori chiar sînt, o sursă de
instabilitate nu numai la periferie, ci şi la centru. Acesta a fost cazul
Belgiei. Soluţia care a permis să se detensioneze, dacă nu chiar
să se rezolve serioasele tensiuni cauzate de un exces de centralism în societăţi
pluriculturale a fost căutată — mai ales în statele foarte unitare —
în delegarea puterii centrale, fie sub forma regionalismului, a
federalismului/confederalismului (Franţa, Italia, Spania, Belgia), fie
transformînd o federaţie centralizată într-o federaţie/confederaţie
asimetrică (Canada). În discuţiile actuale asupra noii Africi de Sud,
de după apartheid, se vorbeşte mult de abandonarea formulei puterii
centralizate în favoarea uneia regionaliste sau federaliste/confederaliste. Pe
de altă parte, rezistenţa îndîrjită faţă de concesiile
de tip federalist în timpul celor două regimuri care s-au succedat în
Etiopia, foarte diferite ideologic, dar la fel de centraliste, de dure şi
de asimilaţioniste, a dus la un război civil lung şi sîngeros
şi în cele din urmă la secesiunea Eritreei, după ultima
revoluţie.
Se
consideră în general că nici un regim politic (chiar înscris pe axa
unitarism-confederalism) nu poate garanta stabilitatea şi longevitatea
unui stat. Au avut loc destule destrămări şi sfîrşituri în
toate cele trei subclase în care sînt clasificate de obicei statele — unitare,
federale şi confederale.
Prin
esenţă, confederaţiile s-au dovedit a fi soluţii de
tranziţie, chiar dacă aceasta contrazicea definiţia lor. Ele au
în cele din urmă ca rezultat unul sau mai multe state unitare, sau un stat
federal (de pildă Olanda, Statele Unite, Germania, Austria, Suedia,
Norvegia etc.). Totuşi, trecerea de la o confederaţie spre aceste
soluţii s-a putut face, cel puţin în trecut, destul de încet, mult
mai încet de exemplu decît timpul de supravieţuire al unora dintre
federaţii sau state unitare.
Înainte de a
ajunge la cazul tragic al Iugoslaviei, să subliniem că toate
relaţiile, mai ales în societăţile plurinaţionale şi
pluriculturale, reprezintă soluţii delicate datorită naturii lor
sincretice, de compromis între diversitate şi unitate sau între unitate
şi diversitate, după caz. Pentru a transforma acest amestec
contradictoriu într-o organizare viabilă şi relativ stabilă e
nevoie de mult efort, de clarviziunea conducătorilor, de sprijinul populaţiei
şi de multă şansă. Datorită dinamicilor sociale,
economice şi politice diferite în părţile constitutive ale
societăţilor eterogene, trebuie să se exercite în fiecare sistem
federal o ştiinţă a combinării stabilităţii cu
flexibilitatea. Cele două exemple principale de federaţii moderne —
Statele Unite ale Americii şi Elveţia — au fost construite pe baza
multor secole de cooperare pragmatică şi de compromis, mai ales în
sînul elitelor.
Totuşi,
chiar şi aceste două state au trecut prin perioade de destrămare
totală şi de războaie civile; ele au supravieţuit, iar
rezultatul a fost o integrare mai puternică şi o centralizare a
puterii. Federalismul american nu putea să tolereze compromisul, în cadrul
aceluiaşi stat federal, a două sisteme economico-sociale, a puterii
oligarhice a proprietarilor de sclavi, şi nici instituţia
însăşi a sclaviei. Ar fi cazul să amintim că soluţia
americană la profundele diferenţieri social-politice, aceea a
forţei militare, a fost mult mai violentă decît rezolvarea
actuală a conflictului iugoslav, cel puţin pînă acum.
Confederaţia Helvetică s-a prăbuşit de două ori — o
dată din cauza invaziei străine şi a ideologiei Revoluţiei
Franceze, şi a doua oară din pricina conflictelor religioase şi
ideologice interne.
Totuşi,
fiecare dintre aceste două confederaţii — la început destul de libere
— de state disparate, mici sau relativ mici, a devenit o ţară la
singular, o ţară în care marea majoritate a cetăţenilor
acceptă în mod liber instituţiile unificatoare şi simbolurile
lor ca absolut legitime. Fiecare dintre aceste două
confederaţii/federaţii au profitat în cursul procesului de elaborare,
de formare a statului de un număr de avantaje datorate situaţiei lor.
Pentru Statele Unite, acestea erau distanţa geografică faţă
de puterile epocii; experienţa unui război unificator împotriva unei
puteri coloniale (urmat de o lungă perioadă de securitate
externă); omogenitatea culturală, lingvistică şi — destul
de multă vreme — religioasă a elitelor la putere; în fine, bogatele
resurse naturale. În ciuda dezavantajului reprezentat de eterogenitatea
lingvistică şi de origine, ca şi a unei anumite
diversităţi culturale şi religioase, elveţienii, la
adăpost de diferenţele de natură rasială şi de
civilizaţie, s-au angajat vreme de 700 de ani în construcţia
instituţională. Ea s-a făcut încet, în mod pragmatic şi
contractual, bazîndu-se pe securitatea comună şi pe interesele
economice şi politice ale cantoanelor. Elveţienii şi americanii
au dezvoltat instituţii ale democraţiei directe şi
reprezentative, economii de piaţă eficiente şi devize
naţionale puternice reprezentînd şi ele interese unificatoare
(francul şi dolarul). În cele două confederaţii/federaţii
au interacţionat numeroase legături sociale, politice, religioase,
ideologice, economice, profesionale, corporative, care au depăşit
frontierele statale şi cantonale şi au cimentat integrarea
crescîndă în sînul celor două federaţii.
