Convergenţe transilvane

Ecclesia Theutonicorum Ultrasilvanorum

Paul Philippi

Istoria saşilor transilvăneni s-a confundat încă de la începuturile sale cu istoria bisericii acestora. De aceea nu este deloc întîmplător că primul document din colecţia de „Izvoare privind istoria germanilor din Transilvania” („Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen Siebenbürgen”) se referă la Ecclesia Theutonicorum Ultrasilvanorum. Acest act a fost emis la 20 decembrie 1191 la Roma, deci în urmă cu mai bine de 800 de ani. El însă nu marchează nici începutul istoriei bisericeşti a saşilor sau germanilor din ţara Transilvaniei şi nici măcar întemeierea „prepoziturii” (praepositura), la care se referă mai îndeaproape. Mai curînd se poate conchide din alte documente mai tîrzii asupra începuturilor istoriei aşezării şi a bisericii „teutonilor” transilvăneni. De altfel, aceştia sînt tocmai în documentele prepoziturii emise în următorii ani (1192- 1196) pomeniţi ca „flandri”, intrînd în cele din urmă în istorie – împreună cu coloniştii occidentali ai altor regiuni transilvănene, desemnaţi sub numele colectiv de „saxones” – ca saşi transilvăneni. În documentul din 1191, papa întăreşte doar înscrierea prepoziturii, spre „veşnică pomenire”, în registrul papal, ca aşezămînt pus în drepturile sale; prepozitura fusese deja în anii anteriori confirmată de regele Béla şi adeverită la timpul său de legatul apostolic Grigore, devenit între timp cardinal la Roma. Deoarece regele Béla al III-lea a domnit din anul 1173, întemeierea prepoziturii trebuie situată între 1173 şi 1190.

Dar actul relativ la prepozitura ne îndreaptă privirea nu numai asupra extensiunii temporale a mai bine de opt veacuri de istoric bisericească a saşilor, ci el indică şi unele trăsături esenţiale ale acestei istorii bisericeşti. Ca o primă trăsătură putem evidenţia cu toată precauţia faptul că biserica săsească a avut dintru început o istorie specifică în cadrul bisericii universale catolice, una şi aceeaşi. Desigur, ea a pus de la început preţ pe configurarea unei căi proprii, rămînînd totuşi în armonie cu întreaga creştinătate. Despre ce anume era vorba la întemeierea prepoziturii? Ţinutul prepoziturii cuprindea aşezările viitoarelor capitluri Sibiu, Nocrich şi Cincu. Teritoriul acestor capitluri este situat la nord de Olt şi ar fi trebuit să aparţină recent înfiinţatei episcopii transilvănene de la Alba Iulia. Dar în interesul coloniştilor au acţionat în mod evident forţe influente, care au insistat cu succes în vederea desprinderii (exceptării) ţinuturilor acordate acestei episcopii. Aceste forţe au obţinut ca pentru flandri chemaţi în ţară de Géza al II-lea să se constituie o instituţie bisericească proprie: prepozitura liberă regească a Sf. Ladislau. „Liberă” trebuia să fie prepozitura. Desigur, prin aceasta nu se înţelegea independenţa bisericească, ci doar o desprindere din cadrul administrativ firesc al episcopatului, în a cărui jurisdicţie cădea de fapt din punct de vedere geografic. Legarea bisericească a aşezărilor prepoziturii se realiza prin arhiepiscopul ce rezida la cîteva zile de călătorie, la Strigoniu. Într-adevăr, documentele permit presupunerea intenţiei de subordonare nemijlocită a prepoziturii faţă de papă, care îşi rezerva dreptul de a confirma prepoziţii numiţi de către rege.

Această poziţie distinctă a noilor locuitori şi credincioşi ai bisericii Transilvaniei era în strînsă legătură cu statutul acestora de hospites. Într-un text de literatură clasică acest cuvînt latin ar putea fi tradus pur şi simplu prin cuvîntul „oaspeţi”. Dar această traducere conduce la o înţelegere eronată, devreme ce termenul de „oaspete” pare să desemneze totuşi un om care locuieşte doar temporar la domiciliul său, iar acesta de fapt nu contează ca al său propriu. Aici însă nu acesta este sensul termenului „hospes”. „Hospites” sînt numite grupurile coloniştilor, pentru că au fost invitaţi, chemaţi să se stabilească într-un ţinut ce le-a fost oferit şi să trăiască în temeiul „dreptului oaspetelui” doar în măsura în care regele care le-a acordat ospitalitatea le-a oferit şi privilegiul de a-şi aduce propriul drept şi propria ordine socială şi de a le menţine pe viitor ca noi locuitori ai ţării. Invitaţia expresa deci şi acceptarea liber consimţită, întemeiată pe promisiunea certă, îi face pe „hospites” comparabili cu „oaspeţi”. Ţinutul pentru care aceasta este valabil în cadrul teritoriului prepoziturii (şi mai tîrziu în Ţara Bîrsei), este desemnat ca desertum – termen care de asemenea nu poate fi tradus ad litteram – ca şi cum ţara în care au venit ar fi fost un deşert demografic. Cei invitaţi să se aşeze aici, au venit mai curînd în ţinuturi care fie că nu au fost încă integrate în infrastructura administraţiei regale sau, ceea ce este şi mai probabil, care deocamdată erau doar în mod provizoriu ocupate de paznici ai hotarelor. Aceste neamuri de străjeri au fost înainte de 1150 transferate mai departe înspre marginile regatului, trebuind să părăsească ţinutul atribuit coloniştilor. Deci, într-o astfel de măsură noul ţinut dăruit „oaspeţilor” a fost înainte un „desertum” deschis pentru aceştia în vederea unei noi configurări, potrivit propriilor cutume. Dacă grupuri întregi de occidentali au fost invitaţi şi îndemnaţi să se aşeze de bunăvoie în ţinutul carpatin, trebuia să le fi fost oferite stimulente spre a îndrăzni pasul cel marc. Trebuie să admitem ipoteza potrivit căreia condiţiile pentru acceptarea invitaţiei au fost negociate în termeni precişi. Parteneri contractuali au fost, pe de o parte, regele ungar, pe de altă parte, aşa-numiţii locatori, care s-ar putea ca ei înşişi să fi descins în Transilvania ca agenţi recrutori. Poate că ni s-a păstrat numele lor din unele toponime săseşti sau româneşti: Eppo (villa Epponis = Neppendor/Turnişor); Hermann (villa Hermanni = Hermannstadt/Sibiu); Humbert (villa Humberti = Humbertsdorf/Hammersdorf/ Guşteriţa); Christian (insula Christiani = Großau [au=insula] = Cristian); ş.a.

Printre aceia care au condus colonizarea sau cel puţin au însoţit-o documentele atestă şi pe preoţii din Flandra (presbyteri Flandrenses). În acceptarea invitaţiei de a se strămuta în Transilvania par să fi jucat dintru început un rol şi motive religioase. Cunoaştem conţinutul acestor motive destul de exact din scrisoarea privilegială acordată în 1224. Pentru moment reţinem doar că colonizarea saşilor în Transilvania este sincronă cu cruciadele. Într-adevăr, în ţinuturile de baştină ale „flandrilor”, marele predicator Bernhard de Clairvaux a alimentat o conştiinţă religioasă tensională, care îmbina dispoziţia plecării în cruciadă cu voinţa de reînnoire a bisericii.

Astfel, devine de înţeles faptul că grupurile de colonişti legau dorinţa lor de a pleca în Răsărit de reprezentările unei noi comunităţi, care şi sub aspect bisericesc se apropiau de revendicările pe care în zadar le-au formulat faţă de instituţia bisericii în ţinuturile lor de provenienţă. În Occident începuse pe la 1150 consolidarea acelei evoluţii în domeniul dreptului bisericesc, care făcuse din biserica catolică un sistem ierarhic unitar. În acest sistem, întreaga putere acţiona de sus în jos, astfel încît laicii şi comunele – prin urmare baza – au păstrat puţine competenţe sau chiar deloc. Vom vedea însă că coloniştii au pus preţ tocmai pe aceste competenţe. De constituirea prepoziturii sibiene se va fi legat speranţa coloniştilor şi a conducătorilor lor de a întemeia sub protecţia regelui ungar – care îşi adjudeca ca rege apostolic o poziţie distinctă şi sub aspect bisericesc – o enclavă în care să-şi poată organiza o biserică proprie, desigur în cadrul unei biserici universale conduse de papă.

Speranţa de a impune astfel de reprezentări a avut efecte pînă tîrziu în veacul Reformei, cu atît mai mult cu cît ea a fost de timpuriu atenuată în cadrul prepoziturii. Episcopul transilvănean, a cărui reşedinţă era la Alba Iulia, nu putea consimţi la o evoluţie particulară pe teritoriul diocezei sale. Astfel, el a impus în ultimul deceniu al veacului al XII-lea ca teritoriul prepoziturii să fie limitat la aşezările acelor „flandri” (priores flandrenses), care au fost colonizaţi sub regele Géza al II-lea (1141-1162), pe cînd acei alii flandrenses („alii flandri”), sosiţi după 1162, să aparţină episcopatului atotcuprinzător al Transilvaniei. O decizie firească, care însă, după cum vom vedea, conţinea un potenţial conflictual. Lovite au fost în primul rînd comunele viitorului capitlu Rupea, care vor fi sperat să fie şi ele înzestrate cu avantajele bisericeşti specifice ce decurgeau din drepturile „oaspeţilor”, dar care acum au trebuit să constate modul în care aceste reprezentări ale unei vieţi bisericeşti proprii se puteau realiza în cadrul jurisdicţiei episcopului de Alba Iulia. Aceasta este desigur o problemă care era comună tuturor comunităţilor de „hospites”, care s-au constituit şi s-au consolidat după 1200 în ţinuturile Sighişoarei, Mediaşului şi Şeicăi, pe Pămîntul Regesc, dar şi în părţile Bistriţei. Comunităţile colonizate mai timpuriu sau mai tîrziu ale capitlurilor de la Orăştie şi Sebeş, erau şi ele subordonate episcopului de Alba Iulia, ca şi capitlurile constituite în veacul al XIII-lea pe teritoriul comitatens: între Tîrnave capitlurile de la Bălcaciu şi Băgaciu, între Valea Secaşelor capitlul din Şpring şi în împrejurimile Bistriţei capitlurile de la Teaca, Şieu şi Reghinul Săsesc. În aşezările care din punct de vedere politic aparţineau teritoriului nobiliar (maghiar) impunerea de forme de viaţă bisericească de sine stătătoare a fost desigur îngreunată de condiţiile sociale ale iobăgiei. Pe de altă parte, tocmai străduinţa tuturor comunităţilor de colonişti de a trăi „potrivit libertăţilor”, astfel cum acestea au fost asigurate în teritoriul prepoziturii, a condus la crearea unui sentiment de solidaritate printre aceia care mai tîrziu au fost desemnaţi în totalitatea lor drept „saşi transilvăneni”. Pentru începuturile acestei evoluţii să reţinem că această comunitate a tuturor coloniştilor din Apus nu era nicidecum constituită, deşi cei mai mulţi dintre ei proveneau din teritorii de limbă germană.

Următoarea asociaţie de drept, comparabilă sub aspect bisericesc cu prepozitura sibiană şi contemporană cu aceasta este Ţara Bîrsei, donată în anul 1211 Ordinului Cavalerilor Teutoni. Acest „Ordin al cavalerilor cruciaţi de la Spitalul Sf. Maria” a fost nevoit să renunţe la activitatea sa în Ţara Sfîntă, fiind în căutarea unor noi sarcini misionare. O astfel de misiune de convertire a fost mai tîrziu pusă în aplicare cu sabia printre prusaci, deci în Prusia. Înainte de aceasta însă, ordinul a urmat chemarea regelui ungar Andrei de a se aşeza în colţul sud-estic al Transilvaniei. În primii ani ai veacului al XII-lea regatul arpadian se pregătea să-şi extindă graniţele transilvănene pînă pe crestele Carpaţilor, ba chiar să-şi aţintească privirea peste munţi, pînă la Dunăre, ordinului încredinţîndu-i-se misionarea cumanilor. În nord-vestul Ţării Bîrsei au fost aşezaţi aproape concomitent, în cele „Trei Scaune”, secui, stabiliţi pînă atunci în părţile Sebeşului, Gîrbovei şi ale Saschizului, şi înlocuiţi acum prin hospites.

