Tradiţia
naţională
Liviu Andreescu
1. Introducere
Dacă ceva
a frapat în mod deosebit în dezbaterea pe teme naţionale care a avut loc
în ultimii şase ani, acesta a fost standardul conceptual extrem de
scăzut al contribuţiilor evocatoare a naţionalismului,
specificităţii, tradiţiei. Excepţia, vizibilă, o
constituie cele cîteva volume venite din afara ţării. Spaţiul
publicaţiilor de larg consum a concentrat de fapt dezbaterea pe teme
naţionaliste, avînd şi marele avantaj că poate disemina idei mai
bine decît orice publicaţie de specialitate; iar în cazul acestei
insistente dispute finalitatea este tocmai internalizarea de către
publicul larg a unui anumit spirit, cu impact asupra politicilor interne
şi internaţionale. Ceea ce nu exclude însă în nici un fel temeinicia
studiului care trebuie să stea în spatele contribuţiilor din
presă. Un exemplu fericit îl constituie comunitatea culturală şi
ştiinţifică occidentală. Conştienţi de
responsabilitatea socială care revine intelectualului, mulţi dintre
membrii elitelor din Occident apelează la forme de expresie cu deschidere
către public cum ar fi articolul (relativ scurt) de revistă. Numai
că în spatele acestor luări de poziţie se află chiar anii
de cercetare şi cunoaşterea fermă a propriului domeniu necesare
colaborării, cu texte de cîteva ori mai lungi şi mult mai tehnice, la
revistele de specialitate. Publicul beneficiază, într-un limbaj simplu
şi accesibil, de rigoarea specifică unui anumit tip de
investigaţie ştiinţifică, cu standarde mult mai severe
decît „opinia publică” sau „bunul simţ”.
Aşa ceva
se întîmplă din nefericire mai rar la noi, unde în spatele profesiunii de
gazetar sau editorialist pe teme politice, sociale, economice, se ascunde doar
prin excepţie o pregătire de specialitate în domeniu ci, mai des şi
doar în cazurile fericite, o anumită sensibilitate faţă de
contexte şi o doză variabilă de talent scriitoricesc. Accesul
sensibilităţii şi talentului la chestiuni specializate este
şi el limitat prin definiţie. Dacă ultimele decenii au
reuşit să impună un model intelectual, acesta a fost cel al
cercetătorului parte a unei largi comunităţi specializate, care
trebuie să facă faţă unei mari afluenţe de idei,
concepte, transformări de paradigmă. Complexitatea
realităţii face astăzi imposibilă întreprinderea intelectuală
solitară. Specialistul are nevoie de ani de studiu, de familiarizarea cu
concepte, de un ochi critic exersat şi adecvat obiectului şi metodei
investigaţiei. Chestiuni ce nu sînt de loc, am văzut, incompatibile cu
spaţiul revistelor de circulaţie.
Relevanţa
pregătirii conceptuale devine evidentă atunci cînd conceptele sînt
privite ca instrumente. Gîndirea umană are nevoie de asemenea
unelte pentru a se exprima. Şi pe măsură ce uneltele se
perfecţionează, produsul finit al investigaţiilor noastre este
din ce în ce mai bine finisat, mai rafinat, mai apt de a fi folosit pentru
„scopuri înalte”. Adesea, chestiunile supuse dezbaterii sînt destul de complexe
pentru a necesita o competenţă interdisciplinară. Problema
naţionalismului poate beneficia nu numai de pe urma unei abordări
normative — în termenii dreptului internaţional sau ai filozofiei etice —
ci şi de investigaţii istorice sau de tip sociologic. Standardele
impuse unei astfel de discuţii trebuie de aceea să depăşească
nivelul „bunului simţ” (care nu este însă, din acest motiv, total
irelevant) sau pe cel al unei competenţe culturale foarte vag definite.
Cele ce
urmează se vor tocmai o încercare de a investiga şi problematiza un
concept folosit des şi fără prea multe complexe în spaţiile
editoriale sau de presă româneşti: „tradiţia”. Dezbaterea pe
marginea naţionalismului rămîne într-un fel motivaţia
intelectuală a acestui text şi va fi prin urmare atinsă deseori.
Dar logica tradiţiei se întinde dincolo de acest spaţiu, spre curente
de gîndire bine circumscrise (conservatorismul), spre perspective generale cum
ar fi aceea asupra istoriei şi, în ultimă instanţă, într-o
zonă subiectivă. Ultimul spaţiu va fi lăsat oarecum
descoperit în analiza de faţă.
Acest eseu va
explora ideea de tradiţie în cîteva contexte. Mai întîi ca şi concept
în sine, în al doilea rînd în relaţie cu o filozofie politică precum
cea conservatoristă, apoi în raport cu ideea de istorie, şi în
ultimă instanţă în context contemporan. Toate aceste chestiuni
au primit tratări diverse din interiorul unor paradigme intelectuale
diferite. Mai mult, anumite investigaţii par să se preteze foarte
bine unui subiect şi mai puţin altuia. Astfel, dacă
postmodernismul filozofic desluşeşte foarte exact instabilitatea
conceptuală a tradiţiei, el este lipsit de forţă în
discuţiile politologice. Acestea din urmă corespund mai degrabă
unei zone analitice. Am decis să folosesc o linie sau alta de argumentare
în funcţie de subiectul secţiunii în cauză. De unde, probabil,
şi o anumită senzaţie de eclecticism, de dispersare a
referinţelor bibliografice. Sper ca ea să poată fi
justificată de însăşi complexitatea conceptului analizat aici.
2. Definire şi problematizare
2.1. Într-o definiţie de tip dicţionar, cuvîntul „tradiţie” ar
desemna un ansamblu de idei, obiceiuri, credinţe, care sînt asimilate de
un grup şi asociate cu istoria şi cu identitatea membrilor săi.
Există astfel multe tipuri de tradiţie, după cum există
diferite tipuri de afirmare a identităţii: tradiţii de tip
cultural, profesional, social, etc. În versiunea cea mai puţin
problematică, a recunoaşte o tradiţie înseamnă a
recunoaşte o genealogie a practicii respective. Uneori, problema
identităţii nici nu se mai pune explicit, ea fiind decisă a
priori de către cadrul instituţional în care practica se
desfăşoară. Exemplul cel mai potrivit sînt ştiinţele
exacte unde, dincolo de interpretările încercate de filozofia şi
istoria ştiinţei, ştiinţa „normală” se
desfăşoară într-o unică paradigmă acceptabilă cu
o unică istorie „oficială”.
Problema identităţii
şi a afirmării tradiţiei nu este însă la fel de simplă
în orice mediu. Zona culturală şi în mare măsură aceea a
ştiinţelor umane (cu excepţii, cum ar fi economia) nu este instituţionalizată
după modelul ştiinţelor exacte şi aici tradiţiile se
pot confrunta deschis într-o arenă nelipsită însă de
restricţii specifice. Anumite tradiţii sînt astfel deja excluse din
instituţiile culturale, deşi criteriile admiterii sînt mai relaxate
şi mai puţin exact definite. Iată, de exemplu, de ce studiile în
zona ocultismului ale unor autori precum René Guenon şi Julius Evola
(practicanţi, în formula lui Umberto Eco, ai unei „hermeneutici
suspicioase” şi nejustificabile) vor rămîne în afara
instituţiilor de specialitate atîta timp cît acestea îşi
păstrează formula actuală, în ciuda celor cîţiva admiratori
din elita culturală. Autori precum Frances Yates, ale cărei
cercetări în acelaşi perimetru cultural produc uneori rezultate
surprinzătoare şi adesea criticate reprezintă însă, prin
natura speculaţiilor, una dintre referinţele obligatorii ale
oricărui cercetător al zonei oculte. Graniţele instituţiei
cuprind aşadar un număr potenţial ridicat de tradiţii de
gîndire, care îşi desfăşoară disputa după reguli (mai
mult sau mai puţin clar specificate) impuse de structura instituţională.
Identitatea
cunoaşte, la rîndul ei, două moduri de afirmare. Primul tip este
mijlocit de identificarea unei descendenţe sociale şi spirituale
specifice — o identitate subiectivă, care are uneori în spate o
voinţă şi care e exprimată cel mai adesea în termeni
etnici. Al doilea este intermediat de enunţarea unor atribute obiective
cum ar fi naţionalitatea, vîrsta, pătura socială, etc. — o
identitate civică (în sensul nemilitantist). Evident, ambele tipuri de
identitate sînt importante şi ambele au legitimitatea lor înaintea
instituţiei statului, datoare să se îngrijească de fiecare
dintre aceste două forme de identitate. Să observăm chiar
că există o anume legătură între identitatea civică şi
cea subiectivă. De pildă, o etichetă de tipul „ortodox” poate
figura în fiecare tip, denotînd într-un caz recunoaşterea unei
descendenţe spirituale şi în cel de-al doilea un statut social
obiectiv (obţinut prin actul botezului). Cele două forme de
identitate sînt chiar înrudite una cu cealaltă, în măsura în care
statutul social presupune, pînă la un anumit punct, recunoaşterea
unei descendenţe spirituale. Această posibilă
congruenţă de identităţi poate fi însă distrusă
printr-un simplu act de respingere a identităţii civice şi de
aceea ea nu ne va preocupa în continuare.
Dacă
identitatea civică este mai puţin problematică, nu se poate
spune acelaşi lucru şi despre identitatea subiectivă. O
identificare subiectivă nu are nimic rău în sine, dar ea
comportă anumite dificultăţi. Printre acestea, chiar construirea
unei tradiţii coerente, a unei istorii legitime şi nefalsificate
(după criterii instituţionale). Cîteva dintre aceste
dificultăţi vor putea fi identificate în analiza care urmează.
Dar nici acest tip foarte general formulat de tradiţie nu va constitui
subiectul propriu-zis al celor ce urmează decît, poate, într-o
măsură implicită. Tradiţia (subiectivă) ar putea fi
clasificată, pentru a ne apropia de centrul discuţiei, din
perspectiva proeminenţei ei sociale. O distincţie clasică este
aceea dintre o tradiţie deja impusă în spaţiul social (o
tradiţie, dacă vreţi, hegemonică) şi una care
încearcă să reziste.1 Fiecare tradiţie se află
într-una dintre aceste poziţii, şi multe chiar în ambele:
tradiţia maghiarilor din România încearcă să reziste
tradiţiei românilor, dar în interiorul său prima reprimă la
rîndul ei alte tradiţii. Cum nota însă relativ recent Edward Said,
poziţia de cultură dominantă trădează întotdeauna o
slăbiciune deosebită, pe care cultura dominată nu o are
neapărat. De fapt, nicăieri o cultură dominantă nu este mai
firavă, din punctul de vedere al legitimării, decît în întîlnirea sa
cu cultura reprimată.2 Ceea ce înseamnă, implicit, că
o tradiţie poate fi problematică sau neproblematică în
funcţie de rolul pe care ea şi-l asumă într-o confruntare.
Distincţia propusă aici este explicită şi în cazul unei
discriminări clasice cum este aceea între naţionalismul „de stat”
şi cel de tip „sub-stat” (established-state şi sub-state
nationalism). După cum observă J. Bengoextea, din punctul de
vedere al justificării morale a doua formă de naţionalism este
legitimată de dreptul fundamental la auto-determinare, în timp ce prima
formulă este de obicei caracterizată de negarea acestui drept.
Bengoextea presupune, cum se poate vedea, că naţionalismul este
nefiresc în contextul unei structuri stabile cum este statul modern.3 Observaţiile care urmează vizează exclusiv tradiţia
înţeleasă ca identitate subiectivă şi situată într-o
poziţie hegemonică. Iată şi unul din motivele pentru care
am ales drept un cadru al discuţiei dezbaterea despre naţionalismul
autohton, la care vor fi făcute referiri repetate.
Termenul de
tradiţie are şi sensuri mai generale, dar mai tehnice. În
introducerea sa la volumul The Invention of Tradition, Eric Hobsbawm
distingea între „tradiţie” şi „obicei” (custom) şi, pe de
altă parte, între „tradiţie” şi „rutină” sau
„convenţie”. În prima distincţie termenul analizat aici are
conotaţia de rezistenţă totală la schimbare, în timp ce
acela de „obicei” se referă la „sancţionarea [inovaţiei] prin
precedent, continuitate socială şi lege naturală”4.