A doua fondare etnică a Iugoslaviei, tensiunile sale
şi începutul destrămării ei în 1980-81
În general,
situaţia este diferită în cele trei „federaţii socialiste”
plurinaţionale, inclusiv în Iugoslavia. De la a doua fondare a sa în 1945,
de data aceasta în mod constituţional ca stat federal, Iugoslavia a
existat în cadrul frontierelor stabilite în acel moment şi cu toate republicile
fondatoare vreme de numai 46 de ani. De fapt, experienţa iugoslavă în
materie de procese de decizie şi consens, în materie de
instituţionalizare, ca şi de gestiune a conflictelor a fost mult mai
scurtă, ea măsurîndu-se nu în decenii, ci în ani. Spre deosebire de
Statele Unite şi de Elveţia, dar ca şi Uniunea Sovietică, a
doua Iugoslavie moşteneşte experienţa negativă a trecutului
în ce priveşte unitarismul, asimilarea forţată, discriminarea naţională
netă şi asuprirea colonială. În „prima Iugoslavie” aceste
politici erau înfăptuite de birocraţia care aparţinea în special
celui mai mare grup etnic: sîrbii.
În ciuda
experienţei comune a războiului naţional de eliberare din
1941-45 şi în ciuda asiduei propagande oficiale cu privire la „unitatea
şi fraternitatea” dintre naţiunile iugoslave, amintirile încă
vii ale conflictelor de dinainte şi din timpul războiului n-au fost
niciodată uitate. Privilegiile de care se bucura noua pătură
conducătoare a celei de-a doua Iugoslavii au alimentat încă şi
mai mult acest resentiment. Sîrbii şi varianta lor regională,
muntenegrenii, se bucurau de o reprezentare net majoritară în aparatul
partidului federal, în poliţie, în armată, în administraţie, în
serviciul vamal şi diplomatic. Ei ocupau majoritatea poziţiilor
importante la nivelurile subalterne, chiar şi în regiunile cu
populaţie mixtă, chiar şi acolo unde comunităţile
sîrbe nu constituiau decît minorităţi numerice (în Kosovo, în
Sangeac, în Croaţia şi în Bosnia). Cotele regionale („cheia
republicană”), sau altfel spus, procentajul după care se atribuiau
cele mai înalte funcţii federale era şi el net favorabil sîrbilor,
fiindcă ei utilizau deseori procentajele alocate pentru şase dintre
cele opt unităţi federale. Toate aceste practici, şi multe
altele, au contribuit la situarea sîrbilor — şi a celor „sîrbizaţi” —
într-o poziţie superioară faţă de alte
naţionalităţi din Iugoslavia, dîndu-le astfel avantaje
considerabile la împărţirea „tortului” federal prin utilizarea
sistemului oneros de pensii pentru veterani, prin redistribuirea fondurilor
federale şi a creditelor băncii centrale, prin utilizarea ajutorului
străin, prin obţinerea de posturi bine plătite în
străinătate etc.
Vechile
conflicte, inclusiv acelea cu o conotaţie clar interetnică, au
reapărut de îndată ce, în procesul de democratizare a Iugoslaviei, a
fost involuntar acordată libertatea cuvîntului şi a presei de
către un regim comunist tot mai puţin sigur de el. Democratizarea a
accelerat destabilizarea Iugoslaviei. Odată cu agravarea crizei, aceste
conflicte au degenerat într-o puternică animozitate de masă în sînul
mai multor grupuri naţionale/religioase. Prezenţa în Balcani a mai
multor civilizaţii şi mari religii este la originea acestor
diferenţe seculare.
Trebuie
să adăugăm că factorul destabilizator al moştenirii
coloniale a jucat în Iugoslavia un rol mai puţin important decît în
Uniunea Sovietică (dar mai important decît în Cehoslovacia)1.
Iugoslavia, uneori comparată automat cu URSS-ul ca fiind un „imperiu”,
diferă de uriaşul euro-asiatic din cel puţin un punct de vedere,
foarte important. Iugoslavia nu s-a născut din cucerirea colonială a
grupului naţional slav dominant. Ea a fost din contră întemeiată
aproape prin asociere voluntară de către un număr de mici popoare
slave pe ruinele a trei imperii coloniale guvernate de non-slavi
(Austro-Ungaria, Sublima Poartă şi efemerul Imperiu Italian).
Această
asociere s-a făcut în doi timpi şi în amîndouă momentele ea a
avut loc în circumstanţe foarte speciale, respectiv după primul
şi al doilea război mondial. Totuşi, această nouă
federaţie conţinea şi un element nedorit, contrar principiului
autodeterminării revendicat de altfel în mod vehement pentru sine de
către principalele naţiuni slave din Iugoslavia. Acest element se
referea mai ales, dar nu numai, la importantele comunităţi non-slave
din noul stat. De exemplu, în regiunea Voivodina, anexată de către
Serbia, sîrbii nu reprezentau la acea
dată decît un sfert din populaţie. Această problemă era
deja foarte acută în prima Iugoslavie şi ea a contribuit la prăbuşirea
rapidă a ţării în aprilie 1941. Spre jumătatea anilor ’50,
grupurile naţionale aparţinînd popoarelor non-slave
altădată dominante (germani-austrieci, maghiari, turci şi
italieni) au scăzut considerabil, dispărînd practic — în parte cel
puţin, din cauza politicilor discriminatorii, asimilaţioniste sau
chiar a genocidurilor înfăptuite de către regimurile primei şi
celei de-a doua Iugoslavii.