Ordinul teuton a încercat în scurt timp să-şi extindă prerogativele de putere. Reşedinţa sa de bază, Marienburg/Feldioara, de la cotul Oltului, şi alte patru cetăţi erau construite din piatră (Heldenburg, Schwarzburg, Kreuzburg – pentru toate cele trei localizările sînt controversate – şi Rucăr), iar undeva dincolo de Carpaţi, în direcţia ofensivei sale misionare – a ridicat o cetate cu întărituri deosebite. Această cetate a fost frecvent invocată, fără ca vreuna din localizările propuse (eventual Piatra Neamţ) să se poată impune în mod convingător. Probabil că această fortificaţie cu scopuri ofensive, încă neidentificată, se situează în vreo relaţie cu locul şi rîul Milcov. Căci foarte curînd după retragerea Ordinului teuton din Transilvania – ordinul a fost deja în 1225 expulzat definitiv, avînd prin urmare doar 14 ani la dispoziţie spre a activa în Ţara Bîrsei – apare în documente o enigmatică episcopie catolică a „cumanilor” la Milcov, însoţind istoria bisericească a saşilor transilvăneni pînă în veacul al XVI-lea.

Precum prepozitura sibiană a fost o tentativă a coloniştilor de a-şi asigura o ordine şi o administraţie autonomă în cadrul bisericii catolice, tot astfel şi încercările tinerei colonii din Ţara Bîrsei vizează dobîndirea unui statut bisericesc distinct. Că acest efort bisericesc se desfăşoară concomitent şi în strînsă legătură cu efortul politic, este pentru evul mediu de la sine înţeles. În primul rînd, Ordinul Teuton este acela care se străduieşte intens pentru ca teritoriul ce i s-a acordat de către rege să fie direct subordonat papalităţii. Din Ţara Bîrsei (şi din ţinuturile misionare ale „cumanilor” de dincolo de Pasul Buzău) urma deci să se constituie un fel de stat ecleziastic sau al ordinului cruciat, ce se sustrăgea suzeranităţii regale ungare. Papa a venit în mod evident în întîmpinarea acestor intenţii ale ordinului. El 1-a liniştit pe mereu neîncrezătorul rege Andrei, convingîndu-l în 1222 să extindă privilegiile ordinului, subordonarea directă a ţării faţă de curie fiind de asemenea confirmată de către papă. Acest joc a condus la alungarea rapidă a cavalerilor în primăvara anului 1225, act asupra căruia regele Andrei al II-lea nu a mai revenit, în pofida intervenţiilor repetate ale papei.

Moştenirea cavalerilor a acţionat în multiple privinţe. În primul rînd drepturile iniţial necontestate ale episcopului transilvănean au fost oarecum moderate, adică limitate asupra ungurilor şi secuilor ce se aşezau în acele ţinuturi. Mai apoi, episcopul de Agria este însărcinat cu instalarea în funcţie a unui decan numit de ordin (1223), funcţie ce urma să se transforme, odată cu creşterea numărului de credincioşi, în demnitate episcopală. Episcopului de Alba Iulia i s- au amputat prerogativele de conducere iar episcopului de Strigoniu i s-a conferit dreptul intervenţiei directe. Decanului, în schimb, i s-a acordat dreptul jurisdicţiei spirituale. După alungarea cavalerilor, prerogativele bisericeşti în Ţara Bîrsei sînt exercitate de rege şi Ordinul cistercian (aşezat în 1179 la Igriş şi în 1200 la Cîrţa), pînă cînd, după Marea Invazie Tătară din 1241, se instituie şi aici o ordine, aşa cum a început să se cristalizeze aceasta la Sibiu: decanii ambelor ţinuturi „sînt prelaţi nullius dioceseos cu drepturile ce revin unor astfel de demnitari”. În următoarele decenii ei îşi adjudecă de altfel numeroase drepturi „cvasiepiscopale” pe care le exercită sub jurisdicţia Strigonului şi cu care ocazional încearcă să se sustragă şi arhiepiscopului primat, invocînd apartenenţa lor la dioceza Milcoviei. Aceasta înseamnă în mod practic că ţinutul Sibiului (cu Nocrich şi Cincu) şi Ţara Bîrsei sînt sustrase definitiv jurisdicţiei episcopului de Alba Iulia. Pentru evoluţia ulterioară, cele două ţinuturi constituie puncte de orientare stabile şi pentru celelalte ţinuturi ale teritoriului de colonizare săsească.

Desigur, prin aceasta a fost iniţiată o evoluţie, care nu a fost întrevăzută nici la crearea prepoziturii şi nici în conceptul statului Ordinului Teuton; prepozitul sibian şi prepozitura ce-i era subordonată reprezintă în întregime structuri feudale. Prepoziţii îndeplineau funcţii auxiliare sau îşi exercitau chiar funcţia principală la curte, de exemplu, de cancelari ai regelui. Cavalerii din Ţara Bîrsei aparţineau de asemenea societăţii nobiliare. Dar în evoluţia demnităţii de decan, care din 1223 în Ţara Bîrsei, din 1264 la Sibiu şi mai apoi în toate ţinuturile săseşti devine forma firească a organizării autonome a bisericii, se impune un proces decizional ce porneşte de la bază. Este întrutotul posibil ca instituirea acestei asocieri a preoţilor în „capitluri” şi conducerea capitlurilor de către decani să se întemeieze pe o tradiţie renană, adică pretransilvană, a coloniştilor saşi, cum a stabilit-o istoriografia ecleziastică săsească. Potrivit unor cercetări recente, instituţia decanatelor pare să fie timpurie, astfel încît ea să se fi dezvoltat paralel în Transilvania şi în Apus iar evoluţiei acestei forme de organizare autonome în Transilvania i-ar reveni o anumită specificitate. Pentru a înţelege această autonomie, recurgem la cel mai însemnat document al istoriei timpurii a „teutonilor noştri ultrasilvani”.

În 1224 regele Andrei al II-lea a emis pentru oaspeţi o scrisoare privilegială, căreia ei i-au acordat cu satisfacţie calificativul „de aur”, deoarece reprezenta o cuprinzătoare asigurare de drept, la care au apelat continuu timp de secole. „Andreanum” a fost emis – astfel reiese din document – la cererea insistentă a „oaspeţilor”, care se plîng că „libertatea”, ce le-a fost asigurată ar fi, fără intervenţia regelui, ameninţată cu pieirea. Astfel Andreanum nu se arată a fi decît o simplă reînnoire a drepturilor conferite de regele Géza al II-lea. Această pretenţie nu corespunde tocmai exact atunci cînd sînt menţionate date complexe (cum ar fi cota-parte la impozite şi contingentele militare); la acestea contractul juridic va fi fost adoptat noilor stări existente. Dar tocmai prevederile ecleziastice par să fi fost afectate de schimbările intervenite în cei 800 de ani. Ele vor fi fixat în scris ceea ce a fost convenit contractual într-un prezumtiv „Geysanum” (pe, care noi nu-l cunoaştem, dar care va fi fost cunoscut, după cum s-a presupus, de către regele Andrei).

Drept cadru pentru revendicările bisericeşti ale Andreanum-ului este important de ştiut că „juzii” satelor şi ai entităţilor teritoriale, deci cei ce conduceau administraţia politică, erau aleşi numai dintre aceia care locuiau permanent împreună cu ei. Aici se pune temelia pentru ceea ce un călător englez (Charles Boner) evidenţia în urmă cu 130 de ani drept trăsătura esenţială a saşilor: capacitatea şi aspiraţia lor pentru „selfgovernment”. Pe acest fundal prevederea ecleziastică potrivit căreia „preoţii lor să fie aleşi în mod liber şi aleşii să fie prezentaţi”, cîştigă în profil. Acest drept al comunelor de liberă alegere este de-a dreptul contrar evoluţiei bisericeşti generale. El a fost însă întotdeauna păstrat şi apărat cu toate puterile de către comune; mai mult, revendicarea a avut efecte dincolo de spaţiul de acţiune juridică (aşa-numitul Pămînt Regesc) a privilegiului andrean, asupra comunelor săseşti iobage de pe teritoriul comitatens. Şi în această privinţă privilegiul andrean a constituit o pîrghie care a favorizat constituirea în veacul al XVI-lea a unei biserici „naţionale” săseşti, situate sub semnul Reformei. (În acest context remarcăm doar că „Istoria bisericii evanghelice din Transilvania” a episcopului Friedrich Teutsch, apărută în două volume în anii 1921-1922, apelează fără ezitare la următorul subtitlu: „Volumul I. 1150-1599”). Identitatea bisericii nu s-a înfăptuit prin Reformă, după cum autorul nu considera că Reforma ar fi dus la transformarea acestei identităţi. A rămas aceeaşi biserică – sau biserica aceloraşi –, edificată de la „1150” încoace, adică de la aşezarea sub Géza şi care s-a îndreptat spre Reformă menţinîndu-şi identitatea. Această tranziţie fără discontinuităţi a marcat pînă în timpurile noastre biserica evanghelică a Transilvaniei în multe caracteristici ale tradiţiei sale paraliturgice, ceea ce poate fi exemplificat prin titlul unei alte cărţi, dat de viitorul istoric al bisericii de la Universitatea din Göttingen, Erich Roth, tezei sale de doctorat cu privire la istoria liturghiei în biserica săsească din secolul al XII-lea şi pînă în secolul la XX-lea: „Istoria serviciului divin la saşii transilvăneni” (1954). Pentru Roth – la fel ca pentru Teutsch – era de la sine înţeles şi deasupra oricăror consideraţii reflexive că biserica comunităţii de colonişti, constituită atît înainte cît şi după Reformă, în cadrul serviciului divin, a fost una şi aceeaşi. În afara dreptului atît de însemnat al comunelor de a alege, trebuie desigur luată în consideraţie şi partea a doua a enunţului, care prevede, tot atît de firesc, integrarea în biserica universală: clericii aleşi de comunitate trebuiau prezentaţi episcopului în vederea ordinării (sfinţirii). Abia după aceea puteau să-şi ocupe funcţia. Sfinţirea era efectuată în cazul capitlurilor „transilvănene” din Orăştie, Sebeş, Kosd (Rupea), Kisd (Sighişoara), Mediaş, Şeica, Bistriţa (cu Chirileu) şi subdiviziunile („surogaţiile”) lor. Aceasta era desigur valabil şi pentru capitlurile precumpănitor „subordonate” de la Şpring, Bălcaciu, Reghin, Laslea, Teaca şi Şieu. Mai dificilă a fost problema „prezentaţiunii” la capitlurile „strigoniene” Sibiu, împreună cu Nocrich şi Cincu, şi Ţara Bîrsei. Deoarece arhiepiscopul rezida la o distanţă de 10-12 zile de drum, ambii decani au obţinut, printre multe alte drepturi cvasiepiscopiale, şi pe acela de a introduce pe preoţi în funcţie. În pofida similitudinilor existente printre saşi – în veacurile al XIV-lea şi al XV-lea acest etnonim se impune definitiv pentru diversele grupuri de colonişti – exista totuşi o distribuţie gradată a drepturilor bisericeşti: cel mai avantajos statut de drept îl aveau locuitorii de pe teritoriul prepoziturii, care în mare se suprapuneau, din punct de vedere geografic, cu teritoriul capitlului de la Sibiu, şi cel al surogaţiilor sale Nocrich şi Cincu, cît şi locuitorii Ţării Bîrsei, corespunzătoare districtului Braşov. Pentru aceştia erau valabile prevederile din Andreanum şi dispoziţiile jurisdicţionale ale arhiepiscopiei de Strigoniu. (Ce-i drept, prevederile din Andreanum au fost extinse asupra districtului Braşov abia în 1413, dar Ţara Bîrsei obţinuse deja înainte drepturi comparabile). Un statut apropiat îl aveau locuitorii scaunelor de drept ale provinciei sibiene vizate în Andreanum, acestea se desăvîrşesc ca entităţi teritoriale abia atunci, fiind cunoscute mai tîrziu sub numele de „Şapte Scaune”. Aici erau valabile prevederile din Andreanum şi jurisdicţia episcopului de Alba Iulia. Cele mai defavorizate sub aspect jurisdicţional erau comunele iobage. Pentru acestea Andreanum nu era valabil. Sub raport bisericesc, ele se aflau într-o situaţie de dublă subordonare: pe de o parte se manifesta tendinţa stăpînilor de pămînt nobili de a trata aceste comune – uzanţele s-au impus în timp drept regulă firească – şi sub raport bisericesc potrivit dreptului iobăgesc general valabil; pe de altă parte, dreptul mai avantajos al comunelor libere de pe Pămîntul Regesc marca conştiinţa, pretenţiile şi multe forme de viaţă ale saşilor iobagi.