În cea de-a doua distincţie, „tradiţia”, ca rutinizare cu scopuri ideologice,
era opusă rutinizării pe motive pragmatice sau tehnice. În
sensul în care va fi folosit în continuare, termenul de „tradiţie” are conotaţiile
„obiceiului” din prima distincţie şi ale „tradiţiei” din cea
de-a doua.
2.2. Observaţia de la care voi porni constă în aceea că tradiţia
este o instituţie şi că setul ei de enunţuri, ca orice set
de enunţuri instituţionalizate, este unul politic. Am să
încerc să explic această definiţie oarecum eliptică şi
să comentez, mai apoi, asupra avantajelor largheţii ei. Primul termen
cheie, acela de „instituţie”, este folosit aşadar într-o
accepţiune largă. El desemnează o practică discursivă,
adică o formă specifică de discurs, cu un vocabular propriu, cu
un set de valori considerate ca fundamentale şi inalterabile, cu un întreg
arsenal de simboluri şi mitologii proprii, cu valenţe normative
(punct a cărui semnificaţie specială va fi analizată mai
încolo) şi pretenţii de ierarhizare, cu coduri proprii, etc. O
instituţie are o gramatică simbolică, care guvernează
relaţiile ei interne şi externe. Ea reglementează o serie de
practici interioare cîmpului de discurs şi o serie de relaţii cu alte
instituţii. În fine, instituţia plonjează în ansamblul social:
de la posibilităţile de exprimare publică şi pînă la
faptul că se integrează în structurile societăţii. Uneori,
o astfel de instituţie (în sensul larg al termenului) este atît de
puternică încît ea va fi recunoscută de instituţia (în
accepţiune restrînsă) a statului. Tradiţia devine o astfel de
instituţie acolo unde există, spre exemplu, o religie de stat.
Tradiţia naţională propune un discurs specific (cel naţionalist),
adesea exaltat, bazat pe valori socotite incontestabile cum ar fi specificul
grupului majoritar, identitatea acestuia, importanţa reflectării
preferinţei culturale a majorităţii în instituţii, valoarea
istoriei pentru formele instituţionale contemporane, etc. Tradiţia
îşi creează mitologii proprii, idealizează personagii istorice
(ţăranul, boierul, burghezul luptător pentru neatîrnare); se
raliază apoi figurilor istorice importante, preamăreşte
precursorii şi critică pe vechii duşmani ai acestora.
Tradiţia fabrică propria istorie, după cum instituie etichete
(şi ierarhiile ce le corespund) de tipul „român bun” sau „anti-maghiar”
sau „americanofob”. Ea sancţionează practicile sociale în
funcţie de respectul pe care acestea îl acordă criteriilor pe care ea
însăşi le propune şi sprijină sau încearcă să
submineze autoritatea în funcţie de propriile preferinţe.
Tradiţia se insinuează în interiorul altor instituţii şi
creează organe proprii de expresie cum ar fi asociaţiile sau
publicaţiile; exclude pe unii din rîndurile sale şi include pe
alţii, etc. În toate aceste operaţiuni, tradiţia foloseşte
criterii pe care le construieşte singură pe baza propriului sistem de
valori. În fine, ea cucereşte uneori statul şi îşi face loc în
legile şi principiile acestuia.
Al doilea
termen utilizat în teza enunţată mai devreme este acela de „politic”.
El are aici sensul de „interesat” şi alegerea sa în defavoarea conceptului
sinonim este motivată de faptul că termenul apare cu această
conotaţie în literatură şi nu ar fi, poate, rău să fie
introdus ca atare şi la noi. Caracterul interesat al discursului
tradiţiei este absorbit în mod firesc de însăşi definiţia
tradiţiei. Căci orice discurs trebuie să onoreze anumite valori,
să folosească anumite coduri şi simboluri, să includă şi
să excludă, să întărească anumite practici şi
să submineze sau să ignore altele.
Ar fi momentul
să amintim că această definiţie a instituţiei este
destul de largă pentru a include în ea orice curent de gîndire, de la
naţionalism la anti-naţionalism şi la orice altceva.
Observaţia nu incriminează deci în mod direct instituţia
tradiţiei care este, sub acest aspect, la fel ca oricare alta. Care
să mai fie relevanţa observaţiei că şi tradiţia
este o formă de instituţie? Tocmai faptul că retorica
tradiţiei neagă statutul său instituţional şi
convenţional. Retorica tradiţiei este lipsită de orice
formă de auto-reflexivitate; ea refuză să recunoască în
constituţia sa propria contingenţă. Trăim într-o lume
(numiţi-o, dacă vreţi, postmodernă) în care statutul
disciplinelor s-a schimbat radical. Timp de secole bune au predominat gîndirea
esenţialistă şi „fundamentalistă”, în care valorile erau
privite ca fiind imanente, desprinse direct din ordinea naturală şi
din natura umană. Disciplinele şi instituţiile (fizica şi
monarhia, spre exemplu, o alăturare care tocmai prin ineditul ei poate
reda dimensiunile adevărate ale acestei stări de fapt) erau, într-un
asemenea context, trup din trupul naturii, iar verdictul lor se ridica mai
presus de judecata sceptică. A fost nevoie de un lung şir de revoluţii
în gîndirea umană pentru ca acest sistem esenţialist să se
prăbuşească sub presiunea unor consideraţii teoretice, dar
şi a unor observaţii empirice: că pînă şi cele mai
stabile teorii se schimbă, că ceea ce pare aici natural pare dincolo
împotriva firii, că ceea ce azi place tuturor mîine devine expresia
prostului gust, etc. Rezultatul a fost o nouă conştiinţă a
propriei fiinţe, epitomizată perfect de una dintre frazele lui
Richard Rorty: „Atenţia... pentru vocabularele în care sînt formulate
propoziţiile, mai degrabă decît pentru propoziţiile separate, ne
face să realizăm, de exemplu, că faptul că vocabularul lui
Newton ne permite să aproximăm lumea mai bine decît cel la lui
Aristotel nu înseamnă că lumea vorbeşte newtoniană. Lumea
nu vorbeşte. Noi sîntem cei care o facem.”5 Colapsul
fundaţionalismului a însemnat întoarcerea privirilor spre sine:
instituţiile au realizat, parcă dintr-odată, că ele
funcţionează nu în raport cu o natură care nu se schimbă,
ci cu o societate la a cărei modificare permanentă contribuie. Au înţeles
ce responsabilitate uriaşă le revine ca parte activă a
structurilor sociale. De aici şi preocuparea pentru statutul
cunoaşterii şi, ca o urmare firească, pentru propriile sisteme
de valori, coduri, ierarhii, norme. Instituţiile au înţeles că
pradă exclusivismului de care nu pot să nu dea, în ultimă
instanţă, dovadă (căci dacă orice discurs este
inteligibil doar pe fundalul unei instituţii, el afirmă anumite
valori şi neagă altele) cad fiinţe umane. Au încercat de aceea
să relativizeze şi să relaxeze discursul normativ atît cît se
poate, să apeleze la noi standarde. Instituţiile postmoderne au
înţeles să promoveze toleranţa şi respectul faţă
de alteritate, să îşi reţină, pe cît este cu putinţă,
verdictele exclusiviste. Dar succesul acestor întreprinderi depinde în mod
fundamental de putinţa instituţiilor de a se analiza pe sine, de a
admite spiritul relativist şi statutul de convenţie. De la
literatură şi pînă la disciplinele analitice sau
ştiinţele exacte6, spiritul secolului XXI se
anunţă a fi cel al auto-reflexivităţii.
Or, tocmai
acest spirit auto-reflexiv îi lipseşte cu desăvîrşire
tradiţiei, o instituţie calcifiată, înmărmurită în
vechile canoane, prin chiar definiţia ei. Ca martori stau nu numai
mostrele de discurs tradiţionalist-naţionalist, ci chiar structura
şi retorica instituţiei tradiţiei, o retorică a expansiunii
şi excluderii şi a impunerii propriei identităţi.
Observaţia că tradiţia este posesoarea unui discurs politic
devine cu adevărat percutantă abia atunci cînd pe sub valorile impuse
de tradiţie (specificiatatea, identitatea), valori a căror
natură contingentă este refuzată şi a căror
independenţă de structurile sociale contemporane este permanent
afirmată, se pot vedea o sumedenie de interese personale şi de grup,
o luptă pentru statut social şi proeminenţă în lumea
intelectuală sau politică. Această întreagă
problematică a fost recent pusă în pagină, şi la noi, de
polemica dintre naţionalismul bun (sau decent, sau legitim) şi
anti-naţionalism7. Dacă sub tradiţionalismul
hiper-naţionaliştilor se ascunde dorinţa de putere
politică, sub cel al naţionalişilor decenţi sau „buni” (din
spaţiul culturii) stă camuflată dorinţa de putere
socială, de statut într-o comunitate intelectuală. Ceea ce unii
autori tradiţionalişti încearcă să facă prin discursul
lor violent este să epureze o parte a comunităţii intelectuale
pe criterii cu priză la public. Cînd se scrie că paneuropeniştii
sînt românofobi, se propune excluderea lor dintr-o comunitate care nu poate
să tolereze un asemenea comportament8. Diferenţa dintre
acest comportament şi cel al anti-naţionaliştilor care se plîng
că discursul naţionalist este semi-alfabetizat din punct de vedere
conceptual este aceea că anti-naţionaliştii urmăresc pe
faţă o excludere din comunitatea intelectuală şi
oferă standarde instituţionale pentru aceasta (şi oricine
poate admite că semi-alfabetizarea este un standard rezonabil, chiar
dacă nu vor cădea de acord asupra criteriilor de evaluare a
semi-alfabetizării); în timp ce ceilalţi încearcă o descalificare mascată, ascunsă în spatele pretenţiei de a oferi
standarde extra-instituţionale. Ceea ce, am arătat, este
imposibil.
Tradiţia
se găseşte deci într-o stare de dublă culpă. Întîi, că
se vinde pe sine drept ceea ce nu este (un curent independent de
instituţie) şi că urmăreşte interese
instituţionale pretinzînd că acţionează sub imperiul unor
valori imanente. Apoi, că foloseşte o retorică (prin
definiţie un procedeu instituţional) exclusivistă şi excluzionistă,
fără respect pentru alteritate, într-un secol în care retorica este
una reconciliatoare, cel puţin în ţările cu democraţii
liberale.
2.3. Şi
de ce ar fi o retorică mai bună decît cealaltă, atîta timp cît
ambele nu au nimic fundamental sau necesar în ele?9 Această
întrebare ne poartă spre o nouă problemă, căreia tradiţia
se vede obligată să îi răspundă. Unul dintre subiectele
aruncate deja în dezbaterea naţionalism vs. anti-naţionalism
este chestiunea subiectivismului. Partea anti-naţionalistă
observă că în discursul naţionaliştilor se amestecă în
mod nefiresc o preocupare exacerbată pentru experienţele şi
afinităţile personale, pentru propria identitate. Acestea sînt
permanent suprapuse identităţii şi destinului naţiunii din
care cei angajaţi în discuţie fac parte. Astfel, orice tip de
problemă supusă discuţiei publice este „atacată” de
naţionalişti cu armele identităţii,
specificităţii şi tradiţiei. Cel puţin două sînt
problemele cărora o astfel de abordare trebuie să le facă
faţă. Mai întîi, circumscrierea cît de cît exactă a acestei
identităţi, specificităţi sau tradiţii. Ce este
specific şi ce nu, ce este propriu şi ce exogen? De remarcat, în
legătură cu acest prim punct, că substanţa
naţională pare a fi una inefabilă şi că nici
măcar naţionaliştii „de elită” nu se grăbesc să o
definească, mărginindu-se doar să o amintească în forma ei
nespecificată.