O altă
problemă, moştenită totuşi din colonialism, şi nu mai
puţin importantă azi, este cea a puternicei creşteri demografice
a populaţiilor colonizate. Cu puţin înainte de a deveni „statul comun
al sîrbilor, croaţilor şi slovenilor” (prima denumire oficială a
Iugoslaviei), Serbia, componenta cea mai importantă a statului, devenise o
putere balcanică miniimperialistă, agresivă şi nocivă.
Fostă colonie şi aflată în dependenţă faţă
de Imperiul Otoman vreme de mai mult de cinci sute de ani, ea a subjugat, cu
ajutorul puterilor europene creştine, aproape 40% din populaţia
albaneză, în cea mai mare parte musulmană (şi de asemenea
şi alţi non-sîrbi, ca de pildă slavi musulmani, macedoneni,
ţigani şi turci). Statul iugoslav a abuzat multă vreme de
puterea sa de constrîngere, în lipsa unui establishment sîrb sub cele
două Iugoslavii, pentru a menţine status quo-ul. Albanezii au
reuşit în două rînduri să se elibereze de sub stăpînirea
sîrbă (în amîndouă rîndurile printr-o alianţă
nefericită), dar au fost constrînşi în ambele dăţi să
revină în Iugoslavia prin cucerire militară.
Ultima
deşteptare naţională a albanezilor, creşterea
puternică a agitaţiei romantice pentru emancipare în 1981 şi
represiunea sîrbă care a urmat, au afectat relaţiile, deja încordate,
între cele trei popoare slave din Iugoslavia. A izbucnit, iniţial între
conducerile sîrbă şi slovenă, un conflict politic în ceea ce
priveşte revendicările sîrbe în Kosovo. Sîrbii vroiau ca slovenii
să sprijine în continuare, politic şi militar (prin
poliţişti sloveni în Kosovo), politica colonialistă sîrbă,
care dusese la violări masive şi grosolane ale drepturilor omului. Conducerea
slovenă a refuzat datorită unor motive nu numai etice, ci şi
politico-economice. Această poziţie a fost puternic
susţinută de către opinia publică din Slovenia. Conducerea
sîrbă, susţinută de
mulţi sîrbi (şi macedoneni) a răspuns printr-o campanie mass
media de propagandă anti-slovenă, prin întreruperea legăturilor
comerciale, prin refuzul de a efectua anumite plăţi, prin confiscarea
proprietăţilor slovene din Serbia, lezînd astfel interesele slovene
prin acţiunea autorităţilor federale etc.
Conflictul
dintre sîrbi şi sloveni în privinţa regiunii Kosovo şi problema
insuficienţei subvenţiilor federale acordate zonelor subdezvoltate
s-a întins ca un cancer şi nu a întîrziat să corodeze şi
relaţiile între celelalte grupări etnice. În continuare, şi aceasta
este cel mai important lucru, această situaţie a afectat negativ
şi relaţiile între cele două principale naţiuni slave din
Iugoslavia, sîrbii şi croaţii. Abolirea autonomiei politice a
regiunii Kosovo de către Serbia a fost prima violare grosolană a ordinii
constituţionale iugoslave şi a dus în cele din urmă la
distrugerea sa în 1991. Această violare sîrbă a perturbat echilibrul
interetnic în Iugoslavia. Între altele, a dus la un control direct al Serbiei
asupra unui procentaj triplu sau chiar cvadruplu de locuri în parlament, de
voturi şi de funcţii în toate instituţiile politice federale
(Prezidiul, Adunarea, Consiliul Executiv Federal, Curtea
Constituţională etc.), întrucît Serbia se folosea şi de
procentajele atribuite regiunilor Kosovo şi Voivodina, putînd
totodată conta şi pe docilitatea Muntenegrului. Represiunea din
Kosovo a făcut să reapară, în cele două republici
nord-vestice, dar şi în altă parte, vechile temeri şi amintirile
neplăcute ale primei Iugoslavii. Intelectuali sîrbi şi
„colonişti” din Kosovo au fost la originea puternicului val de
naţionalism sîrb — alimentat de un orgoliu naţional evident
rănit — care a fost admirabil exploatat de către un reprezentant al
partidului comunist, Milosevič, aflat în căutarea puterii personale.
Prin aceasta Milosevič şi acoliţii săi au dezvoltat o
platformă politică ce poate fi considerată ca fiind
naţional-socialistă. Acest val a provocat la rîndul său o
reacţie puternică, dînd frîu liber sentimentelor naţionale,
altădată reprimate, şi naţionalismului şi în alte
părţi ale Iugoslaviei. Eforturile pentru emanciparea
naţională albaneză şi puternicele presiuni pentru
inevitabila decolonizare într-una din ultimele colonii de pe continentul
european — Kosovo — au fost catalizatorul care a avut o contribuţie însemnată
la prăbuşirea Iugoslaviei.
A doua eroare politică a Iugoslaviei şi modelul
său constituţional inadecvat
Al doilea
defect al ordinii instaurate după 1945 este o urmare a erorii politice a
Iugoslaviei. Cucerirea hitleristă din 1941 şi în general efectele
celui de-al II-lea război mondial au dus la cucerirea puterii de
către comuniştii iugoslavi, care n-ar fi reuşit probabil să
o facă prin mijloace democratice. Comuniştii iugoslavi care în timpul
războiului civil fuseseră bine organizaţi şi curajoşi
şi cîştigaseră o victorie militară şi politică,
au dus ţara la impas şi în cele din urmă la destrămare.