Astfel de împrejurări diametral opuse au condus, îndeosebi în veacurile mai tîrzii, cînd evoluţia economică a scos din ce în ce mai mult la iveală aspectele sociale împovărătoare ale sistemului feudal, la tensiuni considerabile. Iobagii saşi, care constituiau mai mult decît un sfert dintre aceia care mai tîrziu au fost desemnaţi „poporul săsesc”, au participat la răscoalele ţărăneşti izbucnite în veacurile al XV-lea şi al XVI-lea (1437 şi 1514); mai mult, au avut de suferit în epoca absolutistă şi mercantilă a veacurilor XVIII/XIX, căznindu-se să supravieţuiască sub raport economic şi spiritual. Legăturile bisericeşti cu capitlurile de pe Pămîntul Regesc au fost în acest efort de o importanţă ce nu trebuie subapreciată. Asupra rolului şcolii, ce se afla sub conducerea bisericii, vom reveni mai tîrziu.

Ne reîntoarcem încă o dată la prevederile bisericeşti din Andreanum. În afara dreptului de a alege şi a obligaţiei de prezentare a fost introdusă şi o a treia prevedere specială, care se sustrage cadrului general al dreptului bisericesc comun: „Oaspeţii” să predea decima preoţilor. Prestaţiile de zeciuială ţineau, ce-i drept peste tot, de sistemul social al bisericii catolice medievale. Dar aceste prestaţii de zeciuială erau în mod normal predate episcopului, care efectua plăţile clerului parohial. Acest sistem de întreţinere a bisericii catolice medievale se afla de regulă sub administrarea arhidiaconilor diocezani. Potrivit prevederilor din Andreanum, în biserica coloniştilor germani din Transilvania lucrurile se desfăşurau tocmai invers: zeciuiala era predată preotului paroh şi rămînea la acesta. Iar aceasta însemna că prestaţiile de decimă rămîneau în comună, înzestrînd în acelaşi timp parohia atît de abundent, încît funcţia de paroh se întemeia, şi prin veniturile sale, pe o înaltă consideraţie socială. Ce-i drept, preotul trebuia să plătească din veniturile sale şi pe ceilalţi angajaţi ai comunei (predicator, învâţător, clopotar, ş.a.) Adesea poate fi constatat şi un deficit de preoţi, căci în vremurile de război, aproape continue, tocmai biserica era constrînsă la contribuţii sau, cînd la un astfel de sistem de înzestrare centrat pe comună, rămînea în urmă văduva unui preot împreună cu copiii ei. Capitlurile parohiale şi decanii lor aleşi anual trebuiau să stabilească prin consens contribuţii în vederea soluţionării unor astfel de probleme. Dar caracteristic pentru evoluţia timpurie a bisericii a fost ca toate aceste reglementări să pornească nu de „sus” – de la episcop sau arhidiaconii săi –, ci să vină de Jos”, dinspre comunităţile asociate şi deciziile acestora. Reglementarea zeciuielii nu trebuie să fie idealizată. Căci, uneori, s-au făcut şi unele excepţii de la principiul stabilit în Andreanum. Faptul că clericii Pămîntului Regesc plăteau (arhi) episcopului lor o taxă de catedrală în monedă ţine încă de domeniul firescului. Însă preoţii, îndeosebi aceia ai diocezei de Alba Iulia, trebuiau să renunţe adesea la o pătrime de decimă sau chiar la mai mult, sub formă de laxe extraordinare. Potrivit obiceiului canonic general, parohiile de pe teritoriul nobiliar trebuiau să predea zeciuiala în natură: fireşte că o parte din prestaţiile naturale le rămînea lor. Dar însăşi strîngerea obligaţiilor de zeciuială era împovărătoare. Însă coloniştii au prevăzut încă din veacul al XVII- lea două locuri de curte pe lîngă biserică, astfel încît rolul reprezentativ al preotului era, din punct de vedere constructiv, asigurat deja în proiectarea iniţială. In cursul veacurilor aceasta a avut drept urmare faptul că starea preoţească a rămas din punct de vedere social atrăgătoare pentru patricieni şi intelectuali, ceea ce, la rîndul său, a contribuit la constituirea unei numeroase pături elitare cultivate, de înalt nivel. Drumul înspre funcţia de paroh a trecut adesea prin activitatea profesorală exercitată în şcoli mai înalte. Acest lucru s-a menţinut şi cînd plata decimei a fost, după 1848, înlocuită printr-o retribuţie mixtă, constituită din veniturile terenului parohial şi plată în numerar. În ultima treime a veacului al XIX-lea şi problema pensiilor, dar şi aceea a candidaturilor în vederea ocupării parohiilor, a fost treptat trecută din competenţa capitlurilor, respectiv a decanatelor, în competenţa conducerii centrale a bisericii – un pas înspre centralism care, ce-i drept, nu corespundea primelor începuturi, dar pe care cerinţele epocii moderne l-au făcut necesar.

Trebuie încă menţionată o a patra prevedere bisericească din Andreanum: comunităţile de colonişti să fie faţă de preoţii aleşi şi plătiţi de ele responsabile în toate problemele de drept bisericesc, „după vechiul obicei”. Şi această prevedere a conferit conducerii locale a bisericii şi, implicit, rolului bisericii în comunităţile locale, o pondere mai marc. Multe decizii sociale, care tindeau în alte locuri direct înspre o dirijare episcopală, au fost menţinute în responsabilitatea autonomă a comunităţilor. Istoriografia bisericească săsească a explicat aceasta, pînă la al II-lea război mondial, prin „dreptul bisericesc propriu” (Eigenkirchenrecht) de origine germanică, acea instituţie după care stăpînul propriu al bisericii, adică acela care a construit şi înzestrat biserica, este îndreptăţit să decidă şi ocuparea funcţiei de preot. Acest drept, aplicat pe scară largă, a condus în veacurile al XI-lea şi al XII-lea la lupta pentru învestitură, decisă în favoarea curiei; aplicat pe o scară mai redusă, acest drept bisericesc propriu a condus la raporturi de patronaj, astfel că multe biserici au depins (sau încă mai depindeau!) de stăpînii lor de pămînt nobili. Dar în sfera de acţiune a Andreanumului nu au fost „domnii”, potentaţii, care au construit şi înzestrat biserica şi au ales preoţii, ci comunele. De aceea, în istoriografia mai recentă a dreptului bisericesc s-a impus noţiunea de „biserică corporativă” (Genosseschaftkirche), iar biserica saşilor transilvăneni a fost considerată drept exemplu pentru această structură organizatorică în trecut răspîndită, acum însă aproape aflată pe cale de dispariţie. În consecinţa acestei autoînţelegeri „corporative” a comunităţii s-a dezvoltat desigur sub raport bisericesc şi acea „capacitate de autoguvernare”, a cărei exercitare a constituit-pentru saşi o problemă centrală (v. mai sus). Funcţia (laică) a celor doi „consilieri parohiali” (Kirchenväter = presbiteri), care a rămas pînă astăzi caracteristică pentru comunele săseşti, îşi trage rădăcinile din aceste începuturi timpurii. Cînd mai apoi, în cadrul curentelor idealist-romantice şi împotriva pericolelor unei politici absolutiste sau naţionaliste a bisericii de stat, a fost acceptată în anul 1861 o constituţie bisericească modernizată, în care responsabilitatea elementului laic a fost mai accentuat pusă în practică, funcţia de curator a depăşit în însemnătate rolul de pînă atunci al consilierilor parohiali, fixîndu-se la toate nivelele supracomunale şi apărînd ca instituţie coordonatoare laică pe lîngă decan şi episcop. Funcţia de consilier/prezbiter s-a restrîns la nivelul comunal.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte două instituţii ale aşezămintelor săseşti din Transilvania, a căror responsabilitate se evidenţia la nivel infracomunal: vecinătăţile şi fraternităţile, respectiv comunităţile de fete. Ambele forme de solidaritate colectivă locală n-au fost în sensul administraţiilor bisericeşti occidentale „strict bisericeşti”. Aceasta înseamnă că ele nu au fost consemnate în dreptul bisericesc scris nici înainte şi nici după Reformă. Dar pentru comunităţile transilvănene este caracteristic tocmai faptul că formele lor de viaţă socială sînt configurate „de jos” şi că ele nu au putut fi împărţite pe calea dispoziţiei ierarhice în rubrici bisericeşti şi nebisericeşti. Sfera socială a fost penetrată cu un conţinut bisericesc, şi invers, sfera bisericească revendica apropierea de realitatea socială. După cum dreptul bisericesc general codificat din veacurile al XII-lea şi al XIII-lea a fost pătruns de prevederile bisericeşti din Andreanum în favoarea unei concentrări sau a prezervării forţelor regulative din cadrul comunităţii parohiale concrete, a vieţii cotidiene a acesteia, pe cît poate fi ea cuprinsă cu privirea, tot astfel s-a configurat şi viaţa bisericească şi după Reformă într-o parte esenţială fără recurs asupra dreptului bisericesc evanghelic codificat, care îşi trăgea criteriile din realitatea socială a statelor protestante occidentale. Fireşte că în „suprastructurile” dreptului bisericesc se apela la teoriile oferite de universalităţile protestante ale Occidentului, căci altele nu erau cunoscute. Vecinătăţile şi frăţiile, care în aceste teorii nu erau menţionate, s-au dovedit însă a fi o forţă normativă remarcabilă a stărilor factice: prima menţiune documentară a vecinătăţilor (şi frăţiilor) este considerabil mai tîrzie decît Andreanum. Ele datează abia de la sfîrşitul veacului al XV-lea. Ele îşi au originea în folosinţa comună a fîntînii şi a bunurilor obşteşti, dar şi a catafalcului, de către vecinii legaţi unul de celălalt în aşezările săteşti extrem de compacte (curte lîngă curte se rînduieşte într-un şir neîntrerupt). În vecinătăţi se îmbină clemente existenţiale locale şi ocupaţionale. Acestea cuprind forme instituţionalizate ale muncii asociate, întrajutorarea reciprocă (la zidirea casei, îngrijirea bolnavilor, înmormîntare) şi sărbătorirea în comun (sărbătorirea terminării acoperişului, Lăsata Secului, dar şi mersul la împărtăşania din Joia Mare!). Cele mai multe din aceste forme de viaţă socială sînt marcate de cuprinderea lor în sfera bisericească. Paralele occidentale se găsesc înainte de toate în domeniul breslelor din evul mediu şi epoca modernă timpurie, în care comunitatea profesională şi de locuire în grup se condiţionau reciproc şi în care organizaţia profesională îşi găsea completarea în „fraternităţi”: sistemul social al breslelor, reglementat de autorităţi, a fost subminat prin reţeaua mai liberă a fraternităţilor care au conferit vieţii corporative un caracter mai intens sub aspect religios. Şi structura organizaţional a acestor bresle şi confrerii occidentale se regăseşte în „părinţii de vecinătate” (Nachbarväter, Älterleute = staroşti) sau în „slujitorii de ceremonial” (Amtsknechte) din fraternităţile transilvănene. Aici, ca şi acolo, fraternităţile (vecinătăţile) constituie substructuri ale comunităţii locale. Dar pe cînd aceste substructuri corporatiste au devenit în veacul al XVI-lea în Occidentul protestant şi chiar şi în zonele catolice forme dominante de conducere autoritară, în Transilvania s-a dezvoltat pînă în contemporaneitate structura de vecinătate „neguvernamentală” ca o forţă portantă a coeziunii sociale, iar despre fraternităţi, respectiv comunităţi de fete, se poate afirma pînă în trecutul recent (1940-1958) acelaşi lucru. De asemenea, legarea de parohie printr-o responsabilitate ordonată, în sensul enunţului din cea de a patra prevedere bisericească din Andreanum, este caracteristică pentru vecinătăţile săseşti din Transilvania.