Al doilea
punct este, de fapt, strîns legat de primul. El se referă la criteriile
după care anumite trăsături sînt admise sau respinse ca
specifice. Problema s-ar limita probabil la un simplu recensămînt
dacă tradiţia nu ar avea, prin însăşi menirea ei, conotaţii
normative. Chiar încercarea de a promova tradiţia la nivel de
autoritate legitimată de stat (excluderea nespecificului în afara
socialului, privilegierea unor valori considerate proprii) dovedeşte,
dacă mai era nevoie, acest lucru. Prin urmare, cel care îşi
asumă responsabilitatea de a formula criterii pentru definirea
specificităţii naţionale trebuie să poată explica o criză
de reprezentativitate. În virtutea cărui principiu pot afirma, spre
exemplu, că poporul român este prin tradiţie unul
creştin-ortodox, neglijînd o bună parte a cetăţenilor
statului român? Dacă sensul cuvîntului „tradiţie” este unul pur
statistic, atunci afirmaţia este probabil exactă şi nevinovată.
În momentul în care termenul este însă unul normativ, atunci cînd el
implică ierarhii sau privilegii (de tipul predării religiei ortodoxe
în şcoli), el trebuie să fie însoţit de principii care să
justifice excluderea unui fragment de populaţie. Nu trebuie uitat, de
aceea, că graniţa dintre „pur statistic” şi „normativ” este
foarte flexibilă, şi că uneori pînă şi utilizarea
„obiectivă” a unor date poate fi pervertită prin chiar contextul
social mai general în care se integrează.
Problema
subiectivismului naţionaliştilor, spre exemplu, se reduce la faptul
că ei utilizează cuvîntul „tradiţie” în sens accentuat normativ
(tradiţia trebuie recuperată, instituţiile trebuie construite
ţinînd cont de identitatea culturală) fără a încerca
măcar să explice în numele căror principii consideră
identitatea unei majorităţi (căreia îi aparţin, de
unde în parte şi acuzaţia de subiectivism) mai importantă
decît identitatea unor minorităţi. Vedem aici legătura pe care
naţionalismul o are cu doctrinele conservatoriste din filozofia
politică10 şi cu substanţa lor paradoxală.
Conservatoriştii pleacă de la o observaţie filozofică
elementară, amintită de altfel şi mai devreme, anume că
societatea funcţionează într-o instituţie (tradiţia) care
îşi cîştigă legitimitatea prin chiar faptul că este o
instituţie funcţională, viabilă, că există. Ei se
folosesc însă de acest tip de legitimitate pentru a susţine
rezistenţa la schimbare, accentuînd faptul că fiinţa umană
are nevoie de un anumit tip de securitate şi stabilitate pe care numai
tradiţia i-o poate oferi. Întîi, că după acest tip de
logică, orice tip de schimbare — care devine rapid o tradiţie, noua
tradiţie mai exact — poate oferi un asemenea confort. A se observa apoi
că această filozofie politică operează un transfer ilegitim
de la o legitimitate de nivel instituţional la una de nivel moral (despre
care vom vorbi pe larg într-o secţiune următoare). Or, tocmai aici
apare problema relevantă pentru discuţia de faţă: ce ne
facem cu cei care nu recunosc tradiţia? Altfel spus, care este „fiinţa
umană” care se simte în siguranţă în sînul tradiţiei? Cît
de sigure se simţeau, de exemplu, femeile în tradiţia
patriarhală? Şi chiar dacă anumite date pot sugera că ele
se simţeau destul de confortabil pentru a se teme de schimbare (faptul,
spre exemplu, că rezistenţa lor la curentele feministe este destul de
ridicată) în ce măsură nu era acest confort produsul
autorităţii represive a tradiţiei (aşa cum românii dinainte
de ’89 „se temeau” de schimbare)? Ca o eventuală replică a
liberalilor la dilema conservatoriştilor se poate înregistra refuzul
acestora de a pune drepturile comunităţilor culturale pe acelaşi
picior cu drepturile fundamentale ale individului. După cum remarca
Chandran Kukathas, „Pentru ca fiecare grup social să poată avea o
măsură semnificativă de integritate, el trebuie să fie într-o
oarecare măsură integrat deja în structura unei
societăţi liberale [individualiste] mai largi”11. Pe
aceeaşi linie merg şi observaţiile lui Michael Hartney, într-un
eseu care îşi propune să clarifice cîteva dintre confuziile legate de
drepturile colective. Plecînd de la observaţia că interesele
colective sînt fie irelevante din punct de vedere moral, fie derivate din
interesele agregate ale membrilor grupului, Hartney conchide că o
comunitate nu poate avea drepturi „împotriva” societăţii şi nici
„împotriva” individului. Problema se pune atunci, simplu, în felul
următor: „Dacă acceptăm valoarea comunităţilor
şi faptul că au nevoie de protecţie, atunci chestiunea devine
una de tehnică legală: a decide dacă investirea de drepturi
legale în comunităţi este cea mai bună cale de a atinge
obiectivul urmărit [mai bună, deci, decît investirea unor anumite
drepturi în indivizi]”12. Soluţia aleasă de liberalii
clasici este aceea a deducerii drepturilor grupurilor din drepturile
fundamentale ale individului.
Tradiţionaliştilor
le rămîne de explicat principial motivul pentru care majoritatea
are prioritate faţă de minoritate în astfel de cazuri. Şi de ce
alteori identitatea unei minorităţi (a elitelor profesionale sau
culturale, spre exemplu, din care aceşti naţionalişti fac din
nou parte) este privilegiată în raport cu identitatea
majorităţii. De ce adică, se folosesc altenativ două tipuri
de retorică. Cred că naţionaliştii nu pot răspunde
convenabil nici uneia dintre întrebări, şi cu atît mai puţin
ambelor dacă sînt considerate ca fiind legate între ele. Şi, pentru a
relua o întrebare mai veche: nu cumva postura de „elită
naţională” este una eminamente politică şi de două ori
favorabilă? În ce măsură mai coincid interesele masei
(majorităţii) cu cele ale acestei elite naţionale?
În fond, ideea
de „elită naţională” este ea însăşi un produs al
logicii tradiţiei. Ce tip de legitimitate poate avea o astfel de
formulă? Termenul de elită are cu adevărat sens în raport cu un
domeniu circumscris foarte precis. Se poate vorbi despre o elită a
fizicii, a filozofiei, a domeniului literaturii, chiar şi despre o
elită culturală. Dar conceptul de „elită naţională”
operează transformarea unui tip de excelenţă profesională într-o
formă de reprezentativitate şi, în ultimă
instanţă, de autoritate. Iar dacă acceptăm
legătura tradiţională între excelenţă şi
autoritate, aceasta din urmă nu poate fi decît limitată sever atît în
raport cu domeniul public în care poate fi aplicată, cît şi cu măsura
în care ea este acceptabilă pentru fiecare individ în parte, după cum
arată printre alţii Joseph Raz.13 Termenul de
„naţional” din sintagma de „elită naţională”
sugerează, dimpotrivă, o aplicaţie generală, asupra
întregii „agende publice” şi asupra fiecărui individ.
2.4. Care
sînt, însă, principiile invocate de partea anti-naţionalistă?
După cum a reieşit clar din dezbaterea care a avut loc în zona
publicistică, anti-naţionaliştii se sprijină pe dreptul
internaţional, pe drepturile şi libertăţile fundamentale.
Avantajul pe care acest tip de principii îl oferă este acela că ele
sînt principii inter-subiective: acceptate de membrii rezonabili ai oricărei comunităţi sau instituţii. Am accentuat
termenul de „rezonabil” pentru că de el depinde în mod fundamental ideea
de inter-subiectivitate pe care am decis să o folosesc aici. Ea poate fi
ilustrată prin intermediul concepţiei de liberalism politic
introdusă de John Rawls în recentul său Political Liberalism,
şi oarecum implicit (în ciuda protestelor unora dintre criticii săi)
în mai vechiul A Theory of Justice.14
Liberalismul
politic depinde, cum spuneam, de distincţia între rezonabil şi raţional. Şi, la fel de important, de cea între politic
şi non-politic. Dar înainte de a explica aceste două distincţii
ar fi bine să vedem în ce fel a ajuns Rawls la ele. Doctrina
liberalismului politic pleacă de la observaţia de bun simţ
că o societate democratică de tipul celei contemporane este o
societate pluralistă. Adică o societate în care există mai multe
tipuri de doctrine de natură diferită (etică, politică, religioasă),
ce sînt incompatibile ca presupoziţii şi premise. Fiecare dintre
aceste doctrine îşi defineşte un spaţiu conceptual propriu, pe
care îl normează în funcţie de postulatele sale elementare (care
sînt, privind din interiorul doctrinelor, adevărurile esenţiale).
Sarcina unei filozofii politice, pe de altă parte, este aceea de a stabili
un sistem instituţional, guvernat de un număr de principii, care
să fie acceptabil pentru fiecare dintre membrii sau grupurile societăţii
respective. Astfel, filozofia politică se izbeşte în mod iremediabil
de faptul pluralismului de doctrine amintit mai devreme. Întrebarea de
bază este, aşadar, cum trebuie să arate un sistem politic,
după ce principii trebuie să se conducă, astfel încît oricare
dintre membrii sau grupurile sale, adepţi ai uneia sau alteia dintre
doctrinele amintite mai devreme, să poată fi satisfăcut?
În Political
Liberalism, autorul american pleacă de la cîteva dintre criticile ce
au urmat publicării faimosului său volum despre teoria
dreptăţii şi îşi cizelează poziţia exprimată
acolo. Încercînd să înfrunte una dintre obiecţiile cele mai
răspîndite — aceea că teoria propusă nu este altceva decît o
altă doctrină politică printre multele existente într-o
societate, şi ca atare ea nu poate fi neutră în raport cu toate
celelalte doctrine —, el pune în discuţie ideea liberalismului politic.
Acesta ar fi diferit de doctrinele comprehensive care populează o
societate pluralistă prin faptul că relevanţa sa este
limitată la o sferă politică. Doctrinele comprehensive, în
schimb, guvernează un întreg spaţiu etic, politic sau non-politic.
Pentru doctrinele comprehensive, liberalismul constituie un „cadru
deliberativ”. El nu angajează în nici un fel adevărurile doctrinelor
comprehensive (este, altfel spus, neutru), ci numai reglementează
chestiuni care fac parte din „agenda publică”. Dar care anume chestiuni
vor face parte din această agendă, iată un lucru care se decide
în fiecare societate, în funcţie de tipul doctrinelor care o populează
şi de interesele lor.
Rawls reia în
acest context concluziile sale din A Theory of Justice. Principiile
liberalismului politic sînt chiar drepturile deduse din poziţia
originară. Dar, se întreabă el, cum vor fi aceste principii acceptate
de către o serie întreagă de doctrine comprehensive incompatibile
şi uneori chiar adversare? Ştim, de pildă, că anumite state
au negat universalitatea drepturilor omului şi a libertăţilor
individuale. Cum poate fi depăşită această inconvenienţă?
Rawls introduce aici o constrîngere în plus, aceea a rezonabilului şi, ca urmare, denumeşte pluralismul societăţii sale
guvernate de principiul „dreptăţii ca echitate” un pluralism
rezonabil. Spre deosebire de conceptul de „raţional”, acela de
„rezonabil” implică faptul că cel ce propune un argument politic într-un
spaţiu pluralist acceptă că acest argument trebuie să
poată fi justificabil şi celorlalţi membri. (Doctrina
rawlsiană pleacă, deci, de la o imagine a societăţii
bazată pe cooperare.) Doar acele principii politice vor trece testul
pluralismului, care vor fi acceptabile diferitelor doctrine comprehensive (de
aici natura lor inter-subiectivă). În măsura în care acestea
din urmă sînt rezonabile, ele vor accepta printre altele drepturile
fundamentale. Rawls oferă şi un exemplu foarte sugestiv: Catolicismul
şi Protestantismul în Anglia secolelor XVII-XVIII. Deşi ambele
doctrine erau comprehensive, în sensul că fiecare nu admitea decît un
singur adevăr religios şi etic, ele au căzut de acord asupra
unui principiu al toleranţei care să le permită ambelor să
funcţioneze în societatea engleză.