Între altele, conducătorii lor nu cunoşteau nimic din
experienţele democraţiilor federale şi credeau orbeşte în
perfecţiunea sistemului sovietic. Întrucît ei vedeau viitorul Iugoslaviei
doar în cadrul unei Uniuni Sovietice lărgite, au imitat, cu mici
diferenţe, sistemul cvasi-federal din URSS. Prima constituţie
federală iugoslavă din 1946 era, într-o mare măsură, o simplă
traducere a constituţiei sovietice staliniste din 1936. Spre deosebire de
părinţii fondatori ai statului american sau elveţian,
comuniştii iugoslavi au impus ţării lor un model străin
care s-a dovedit un eşec chiar şi în URSS. Prin aceasta, ei repetau o
mare greşeală comisă de către conducătorii primei
Iugoslavii, care în mai multe puncte importante au copiat în anii 1920-30 un
alt model străin ce nu se potrivea Iugoslaviei: modelul francez, al
construirii unei naţiuni unice.
Un expert
oficial în chestiuni naţionale din cea de-a doua Iugoslavie scria la
sfîrşitul anilor ’60, cînd enorma nemulţumire faţă de
centralismul sîrb era vizibil deja în poziţiile tinerilor conducători
comunişti croaţi şi sloveni: „programul naţional al
partidului comunist reprezintă o concepţie originală a
comuniştilor iugoslavi în aplicarea teoriei marxist-leninismului la
condiţiile concrete din Iugoslavia”2.
Ca şi
„fraţi lor mai mari” sovietici, comuniştii iugoslavi se înşelau
crezînd că revoluţia comunistă rezolvase chestiunea
naţională în Iugoslavia odată pentru totdeauna. De aceea, ei
n-au inclus la început în sistemul federal iugoslav instrumente eficiente
pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor naţionale. Structura
administrativă a noului stat a fost clădită fără
să se ia în considerare şi această posibilitate.
Împărţirea teritoriului întregului stat în unităţi
federale, de pildă, a fost stabilită de către un mic grup de
comunişti cu funcţii înalte, dar puţin instruiţi, în
şedinţe secrete, în mod arbitrar, fără evaluări
preliminare şi în multe rînduri fără consimţămîntul
populaţiilor în cauză. Nu s-au organizat referendumuri înainte sau
după această împărţire, nu au fost autorizate dezbateri
parlamentare şi nici măcar discuţii publice. Cînd au început, protestele
populaţiei au fost reprimate cu ajutorul poliţiei şi armatei.
Reintegrarea provinciei Kosovo în Serbia, de pildă, s-a făcut sub un
regim vădit militarist, condus de generali sîrbi şi muntenegreni,
suprimîndu-se organele regionale alese şi neluîndu-se în nici un fel în considerare
voinţa majorităţii zdrobitoare a populaţiei.
Conform
schemei sovietice, comuniştii iugoslavi au creat în 1945-46 o
federaţie asimetrică cu patru trepte (două pentru republici
şi două pentru regiuni), cu o poziţie centrală
privilegiată pentru Serbia (comparabilă cu cea a Rusiei în U.R.S.S.,
o federaţie în ea însăşi), fără districte federale,
identificînd capitala Serbiei (o dată în plus) cu capitala Iugoslaviei,
etc. Aceste caracteristici restabileau sub o aparenţă ideologică
şi cu o motivaţie puţin deosebită, dominaţia
birocraţiei sîrbe, a politicii de asimilare, inegalitatea limbilor în
toate serviciile federale şi în principalele instituţii iugoslave, în
cadrul liniilor aeriene naţionale, în sistemul bancar, etc.
Este
adevărat totuşi, pe de altă parte că — bine
intenţionate, deşi nu totdeauna — soluţiile arbitrare nu au fost
toate inadecvate. Totuşi, cea de-a doua Iugoslavie avea în continuare
probleme rămase în suspensie încă de la început, şi anume
probleme legate de frontierele interne. Toate acestea şi-au avut
preţul lor. Pomenirea lor în public a fost interzisă timp de mai multe decenii, la fel ca şi alte
manifestări ale sentimentului şi identităţii naţionale
(de pildă, utilizarea denumirilor naţionale pentru instituţii,
anumite cîntece, operele unor autori cunoscuţi, simbolurile vizuale,
drapelele etc). Mai mult, importanţa practică a problemei
frontierelor interne rămînea limitată cîtă vreme Iugoslavia, ca
şi U.R.S.S.-ul, rămînea de facto un stat extrem de centralizat
cu un partid unic, federaţia fiind doar o aparenţă. Însă de
îndată ce sistemul centralizat a început să se clatine, de
îndată ce democraţia a făcut posibilă exprimarea
doleanţelor naţionale fundamentale, problemele, multă vreme
nepomenite, au reapărut cu şi mai multă acuitate. Astăzi,
ele constituie o mare parte a cauzelor războiului civil din enclavele
populate de majorităţi locale sîrbeşti în Croaţia
(„Krajinele”) şi ar putea deveni cauza principală a conflictelor
violente în anumite părţi ale Bosniei, ale Serbiei (Sangeacul), în
Kosovo, în Macedonia şi în Muntenegru. Într-o măsură mai
mică ele sînt prezente în Istria, încorporată oficial Croaţiei
din 1954.