Fraternităţile/comunităţile de fete reuneau, spre deosebire de vecinătăţi, tineretul confirmat necăsătorit. Ele au existat pînă în 1940 respectiv 1958 (în unele locuri, într-o formă redusă pînă mai tîrziu). Dar ele existau numai la sate, deşi originile lor se situează în mod cert în sfera meşteşugurilor orăşeneşti. Atunci cînd au fost pentru prima oară dizolvate de către autorităţile naţional-socialiste, mai apoi de către cele comuniste, ele au fost considerate în mod eronat ca „organizaţii de tineret” ale bisericii. Fireşte că acestea şi erau, cu precizarea că într-un sens mult mai arhaic decît lasă să se presupună de către concepţia tehnocrată despre „organizare” (şi biserică!) şi reprezentarea romantică despre tineret. Şi în „fraternităţi”, respectiv în „comunităţile de fete” autorespon- sabilitatea corporativă a comunei şi-a găsit expresia potrivită: nu a existat un cadru supracomunal al fraternităţilor, respectiv al comunităţilor de fete. În cadrul comunei, însă, cei ajunşi la vîrsta maturităţii au parcurs un proces de socializare prin aceea că şi-au însuşit într-un mod adecvat totuşi un rol corporativ propriu în cadrul responsabilităţii globale a comunei.

O paralelă urbană la fraternităţi au constituit-o reuniunile elevilor din clasele gimnaziale superioare (Coetus). Concepute în epoca Reformei ca o imitaţie umanistă a statului roman, aceste asociaţii ale elevilor în vîrstă de 15-18 ani au reprodus, începînd din veacul al XIX-lea, obiceiuri ale asociaţiilor studenţeşti germane. La început puternice nu numai prin structura lor de vîrstă, ele au fost mai tîrziu, prin unele elemente reziduale (frecventarea serviciului divin, sărbătoarea Vinerei Mari, împărtăşania comună în Joia Mare) marcate religios, pregătind în ierarhia lor tineretul în vederea preluării de viitoare responsabilităţi sociale.

* * *

Pînă acum, am încercat să analizăm într-o secţiune longitudinală trăsăturile caracteristice ale bisericii „teutonilor transilvani”, care pot fi deduse din documentele timpurii ale acestei biserici: din actul cu privire la prepozitura din 1191, actul de donaţie a Ţării Bîrsei către Ordinul Teuton din 1211, şi cel de expulzare a acestuia, în 1225, şi în cele din urmă Andreanum din 1224, care trimite desigur înapoi la anii 1141-1162. Deoarece scrisoarea privilegială emisă de Andrei al II-lea, în 1224, prevedea în dispoziţiile sale militare ajutorul coloniştilor pentru cazul în care regele pleca la război împotriva duşmanilor interni, pare verosimil ca coloniştii să fi participat ei înşişi, în primăvara anului 1225, la alungarea cavalerilor din Ţara Bîrsei. Dacă vom situa expunerea noastră în continuare în acelaşi context, va trebui să menţionăm întemeierea mănăstirii cisterciene de la Cîrţa şi pe această bază să ne referim la instituţiile monahale ale saşilor în epoca ce premerge Reforma. Căci pe lîngă multiplele accente specifice ale bisericii coloniştilor ultrasilvani au adus împreună cu ei în Transilvania şi pietatea acelor ţinuturi laice, care este caracteristică pentru evul mediu tîrziu. În primul rînd, amintim aici venerarea sfinţilor. Ea se exprimă între altele prin aşa-numitul patrocinium: fiecare biserică sătească purta hramul unui patron pe atunci popular, desigur cu altare laterale consacrate altor sfinţi. Şi, după cum presbyteri Flandrenses i-au întovărăşit pe colonişti în drumul lor, tot astfel, vor fi însoţiţi şi de călugări sau aceştia i-au urmat curînd. Cea mai veche întemeiere de mănăstire cunoscută nu a fost întîmplător aceea a unui lăcaş monahal cistercian. Căci acest ordin se dedica, la fel ca primii colonişti, colonizării agrare; inclusiv aceleia a Orientului. Cîrţa, situată pe malul stîng al Oltului, şi- a întins posesiunile (şi desigur şi activităţile misionare) pînă în ţara valahilor din ţinutul Făgăraşului. Cîrţa era o filială a mănăstirii din Igriş pe Mureş, aceasta, la rîndul ei era o filială a mănăstirii din Pontigny (Franţa), care exercita controlul asupra activităţilor monahale. Astfel, nu este o întîmplare că pe urmele acestei prime mănăstiri vom da şi de alţi colonişti cu nume franco-valone, cum este acel Magister Gocelinus, care dăruieşte în anul 1223 Cisnădioara comunităţii monahale din Cîrţa. Valonii, numiţi Latini, menţionaţi în documente pe la 1200 şi ocupînd o poziţie conducătoare printre colonişti, au fost asimilaţi de către Saxones: ei sînt consideraţi Saxones. Căci acest etnonim este, în evul mediu – la fel ca şi cel de Flandrenses – mai puţin înţeles în sensul său etnic, ci contează mai mult ca termen juridic (jus Flandrense), drept caracteristică a unei anumite forme de viaţă, pe asigurarea căreia se punea preţ.

Celelalte ordine au prins teren cu precădere în oraşe, dar nu exclusiv acolo. Un inventar tîrziu descoperit al mănăstirilor premonstratense consemnează în 1235 cîte o filială dublă (mănăstire de călugări şi călugăriţe) la Braşov şi Sibiu (Corona şi Villa Hermanni). Mai toate celelalte filiale ale ordinelor monahale sînt amintite în epoca ce urmează invaziei tătare din anul 1241. Aceasta nu exclude o întemeiere anterioară. Dar este întrutotul plauzibil ca densitatea mai mare de mănăstiri să fie un rezultat al rapidei reconstrucţii a ţării după pustiirile lăsate în urma lor de tătari; reconstrucţia a permis, pe de o parte, o activitate mai intensă a nobililor ca întemeietori de sate (de exemplu pe teritoriul comitatens, în ţinutul cuprins între Tîrnave şi Valea Secaşelor), pe de altă parte, aceasta a avut efecte pozitive asupra oraşelor. Dominicanii, atestaţi deja la 1241, franciscanii ospitalieri dar şi eremiţii augustini şi chiar beghinii sînt întîlniţi mai întîi în împrejurimile oraşelor, curînd însă şi în spatele zidurilor protectoare ale acestora. Cistercienii au întemeiat ei înşişi sate (Cîrţa, Altsdorf lîngă Agnita, Criţ, Cloaşterf, Meşendorf, Apoş, lîngă Şeica Mică, Mănărade, Cenade, Soroştin). Benedictinii clujeni din Mănăştur întemeiează şi posedă Seleuşu, Laslea, Hoghilag şi Prod. Şi prepozitul sibian activează cu rol de colonizator şi este stăpînul de pămînt al celor trei sate prepozitale/ Propsdorf (cîte unul lîngă Agnita şi două lîngă Mediaş), cît şi al comunei Ruşi; în sfîrşit, îi aparţine şi Cisnădioara.

Viaţa monahală din Transilvania nu s-a deosebit considerabil de cea din alte ţări catolice: rugăciune şi muncă, studiu şi asistenţă de caritate, predică şi cerşetorie. Structura monahală şi pietatea catolică prezintă la saşi aceleaşi forme de viaţă ca şi ale întregii biserici occidentale. Dar se pare că structurile bisericeşti necomunale au fost lotuşi mai greu acceptate în Transilvania. Precum constituţia decanatelor şi capitlurilor, întemeiată pe opţiunea bazei, s-a impus împotriva administraţiei episcopale exercitate de „sus” prin arhidiaconi, lot aşa şi mănăstirile şi prepozitura au avut de înfruntat dificultăţi deja înainte de Reformă.

În 1424 libera prepozitură regească a Sf. Ladislau din Sibiu a fost dizolvată de către regalitatea care a întemeiat-o. Bunurile ei au fost atribuite oraşului Sibiu iar obligaţiile de cult încredinţate preotului ales, plebanul bisericii Sf. Maria din Sibiu. Prepozitul şi prepozitura au rămas pentru uniunea corporativă a coloniştilor un corp străin, impus dinafară, deşi ea a fost concepută în scopul asigurării coloniei „flandre”. Cearta s-a iscat cu privire la veniturile provenite din decima sibiană, la fel şi pentru biserica principală, căci prepozitura nu pare să fi avut o casă de rugăciune proprie. Dreptul comunal a eliminat în 1424 din prevederile sale instituţia extracomunală.

În 1474 abaţia de la Cîrţa a fost dizolvată de către regele Matei Corvin. Veniturile ei şi obligaţiile ei de cult au fost de asemenea atribuite comunităţii sibiene. Plebanul sibian şi Biserica Sf. Maria au cîştigat astfel în importanţă şi prestigiu. 24-26 capelani, între care cei 15 canonici – printre ei şi un predicator – ai prepoziturii s-au îngrijit de serviciile divine secundare. Încă o dată uniunea corporatistă a coloniştilor şi instituţiile sale s-au dovedit structuri mai puternice. În bisericile Apusului, biserica comunală a fost adesea „încorporată” mănăstirii. În cazul bisericii cisterciene din Cîrţa însă, urmaşii evanghelici ai coloniştilor de la începutul veacului al XIII-lea îşi ţin şi astăzi slujba religioasă. Nici în Ţara Bîrsei nu s-a putut ţine în viaţă vreuna din bisericile patronate de cavalerii- monahi nobili, ci doar acea biserică a comunităţilor corporative ale coloniştilor, care au acordat şi în următoarele veacuri o importanţă deosebită responsabilităţii laicilor.

Lupta pentru o poziţie distinctă a asociaţiilor coloniştilor în schematica dreptului bisericesc medieval a luat în secolul al XV-lea şi la începutul celui următor forme mai ascuţite. A fost epoca în care a început să se contureze separarea politică a Transilvaniei faţă de autorităţile centrale ungare. Dacă secolul al XIV- lea a fost puternic marcat de iniţiativele casei de Anjou (1308-1382), începînd din 1395 accentele sînt într-o măsură crescîndă puse pe invaziile turceşti, ce modelează conştiinţa unei entităţi transilvănene autonome.