Întorcîndu-mă,
după acest lung detur, la chestiunea naţionalismului şi a
tradiţiei, voi relua afirmaţia că principiile afirmate de
anti-naţionalişti, spre deosebire de cele ale
naţionaliştilor (pe care le-am etichetat mai devreme) sînt inter-subiective.
Un termen care are, cred, rezonanţe mai potrivite cu contextul de
faţă şi prin care înţeleg, asemeni lui John Rawls, acele
principii politice acceptabile oricărei doctrine comprehensive sau
tradiţii rezonabile. Ca şi Rawls, aş include în aria
inter-subiectivităţii drepturile şi libertăţile
fundamentale. Trebuie observat că aceste principii nu angajează
adevărurile propuse de tradiţiile rezonabile; acestea nu sînt nici
contrazise, nici afirmate. Tradiţiile rezonabile se pot desfăşura
perfect într-un astfel de spaţiu politic. Ar fi poate momentul să
subliniez că pledoaria „împotriva” tradiţiei pe care o
desfăşoară acest eseu nu vrea să implice în nici un fel
că tradiţiile trebuie desfiinţate sau dizolvate. O astfel de
idee este, desigur, de-a dreptul incoerentă. Ceea ce cred că trebuie
să ne preocupe cu adevărat este transformarea tradiţiei într-un
principiu politic (vom mai discuta despre asta în secţiunea dedicată
conservatorismului). În rest, tradiţiile nu numai că au dreptul, dar
chiar nu pot să nu fiinţeze; şi, în măsura în care
sînt rezonabile, adică în măsura în care se doresc părţi
cooperante în societate, ele vor funcţiona foarte bine (cel mai bine) în
interiorul spaţiului politic definit de principiile liberalismului de tip
rawlsian.
Aş mai
face cîteva remarci, ca addendă la această discuţie de filozofie
politică, asupra unui subiect, foarte fierbinte la un moment dat, în
dezbaterea de presă din ţară. Este vorba despre ideea
introducerii religiei în şcoala primară, ca materie obligatorie15.
Dintr-o perspectivă similară cu cea descrisă mai devreme s-ar
spune că o astfel de decizie ar nemulţumi pe multe dintre doctrinele
comprehensive din spaţiul societăţii româneşti. Ea iese din
zona consensului minimal de tip politic şi invadează o zonă deja
non-politică. Dar, s-a replicat, nu cumva se întîmplă la fel şi
cu ştiinţele exacte? Nici ele nu fac parte dintr-o arie
acceptabilă tuturor doctrinelor rezonabile. Mişcările religioase,
spre exemplu, nu recunosc adevărurile ştiinţei iar a le promova
pe acestea în şcoli echivalează cu a viola o zonă privată
(non-politică). Acest din urmă raţionament este perfect valid.
Cum se poate justifica atunci predarea ştiinţelor în şcoli,
lăsînd la o parte argumentul utilităţii lor practice pentru societate?
Singura cale de argumetare pe care o întrevăd se va baza pe faptul că
ştiinţele, spre deosebire de religie, sînt, prin definiţie
aproape, nişte întreprinderi auto-reflexive, nişte tradiţii vii
(cum ar spune Alasdair MacIntyre) şi democratice. Ele nu fac apel la
argumentul autorităţii, cel puţin în sensul în care este acesta
înţeles în cazul religiei. În fapt, tipul de autoritate acceptat în
ştiinţă se bazează pe ideea că autoritatea poate fi
contestată. Pe de altă parte, singura manieră de a reconcilia
religia cu învăţămîntul public este fie tranformarea cursurilor
de religie în cursuri opţionale, fie predarea (obligatorie) a unei istorii
a religiilor.
Întrucît în
interiorul unei comunităţi neomogene promotorii tradiţiei nu fac
apel la criterii inter-subiective ci la principii care ţin de propria
identitate, tradiţia poate fi pe drept catalogată ca un concept privat.
Ea exclude subiectivitatea celor de identitate diferită dintr-un circuit
social şi cultural ale cărui norme încearcă să le traseze.
Urmarea este că tradiţionaliştii nu se dau în lături de la
comportamente sexiste, rasiste şi de la discriminări de clasă.16 Se ştie că mişcarea conservatoristă s-a opus permanent
încercărilor de liberalizare şi că modelul lor de stat, de tip
feudal, combinat cu proverbialul laissez-faire, favorizează
păturile bogate în raport cu cele sărace. În cazurile dramatice, o
identitate diferită aduce nu numai excluderea din comunitate ci şi
refuzarea statutului de fiinţă umană: într-o emisiune televizată
prezentată în luna iunie 1996 de canalul Antena 1 şi care milita pe
faţă împotriva unei organizaţii religioase cum este Martorii lui
Iehova (a cărei conduită, bună sau rea, nu afectează în
nici un fel cele spuse aici), un intervievat exclama „Ăştia nu sînt
oameni!”. Alteori, tradiţia naşte un comportament paranoic: într-o
emisiune cu acelaşi subiect pe postul Tele 7 abc, purtătorul de
cuvînt al Ligii Studenţilor afirma că asemenea mişcări
religioase constituie un pericol pentru majoritate şi că libertatea
de cuget şi expresie este permisibilă doar acolo unde majoritatea nu este atinsă. Ba chiar intenţiona să propună şi o
schimbare în Constituţia României în acest sens, schimbare care să
„repună” biserica ortodoxă în drepturile ei tradiţionale. Întîi,
asemenea propuneri ascund la rîndul lor lupta pentru o poziţie
socială privilegiată. Biserica autohtonă încearcă
să-şi păstreze autoritatea socială pe căi „neortodoxe”
(sinonim aici cu „anti-constituţionale”), prin îngrădirea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale. Ea caută, în ultimă
instanţă, un cuvînt politic. În al doilea rînd,
susţinătorii tradiţiei încearcă astfel să impună
şi să autorizeze o tiranie a subiectivităţii, care
se îndreaptă înspre aceia cu o identitate fundamental diferită
şi deci şi către liberii cugetători, către
aşa-zişii gînditori independenţi (de fapt, laici). Tradiţia
devine astfel o doctrină instabilă din punct de vedere teoretic,
căci afirmă selectiv o subiectivitate şi neagă alte
subiectivităţi. Tradiţia este un concept care se
auto-refută ca urmare directă a faptului că este un concept
privat sau subiectiv: o tradiţie va avea de luptat întotdeauna
împotriva altor tradiţii, adevăratul inamic al tradiţiei nefiind
lipsa de tradiţie — cum ne arată pragmatiştii, nici nu
există aşa ceva — ci tradiţiile alternative. Ea nu va
putea niciodată să găsească o justificare pentru
militantismul său obstrucţionist şi pentru subiectivismul
exclusivist fără să semneze în acelaşi timp propria
lipsă de legitimitate.
2.5. A fost
amintită mai devreme o altă chestiune care pune sub semnul
întrebării soliditatea conceptului de tradiţie: faptul că cineva
trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru definirea
specificităţii grupului în cauză. O chestiune strîns
legată, de altfel, de problema politicii tradiţiei. Căci,
să observăm, definirea tradiţiei este „treaba” elitelor, ele
însele întrupate din mitologia tradiţiei. Identitatea unui grup este
astfel de la bun început filtrată prin identitatea elitelor acelui grup.
Tradiţia este dependentă de interesele, exprimate sau nu, specifice
clasei/categoriei sociale sau nu, ale unei comunităţi de intelectuali
şi de specificul pe care aceştia şi-l recunosc. Ca
invenţie, tradiţia este construită de minoritatea care
reuşeşte să-şi impună identitatea cel mai bine. Dar un
fenomen asemănător se întîmplă şi cu ştiinţa
istoriei, ar suna o eventuală replică, în care identităţi
sînt construite de o elită de cercetători ce deţin
identităţi proprii şi interese proprii. Diferenţa dintre
tradiţie şi istorie rezidă însă în faptul că cea din
urmă admite propriul statut de ştiinţă „narativă”,
dependentă de tropisme, de povestiri, de o istorie
instituţională, de circumstanţe contingente în practica
cercetării; că istoria nu (mai) deţine o retorică care
să afirme contrariul; că istoria nu-şi selectează cercetătorii
în funcţie de identitatea acestora (decît într-un sens instituţional
restrîns) lucru pe care tradiţia îl face prin definiţie.
Într-adevăr,
definirea propriei identităţi este imposibil de evitat. Este la fel
de adevărat că ea depinde de o serie de instituţii
(profesionale) care crează un sistem aproape închis, în sensul că
impun standarde proprii, că pun în aplicare sisteme de constrîngeri
şi restricţii, că formează o comunitate cu reguli severe. O
astfel de comunitate şi produsele ei intelectuale depind de identitatea
propriilor membri şi ele nu pot fi de aceea în sens restrîns „obiective”.
Dar aceasta este soarta oricărei instituţii; şi a oricărei
comunităţi. Tocmai de aceea pluralismul devine unul dintre ingredientele
necesare instituţiilor. Pentru a ne putea asigura că standardele
instituţionale nu sînt obstrucţioniste. S-a vorbit mult, peste Ocean
dar şi la noi, despre măsurile arbitrare prin care, în
universităţile din Statele Unite, se practică o discrimnare
pozitivă care asigură prioritate pentru posturile universitare
profesorilor de etnie diferită (africani, asiatici, hispano-americani,
nativi) sau femeilor. Şi în Statele Unite s-a atras atenţia — în
special dinspre partea presei profesioniste sau dinspre cea a profesorilor în
pericol de a-şi pierde catedrele — asupra ameninăţrii de a
distruge tradiţia universităţii americane (o tradiţie a
bărbaţilor albi din clasele superioare care formau elita
Harvardului), de a dezmembra solida cultură americană. Ceea ce au
înţeles însă universitarii de peste Atlantic a fost faptul că
această tradiţie americană era produsul unei elite care nu
reprezenta comunitatea americană neomogenă. Cultura şi
identitatea erau monopolul unei clase restrînse şi cu interese specifice.
Iar pentru americani introducerea eterogenităţii sociale şi în
spaţiul cultural-simbolic a fost proiectul cel mai important. În spatele
acestei încercări de a mozaica un spaţiu intelectual a stat
aceeaşi dorinţă de a crea o cultură bazată pe
standardele şi principiile inter-subiectivităţii, chiar cu
riscurile de a pierde o soliditate de tip monolitic. Ceea ce s-a realizat
însă în anii în care acest nou sistem cultural a funcţionat cu
forţe maxime, a fost aceea că aşa numita identitate
culturală era un construct departe de a fi lipsit de paradoxuri. Ba era
chiar o cultură aporetică, măcinată de contradicţii,
represivă în gradul cel mai înalt. Tot atunci s-a înţeles că
abandonarea tradiţiei nu înseamnă pierderea identităţii
(devenirea „de nicăieri”) ci cîştigarea unei identităţi ce
poate fi împărţită cu membrii unei comunităţi mai
largi şi păstrarea unei specificităţi şi
diferenţe care să nu sufere de pe urma statutului privilegiat al
altor identităţi. Şi, în fine, s-a înţeles că vechea
cultură, vechea morală, erau creaţia unei elite interesate
şi adînc motivate. Tot astfel, tradiţia definită pe principii
etnice este creaţia unei elite — etnice, în marea ei majoritate —
interesată şi motivată nu numai de propria identitate
etnică ci şi de contextul social şi de oportunităţile
pe care acesta i le oferă. Dar oare are o asemenea minoritate omogenă
dreptul de a reprezenta identităţile unei comunităţi
eterogene?
Problema este
cu atît mai spinoasă cu cît tradiţiile sînt nişte
construcţii culturale. Aceasta nu le subminează nici eventuala
valoare şi nici eventuala legitimitate, cum spuneam mai devreme. Pune doar
într-o lumină diferită pe cei care îşi arogă
responsabilitatea şi autoritatea de a crea tradiţii.
Cercetările contemporane arată că un mare număr dintre
obiceiurile socotite de către anumite comunităţi ca fiind
specifice, şi care sînt investite de acestea cu semnificaţii
simbolice deosebite şi cu o istorie venerabilă, sînt de fapt doar
produse foarte recente, foarte interesate, ale culturii respective.16 Una dintre ideile venerabile, „cinstite” de tradiţionalişti şi
înzestrate cu o istorie milenară este chiar aceea de naţiune.