Probabil,
cauza principală şi imediată a celei de-a doua
prăbuşiri a Iugoslaviei a fost sistemul de conducere autoritar,
perfecţionat timp de mai bine de patru decenii. Principalele instrumente
de putere le-au constituit un aparat de partid centralizat şi
profesionist, poliţia secretă şi armata. Această structură
de putere, liberalizată numai aparent şi parţial, a rămas
în funcţiune cel puţin pînă la jumătatea anilor ’80,
destrămîndu-se la nivel federal în ianuarie-martie 1990.
Josip Broz,
care şi-a păstrat numele din clandestinitate — Tito — a fost
principalul creator al celei de-a doua Iugoslavii. Devenit mareşal în
noiembrie 1943, el a devenit apoi un adevărat simbol politic. Cultul
personalităţii sale a fost folosit din plin de către regim ca un
instrument de integrare. Totuşi, creatorul celei de-a doua Iugoslavii a
fost şi groparul ei. Comunismul său, obsesia puterii personale,
îngîmfarea şi megalomania sa, tendinţa de a se înconjura de oameni
servili, grupaţi într-o curte aproape monarhică, lipsa de
cunoştinţe economice, şi dotare în acest sens, preocuparea
majoră pentru probleme militare, pentru generalii săi şi pentru
politica mondială şi, mai mult, longevitatea sa extraordinară,
toate acestea au lăsat moştenire Iugoslaviei, la moartea lui, prea
multe probleme deodată. Căci moştenirea lui cuprindea nici mai
mult nici mai puţin de treizeci şi una de palate, vile şi
somptuoase cabane de vînătoare, o întreagă flotă de
Rolls-Royce-uri, de vapoare şi de avioane, dar şi o profundă
criză economică, o enormă datorie externă şi internă,
finanţe publice cît se poate de instabile şi o structură militară
disproporţionată, care nu dădea nimănui socoteală.
Dictatura lui Tito şi preşedinţia pe viaţă au fost
înlocuite în mai 1980, fără nici o legitimare, militară sau
democratică, printr-o oligarhie sub-mediocră şi o
preşedinţie colectivă prin rotaţie.
Ca şi în
Uniunea Sovietică, adevărata structură a puterii în Iugoslavia a
fost, timp de decenii, incompatibilă cu principiile federalismului. Mai
mult, caracterul autoritar al sistemului nu permitea îndreptarea durabilă
a neajunsurilor organizării iniţiale a celei de-a doua Iugoslavii.
Aceasta a dus la o delegitimare a ordinii constituţionale, la o acumulare
a problemelor şi la un exces de soluţii de tip consensual pentru noul
sistem de rezolvare consensuală şi federală a conflictelor, cînd
acesta a început să funcţioneze oarecum la începutul anilor ’80.
A doua
Iugoslavie începuse prin a copia pur şi simplu modelul sovietic, dar,
ulterior, ea s-a îndepărtat sensibil de modelul instituţional al
Rusiei sovietice, acela al unei cvasi-federaţii. Noile constituţii
sau legi constituţionale au fost aprobate uşor de parlamentele
comuniste în fiecare deceniu — în 1952, în 1963 şi 1974. S-au adăugat
o sumedenie de înnoiri instituţionale ostentative, referitoare printre
altele la autogestiunea muncitorilor, la autoguvernarea locală
(comunală), la „sistemul de delegare” cu alegeri indirecte etc. În 1952,
sistemul colegial cu o preşedinţie colectivă (prezidiul
adunării federale) şi un prim-ministru, a fost înlocuit cu un sistem
prezidenţial parlamentar destul de asemănător cu acela al celei
de-a cincea Republici Franceze din 1958-1962. În 1963, preşedinţia
Consiliului Executiv Federal (asemănătoare funcţiei de
prim-ministru) a fost separată de preşedinţie şi a fost
introdusă vicepreşedinţia (care a dispărut însă foarte
repede). În 1974, pentru a da un ajutor preşedintelui republicii federale,
a fost creată o preşedinţie colectivă de nouă membri
(mai tîrziu opt) cu un sistem prin rotaţie pentru
vicepreşedinţie (care a redevenit preşedinţie începînd cu
1980). Principiul rotaţiei a fost statuat şi pentru nivelele
inferioare în 1963. Era vorba de împrumuturi din ordinea
constituţională elveţiană, admise ca atare şi
modificate. Apariţia Curţii Constituţionale (la nivel federal
şi în republici) reprezenta, pe de altă parte, o imitaţie modificată
a unei inovaţii americane. Numărul de camere în Adunarea
federală s-a mărit de la două la trei pentru a se micşora
din nou la două. În 1974, după o criză în Croaţia şi
epurări în alte republici, s-a format un sistem mixt federal/confederal
pentru a se încerca prevenirea unor noi manifestări anticentraliste în
afara Serbiei. Statutul celor două regiuni autonome (Voivodina şi
Kosovo) a fost îmbunătăţit, devenind aproape egal cu cel al
celorlalte şase republici. Principiul reprezentării paritare a devenit
obligatoriu în toate instituţiile federale şi toate
unităţile federale (şase republici şi două regiuni),
care au dobîndit dreptul de veto pentru deciziile importante, inclusiv pentru
amendamentele la constituţia federală.3
Totuşi,
toate aceste modificări erau grefate pe modelul sovietic iniţial,
ceea ce a făcut ca ordinea constituţională iugoslavă
să fie incoerentă. Tito consimţea într-adevăr la toate
aceste frumoase inovaţii constituţionale (care erau în majoritate
opera strategului şi ideologului regimului E. Kardelj), cu condiţia
ca elementele de bază ale statului poliţienesc dictatorial şi cu
partid unic să rămînă intacte. Concesiile considerabile
prevăzute în constituţia din 1974 în sensul confederalismului nu erau
percepute de fapt de către regim ca fiind periculoase pentru
existenţa Iugoslaviei, în măsura în care ele erau considerate de fapt
formale. Atotputernicia lui Tito, în acelaşi timp şef al statului, al
partidului unic şi al armatei, rezultat al regimului comunist, puterea lui
neschimbată, potenţialul economic şi coercitiv, statutul
internaţional al Iugoslaviei şi delicata poziţie
geopolitică, păreau să constituie garanţii suficiente
împotriva oricărei presiuni centrifuge sau subversive. Această
nouă organizare federală/confederală a fost în epoca
respectivă salutată de către propaganda oficială,
considerată ca fiind soluţia optimă pentru o societate
socialistă dezvoltată şi ca o strălucitoare
contribuţie la moştenirea omenirii întregi. Totuşi, cînd, la un
an sau doi după moartea lui Tito, aceste ipoteze subiacente nu au mai fost
valabile, schema goală a federalismului/confederalismului a început
să se umple de substanţă politică, devenind cadrul
esenţial al controverselor politice din Iugoslavia.