Sub regii angevini a fost în primul rînd extinsă administraţia – mai întîi cea a teritoriului ce cădea sub incidenţa privilegiului andrean (Şapte Scaune şi în 1318 Două Scaune; în 1366 i s-a alăturat Ţara Năsăudului iar mai tîrziu, în 1413, districtul Braşovului), apoi promovată sprijinirea oraşelor. Ludovic I, cel de-al doilea rege angevin, a manifestat şi accentuate interese bisericeşti: era preocupat de catolicizarea românilor ortodocşi. Astfel, în cursul reorganizării administrative, districtele româneşti au pierdut propria lor nobilime rurală în favoarea stării nobiliare ungare, unificate catolic; cnezii au devenit nobile Hungari. Şi, odată cu nobilimea, românii şi-au pierdut timp de veacuri şi purtătorii de cuvînt politici. Şi nobilimea de ţară săsească, aşa-numiţii greavi, s-a contopit parţial cu nobilimea ungară. Dar însemnătatea sporită a oraşelor a oferit saşilor în patriciat o nouă pătură politică conducătoare. Prin creşterea puterii ei economice, aceasta şi-a mărit ponderea politică, influenţînd considerabil coeziunea crescîndă a grupurilor de colonişti saşi. În 1477 oraşelor li s-a recunoscut dreptul de liberă alegere a comitelui, funcţia supremă a celor Şapte Scaune, numit pînă atunci de rege, iar, începînd din 1486, cele patru entităţi teritoriale săseşti (Şapte Scaune, Ţara Năsăudului şi districtul Braşovului) au fost considerate din punctul de vedere al dreptului de stat o universitas – o entitate politică. Această „Universitate a naţiunii” săseşti poate fi comparată de la distanţă cu Liga oraşelor hanseatice. Delegaţii ei vor reprezenta în veacurile următoare interesele politice, dar şi cele bisericeşti, ale saşilor în adunarea stărilor politice ale Transilvaniei; aceasta s-a constituit treptat, în veacul al XV-lea, ca uniune regională a stărilor politice, şi a reprezentat din secolul al XVI-lea, sub numele de dietă, corpul legislativ al ţării, fiind alcătuită din „naţiunea” nobililor unguri, secui şi saşi. Forme premergătoare ale acestei instituţii pot fi considerate „uniunile fraterne” din anii 1437 şi 1459; prima uniune a fost determinată de interesele comune ale nobilimii împotriva supuşilor săi răzvrătiţi, iar cea de a doua, de interesul luptei antiotomane şi al autonomiei Transilvaniei faţă de coroană.

Paralel cu evoluţia Universităţii săseşti se dezvoltă şi unitatea bisericii: prilejul cel mai banal l-au oferit pretenţiile fiscale ale episcopului, care au crescut cu timpul, respectiv s-au multiplicat, constituind un cuantum variabil de la un capitlu la altul. Odată cu creşterea pericolului otoman au sporit şi pretenţiile regalităţii – mai tîrziu ale principilor – faţă de resursele băneşti ale bisericii. Devenise necesar un consens asupra unei strategii comune de apărare faţă de pretenţii exagerate. Astfel, la începutul secolului al XV-lea, este atestată întrunirea mai mult sau mai puţin regulată a reprezentanţilor capitlurilor subordonate arhiepiscopiei de la Strigoniu şi ai celor aparţinînd episcopiei de la Alba Iulia în cadrul unei asociaţii de interes în problema zeciuielii. De la începutul veacului al XVI-lea conducerea acestei asociaţii a contribuabililor a fost exercitată de decanul capitlului de la Mediaş: acest „decan general” (Generaldechant), inexistent în dreptul bisericesc scris, dar în practica cotidiană extrem de real, reunea deci capitluri din două arhidioceze (Alba Iulia aparţinea arhidiocezei de Kalocsa). Pînă în anii celui de-al II-lea război mondial el a îndeplinit o funcţie asociativă şi de legătură: din 1545 şi pînă în 1867 a asigurat interimatul în perioadele cînd scaunul episcopal era vacant iar în anii 1940-1944 a menţinut coeziunea naţională deasupra graniţei intratransilvănene stabilite în mod arbitrar.

Reprezentanţa bisericii, sinodul clerului evanghelic, legată şi ea de episcopul evanghelic de mai tîrziu, respectiv de decanul general al eclesiilor săseşti, a fost şi ea numită „Universitate spirituală” (geistliche Universität). Ea va cumpăni asupra problemelor comunităţilor săseşti şi le va reprezenta în încordare şi colaborare cu universitatea laică a naţiunii timp de veacuri. Deocamdată însă ne aflăm în faţa tentativelor capitlurilor săseşti de a-şi menţine poziţia distinctă în cadrul bisericii romane universale. Precursoare au fost capitlurile „strigoniene” Sibiu şi Braşov (Ţara Bîrsei). Decanii celor două capitluri au susţinut la mijlocul veacului al XV-lea apartenenţa lor dintotdeauna la episcopia Milcovului (v. mai sus). Şi într-adevăr: în veacul al XIV-lea s-a încercat în repetate rînduri reînnoirea acestei episcopii catolice misionare şi de a o înlocui, respectiv substitui cu alte episcopii transcarpatine (Argeş 1382, Bacău 1401, Baia 1471). Clerici transilvăneni apar ca episcopi ai acestor dioceze (fictive?). Cînd însă în 1453 a fost propusă transferarea reşedinţei episcopale a Milcoviei la Braşov, preotul Michael din Waldhüten, în calitate de episcop al Milcoviei, a invitat în 1518 pe sibieni şi braşoveni să participe la sinod, ambele capitluri au făcut recurs la arhiepiscopul de Strigoniu. Deja în 1450 sibienii au declarat că dat fiind că scaunul episcopal al Milcoviei este vacant arhiepiscopul de Strigoniu este în mod „liber” (prin proprie decizie deci) recunoscut drept „rector”, făgăduindu- i-se ascultare, desigur cu restricţia, că aceasta ar fi valabilă (numai) pentru „toate lucrurile admisibile”. După 1512 puternicul arhiepiscop de Strigoniu şi pretendent papal Toma Bakócz a încercat să pună capăt politicii oscilatorii a sibienilor şi braşovenilor. Cu oferte categorice şi atrăgătoare, a încercat să-i lege pe ambii decani de Strigoniu. Atunci ei au invocat însă – împotriva dreptului canonic – dreptul lor particular de „colonişti ai maiestăţii sale regale”. Tendinţa lor lipsită de echivoc este aceea de a rămîne membrii loiali ai bisericii şi totodată de a fi, pe cit este posibil, juridic independenţi.

Sub acelaşi arhiepiscop Bakócz, oastea cruciată, sfinţită de el, s-a transformat în oaste ţărănească răsculată; răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), crudă în desfăşurarea ei, a fost înnăbuşită în sînge. Confruntarea dintre cei doi decani şi arhiepiscopia de Strigoniu a rămas deocamdată nedecisă pînă cînd, prin moartea lui Bakócz, în 1521, războiul continuu cu turcii şi Reforma, problema autonomiei bisericeşti nu numai a decanatelor din Sibiu şi Ţara Bîrsei, ci a tuturor capitlurilor săseşti, a primit un răspuns pe temelii noi: în 1545 „ambele părţi” ale „Universităţii spirituale” s-au întrunit la reşedinţa decanului general din Mediaş, considerîndu-se „mădulare ale unei religii şi ale unui corp”, pentru a stărui inviolabil „în acest mod al unităţii”. În 1583 această evoluţie a fost încheiată prin alegerea superintendentului, a cărui competenţă se va extinde asupra tuturor comunelor săseşti: asupra comunelor „strigoniene” şi a celor care pînă atunci au fost subordonate episcopiei de Alba Iulia, asupra celor libere ale „Pămîntului Regesc” andrean şi asupra celor nelibere de pe teritoriul comitatens. Această evoluţie s-a desăvîrşit sub semnul Reformei. Dar, deja în 1555, s-a afirmat cealaltă latură a tendinţelor săseşti de autonomie: vechile capitluri „strigoniene”, devenite evanghelice, încă achitau arhiepiscopului catolic taxa de catedrală. Ele nu au făcut conexiunea între Reformă şi intenţia şi opinia de a desface legătura cu biserica universală. Arhiepiscopul din 1555, care nu voia să înţeleagă sau să binecuvînteze acest comportament dublu, era fiul judelui regal din Orăştie, român de origine, Nicolae Olahus, arhiepiscopul primat al Ungariei.

* * *

Primele semne ale Reformei s-au făcut simţite la Sibiu în 1519. Negustorii au adus cu ei foi volante de la tîrgul din Leipzig. Impulsurile pornite de la Wittenberg au fost receptate cu interes şi promovate de cercurile conducătoare în jurul comitelui săsesc Markus Pemfflinger. Critica anomaliilor bisericeşti a găsit aici la fel ca şi în apusul Europei, un teren deja gata pregătit. Pe de altă parte, au fost luate măsuri de înăbuşire a mişcării reformatoare; clerul propriu se plîngea, episcopul de Strigoniu, dieta şi regele ameninţau. Dar continuarea luptelor dinastice a paralizat puterea centrală şi a produs concomitent un sentiment de maximă periclitate existenţială în Transilvania, care şi-a căutat un reazem în credinţa biblică.

În tot cursul veacului al XV-lea, turcii sau principii Ţării Româneşti (mai tîrziu şi ai Moldovei) îngrijoraţi de poziţia lor, au năvălit pe teritoriul de autonomie săsească. La cucerirea Sebeşului în 1438, împreună cu populaţia oraşului, a fost dus în robie în Imperiul Otoman şi un elev al şcolii latine, „studentul din Romos”. Scăpat la Roma după douăzeci de ani de robie turcească, el a scris renumitul tratat „de ritu et moribus Turcorum” („Despre datinile şi obiceiurile turcilor”), care în 1530 a fost reeditat şi recomandat de Luther. Cînd voievodul transilvănean de origine română Ioan de Hunedoara începuse să organizeze din Transilvania lupta antiotomană a Europei, în satele săseşti au apărut sute de biserici fortificate. Ele conferă pînă în ziua de astăzi un aspect inconfundabil peisajului, marcînd durabil religiozitatea săsească. În perimetrul fortificat al bisericii era căutată protecţia trupului şi a vieţii; comunităţii i se asigura ocrotirea, fiecare obligîndu-se la sacrificii şi disciplină. Şi pe cînd pe creneluri se dădea lupta sau se stătea de veghe, slujba religioasă şi şcoala (!) continuau în biserică. Saşii s-au împotrivit – împreună cu contingentele transilvănene – turcilor şi în cîmp deschis (la Sibiu în 1442, pe Cîmpul Pîinii în 1479, la Pasul Turnu Roşu în 1403). Dar, în cursul marii ofensive otomane iniţiale în 1521 regatul Ungariei s-a prăbuşit în urma bătăliei de la Mohács. Pentru tronul vacant al Ungariei s-au certat Ferdinand de Habsburg, împreună cu a sa factio germanica şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, cel care înăbuşise răscoala lui Doja. Saşii au fost divizaţi în atitudinea lor. Cu toate că era favorabil Reformei, Markus Pemfflinger a ţinut, împreună cu sibienii, pînă în 1536, partea lui Ferdinand. Judele Braşovului, Lukas Hirscher, a atras după 1530 restul Universităţii de partea facţiunii ungare a lui Zápolya. E drept însă că pînă la moartea sa în 1541 nu a îngăduit Reformei să prindă rădăcini în Braşov. În cele din urmă Zápolya s-a impus totuşi pentru scurt timp iar cînd, în 1541 reşedinţa regală Buda a fost ocupată de turci, în Transilvania, ale cărei legături cu Apusul au fost aproape întrerupte, s-au intensificat tensiunile interne şi externe atît de mult, încît vremea era coaptă pentru ca Reforma să se impună.