Studiile moderne vorbesc însă despre naţiuni ca despre nişte
„comunităţi imaginate” (Benedict Anderson), de dată
recentă, produs al societăţilor industrializate ale secolului al
XVIII-lea (Ernest Gellner). Iar după John Breuilly, ideea naţiunii
s-a născut ca o strategie de mobilizare în masă, necesară pentru
obţinerea şi păstrarea puterii în statul modern.17
Aceste studii
demonstrează faptul că identitatea unei comunităţi se dovedeşte
a fi, în mare măsură, produsul negocierilor culturale întreprinse de
o elită de gînditori. Identitatea se crează în spaţiul dintre
comunitate şi această elită, printr-un sistem mai mult sau mai
puţin complicat de relaţii, cu feedback-uri, etc. Ea se înfiripează
din istoria deja existentă, din povestiri „primite”, din simboluri şi
din semnificaţii pre-existente, toate îmbogăţite şi
filtrate de conştiinţa şi interesele intelectualilor timpului
respectiv. Identitatea nu este deci o creaţie monolitică, cum ne
învaţă retorica tradiţiei, ci un astfel de produs negociat la
nesfîrşit, în compoziţia căruia personalităţile
contemporane au un cuvînt extrem de important de spus. Identitatea este într-un
proces de permanentă creare. Ceea ce ne aduce la chestiunea responsabilităţii
„făuritorilor de tradiţii”, adică a elitelor intelectuale în
general. Întrucît tradiţia este o invenţie (şi încă una
foarte artificială), problema acestei responsabilităţi este adînc
contextualizată. Conduita intelectuală — de la ce idei se aruncă
pe piaţă şi cum se răspunde la ele, pînă la formele de
control ale expresiei şi distribuţia mijloacelor de comunicare —
îşi defineşte semnificaţia în raport cu circumstanţele în
care dezbaterile se desfăşoară. Orice poziţie trebuie
să facă faţă nu unui set de trăsături
fundamentale, specifice, esenţiale, etc. ci unui complex de
împrejurări care poate fi adesea foarte instabil şi foarte sensibil
la impulsuri, păstrînd, bineînţeles, un set de principii de la care socotim
cu toţii că nu se poate abdica. Comportamentul intelectualilor
într-un stat aflat la graniţa dintre Est şi Vest, într-o vreme cînd o
astfel de comunitate nu mai poate supravieţui fără integrarea
într-o structură de dimensiuni mai largi, şi care trebuie prin urmare
să decidă pentru o direcţie sau alta, nu va fi aceeaşi cu
poziţia intelectualilor într-un stat colonial, spre exemplu, unde
asigurarea drepturilor fundamentale şi a propriei identităţi
reprimate este o prioritate de vîrf. Dacă în primul caz integrarea nu se
poate realiza fără o relaxare a discursului despre propria
identitate, fără sentimentul că facem cu toţii parte
dintr-o comunitate mai largă (şi nu una care ne-a trădat acum 50
de ani), în cazul din urmă este foarte posibil ca ţelurile să nu
poată fi atinse fără creşterea sentimentului identitar,
fără o formă de solidaritate care-şi poate găsi în
identitatea de tip etnic sau naţional un punct foarte tare. În spatele
unei poziţii sau a celeilalte nu se află însă decît valori specifice
împrejurărilor respective (ceea ce nu înseamnă că ele sînt mai
puţin importante şi mai puţin demne de susţinut). Şi
cum contextele se schimbă aşa se schimbă şi ierarhia
valorilor. (Iar faptul că noi socotim anumite valori — drepturile şi
libertăţile fundamenale, etc. — ca esenţiale şi ca incontestabile
arată doar că pînă acum, indiferent de context, ele au
rămas în capul ierarhiei.) Ceea ce înseamnă, în final, că
poziţiile intelectuale trebuie evaluate şi justificate în funcţie de context. Şi aici suporterii tradiţei calcă
adesea strîmb.18
Tradiţia
nefiind un spaţiu stabil, ea nu este în pericol de a se pierde prin
însăşi definiţia ei de structură permanent
negociabilă. Odată ce am stabilit că identitatea este
supusă oricum unui proces de permanentă infuzie de elemente mai mult
sau mai puţin „străine”, şi atîta timp cît conformaţia
normală a comunităţii intelectuale şi a celei mai largi nu
este distrusă brusc, tradiţia urmează cursul ei aşa-zis
firesc. Astfel, dacă în lipsa unor evenimente cruciale (deportări
şi schimbări violente în conformaţia populaţiei,
îngrădirea drepturilor omului, cenzura mijloacelor de comunicare sau
pervertirea activităţii elitelor) spaţiul public de dezbatere
şi discuţie rămîne neafectat. Tradiţia este încet-încet
reformată, dar asta se întîmplă oricum. Ba chiar şi după ce
istoria „este nedreaptă” — o formulă des invocată de
naţionalişti — şi modifică conştiinţa
publică şi cea privată, dacă lucrurile reintră pe
făgaşul normal, atunci ele trebuie luate de unde au ajuns. O analogie
cu identitatea personală poate face lucrurile mai clare: chiar după
schimbări dramatice în identitatea persoanei, cînd aceasta îşi
formează o identitate cu totul diferită, orice acţiune
porneşte de la datele identităţii recent acumulate. După
cum remarca Michael Oakeshott (un susţinător al tradiţiei şi
un spirit relativist deopotrivă) acest tip de identitate este el
însuşi produsul unei sume de evenimente contingente, de întîmplări
şi accidente. Tradus în contextul tradiţiei, aceasta înseamnă
că tradiţia nu se pierde, ci se schimbă.
Mulţi
doresc să aducă tradiţia înapoi la expresia ei mai veche. Chiar
fezabilitatea unui asemenea proiect ridică un mare semn de întrebare.
Vechea conformaţie este oricum una deja pervertită,
influenţată de anii de schimbări şi de imaginea, adesea
idealizată, pe care ei au conferit-o. Apoi, şi acesta rămîne
lucrul cel mai important, dezirabilitatea unei asemenea mişcări este,
cum spuneam, dependentă de noul context şi poate fi uşor
contestată. Oricum, ea nu trebuie să afecteze alte proiecte
importante, cu atît mai mult în cazurile în care acestea sînt socotite
prioritare de către populaţie sau de către intelectuali (şi
sondajele şi observaţiile spun că, în ceea ce ne priveşte,
problema integrării europene este socotită unanim ca fiind de
primă importanţă). Frica de pierdere a identităţii
este o frică artificială atunci cînd este exprimată în
condiţii democratice şi de pe poziţiile majorităţii.
3. Tradiţie şi politică: conservatorismul
Înainte de a
intra efectiv în analiza căreia îi este consacrată această
secţiune, trebuie făcute cîteva precizări cu privire la
subiectul ei. Am ales deliberat să mă refer la conservatorism ca la,
cum bine observa cineva, un ism. Adică să simplific problema
delicată a identificării unui curent de gîndire, cu toţi
reprezentanţii săi mai mult sau mai puţin tipici. Aşa se
explică şi preferinţa pentru a caracteriza mişcarea
preluînd descrierea unor texte clasice de prezentare a conservatorismului (fie
ele partizane sau nu). Dar de ce această încercare de a radicaliza
descripţia unei mişcări care a dat, în mod notoriu, nume mari în
filozofia politică? Pentru că, în mod aproape paradoxal, ideile
identificate cu conservatorismul sînt mai sistematic şi mai consecvent
reluate de către gîndirea tradiţiei decît de filozofii asociaţi
de obicei cu mişcarea conservatoristă. Prin urmare, ce numesc aici
conservatorism poate să pară foarte diferit de scrierile unor Burke,
Oakeshott, Inge, Southey sau Tocqueville. Dar, în fond, trebuie spus că
a-i uni pe aceştia sub numitorul comun al conservatorismului este în sine o
întreprindere riscantă. Fiecare dintre autorii de mai sus iese în mod
semnificativ din tiparele mişcării — de care a fost legat pînă
şi Popper. S-a scris mult despre complexităţile gîndirii lui
Burke, spre exemplu, dar găsesc ca foarte semnificativă reducţia
lui Oakeshott, un gînditor profund relativist după cum o demonstrează
cîteva dintre eseurile cuprinse în al său Rationalism in Politics19,
la eticheta de conservatorist. Nepretinzînd deci că exprim în cele
ce vor urma şi ideile rafinate ale filozofilor „conservatorişti”,
mă limitez la a justifica reducţia prin utilitatea sa în contextul de
faţă, prin potrivirea sa cu tropii tradiţionalişti.
3.1. În
mod aproape surprinzător, dacă avem în vedere ataşamentul
gîndirii politice conservatoriste faţă de ideea de tradiţie,
conservatorismul este adesea asociat cu un spirit iconoclast. Un exemplu
reprezentativ: „Conservatorismul nu reprezintă o cramponare de trecut ci o
eliberare de iluzii. Gîndirea conservatoare este gîndirea vindecată de
cinci iluzii:
– iluzia Adevărului,
care este totdeauna parţial şi, de fapt, amestecat cu eroarea;
– iluzia
Perfecţiunii sau a Absolutului, care nu există şi nu pot fi
atinse;
– iluzia
Revoluţiei sau a schimbării salvatoare, care nu este niciodată
salvatoare;
– iluzia
Progresului, care nu e niciodată atît de mare cum pare şi care e
însoţit de regres; şi
– iluzia
Idealurilor — politica guvernată de idealuri grandioase fiind cea mai
nebunească politică.”20
O primă
lectură a literaturii despre conservatorism, în toată complexitatea sa
filozofică, aduce la lumină cîteva aspecte extrem de interesante
şi de contemporane ale acestui curent al cărui cuvînt de ordine este
„tradiţia”. Mai întîi, conservatorismul pare să împartă cu
(neo)pragmatismul acea necesară conştiinţă a statutului
instituţional al oricărei forme de expresie, de discurs. Cu filozofia
postmodernă pare să aibă uneori în comun o grijă pentru
alteritate, care dacă nu a făcut deloc capul de afiş al
conservatoriştilor, se regăseşte într-un oarecare sens la cel
mai important exponent al acestui curent, Edmund Burke (este vorba despre
denunţarea puterii arbitrare din India). Tot cu postmodernismul pare
să împartă şi mai sus invocata respingere a iluziei
adevărului, absolutului, progresului. Cu mai noile problematici ale
drepturilor grupurilor, conservatorismul ar împărtăţi o foarte
importantă credinţă: importanţa structurilor sociale
intermediare celor doi poli ai individului şi statului.
O lectură
mai atentă ajunge să transforme radical aceste prime impresii. Iluzia
adevărului şi a perfecţiunii este camuflată doar în iluzia
unei tradiţii monolitice şi lipsită de paradoxuri şi în
imaginea unui trecut la fel de puţin problematic. Iluzia revoluţiei
este preschimbată în militantismul contra-revoluţionar. Iluzia
progresului este înlocuită cu scenarii apocaliptice iar aceea a
idealurilor este repoziţionată, dintr-un viitor idealizat, într-un
trecut idealizat. Invocarea instituţiei este un simplu prilej de a
susţine rezistenţa la schimbare, iar aşa-zisa grijă pentru
alteritate este o formă de a-şi lua mîna de pe cei reprimaţi
şi a lăsa lucrurile la voia întîmplării. În fine, grupurile
sociale intermediare se coagulează în jurul a două structuri ale
căror valenţe represive sînt de-acum bine cunoscute: familia şi
biserica. Victimă instituţiilor intermediare cad, în acest caz,
indivizii.
Conservatorismul
reprezintă logica politică a discursului tradiţionalist. Aceasta
ar fi cel puţin, după opinia mea, concluzia spre care duce
descripţia curentului. Şi cum acesta primeşte multe
interpretări, voi utiliza în cele ce urmează textul partizan al lui
Robert Nisbet (din lucrarea mai sus citată), una dintre prezentările
celebre ale mişcării. Deşi a pune semnul unei
egalităţi necesare între aceste două curente de opinii este
fără îndoială exagerat, se poate spune că în anumite cazuri
particulare tradiţionaliştii (şi mulţi dintre
naţionaliştii din sfera culturală) sînt conservatorişti fie
că o ştiu, fie că nu. Scurta trecere în revistă a trăsăturilor
celor din urmă va fi, cred, mai mult decît convingătoare.