Criza generală iugoslavă şi eşecul
soluţiei federale/confederale
Noul sistem
federal/confederal de decizie consensuală a funcţionat în Iugoslavia
în timpul anilor ’80 în cadrul Prezidiului Federal al statului şi al
partidului comunist, în sînul parlamentului federal, şi din ce în ce mai
mult, sub forma întîlnirilor regulate între conducătorii republicilor
şi regiunilor, între primii lor miniştri şi miniştri-cheie.
Totuşi, aceste evoluţii au fost frînate, oprite, şi sistemul a
fost în cele din urmă sabotat, în primul rînd de blocul sîrb net
majoritar. Sîrbii şi aliaţii lor politici au abuzat aproape
întotdeauna de forţa lor numerică în instituţiile federale
alese, de preponderenţa lor în cadrul birocraţiei federale, de
influenţa lor în complexul militaro-industrial, în instituţiile
bancare centrale etc. Blocul comunist conservator, compus mai ales din sîrbi,
refuzase sistematic un mare număr de proiecte de reformă vizînd
democratizarea Iugoslaviei, o mai mare deschidere a economiei sale, o
protecţie mai eficientă a drepturilor omului etc. Marea majoritate a
delegaţilor sîrbi la ultimul şi fatalul congres al partidului
comunist la putere, din ianuarie 1990, a respins practic toate propunerile de
reformă, refuzînd chiar să federalizeze partidul. Sîrbii au huiduit
şi şi-au bătut joc de delegaţia slovenă minoritară,
cînd aceasta a părăsit în semn de protest sala congresului; unii
dintre delegaţii sloveni aveau lacrimi în ochi. Datorită acestui fapt
relaţiile dintre cele două popoare au fost profund afectate;
conflictul s-a dovedit a fi de neîmpăcat şi a dus în cele din
urmă la separarea Sloveniei de Iugoslavia.
Blocul sîrb a
refuzat în mai multe rînduri, din motive în primul rînd materiale şi
politice, să sancţioneze constituţional situaţia de fapt
din unele domenii, respectiv, restabilirea Iugoslaviei ca o confederaţie
de republici suverane, asemănătoare Comunităţii Europene.
Aceasta era propunerea slovenă şi puţin după aceea, acea
comună, a slovenilor şi croaţilor. Occidentul (Statele Unite
şi Comunitatea Europeană) au comis o greşeală
fundamentală nesusţinînd această opţiune în momentul cînd
ea mai putea fi încă realizată. Sprijinul evident şi continuu
acordat de Occident primului ministru federal, Ante Markovič (şi deci
opţiunii centraliste), a dat semnale false armatei federale, contribuind
astfel la mini-războiul din Slovenia din 26 iunie 1991. Începînd din acel
moment republica slovenă nu se mai putea întoarce înapoi. Cînd mediatorul
Comunităţii Europene, lordul Carrington, a prezentat o propunere
confederală modificată ca o opţiune principală pentru
rezolvarea problemei iugoslave (la care şi-a dat consimţămîntul
şi Prezidiul Federal redus în octombrie 1991), era deja prea tîrziu.
Teza
avansată de către sîrbi, după care frontierele interne între
republicile iugoslave nu sînt decît linii pur administrative (nefiind deci
valabile în cazul dizolvării Iugoslaviei s-au transformării ei în
confederaţie), după care celelalte popoare iugoslave nu aveau dreptul
la autodeterminare fără consimţămîntul Serbiei, etc.,
reflectă clar concepţia sîrbă despre Iugoslavia ca fiind un stat
unitar şi ca o extindere a Serbiei. „Iugoslavitatea” devenise pentru
mulţi sîrbi o expresie a intereselor lor naţionale. Sîrbii —
deopotrivă elitele şi oamenii de rînd — n-au înţeles
niciodată şi n-au acceptat cu adevărat principiul
legalităţii grupurilor etnice din Iugoslavia şi logica
federalismului plurietnic. Ei au insistat, de pildă, pentru ca, chiar
şi atunci cînd nu constituiau decît o mică minoritate numerică
în alte regiuni sau entităţi, ei să poată avea măcar
statutul constituţional protejat de egalitate cu grupul etnic majoritar
corespunzător. Ei cereau ca toţi sîrbii să trăiască
într-un singur stat, fie el Iugoslavia sau Serbia Mare. În acelaşi timp,
conducătorii sîrbi refuzau acest drept non-sîrbilor care trăiau în
Serbia, în Voivodina, în Kosovo şi Muntenegru. Ideologii naţionali
şi influenţii experţi constituţionali sîrbi au atacat cu
putere elementele de confederalism din constituţia din 1974; ei au cerut
recentralizarea Iugoslaviei, abolirea autonomiilor politice în interiorul republicii
sîrbe şi susţineau deschis că în Iugoslavia trebuie să
existe trăsăturile centraliste prezente în federaţiile
„uni-naţionale” (precum S.U.A. sau R. F. G.). În acelaşi timp, ei se
împotriveau cu tărie legalizării constituţionale a anumitor
trăsături confederaliste asemănătoare celor din sistemul
american (de pildă, existenţa gărzilor naţionale în cele
mai multe state). Criticii sîrbi afirmau că, la urma urmei,
tulburările din anii ’80 în Iugoslavia fuseseră provocate de
concesiile confederaliste făcute în 1974 şi din insuficienţa
centralizării.