Personalitatea decisivă pentru începuturile Reformei în Transilvania a fost umanistul Johannes Honterus (născut probabil după 1500, decedat în 1549). După studii la Viena (în 1525 obţine titlul de magistru) a activat probabil în patria sa, dar în 1529 apare ca exilat (exul) la Regensburg, ca în următorul an să-şi desfăşoare activitatea la Cracovia ca cetăţean academic. Aici publică primele sale cărţi, o gramatică latină şi „Cosmografia”. În 1531 îl întîlnim la Basel, unde frecventează cercurile umaniste, lucrează în tipografii şi editează renumita sa hartă a Transilvaniei, pierdută, apoi redescoperită. El i-ar fi întrecut pe toţi gravorii timpului său – astfel îl elogiază Sebastian Münster. De la Basel trebuie să fi fost chemat de Lukas Hirscher (v. mai sus) în oraşul său natal. Din anul 1533 activează ca dascăl, centurion şi consilier orăşenesc. In 1539 înfiinţează o tiparniţă, editînd în acelaşi an două scrieri ale părintelui bisericii Augustin, ale căror prefeţe lasă să se întrevadă înclinaţii clare spre Reformă. În anii 1541- 1542 la Braşov se întretaie firele activităţilor reformatoare; în octombrie 1541, în sfîrşit, a fost ţinută „slujba evanghelică în biserica din Corona”. În acelaşi an a întreprins o vizitaţiune canonică în Ţara Bîrsei iar la începutul anului 1543 a apărut „Cărticica Reformei” („Reformationsbüchlein”) a lui Honterus, în egală măsură dare de seamă şi carte de vizită a înnoirii bisericeşti iniţiate de el. În acelaşi an Melanchthon a editat Scrierea de la Wittenberg, însoţită de o prefaţă. Articularea la Reforma germană pare să fie înfăptuită.

Dar istoriografia bisericească mai recentă a descoperit tensiuni în planul secund. Honterus a fost o celebritate europeană; dar el a fost un laic de formaţie teologică şi cunoscuse la Basel un model de comunitate care atribuia creştinului matur coresponsabilitate în conducerea comunei, considerînd drepturile tradiţionale ale stării preoţeşti mai puţin importante. Purtătorii de funcţii preoţeşti ordinaţi (sfinţiţi) din Braşov par să fi avut rezerve. Aliat cu autorităţile orăşeneşti, consilierul orăşenesc Honterus a soluţionat tulburările iconoclaste în mod pragmatic, neclerical. Cînd după aceasta preotul braşovean Jekel s-a retras, Honterus s-a lăsat instalat succesor al acestuia, prin decizia cetăţenilor şi fără a fi sfinţit. La Wittenberg Reforma a fost înfăptuită printr-o colaborare a teologilor cu puterea de stat. Această formulă nu a constituit desigur un program luteran, dar a fost considerată – şi este pînă astăzi de către unii – hotărîtoare pentru specificul bisericii luterane. Astfel şi preotul sibian Matthias Romassi s-a adresat Wittenberg-ului spre a-i cere ajutorul în vederea luării unei hotărîri. Rezultatul acestei consultări a fost categoric în favoarea lui Honterus, astfel că oraşele săseşti au pornit în 1544/45 pe urmele acestuia şi au hotărît Reforma. „Universitatea spirituală” întrunită la Mediaş în 1545 (v. mai sus) a hotârît în primul rînd doar asupra consecinţelor administrative ce decurgeau din înnoirile înfăptuite. În 1547 „Cărticica Reformei” a fost prelucrată de o comisie de teologi, astfel încît privilegiile clerului parohial să fie luate în consideraţie; pe aceste temeiuri Universitatea naţiunii săseşti a decis in 1550 ca „Ordinea bisericească a tuturor germanilor din Transilvania” („Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenbürgen”) să fie obligatorie pentru toate teritoriile săseşti. Dar această rînduială s-a impus şi în comunele săseşti de dincolo de Pămîntul Regesc.

Mişcarea reformatoare se extinsese de mult dincolo de spaţiul administraţiei săseşti. Deja în 1537 avusese loc o dezbatere religioasă în faţa principelui şi a stărilor. În 1543 braşovenii au fost citaţi în faţa unei comisii dietale, unde au apărat cu succes Reforma recurgînd la „Apologia” lui Honterus. Instanţele politice conducătoare însă nu au luat partea Reformei, cancelarul Isabellei, văduva lui Zápolya, fiind cardinal. Dar stările politice aproape că nu au fost stînjenite în opţiunile lor confesionale. Situaţia Transilvaniei a fost mult prea precară pentru ca elita politică să-şi fi putut permite discordii interne. Din 1540 principii au recurs în guvernare la instrumentul dietei, care i-a ales; aceasta hotăra în votul pe curii al celor „trei naţiuni”, nobilimea ungară, secuii liberi şi saşii – de asemenea cetăţeni de condiţie liberă. Fiecare naţiune putea bloca iniţiativele legislative prin refuzul aplicării sigiliului. Acum Reforma şi-a aflat aderenţi şi în nobilime şi printre secui. În afară de aceasta, turcii stăteau la graniţele ţării. Din această constelaţie au rezultat începînd din 1552 hotărîrile tot mai bine conturate de toleranţă religioasă, care trebuiau să facă din Transilvania o „ţară a toleranţei”, cum nu exista alta în Europa. Mai întîi a fost sancţionată coexistenţa părţilor „evanghelică” şi „papistaşă”. Argumentarea clasică la care s-a apelat a fost: „pentru că credinţa creştină este una”. Posibilitatea de aderare la una sau la alta dintre confesiuni a fost în mod expres desemnată libertas. Din anul 1564 dieta a permis şi posibilitatea adeziunii la calvinism şi din 1568 permisiunea s-a extins şi asupra unitarienilor, care s-au frămîntat puternic, sprijiniţi fiind de principele Ioan Sigismund Zápolya (1556-1571).

Ţara a încorporat această libertate religioasă, atît de puţin condiţionată în principiu, în conştiinţa politică. Hotărîrile dietale din 1568 şi 1571 au articulat ideea la nivel de principiu de drept, şi chiar principii catolici din familia Báthori (1571-1597), care s-au împotrivit oricărei dislocări a raporturilor confesionale, nu au mai acţionat împotriva pluralităţii atinse. Ştefan Báthori, devenit în 1576 rege al Poloniei, spunea că „este suveran peste popoare şi nu peste conştiinţe”. Cancelarul lui Sigismund Báthori menţiona în 1589 „libertatea religioasă publică” ca principiu constitutiv al statului transilvănean. În 1653 cele „patru religii recepte” – reformată, evanghelică luterană, romano-catolică şi unitariană – au fost înscrise în legea fundamentală a ţării, Approbatae Constitutiones. Cînd Austria s-a pregătit să integreze Transilvania, generalul Craffa, persecutorul rău famat al protestanţilor, a recomandat împăratului său să protejeze libertatea religioasă, deoarece Transilvania ţine la ea „ca la lumina ochilor”. Nici „religia evanghelică a saşilor să nu fie în nici un caz atinsă... căci saşii... în a căror forţă (robur) constă toată Transilvania, sînt atît de zeloşi, încît pentru a- şi revendica religia, pun totul în joc...”. Astfel hotărîrile pragmatice ale dietei cu privire la toleranţa religioasă, iniţiate în 1552, au dobîndit treptat un caracter programatic, iar împăratul Leopold I, în calitate de principe al Transilvaniei, s-a văzut nevoit, în 1691, să emită ca principe al Transilvaniei o „diplomă”, al cărei prim articol garanta legislaţia religioasă a Transilvaniei. Nu trebuie trecut cu vederea că biserica ortodoxă nu a fost amintită în această „receptare” dietală. Partidele reprezentate în dietă au fost interesate de libertatea naţiunilor politice, printre care românii atunci nu se mai numărau (sau nu se numărau încă). Pentru ei era în continuare valabilă coexistenţa specifică epocii de dinaintea Reformei. Ei erau toleraţi (tolerati), ceea ce practic putea avea înţelesuri foarte diferite: de la exercitarea liberă a religiei în comunităţi dependente din punct de vedere politic, în a căror configurare exercitarea religiei ortodoxe ca atare n-a fost niciodată pusă în cauză, dar autonomia organizării bisericeşti a fost la nivel superior temporar extrem de îngrădită. Şi Reforma săsească a încercat să exercite influenţă asupra românilor ortodocşi. În 1544 sibienii au tipărit Micul Catechism al lui Martin Luther în traducere românească – de fapt prima carte tipărită în limba română. În 1559 judele Braşovului a dispus de asemenea să fie tipărit catehismul luteran în limba română şi a poruncit locuitorilor ortodocşi din Scheii Braşovului să-l înveţe. Deoarece însă, împreună cu aceste catehisme datorate aceluiaşi mandant şi aceluiaşi traducător şi tipograf român – Coresi – au fost tipărite şi cărţi liturgice româneşti, caracterul influenţei nu poate fi interpretat ca tentativă de convertire a românilor la biserica evanghelică (săsească!). O astfel de tendinţă interpretativă ar fi în contradicţie cu tot ce am aflat pînă aici despre biserica săsească. Mai degrabă trebuie să admitem că românii erau consideraţi necunoscători ai Bibliei şi (mai apoi?) pioşi-superstiţioşi. Iniţiativele „misionare” ale Reformei au încercat să cultive pe credincioşii şi clericii ortodocşi sub aspect biblic şi să-i evanghelizeze prin aceasta în cadrul bisericii şi cucerniciei ortodoxe. Au existat episcopi români care au promovat făţiş această direcţie. Faptul că aceste încercări ale conlocuitorilor reformatori neromâni au contribuit decisiv la dezvoltarea limbii române literare nu trebuie trecut sub tăcere şi nici redus doar la interese economice.

Cînd la sfîrşitul deceniului al şaselea a început să se impună direcţia calvină din cadrul bisericilor transilvănene, mulţi au considerat protestantismul ca întreg ce se îndreaptă spre o interpretare extensivă. Tradiţiile umaniste păreau să justifice o astfel de înţelegere. Dar primii episcopi aleşi de sinodul clericilor saşi – Paul Wiener (1553-1554) şi Mathias Hebler (1556-1571), ambii veniţi la Sibiu dinafara Transilvaniei – au fost luptători energici pentru o teologie luterană genuină, de factură wittembergiană. În 1561 acest lucru a fost în mod limpede marcat în „Brevis Confessio de Coena Domini” şi, cînd în 1572, Lukas Unglerus a deschis şirul lung al episcopilor de la Biertan – a fost ales episcop pe cînd era în această comună, care pînă în 1867 a rămas reşedinţă episcopală – polemicilor teologice anterioare li s-a pus capăt prin acceptarea confesiunii de la Augsburg. Desigur, un specific transilvănean s-a menţinut. Pretenţia principelui Báthori, de separare faţă de adepţii altor învăţături din ţară în stilul unei damnări a confesiunii a fost refuzată de sinodul electiv: aceasta ar semăna cea mai gravă discordie şi trebuie avută grijă „a nu aprinde un fitil al pieirii proprii, cît şi al întregii Transilvanii”.