După
Robert Nisbet, conservatorismul s-a născut ca răspuns la
raţionalismul şi individualismul Secolului Luminilor. Curentele din
urmă au fost epitomizate de Revoluţia Franceză, pe care Edmund
Burke, filozoful şi politicianul care a consacrat practic gîndirea
conservatoristă, a privit-o, într-o cunoscută lucrare (Reflecţii
asupra revoluţiei din Franţa) drept expresie a terorii şi
represiei — mai degrabă decît a eliberării şi
egalităţii —, ca o luptă pentru „puterea arbitrară”
criticată şi în poziţiile lui Burke faţă de
întreprinderea colonială britanică în India. Mişcarea, care
îşi găseşte adepţi de seamă printre romanticii
englezi, se coagulează în opoziţie cu alte două curente ale
vremii: metodismul lui John Welsey (militant împoriva clerului anglican şi
a instituţionalizării credinţei religioase) şi
utilitarismul modernist al lui Jeremy Bentham (birocraţie, gîndire
exactă, control). Împotriva acestor mişcări, conservatorismul
vede trecutul recent ca pe un declin al unui trecut îndepărtat,
reprezentat de ordinea feudală, cu codurile sale sociale
(cavalereşti, universitare, religioase) şi cu rolurile sale sociale
bine stabilite. Păstrînd sistemul socio-politic feudal ca pe un model
permanent, conservatoriştii critică ideologiile liberaliste şi
socialiste pentru atenţia lor care se îndreaptă, bipolar, spre
individ şi stat. Pentru amortizarea conflictelor dintre aceste două
entităţi, ei propun o a treia, care să aibă rolul unui
veritabil „tampon”: grupul intermediar, mai precis, familia şi biserica.
Aceste două instituţii deţin drepturi inalienabile şi
statului îi este interzis orice amestec în sferele familiei şi bisericii.
Cum spuneam,
cuvîntul de ordine al mişcării este „tradiţia”. Încrederea în
tradiţie este încrederea în experienţă, preţuită mai
mult decît gîndirea abstractă. „Legitimitatea [instituţiilor] este
rezultatul istoriei şi a tradiţiei, care trec dincolo de resursele
unei singure generaţii...”21 Adevărata istorie este
exprimată în persistenţa structurilor, a comunităţilor,
obiceiurilor. Conservatoriştii simt repulsie faţă de gîndirea
abstractă a filozofilor vremii, faţă de reconstrucţiile
raţionaliste ale dreptului natural, societăţii primordiale
contractuale, etc. În loc, ei propun o înţelepciune a experienţei
şi, mai ales, „bunul simţ”. Societatea este prea complicată
pentru a fi calculată exact; să lăsăm vechile
instituţii, cele care au trecut testul timpului, să existe în
linişte. Căci societatea nu funcţionează după modelul
mecanicist al filozofilor, ci este un tot organic. Importantă pentru prezentul
ei este de aceea recuperarea exactă a trecutului. De aceste idei
conservatoriştii se folosesc pentru a respinge schimbarea,
înţeleasă aici ca inovaţie, ca distrugere a vechii ordini
(şi reprezentată de Revoluţia Franceză); pe aceasta ei o
opun reformei, care păstrează standardele morale şi
instituţionale tradiţionale.22
„Prejudecăţile”
constituie chiar substanţa vechii ordini, şi de aceea ele conţin
o cantitate inestimabilă de înţelepciune. Acestea, nu însă
şi drepturile abstracte, unesc populaţia împotriva tiraniei.
Liberalii, mai degrabă, cu accentul lor pus pe egalitate (o utopie, spun
conservatoriştii), şi gata să distrugă orice pentru a
asigura ceva ce nu poate fi în practică asigurat, sînt la un pas de
dictatură. Pas pe care ocazional îl fac (din nou Revoluţia
Franceză, dar şi mişcările fasciste). Autoritatea, codurile
şi ordinea sînt tocmai de aceea foarte importante pentru viaţa
socială. Libertatea este definită ca „dreptul unui grup de
a-şi păstra autonomia” Descentralizarea urmează ca logică
firească a doctrinei conservatoriste: este treaba instituţiilor
locale să se ocupe de problemele locale. Critică de aceea
birocraţia, ca amestec al statului în sfera instituţională.
Conservatoriştii insistă asupra valorii legăturilor sociale
şi a ierarhiilor sociale. Drepturile individuale, însă, trebuie
reglementate oficial cît mai puţin. Se merge astfel după pricipiul
că atîta timp cît puterea de a le transgresa nu este specificată,
drepturile încetăţenite prin practică nu vor fi nici ele
încălcate.
Conservatoriştii
(printre rîndurile cărora Nisbet îi numără pe Ortega y Gasset23 şi Spengler, doi dintre favoriţii naţionaliştilor
decenţi) se împotrivesc dezrădăcinării intelectualilor (fiinţării lor „de nicăieri”). Ei afirmă
incompatibilitatea inerentă între libertate (ca asigurare a
proprietăţii şi autonomiei) şi egalitate (termen considerat
a denota ceva ce este oricum dat în proporţii diferite de natură).
Puterea este putere, spun conservatorii, şi egalitatea nu ajută.
Puterea nu e mai puţin opresivă fiindcă baza ei este
lărgită prin egalitarism. Ierarhiile, rolurile şi
diferenţele sînt adevăraţii stîlpi ai societăţii. Mai
ales că acestea nu pot să dispară în nici un tip de societate,
singura diferenţă fiind aceea că în societăţile
liberale (în democraţie) plătim mai scump pentru ele (i.e., taxe).
În centrul
filozofiei conservatoare stă ideea de proprietate, gîndită ca
trăsătura care diferenţiază pe om de animale. Aici rolul
familiei este esenţial. Individualismul, spun conservatoriştii, este
doar o formă de egoism. Sanctitatea familiei are de-a face chiar cu
sanctitatea proprietăţii, şi de aceea se propune o politică
de laissez-faire în ceea ce priveşte bunăstarea familiilor:
chiar dacă Soarta loveşte, statul nu are dreptul să se amestece
nicicum. O altă idee centrală este aceea de religie şi
biserică, de morală creştină. (Care nu i-a împiedicat pe
unii conservatorişti să militeze pentru acordarea de drepturi
religiilor alternative.) Omul este prin însăşi natura sa o
fiinţă religioasă. Pierderea religiei ar atrage nu credinţa
în altceva, ci credinţa în orice, cu adevărat periculoasă.24 În fine, una dintre marile idei inamice este aceea de progres, demascat ca una
dintre marile iluzii ale lumii moderne. Istoria are, mai degrabă, un sens
descendent (vezi Spengler). Iată şi motivul pentru care curentul
respinge de obicei filozofia istoriei.
3.2. Am
reprodus această descriere ceva mai lungă a curentului tocmai pentru
că o astfel de mişcare de dovedeşte extrem de relevantă în
contextul de faţă. Se pot găsi, fără doar şi
poate, idei atrăgătoare în „filozofia” conservatoristă, de la
descentralizare şi pînă la atenţia acordată teoretic
întreprinderilor mici sau businessului familial (deşi curentul a fost în
practica politică asociat permanent cu giganţii economici). Dar
dincolo de toate acestea, proiectul conservatorist, tradiţionalist prin
excelenţă, comportă enorme dificultăţi, vizibile
tocmai în societăţile de tip feudal pe care le idealizează.
Pînă a le analiza pe scurt, merită însă subliniată
asemănarea dintre conservatorism şi doctrina
naţionaliştilor „de elită”. O asemănare care porneşte
de la nostalgia pentru lumea arhaică a satului (cu roluri, coduri,
ierarhii) şi tradiţie, pînă la respingerea gîndirii abstracte
şi invocarea „bunului simţ”; de la izolarea într-un trecut idealizat
şi pînă la scenariile de declin al Occidentului; de la fobia
faţă de „dezrădăcinaţi” la aceea faţă de
egalitarism; de la cultul familiei şi bisericii la cel al
instituţiilor tradiţionale (simptomul interbelicilor sau
monarhismului de la noi) şi la respingerea raţionalismului „rece”; în
fine, de la antipatia pentru revoluţii (conceptuale, mai ales) la cea
faţă de noua clasă de intelectuali, etc. De la astfel de
concepţii şi pînă la formele concrete de guvernare propuse de
conservatorişti nu există decît un pas, schiţat, dacă nu
făcut, de suporterii tradiţiei autohtone: instaurarea monarhiei
constituţionale, conservarea instituţiilor tradiţionale ca
acelea ale familiei şi bisericii (ultima cu un cuvînt de spus în treburile
statului), descentralizarea, retrocedarea pămînturilor şi a caselor
naţionalizate, respingerea autonomiei locale, etc.
Criticile
anti-conservatoriste pot lua multe forme. Una dintre ele — aceea a lui Ted
Honderich, în Conservatism — se leagă în special de
inconsistenţa şi naivitatea conceptuală a curentului, ceea ce
nici nu e de mirare la un filozof cunoscut pentru contribuţiile sale la
ştiinţele cognitive. Honderich critică pe bună dreptate
distincţia socotită fundamentală pentru conservatorism dintre
schimbare şi reformă, lipsa de consecvenţă în afirmarea
unui determinism natural (ba omul este religios de la natură, ba el e
produsul societăţii în care trăieşte) şi
incompatibilitatea dintre acesta (care presupune caracterizări simple ale
naturii umane) şi invocarea complexităţii sociale. Critica —
căreia nu îi lipsesc şi virtuţi de filozofie socială
şi politică — este devastatoare în felul ei, dar cred că un
curent în gîndirea socială poate fi salvat de sub atacurile logicii de
alte atuuri pe care el le poate deţine. Ar fi poate bine de încercat
şi o critică alternativă a conservatorimului şi
tradiţionalismului, care să pornească de la idealismul său,
de la tendinţele sale excluzioniste şi normative, de la tratamentul
nepăsător faţă de alteritate, şi mai puţin de la
apetenţele sale logice.
Un volum
românesc care încearcă să salveze conservatorismul de
inconsistenţele doctrinelor sale politice este Conservatorismul
anglo-saxon, semnat de Adrian-Paul Iliescu. Cartea porneşte de la
premisa că identificarea conservatorismului cu o doctrină
politică, socială sau economică anume, sau cu un ansamblu de
asemenea doctrine, este o mişcare menită să amputeze sever
calităţile acestui curent. Ce să fie atunci conservatorismul?