O analiză
mai puţin părtinitoare a tulburărilor din Iugoslavia la mijlocul
anilor ’80, scrisă de către un expert muntenegrean serios şi
liberal, indică defectele federalismului iugoslav:
1)
Ineficienţa sistemului de executare a deciziilor, căruia îi lipsea
autoritatea la nivel federal, lipsindu-i totodată instrumentele pentru
aplicarea legilor federale.
2) Lipsa de
interes pentru integrare dincolo de frontierele unităţilor federale.
3)
Dominaţia politicului asupra economicului.4
A doua
Iugoslavie a început să aibă probleme grave la începutul anilor ’80,
a început să se prăbuşească în 1989, a atins stadiul
războiului civil în timpul verii anului 1991, a cunoscut secesiunea de
facto a unei republici (Slovenia), declaraţii de suveranitate şi
apoi de independenţă în Croaţia şi Bosnia-Herţegovina,
plebiscite ilegale cu acelaşi scop în Kosovo şi în Sangeac în
octombrie 1991. Asemănarea între această cronologie, revoluţiile
în celelalte state est-europene şi căderea Uniunii Sovietice nu e
întîmplătoare. Puterea comunistă din Iugoslavia, spre deosebire de
cea din Europa de Est, mai puţin Albania, iarăşi nu depindea de
sprijinul sovietic, de intervenţiile militare, de controlul
poliţienesc şi de intimidarea prin forţă. Totuşi,
căderea imperiului sovietic est-european şi a comunismului în Europa
de Est a avut şi în Iugoslavia un efect psihologic însemnat. Criza
iugoslavă pe plan economic, social, ideologic, moral şi politic, a
avut, în general, aceleaşi rădăcini. Neviabilitatea
economică şi epuizarea psihologică au împiedicat menţinerea
sistemelor represive, autoritare şi de stat care se bazau ideologic pe
utopia comunistă marxistă. Cu toate idiosincraziile şi
aparenţa sa de liberalism, cazul iugoslav nu era decît o variantă balcanică
a acestui model general.
Ca şi în
celelalte două state plurinaţionale „socialiste” cu constituţii
federale (Uniunea Sovietică şi Republica Federală
Cehoslovacă), criza generală din Iugoslavia era grefată pe
conflicte profunde şi prost ascunse, de natură naţională,
culturală, religioasă şi civilizaţională. Ea a
redeschis răni vechi, a făcut să crească tensiunea între
comunităţi (care a dus, în anumite părţi ale Uniunii Sovietice
la violenţe de masă), avînd ca rezultat puternice presiuni
autonomiste şi secesioniste în mai multe unităţi şi regiuni
federale. Dorindu-se oprirea acestui proces printr-o constrîngere
administrativă şi economică, prin forţă militară,
prin represiune poliţienească, dorindu-se „salvarea Iugoslaviei”, s-a
ajuns la rezultate contrarii (ca în Uniunea Sovietică şi spre
deosebire de Cehoslovacia). E o crudă ironie că tocmai cea mai
titoistă şi centralistă dintre toate instituţiile federale
din întreaga Iugoslavie — armata populară iugoslavă — a devenit
groparul Iugoslaviei, cu toate că pretindea că o salvează.
După mini-războiul din Slovenia (iunie-iulie 1991) şi după
războiul mult mai lung, violent şi murdar din Croaţia, armata
federală a eliminat în cele din urmă şansele de salvare a
comunităţii popoarelor iugoslave. Pe scurt, conducerea sîrbă a
preferat ca Iugoslavia să dispară sau chiar să se formeze o
Serbie mare, decît să se reconstituie o Iugoslavie confederativă în
care dominaţia, ca şi statutul special, privilegiat al sîrbilor ar fi
fost în genere respectat. Această poziţie, precum şi angajarea
directă a Serbiei şi Muntenegrului în războiul din Croaţia,
în jefuirea masivă şi în distrugerea economiei şi a monumentelor
culturale croate, în ocuparea unor părţi ale Croaţiei şi în
alungarea populaţiei croate au redus şi mai mult numărul
soluţiilor posibile şi psihologic acceptabile, fie ele şi de
ordin confederal şi la o scară geografică mai redusă
(fără implicarea, de exemplu, a Sloveniei, care ar fi complicat mai
mult lucrurile).
A doua
prăbuşire a Iugoslaviei ce a urmat a fost în mare parte un rezultat
al prăbuşirii sau dispariţiei unor elemente psihologice şi
politice pe care se bazase acest stat începînd din 1945:
— teama de
expansionisme şi de invadatori străini (mai ales germani şi
italieni, şi într-o mai mică măsură unguri, bulgari şi
în 1948-53 sovietici);
—
moştenirea războiului naţional de eliberare (1941-45) şi a
războiului civil (1941-47);
— cultul lui
Tito;
— sistemul
autoritar unipartinic;
— ideologia
oficială — marxismul;
— şi
proiectul comunist al unei profunde „inginerii sociale”.