Astfel, biserica saşilor transilvăneni şi-a continuat în veacul al XVII- lea drumul ca biserică a confesiunii evanghelice. Superintendenţii sau episcopii de la Biertan au examinat şi sfinţit preoţii ad locum, de vreme ce aceştia au fost la rîndul lor mai întîi aleşi de comune şi şi-au mărturisit apartenenţa la Confessio Augustana. Decanii – îndeosebi cei de Sibiu şi Braşov – Ţara Bîrsei, dar şi decanul general de la Mediaş, care după decesul unui episcop trebuia să convoace sinodul elector – şi-au păstrat o autonomie relativ mare. Candidaturile preoţeşti (Kandidationen) se puneau la început potrivit obiceiului, mai tîrziu şi în temeiul reglementărilor de drept bisericesc, numai în decanatul de origine. Forţele conservatoare, cît şi cele înnoitoare ale vieţii bisericeşti, au emanat în continuare de la comune, care în mod firesc au fost puternic marcate de oraşe, în al căror spaţiu de iradiere economică şi şcolară se situau. În acest domeniu domini politici ai Universităţii aveau un cuvînt greu de spus. Nu arareori ei se aflau în raporturi tensionate cu reprezentanţa spirituală. Dar faţă de Contrareformă, ba chiar în pledoaria pentru „învăţătură pură”, ei s-au dovedit parteneri de nădejde, considerîndu-se păzitorii utriusque tabulae, adică a ambelor table ale decalogului, nu numai ale poruncilor etice (4-10), dar şi ale celor religioase (1-3).

Începuturile Contrareformei se situează deja în anul 1579. În acelaşi an turbulentul episcop al unitarienilor, care insista pentru înnoiri „iudaizante”, Franz Davidis, un sas clujean, ale cărui idei au găsit o rezonanţă puternică în mediul maghiar – murise întemniţat în cetatea Devei. A fost o victimă a politicii antiinovatoare a lui Báthori. Chemaţi de Cristofor, fratele principelui Ştefan Báthori, primii iezuţi s-a stabilit în acelaşi an în ţară. În acelaşi an ei au fost, la cererea insistentă a dietei, expulzaţi din nou din Transilvania. S-au întors însă – la început fără temeiuri legale –, însoţind ofensiva habsburgică din secolul al XVII-lea. Şi Leopold I a trebuit să recunoască în diploma din 1691 dispoziţia de expulzare, dar cu toate acestea ei au prins rădăcini în ţară. Activitatea lor a întărit prezenţa elementului catolic cu deosebire în perioada 1556-1715, în care episcopia de la Alba Iulia îşi încetase activitatea. „Catolicii sau papistaşii” – astfel prevăd „Approbatele Constitutiones” din 1654, care împreună cu „Compilatele” din 1669 constituie un fel de codice legislativ al Principatului Transilvaniei – „să aibă (spre deosebire de reformaţi, luterani şi ortodocşi, ale căror biserici erau conduse de episcopi) vicari, care să vegheze asupra stării clericale.” Şi cînd episcopul roman a luat în 1715 locul celui reformat şi ortodox la Alba Iulia (numită acum Karlsburg, oraşul lui Carol al VI-lea) i se permite pînă în 1854 doar titlul de „episcopus romano-catholicus transylvanus” şi nu acela de „episcop al Transilvaniei”. Dar catolicii au cîştigat, după cei 159 de ani de activitate episcopală întreruptă, din nou influenţă şi putere. Numeroase comune săseşti au fost obligate, pînă în 1848, să predea instituţiilor catolice a patra parte din zeciuială, pe care de fapt o „arendaseră”, constrînşi pe nedrept, principelui. După ce Habsburgii au integrat (Marele) Principat al Transilvaniei Imperiului lor, biserica catolică a fost pretutindeni privilegiată de stat. Prin „uniunea” înfăptuită pe la 1700, bisericii ortodoxe i-a fost înstrăinat mai bine de jumătate din numărul credincioşilor ei; pe de altă parte, printre „uniţii de rit grecesc” s-a conturat ideea emancipării politice a poporului român; evoluînd în sens naţional, această idee a condus în cele din urmă în 1918 la unirea Transilvaniei cu România. În acest context trebuie menţionat că organizarea şi constituţia bisericii evanghelice a marcat şi structura bisericii romano-catolice şi a celei ortodoxe din Transilvania. Pe de altă parte, gîndirea absolutistă a Vienei a avut efecte şi asupra bisericii evanghelice: în centrul oraşelor evanghelice au fost ridicate biserici catolice, lăcaşe evanghelice de cult au fost expropriate; autorităţile au ridicat noi pretenţii financiare şi s-au amestecat în continuare cu noi imperative confesionale în viaţa socială. Ingerinţele continue l-au determinat în 1753 pe episcopul Georg Jeremias Haner să iniţieze elaborarea unui „Regulament consistorial” (Konsistorial-Verfassung): „Consistoriul Superior” alcătuit din consilieri evanghelici ai guberniului austriac, funcţionari superiori ai naţiunii săseşti şi din clerici evanghelici cu funcţii de conducere (episcopi, decani ş. a. ) să apere drepturile bisericii. Că aceasta s-a putut realiza doar parţial în pofida unor mari eforturi, este evidenţiat de „Reglementările” (Regulationen) din 1795-1805, care au fost urmate de o altă „instrucţiune” imperială din anul 1807, prin care autoguvernarea bisericească a fost privată de dreptul de a lua decizii importante. În 1784 împăratul Iosif al II-lea a suspendat constituţia ţării. Această măsură şi celelalte reforme ale sale au introdus haosul în ordinea bisericii evanghelice, deoarece aceasta era strîns legată de constituţia politică. Edictul de toleranţă al împăratului a fost pentru Ungaria şi Austria o binecuvîntare, pentru Transilvania a însemnat însă doar o remodelare a libertăţilor existente. Dar şi după revocarea reformelor iosefine în anul 1790 nu au mai putut fi pur şi simplu anulate efectele care au decurs din ele. La sfîrşitul veacului al XVIII-lea ba chiar şi după revoluţia de la 1848, ingerinţele directe ale Vienei au crescut. Biserica saşilor urma să fie subordonată Oficiului Ecleziastic Superior (Oberkirchenamt) de la Viena. În 1848 a fost dizolvat din nou teritoriul de autonomie al Universităţii săseşti şi peste cîţiva ani, în 1853 a fost abrogat şi dreptul provincial al saşilor (Eigenlandrecht). Dacă biserica voia să-şi menţină autonomia, devenită din ce în ce mai mult un balast, depăşit de evoluţia istorică, atunci trebuia să acţioneze în vederea asigurării adecvate a acesteia, în concordanţă cu cerinţele timpului. Sub redactarea competentă a unui sas transilvănean care activa la Viena, Joseph Andreas Zimmermann, în 1861 a elaborat un nou regulament de organizare a bisericii, care îmbina reprezentări (sistemul colegial) şi modele ale dreptului bisericesc (regulamentul de organizare din Renania-Westfalia) cu vechiul ideal al autodeterminării corporative. Acest regulament de organizare este în elementele sale esenţiale valabil pînă astăzi. El a trebuit să fie adaptat noilor condiţii de după 1919, cînd Transilvania a devenit parte a României Mari şi comunităţile evanghelice din Vechiul Regat, din Bucovina şi din Basarabia s-au alăturat „bisericii Ţării Transilvaniei” (siebenbürgische Landeskirche). Concomitent a fost întărit rolul elementului laic în reprezentanţa bisericească generală, îndeosebi prin luarea în considerare a reprezentanţilor şcolilor, deoarece responsabilitatea faţă de învăţămîntul confesional evanghelic a fost considerată una din măsurile principale ale bisericii. Şi după 1945 regulamentul de organizare din anul 1861 a putut fi aplicat în continuare, desigur cu excluderea competenţelor relative la învăţămînt; legitimarea „democratică” însă nu i-a putut fi contestată nici de regimul comunist. Funcţia de curator, devenită atît de însemnată pentru comunele noastre astăzi, este una dintre creaţiile „tinere” ale regulamentului din 1861.

Reformele iosefine eşuate se aseamănă cu birocratismul anterior şi ulterior al Vienei printr-o tendinţă unificatoare comună. Aceasta la rîndul ei a declanşat răbufnirea tradiţiilor particulare în statul multinaţional. Îndeosebi a fost deşteptată conştiinţa naţional-statală a ungurilor. Tentativa eşuată de impunere a unei statalităţi proprii în 1848 a condus totuşi în 1867 la „dualismul” austro-ungar, care în partea ungară a imperiului a fost folosit ca instrument în vederea luării de măsuri legislative în favoarea elementului maghiar (maghiarizarea). Astfel s-a dispus în 1876 pentru a treia oară şi definitiv dizolvarea teritoriului de autonomie săsească. Universitatea naţiunii săseşti a dus pînă în 1937 o existenţă obscură, rolul ei pălind din ce în ce mai mult şi reducîndu-se în cele din urmă la administrarea unei averi reziduale (în favoarea şcolilor confesionale evanghelice) şi a arhivei naţionale (astăzi Arhivele Statului din Sibiu). În această atmosferă de naţionalism etatist fanatic, care punea piedici afirmării loiale a drepturilor articulate politic ale minorităţilor, bisericii i-a revenit o sarcină dacă nu nouă atunci totuşi concretizată în ipostaze noi şi mai accentuată prin însemnătatea sa: instituţiile ei trebuiau să protejeze identitatea naţională. Episcopul a devenit simbolul autoafirmării naţionale. „Limba şi credinţa” s-a topit într-o unitate în care era greu să disociezi una de alta. Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică (unită) şi-au însuşit un rol asemănător de refugiu al autoafirmării naţionale a românilor din Transilvania. Dar pe cînd sentimentele naţionale ale românilor, timp de veacuri loiali împăratului austriac, s-au orientat treptat înspre statul naţional în dorinţa unei uniri cu românii din exteriorul arcului carpatic, la saşii transilvăneni s-a dezvoltat şi sub influenţa bisericii o conştiinţă de sine idealistă cu privire la apartenenţă la o naţiune de cultură germană Kulturnation) înţeleasă în sens spiritual. Ei voiau să fie germani „în cuget şi în simţiri”, „pioşi în familie la fel ca şi în faţa altarului”. Întemeierea în 1861 a asociaţiei Gustav-Adolf, activitatea Asociaţiei Şcolilor Germane (Deutscher- Schulverein) după 1881, răspîndirea rapidă a asociaţiilor evanghelice de femei dimpreună cu şirul de serbări şcolare şi ale asociaţiilor – toate acestea vizau să confere entităţii etnice săseşti optimism din perspectiva unei înţelegeri spiritual- religioase a misiunii sale istorice. Preoţii din generaţia episcopilor Georg Daniel Teutsch şi Friedrich Teutsch au fost în acelaşi timp istorici, oameni de ştiinţă şi preşedinţi ai asociaţiilor corespunzătoare (Asociaţia istorico-geografică a Transilvaniei – Verein für siebenbürgische Landeskunde – întemeiată în 1840/ 42). Întreaga viaţă naţională a saşilor, sublimată spiritual, se concentra în biserica- cetate, acea construcţie, care din veacul al XVI-lea a conferit peisajului Transilvaniei de sud, locuită de saşi, o caracteristică inconfundabilă.

Abia în anii douăzeci în afara bisericii s-au constituit grupuri politice noi, care pe făgaşul conturat în anii şaptezeci ai veacului anterior, al unui mod de gîndire idealist-naţionalist, s-au apropiat de naţional-socialismul din Germania, înţelegîndu-l la început în mod eronat. Odată cu influenţa crescîndă a Germaniei hitleriste în România din aceste grupări ale „înnoirii” etnice s-au constituit formaţiuni politice care sprijineau şi se sprijineau pe influenţa statului german, furnizînd apoi acestui stat combatanţi şi pregătind astfel catastrofa anilor de după 1945. Formaţiunile drapate naţional-socialist au încercat să se impună şi în cadrul bisericii naţionale săseşti. Aceasta a condus la controverse atît în domeniul politic cît şi în cel bisericesc, pînă la o atitudine anticreştină în cadrul conducerii „Grupului etnic german”, care a fost recunoscut de statul român ca reprezentant al tuturor germanilor din România. Deoarece situaţia financiară a şcolilor confesionale devenise critică prin reforma agrară românească şi exproprierea avuţiei naţionale, s-a ajuns la o predare controversată a şcolilor către organizaţia „Grupului etnic”. După 1945 biserica a preluat cu un angajament incredibil şi multă improvizaţie vechile ei şcoli pînă cînd aceasta au fost în 1948 etatizate, fiind cu timpul tot mai mult private de propria tradiţie şcolară săsească.