După autor, întîi şi întîi o serie de atitudini şi principii
foarte generale:
„sentimentul
apartenenţei la o ordine socială pre-existentă şi aptă
de continuitate, la o tradiţie sau la un grup de tradiţii; o
atitudine anti-raţionalistă deşi, în nici un caz,
iraţionalistă, care crede mai curînd în natură
(înţeleasă ca instinct educat) decît în reflecţia
abstractă şi deliberată; o apreciere accentuată a
loialităţii (faţă de familie, prieteni, comunitate,
clasă, naţiune, cultură) şi a patriotismului;
preţuirea ordinii, stabilităţii şi tradiţiei mai
curînd decît a inovaţiei; aprecierea siguranţei, a
securităţii mai curînd decît aprecierea marilor ‘promisiuni’;
tendinţa de a vedea societatea ‘mai curînd ca o piramidă a
îndatoririlor, decît ca un cadru de drepturi’; atitudinea liberală şi
individualistă [sic!]; respectul pentru
diversitate, alegerea liberă, spiritul de independenţă şi
spiritul întreprinzător (de unde decurge şi tendinţa de a
apăra proprietatea privată); caracterul anti-doctrinar, etc.”25
Şi o
altă serie de idei, dintre care unele mai puţin măgulitoare, cum
ar fi failibilitatea judecăţii umane, natura interesată a
fiinţei umane, graniţele cunoaşterii, complexitatea
societăţii, evoluţia ei organică, etc. Tipul de tratament
pe care Adrian-Paul Iliescu îl aplică gîndirii conservatoriste
suferă, însă, de o primă mare hibă, care bîntuie gîndirea
tradiţionalistă în general. Astfel, transformarea unui complex de
idei într-o ideologie foarte generală (autorul vorbeşte despre
supoziţiile ontologice, etice şi chiar cognitive ale curentului)
eludează total integrarea curentului în sfera politică, sferă la
care curentul respectiv emite pretenţii. Căci problema gîndirii
tradiţionaliste nu este atît aceea a unor astfel de supoziţii —
mărturisesc că sînt aproape în totalitate de acord cu opiniile
conservatoriste exprimate atît de general în textul volumului amintit — ci
aceea a transformării lor într-o filozofie politică sau etică
care să poată ţine în spate, în mod satisfăcător, o
societate. Adeziunea la vederi sau opinii cum au fost cele exprimate mai
devreme nu implică imediat transformarea lor în principii de filozofie
politică. După cum observa Ted Honderich pe întreg parcursul
volumului său, opiniile conservatoriştilor nu-i disting pe
aceştia de celelalte filozofii politice. Ele sînt într-o proporţie
uriaşă chestiuni triviale pentru gîndirea secolului XX şi doar o
imaginaţie paranoică ar putea crede, de exemplu, că doar
adepţii mişcării conservatoriste învaţă din trecut.26 De altfel, faptul că autorul Conservatorismului anglo-saxon,
încercînd să traseze o paralelă între conservatorism şi
empirismul britanic, citează curent nu numai din Hobbes şi Hume ci
şi din Locke, Popper, Berlin şi Mill este o bună dovadă
că opiniile mai sus amintite îşi găsesc un spaţiu propice
şi în alte curente filozofice.
Prima
chestiune delicată este aşadar felul în care o serie de
presupoziţii cu privire la natura umană şi socială sînt
transformate în principii politice şi sociale. Este, astăzi, aproape
o propoziţie elementară faptul că societatea contemporană
se constituie ca produs al unui sistem instituţional mai vechi, al unei
tradiţii instituţionale. Justifică însă această
propoziţie transformarea tradiţiei într-unul dintre principiile de
bază ale filozofiei politice? Ce putem atunci spune despre propoziţii
de tipul „omul este o fiinţă interesată/un animal social/imperfect,
etc”. Este probabil profitabil pentru gîndirea economică să
privească omul ca pe un agent interesat şi atît. Dar transformă
toate acestea propoziţia „omul este imperfect”, automat, într-o
propoziţie fundamentală a gîndirii politice sau sociale sau într-un
principiu cu relevanţă etică? Mai este această
propoziţie — adevărată în contextul economiei —
adevărată şi în alte domenii? Legătura dintre
conservatorism şi tradiţie, aşa cum o văd eu, rezidă
tocmai în faptul că filozofii conservatorişti folosesc tradiţia
şi comunitatea ca pe nişte concepte politice cu relevanţă
morală ultimă. Cum aminteam la începutul eseului de
faţă, atrăgînd atenţia asupra tranziţiei ilicite de la
o doctrină filozofică generală la una morală, faptul
indubitabil că individul este profund legat, chiar dependent moral, de o
comunitate sau tradiţie nu le oferă acestora din urmă
precedenţă morală în raport cu individul. Tot aşa cum,
pentru a folosi un exemplu familiar în filozofia politică, valoarea
comunităţilor nu autorizează automat ideea de drepturi
colective.27 Eroarea fundamentală a conservatoriştilor
se regăseşte în această inferenţă
nejustificabilă.
3.3. Una
dintre întrebările importante pentru o teorie politică sau
socială este aceea asupra urmărilor pe care astfel de principii generale
le pot avea, în contextul raportului de forţe dintre indivizi şi
instituţii existent sau pe care îl crează. (Pericolul este utopia.)
Conservatorismul, pe de altă parte, are tendinţa de a neglija
consecinţele sociale ale poziţiilor sale. Iată un exemplu: „Una
dintre cele mai însemnate particularităţi ale conservatorismului este
tendinţa de a acorda prioritate obligaţiilor, nu drepturilor,
datoriei şi nu libertăţii”. Cum se justifică o asemenea
afirmaţie? Pur şi simplu amintindu-ne că libertatea presupune
constrîngeri pentru toţi şi că absenţa răspunderilor
care urmează firesc din afirmarea prioritară a libertăţilor
poate fi un pericol28, cum nu se îndoieşte de altfel nimeni.
Accentul de obligaţii, de aceea, primează.
Două
lucruri pot fi spuse aici. Primul ar trebui să fie evident oricărui
iniţiat în filozofia politică: că în raţionamentul
anterior obligaţiile sînt derivate din libertăţi şi de
aceea este cel puţin neclar (dacă nu chiar incoerent) sensul lui
„primează”; mai mult, că afirmarea libertăţii le presupune
implicit, şi de aceea nu era nevoie de specificarea expresă a
datoriilor care decurg oricum. Dar acest prim aspect este mai puţin
interesant pentru cele ce se vor arătate aici. Mai importantă este
presupoziţia care stă la baza afirmaţiilor care propun datoria
şi obligaţia individului ca propoziţii legiferatoare ale
sistemului social, o consecinţă aproape directă a afirmării
autorităţii tradiţiei (indivizii sînt răspunzători faţă
de strămoşii lor, cum zicea Burke)29. Presupoziţia
este că deoarece indivizii au datorii şi obligaţii este necesar
ca acestea să constituie propoziţiile fundamentale ale ordinii
sociale, indiferent de raportul de forţe pe care aceste premise îl
instituie. Iar acest raport se poate dovedi unul autoritarist, căci
dacă individul are mai întîi obligaţii şi doar în virtutea lor
drepturi statul ar putea să profite de primatul celor dintîi. Or, una
dintre calităţile fundamentale ale unui principiu este aceea de a
lăsa cît mai puţin spaţiu pentru abuzuri, chiar cu riscul de a lăsa
cîţiva vinovaţi nepedepsiţi.
Această
tendinţă de a scăpa din vedere adecvarea unui sistem de
principii la un context social specific este proprie celor ce invocă
tradiţia în general. În retorica ei care condamnă calculul rece
şi raţionalismul, gîndirea tradiţionalistă
fetişizează un alt set de principii pînă într-acolo încît
adevărul lor este socotit ca situîndu-se dincolo de convenabilitatea
şi profitabilitatea sa. Lăudîndu-se că poate trece de gîndirea
abstractă — aşa ceva este fără îndoială imposibil din
principiu — tradiţia elimină calculul raţional pentru un set de
principii a căror contingenţă este complet obturată de
spiritul cu care sînt impuse. Este recunoscută de altfel antipatia
conservatoriştilor pentru aşa numiţii philosophes,
adică pentru teoreticienii societăţii care folosesc constructe
abstacte cum sînt contractul social, drepturile naturale, natural law,
drepturile omului etc. Ceea ce nu au înţeles tradiţionaliştii
este că aceste reconstrucţii nu sînt de fapt altceva decît construirea
de contexte teoretice şi practice pentru testarea unor pricipii
fundamentale (al căror scop este realizarea unui echilibru reflexiv,
cum îl numea Rawls) şi că acestea - contextele, nu şi
principiile — vor fi reţinute sau abandonate în funcţie de
aplicabilitatea lor. De fapt, ceea ce face acest tip de filozofi detestaţi
de gîndirea tradiţionalistă este să pornească de la o serie
de principii etice determinate empiric şi intuitiv, care aparţin unei
culturi politice comune, şi să încerce să construiască o
fundamentare raţională a lor. Acest tip de filozofie etică
recunoaşte, tocmai prin faptul că ea porneşte de la maxime deja
stabilite, o istorie instituţională. Acesta este probabil şi
sensul cuvintelor lui Richard Rorty: „Principiile morale au sens doar în
măsura în care ele incorporează referinţe tacite la o
întreagă serie de instituţii, practici şi vocabulare de
deliberale morală şi politică. Ele sînt simboluri sau abrevieri,
iar nu justificări, ale acestor practici”.30
În loc,
tradiţionalismul propune instituirea unui sistem de principii a căror
singură autoritate este funcţionarea, indiferent de numărul de
victime pe care această maşinărie „organică”31 le-a produs. Un sistem de principii a cărui auto-validare e
tautologică.
3.4. Expresia autoritarismului este, de obicei, deplîngerea
„permisivităţii”: „Nu numai familia, dar şi şcoala,
statul în întregime şi-au pierdut autoritatea, astfel că societatea
occidentală este inundată de «permisivitate».”32 Urmarea acestei stări de fapt nu este nici mai mult nici mai puţin
decît „căderea valorii umane”. La ea ar fi contribuit printre altele
freudianismul şi al său „a înţelege înseamnă a ierta”,
şi tendinţa, comună printre feministe, de „victimizare”; de
asemenea, relativismul şi toleranţa excesivă. Se recunoaşte
aici uşor refrenul suporterilor tradiţiei. Mai puţin se recunosc
afirmaţiile curajoase cum că conservatorismul ar reprezenta o
eliberare de iluzii. De fapt, pledoaria conservatoristă pentru
tradiţie abundă cu asemenea fantasme. Printre ele: timiditatea
morală a conservatoriştilor, care nu se pronunţă în ceea ce
priveşte fericirea altora; respectul faţă de tradiţie ca
asigurare a semnificaţiilor morale şi existenţiale necesare;
o politică fără idealuri; ideea că se poate raţiona
fără generalizare; abstracţiile „străine naturii omului”
(care natură?), etc. Se poate observa permanent în aceste fraze cum
tradiţia îşi obliterează propria identitate contingentă.
Tendinţa
de a reprima identitatea altora este aproape la fel de bine
ilustrată de textele conservatoriste. Este recunoscută aversiunea
conservatoriştilor pentru mişcările feministe sau de eliberare
sexuală, maniera în care gîndirea conservatoristă a fost
implicată în complexul imperial.33 Pe o gîndire sofistică
a relaţiei dintre sine, societate şi celălalt se bazează
şi aversiunea faţă de ideea de egalitate socială sau
scepticismul faţă de democraţie, în formula sa liberală.
Cum poate fi justificată pretenţia la egalitate a unor indivizi
inegali, se întreabă conservatoriştii? Răspunsul lor este
că o asemenea justificare nu există. Aş aminti două replici
date acestei concepţii. Întîi, aceea a lui Steven Lukes într-un eseu
intitulat sugestiv ”Liberty and Equality. Must They Conflict?”. Autorul
observă că, conceptele de „libertate” şi „egalitate” sînt
departe de a fi clare. Există, mai degrabă, diferite idei despre
libertate şi egalitate, diferite contexte în care aceste concepte au sens.
Ele nu intră în conflict în mod necesar. Anumite concepţii despre
libertate şi egalitate sînt perfect compatibile; unele chiar au sens doar
împreună.34 Punctul pe „I” asupra scepticismului conservatorist
în privinţa democraţiei a fost însă pus de Karl Popper în
studiul său asupra filozofiei politice a lui Platon. Acesta din urmă,
ca şi conservatoriştii, afirma că din moment ce oamenii sînt
inegal dotaţi de natură, a aplica standardele egalităţii
democratice unor indivizi inegali înseamnă a spori inechitatea. „Această
obiecţie aparent foarte realistă” răspunde Popper, „este,
de fapt, cît se poate de nerealistă, pentru că privilegiile politice
nu s-au întemeiat niciodată de diferenţe naturale de caracter”.35
Contextul
filozofiei politice contemporane este unul în care se încearcă
suplimentearea doctrinei liberale de respect faţă de individ cu o etică
a grijii, un concept impus de filozofia feministă (definit de Carol
Gilligan ca „ideea că sinele şi celălalt sînt interdependente”)
şi recunoscut în general de filozofii zilei. Cele două standarde
etice, considerate de către Stephen K. White ca fiind ireductibile unul la
celălalt şi împreună indispensabile conduitei responsabile
faţă de alteritate36, sînt total ignorate de către
gîndirea tradiţionalistă şi înlocuite cu principiul datoriei.