Nici
motivaţiile pozitive, nici interesele economice comune, de securitate,
nici legăturile familiale, nici numeroasele regiuni cu populaţie
mixtă etc., n-au fost suficiente pentru a menţine statul
multinaţional în frontierele sale de după 1945.
Spre deosebire
de Spania sfîrşitului anilor ’70 şi începutul anilor ’80, elitele
iugoslave, divizate din punct de vedere naţional şi cultural, nu erau
capabile, şi unele nu aveau nici dorinţa de a pune în practică o
tranziţie rapidă şi ordonată de la o ordine autoritară
la un sistem democratic competitiv. În Iugoslavia, blocajul s-a manifestat în
centrul federal şi a luat forma unei alianţe între conducătorii
sîrbi ai partidului comunist, militarii de carieră şi reprezentanţii
complexului militaro-industrial. Acest blocaj a făcut să crească
presiunea la nivel subfederal pentru o democratizare profundă în
Iugoslavia, care a dus la primele alegeri libere competitive care au avut loc
în martie-aprilie 1990, în cele două republici nordice. După victoria
partidelor naţionale, naţionaliste şi regionaliste,
diferenţele naţionale din Iugoslavia, care corespundeau aproximativ
diferenţelor ideologice, economice şi politice, au ieşit la
lumina zilei şi au devenit legitime din punct de vedere democratic.
Datorită lipsei de consens în cadrul elitelor (mai ales în privinţa
cauzelor principale ale tulburărilor şi a remediilor potrivite), o
reconstrucţie democratică a statului federal şi proiectul unei
noi constituţii federale s-au
dovedit o vreme imposibil de pus în practică. Una cîte una,
instituţiile federale nu au mai funcţionat, şi-au pierdut
parţial sau total legitimitatea în afara Serbiei şi a Muntenegrului
(armata federală de pildă), sau au devenit simple anexe ale establishment-ului
politic sîrb (preşedinţia redusă a Republicii Socialiste
Federative Iugoslavia, Parlamentul Federal).
Presiunile
politice exterioare (venind în cea mai mare parte de la Comunitatea
Economică Europeană şi, mai puţin, de la Statele Unite),
ameninţările cu amînarea noilor credite şi cu nerecunoaşterea
republicilor secesioniste, încurajările şi promisiunile (privitoare
la noi credite sau la statutul de membru asociat al Comunităţii
Europene), organizarea unei conferinţe internaţionale sub egida
Comunităţii Europene la Haga şi chiar tentativa
nereuşită de mediere a lui Gorbaciov, nimic nu a putut opri
războiul din Croaţia şi destrămarea ulterioară a celei
de-a doua Iugoslavii.
Moartea
Iugoslaviei în forma sa actuală, încă validă din punct de vedere
constituţional, demonstrează clar eşecul unui anume model de
organizare politică a ansamblurilor multinaţionale. Acest model,
inventat iniţial şi pus în practică de comuniştii ruşi
pentru a menţine imperiul rus, parţial reformat, a devenit (dacă
nu era de la început) insuficient în Uniunea Sovietică însăşi,
în Iugoslavia şi în Cehoslovacia. În fond, el a eşuat în primul rînd
pentru că îi lipsea legitimitatea democratică şi, în URSS
şi Iugoslavia, pentru că nu a putut să se transforme la timp
dintr-o „federaţie de faţadă” (după C. Friedrich), într-o adevărată
confederaţie consensuală5). Evoluţia situaţiei
din Iugoslavia nu era inevitabilă şi a fost în realitate foarte
influenţată de personalitatea principalilor actori politici, de
percepţiile eronate şi de erorile lor (între altele şi acelea
ale Comunităţii Europene şi ale Statelor Unite). De aceea, nu ar
fi corect să considerăm a doua prăbuşire a Iugoslaviei ca
un eşec al federalismului ca atare sau ca un eşec al ideilor
federaliste.
NOTE
1. Vezi Stephen Kux, Soviet
Federalism: a comparative study, Institute for East-West Security Studies,
New York, 1990.
2. Koka Joncic, Relations
between the Peoples and National Minorities in Yugoslavia, Medjuna-rodna
politika, Belgrad, 1969, p. 10.
3. Dennison Rusinow, Yugoslavia.
A Fractured Federalism, W. Wilson Center, Wasghington D.C., 1988.
4. Vojislav Stanovic, Federalizam/konfederalizam, Univerziteska rec., Titograd, 1986, pp. 98-99.
5. C. Friedrich, Trends of
Federalism in Theory and Practice, Pall Mall, 1968.
Traducere de Horea Căpuşan
*
Anton A. BEBLER, profesor la
Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din
Ljubljana, este din 1992 reprezentantul Sloveniei la Naţiunile Unite,
Geneva. Specialist în politică comparată şi în probleme de
securitate, el a publicat, printre altele: The Scientifical/Technological
Challenge and East European Socialism (1989), şi Soviet Policies
under M.Gorbatchev: Implications for Yougoslavian Security (1990).
Anton A. Bebler, Le
deuxičme effondrement de la Yougoslavie et le fédéralisme, în volumul
André Liebich şi André Reszler (editori), L’Europe Centrale et ses
minorités: vers un solution européenne?, Presses Univerisitaires de France,
1993, studiu preluat cu permisiunea editurii.