Învăţămîntul saşilor transilvăneni a fost menţionat adesea drept cel mai vechi din Europa. Chiar dacă astfel de superlative trebuie examinate critic, putem reţine totuşi că ştirile despre lăcaşe şcolare chiar şi în cele mai mici sate datează din prima jumătate a veacului al XIV-lea. Din statutele capitlului de la Mediaş din anul 1397 reiese că fiecare comună avea de regulă o şcoală şi că aceasta ţinea de înzestrarea de bază a bisericii. Rector scholarium făcea parte din clerul inferior. El era ales anual de comunitate şi trebuia, după cîte aflăm din protocoalele oraşului Braşov să fie confirmat printr-o apreciere profesională a preotului. Desigur că învăţămîntul sătesc era orientat aproape exclusiv asupra participării la liturghie, de care fireşte ţinea şi cititul şi scrisul. Dar învăţămîntul în şcolile orăşeneşti trebuie să fi fost mai pretenţios, căci în perioada 1377-1530 doar la Universitatea din Viena au fost înscrişi 1019 saşi. Cu Johannes Honterus şi a sa Constitutio Scholae Coronensis (1543) începe în Transilvania epoca şcolilor umaniste evoluate. Ele serveau atît ad conservationem religionis („la păstrarea religiei”), cît şi ad communem rerum publicarum utilitatem („utilităţii treburilor publice comune”), asigurării generaţiei tinere de conducere în sfera bisericească şi civică. În afara învăţămîntului de specialitate din trivium şi quadrivium asociaţiile de elevi (Coetus) ca forme instituţionalizate echivalente fraternităţilor determinau structura vieţii şcolare, de care teatrul şi muzica ţineau lot atît de mult ca şi exerciţiile fizice (Schulerau – Poiana Braşov – derivă numele său de la mons scholasticus; acesta se afla parţial în posesia gimnaziului evanghelic, care îşi desfăşura acolo jocurile – de aici şi mons gymnicus). Este surprinzător faptul că în dreptul şcolar al comunei Criţ din anul 1593 erau prevăzute nu numai lecţii de latină pentru copii de ţărani dintr-o mică aşezare, ci zilnic şi lecţii de greacă. Chiar dacă astfel de scopuri educaţionale vor fi rămas utopice, totuşi ele au asigurat eforturilor de instruire un înalt prestigiu. Mult timp în şcolile săseşti a fost interzisă chiar şi folosirea limbii materne în timpul pauzelor, fiind prescrisă latina ca mijloc de comunicare. Mai tîrziu s-a predat din culegeri de texte germane în idiomul săsesc – lingua vernacula – în care se ţineau şi predicile. Abia după 1848 învăţămîntul şi predica au fost treptat conştient adaptate la limba germană literară şi la idealurile educaţionale clasice ale acesteia. Importantă rămîne pînă în prezent şi legătura între instruirea umanistă şi cea teologică a învăţătorilor: pînă la al doilea război mondial drumul spre funcţia preoţească trecea de obicei prin profesoratul gimnazial. Abia începînd din anul 1949 preoţii bisericii săseşti au fost pregătiţi la un institut teologic. Approbatele şi Compilatele Constitutiones din 1553 şi 1669 ce alcătuiesc dreptul constituţional al Transilvaniei au recunoscut dreptul de a studia în străinătate proclamînd solemn ca oricine ar întocmi sau adopta o lege contrară acestei prevederi „să fie pedepsit în lumea viitoare iar în aceasta să-şi piardă toată demnitatea”. Cînd în 1941 conducerea naţional-socialistă a „Grupului etnic” a preluat şcolile, saşii transilvăneni numărau vreo 244.000 de suflete locuind în 244 de aşezări. În afara şcolilor elementare din fiecare comună, biserica subvenţiona 7 gimnazii, două şcoli normale de învăţători, 11 şcoli pregimnaziale, 3 licee comerciale, o şcoală pedagogică de educatoare, în multe comune grădiniţe şi şcoli de perfecţionare profesională. Biserica plătea vreo 1000 de învăţători din impozitul bisericesc încasat în afara impozitului de stat şi stabilit pe bază de autoimpunere internă. La şcolile evanghelice au studiat şi mulţi transilvăneni neevanghelici, români, maghiari, evrei, armeni.

* * *

La 13 ianuarie 1945 toţi saşii din Transilvania apţi de muncă şi care nu se aflau sub arme (bărbaţi între 17 şi 45 de ani, femei între 18 şi 30 de ani, cu excepţia celor însărcinate şi a celor care alăptau) în total aproximativ 30.000 au fost ridicaţi de la domiciliu în vederea deportării în Rusia la muncă silnică. În cursul a cinci ani au decedat acolo mulţi din cauza foametei, frigului şi din îmbolnăviri pricinuite de acestea. Deportaţii deveniţi incapabili de muncă au fost de obicei trimişi în Germania unde au întîlnit numeroşi soldaţi şi prizonieri saşi, care nu s-au mai întors din Apus în patria lor. Majoritatea deportaţilor au revenit la căminele lor abia în decembrie 1949 sau mai tîrziu.

În bagajul sărăcăcios al deportaţilor se aflau cărţi de cîntece bisericeşti. Numeroşi preoţi au însoţit pe enoriaşii lor în drumul spre Rusia. Se părea că greutăţile întîmpinate vor constrînge la o reflecţie conştientă asupra valorilor creştine ale identităţii comune. Biserica a reuşit să-şi asigure schimbul preoţesc de mîine. Cînd în 1956 curţile ţărăneşti împreună cu proprietăţile aferente expropriate în 1945 au fost din nou restituite – cu numeroase dificultăţi – proprietarilor lor, mulţi saşi au nutrit speranţa într-o refacere a vieţii comunitare, în pofida evoluţiei comuniste de ansamblu. Dar apoi a început un proces diametral opus, care continuă în linii generale pînă astăzi. În statul român se îmbina doctrina socialistă a egalităţii cu tendinţa naţional-socialistă de omogenizare etnică. Republica Federală Germania a cerut din motive umanitare aşa-numita reîntregire a familiilor, care a determinat pe mulţi foşti soldaţi germani şi pe cei deportaţi în Rusia – ambele grupuri victime ale politicii de război germane şi antigermane – să convingă pe cei apropiaţi lor să emigreze. Conceptele etnic-germane întipărite în mentalitate, cu care era evaluată propria situaţie – şi în care vibrau şi elemente ale darwinismului social de la începutul anilor patruzeci – au motivat emigrarea, la fel ca şi stimulentele economice pe care le oferea trecerea din economia penuriei, caracteristică României, în economia de creştere a Germaniei federale. Statul comunist-naţionalist român a descoperit posibilitatea de a transforma exodul germanilor din România într-o sursă de venituri valutare. Guvernul de la Bonn a fost întărit de către asociaţiile de interes ale celor emigraţi în ideea de a insista în vederea măririi numărului de emigranţi. Emigrarea continuă a avut însă efecte negative asupra condiţiei fundamentale a vieţii saşilor în Transilvania, asupra menţinerii identităţii lor. Şi-a făcut loc sentimentul neputinţei în faţa unui curent de nestăvilit, căruia trebuia să i te supui şi atunci cînd de fapt nu doreai aceasta. Cînd apoi, în 1990, graniţele au fost deschise, primul val a smuls în afară, în Germania, peste jumătate din cei aproape 100.000 de saşi evanghelici încă rămaşi. Biserica a depus pînă în anii ’60 eforturi tenace pentru a-şi întări poziţia zdruncinată. Şcolile au fost după 1948 pierdute. O reprezentare politică a intereselor naţionale (minoritare) a fost sub episcopul Friedrich Müller al II-lea (1945-1969) un timp posibilă doar în mod voalat, sub episcopul Albert Klein (1969-1990) însă total paralizată. Biserica putea contribui doar în mod rudimentar la configurarea culturii sociale şi a educării tineretului, rămînînd însă reprezentanta unanim recunoscută a comunităţii săseşti din Transilvania. Cel mai puţin i-a reuşit să constituie contraforţe sau să articuleze motivaţii alternative faţă de forţele şi slăbiciunile care au cauzat emigrarea. Mulţi dintre cei activi în biserică nu au îndrăznit, unii nici nu vor fi vrut să îndrăznească iar cei care ar fi vrut, nu au putut să întreprindă nimic. Astfel, conştiinţa mult timp caracteristică pentru saşi a autoguvernării comunale a început să se deplaseze lent înspre o situaţie a purtării de grijă şi preocupării altora faţă de propriile interese. Enorma moştenire culturală, incomparabilă în părţile Europei sud-estice şi situaţia de diaspora în care au ajuns toate comunele bisericii săseşti, revendică formarea unei noi conştiinţe în poporul credincioşilor, la fel ca şi la preoţi; nu se poate prevedea, dacă nu cumva în această situaţie atît de mult schimbată nu se reuşeşte totuşi trezirea acelor forţe de supravieţuire care sălăşluiesc în moştenirea propriei tradiţii. □

Catalog

Nr. cat. 1

Roma, 1191, decembrie, 20. Papa Celestin III. întăreşte arhiepiscopului de Strigoniu dreptul de a încorona pe rege şi dreptul de jurisdicţie spirituală asupra slujbaşilor curţii regale. De asemenea confirmă prepozitura liberă a germanilor din Transilvania.

Arhiva capitlului de la Strigoniu.

Orig. Perg., sigiliu de plumb, atîrnat de şnur de mătase galben-roşie.

Fejér G., Codex diplomalicus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Buda 1829-1844, II, 276.

Teutsch G. D. u. Firnhaber Fr., Urkunden zur Geschichte Siebenbürgens, Wien 1857, 1, nr. 3

Zimmermann Fr., Werner C, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Hermannstadt 1892, I., nr. 1

Nr. cat. 2

Esztergom, 1282, decembrie, 10. Lodomerius, arhiepiscopul de Esztergom confirmă cele două privilegii acordate de arhiepiscopul Philipp preoţilor din capitlul Sibiu în anul 1264.

Arhivele Statului Sibiu, Fd. Capitlul Sibiu nr. 4

Orig. Perg., sigiliu deteriorat, oval, în ceară albă atîrnat de şnur din mătase roşie. Format: 15, 5-29, 5 cm.

Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Buda 1829-1844, V, 3, 130.

Teutsch G. D. u. Firnhaber Fr., Urkunden zur Geschichte Siebenbürgens, Erster Theil, Wien 1858, nr. 129.

Zimmermann Fr., Werner C, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, nr. 202, Hermannstadt 1892.

Nr. cat. 3

Sibiu, 1292, iunie, 24. Sfatul oraşului Sibiu donează călugărilor purtători de cruce din ordinul Sfîntul Spirit o casă din Sibiu care fusese deja folosită în scopuri sociale şi spitaliceşti.

Arhivele Statului Sibiu, Colecţia de documente medivale, U I, nr. 1.

Orig. Perg., Sigiliul a fost atîrnat de şnur alb. Format: 25x30 cm.

Bethlen, Geschichltiche Darstellung des deutschen Ordens in Siebenbürgen, Wien, 1831, 8,

Fejér G., Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, VIII, 2, 173 und 3, 159.

Teutsch G. D. u. Firnhaber Fr., Urkunden zur Geschichte Siebenbürgens, 1. Theil, Wien 1857, I, 180.

Zimmermann Fr., Texte zu den von dem Archivamt der Stadt Hermannstadt und der sächsischen Nation herausgegeben Photographien von Urkunden aus siebenbürgisch-sächsischen Archiven, Hermannstadt 1880.