Acest principiu, a cărui provenienţă feudală este
recunoscută fără ocolişuri de un autor conservatorist ca Robert
Nisbet, urmăreşte tocmai întoarcerea la instituţiile
sanctificate. Printre ele, biserica, statul (prin imobilitatea legilor) şi
familia. Or, istoria a făcut clar că aceste trei instituţii au
constituit principala formă de reprimare a individului. Este poate din nou
semnificativ, pentru a ilustra încă odată iresponsabilitatea gîndirii
politice conservatorist-tradiţionaliste, să ilustrăm
consecinţele transformării acestor instituţii în grupuri
autonome, independente de tutela statului. Una dintre tezele conservatoriştilor
afirmă că sferele familiei, bisericii şi statului sînt sfere
separate şi că transgresarea graniţelor dintre ele de
instituţia din urmă este interzisă. Prima dintre consecinţe
este transformarea familiei într-un grup dominat — prin tradiţie —
de bărbat, unde formele de violenţă „casnică” sînt tolerate
de stat. După cum arată studiile de sociologie feministă37,
instituţiile însărcinate cu apărarea ordinii nu intervin decît
într-o proporţie foarte scăzută în astfel de cazuri de agresiune
care se desfăşoară în spaţiul „sfînt” al familiei. De unde
şi chestiuni grave, cum ar fi răspîndirea şi acceptarea violului
marital de către „bunul simţ”.38 Separarea între sfera
politică şi cea domestică, o altă lozincă
conservatoristă care militează pentru „limitarea puterii” statului
şi non-intervenţionism în sfera familiei, legitimează şi ea
o situaţie similară. Cum demonstrează deosebit de
convingător autoare precum Susan Moller Okin sau Anne Phillips,
transformarea familiei în zonă privată, dincolo de intervenţia
statului, a însemnat în practică libertatea capului familiei
(bărbatul) de a controla pe membrii ei dependenţi.39
Ordinea
feudală propusă ca model al societăţii conservatoriste a
avut, în vremea ei, consecinţe dramatice. Dispreţul care întoarce privirea
tradiţionaliştilor de la statul industrializat la
societăţile autarhice de tip agrarian, cu ierarhiilie şi
codurile lor bine-stabilite, trece adesea cu vederea situaţia de fapt a
membrilor acelor societăţi. În cartea sa despre structura istoriei, intitulată Plough, Sword and Book, Ernest Gellner compara chiar imaginea
conservatoare asupra Angliei industrializate cu societatea feudală:
„Societatea
agrariană este sortită violenţelor. Ea deţine
concentrări de bogăţie, care trebuie cu orice preţ
apărată şi a cărei distribuţie trebuie asigurată.
... Ea preţuieşte progeniturile sau cel puţin pe masculi şi
foametea periodică este mai mult sau mai puţin inevitabilă. ...
Imaginea malthusiană sugerează o umanitate liberă dar
înfometată la margine. Anglia începutului de secol XIX se prea poate
să fi fost o astfel de societate. Dar în vremea societăţilor
agrare, majoritatea populaţiei nu era nici liberă şi era şi
în pragul inaniţiei. Era oprimată şi pe jumătate
înfometată. Se murea de foame în funcţie de rang. Ierarhiile erau
menţinute, dar constituiau şi un instrument de control social”40.
Această
imagine caracterizează perfect politica economică şi
socială a conservatoriştilor. O politică care se bazează pe
neamestecul total al statului în chestiuni care ţin de politica
economică a întreprinderilor şi firmelor; o teorie care se
fundamentează printre altele pe „suveranitatea” dreptului la proprietate.
Orice interferenţă a statului este considerată o încălcare
a acestui drept. Cum remarca însă Ted Honderich în capitolul dedicat
problemei proprietăţii, această teorie despre inviolabilitatea
proprietăţii este dublată de alte trei practici socio-economice:
limitarea celor care au drept la proprietate (de pildă, sclavii şi
femeile); extinderea spaţiului care poate face obiectul
proprietăţii private (servicii publice ca asistenţa
medicală, protecţia publică, etc.); reglementarea mai puţin
strictă a relaţiilor dintre proprietar, beneficiar şi
proprietatea efectivă (proprietarul decide, preţurile sînt libere).
Consecinţele variază de la dreptul marilor întreprinderi de a polua
spaţiul înconjurător la limitarea accesului populaţiei la o
serie de facilităţi care fac parte în mod normal din setul
drepturilor sociale, cum ar fi sănătatea, etc. Diferenţa de
statut dintre proprietar şi beneficiar creşte, se adînceşte
permanent, păturile joase au mai mult de suferit. Politologul britanic
Paul Hirst remarca următoarea contradicţie în politica economică
a conservatoriştilor: ei nu fac altceva decît să înlocuiască „the
big state” cu „the big corporation”, acestea din urmă fiind
chiar mai puţin transparente şi responsabile decît cel dintîi.41 Vedem în toate aceste trăsături chiar faptul amintit mai devreme,
şi care poate fi etichetat ca o formă de fanatism al principiilor: de
dragul unui drept (incontestabil, cum este acela la proprietate) gîndirea
tradiţionalistă este gata să sacrifice o bună parte din
scheletul unei societăţi echilibrate.
3.5. Am
încercat să prezint cîteva dintre problemele gîndirii tradiţionaliste
în formula sa militantist-politică. Ele nu pot fi eludate nici de
afirmarea generală a cîtorva adevăruri „tradiţionale” şi nu
sînt decît amplificate de transformarea acestora în principii după care se
conduce societatea. Ar fi poate momentul, ca o concluzie a celor scrise pînă
acum, să repet afirmaţia acestui text. Ea a fost făcută mai
mult sau mai puţin explicit în discuţiile conceptuale din
secţiunea anterioară, atunci cînd am atins problema
inconsistenţei noţiunii de tradiţie cu referire la idei precum
acelea de reprezentativitate, subiectivitate şi autoritate; şi în
secţiunea care tocmai se încheie, referindu-mă la relaţia între
tradiţie şi principiile morale. În fond, pe tot parcursul acestui
eseu am înţeles tradiţia într-o poziţie exclusiv normativă,
ca pe un concept permanent invocat spre a justifica judecăţi
evaluative. În rest, am încercat să sugerez, în măsura în care
tradiţia este utilizată ca un concept cu relevanţă
epistemologică (nu putem cunoaşte decît din interiorul unei
tradiţii, nu putem raţiona moral decît dintr-un context social dens
etc.) ea nu trebuie să ne deranjeze. Din punct de vedere moral-politic
însă, tradiţia nu poate fi salvată de structura sa
aporetică. Faptul este foarte bine ilustrat de definiţia unuia dintre
cei mai cunoscuţi proponenţi ai unei teorii morale în care conceptul
joacă un rol fundamental, definiţie care a stat cumva în spatele
discuţiilor de pînă acum: „Tradiţiile, atunci cînd au
vitalitate, reprezintă continuităţi de conflicte.
Într-adevăr, atunci cînd o tradiţie devine burkeană, ea este
întotdeauna moartă sau pe moarte. ... O tradiţie în viaţă
este, prin urmare, o dezbatere extinsă în timp şi întrupată din
punct de vedere social, o dezbatere exact asupra acelor bunuri care constituie
tradiţia respectivă”42.
O astfel de
definiţie a tradiţiei presupune existenţa unor conflicte de
interpretare care privesc chiar substanţa tradiţiei în cauză.
Interpretările sînt angajate într-un soi de competiţie în care ele se
şlefuiesc, se îmbunătăţesc, iar produsul acestui proces
este o tot mai acută şi mai rafinată înţelegere a
tradiţiei în cauză. Totuşi, nu există nici un motiv pentru
a presupune că dintre aceste interpretări una este cea
privilegiată, sau că ea se află pe calea cea bună. De fapt,
o asemenea presupoziţie ar contrazice chiar definiţia oferită.
Ajungem astfel, pe un drum ocolit, înapoi la clasica pluralitate de
concepţii ale bunurilor care constituie întemeierea liberalismului
politic. Doar că, de această dată, ea nu mai are la bază
concepţii egoiste despre bunurile sociale — cum s-au grăbit să
afirme, după părerea mea complet nejustificat, unii critici —, ci
interpretări diferite ale „aceleiaşi” tradiţii. O astfel de
imagine a tradiţiei pune încă o dată în lumină
incompatibilitatea dintre structura conceptului şi utilizarea lui normativă
(cum să invoc în scop normativ o interpretare care este prin
definiţie permanent contestată?), justificînd în acelaşi timp
proiectul liberalismului politic. Ea ne asigură, s-ar putea spune, că
orice astfel de încercare de utilizare plasează automat tradiţia în
postura burkeană de tradiţie moartă.
4. Tradiţia şi istoria
4.1. Imaginea pe care gîndirea tradiţionalistă şi-o face despre trecut este una paradoxală. Paradoxul constă, pe de-o parte, într-un
scepticism adesea afirmat în ceea ce priveşte ideea de progres. Trecutul
este preferat orientării spre viitor a liberalilor şi a altor
utopianişti pentru consistenţa sa acumulată de-a lungul
timpului. „Cei ce privesc spre trecut în loc de viitor au o perspectivă
completă, oricum, ceea ce este mai mult decît se poate spune despre cei
mai dotaţi cercetători ai viitorului... Dacă trebuie să
privim dincolo de prezent, şi cei mai mulţi dintre noi par să o
facă, trecutul este o terra ferma în comparaţie cu orice lucru
pe care pînă şi cea mai fertilă imaginaţie — cu ajutorul
celor mai puternice computere — îl poate gîndi despre viitorul atît de iubit al
liberalilor”43.
Scepticismul bine consolidat în ceea ce
priveşte ideea de progres este dublat, mai întîi de această imagine
idealistă asupra trecutului dar şi, adesea, de chiar imaginea unei
voinţe sau unui spirit istoric, care abundă în gîndirea
tradiţionalistă dar nu lipseşte, surprinzător sau nu în
urma celor spuse în secţiunile anterioare, nici în cea
conservatoristă.
Ideea de terra
ferma a trecutului este una care sare în ochi de la bun început, mai ales
datorită radicalităţii sale (chiar şi atunci cînd este
exprimată în termeni relativi la viitor). Istoriografia a păstrat
dintotdeauna o umbră de dubiu în ceea ce priveşte acurateţea
reconstrucţiilor sale. Recent, cum spuneam ceva mai devreme,
artificialitatea reconstrucţiilor istorice a devenit chiar noul capital
retoric al acestei ştiinţe (narativitatea, contingenţa surselor,
etc.). Într-un asemenea context, a mai afirma că trecutul e un teren
stabil este deja un gest riscant. Dar şi mai riscant este a susţine,
aşa cum o fac adesea tradiţionaliştii, că trecutul are un
statut spaţial faţă de viitor fiind independent de
opţiunile şi proiectele prezentului. Preluînd comparaţia lui
Nisbet cu privire la „fertila imaginaţie a viitorului”, se poate
chiar spune că imaginaţia de tip science-fiction denotă un grad
extrem de scăzut de originalitate şi că adesea ideile despre
trecut sînt mai surprinzătoare şi mai revoluţionare decît cele
despre viitor. Oricum, a afirma că trecutul este stabil în vreun fel
privilegiat faţă de alte asemenea artefacte constituie o eroare
notabilă.
Corolarul
firesc al acestei încrederi neclinite în istorie este fetişizarea
trecutului, un fenomen specific gîndirii tradiţionaliste. Istoria devine
instanţa supremă, care sancţionează direct nu numai
opţiunile pentru viitor dar chiar şi strategiile care să asigure
atingerea acestor ţeluri. Dacă contractul social include pe cei
morţi, cei vii şi cei nenăscuţi încă, cum crede Edmund
Burke, atunci, după logica tradiţiei, este de datoria celor vii
să răzbune suferinţele strămoşilor. O imagine care nu
încetează să bîntuie nu doar viaţa publică românească,
ci şi imaginaţia naţionaliştilor din cultură, care
preferă să se îngrijească de soarta celor morţi mai înainte
de aceea a celor ce se vor naşte (conform unui principiu, probabil, care
spune că înainte de asigurarea viitorului trebuie încheiate socotelile
străbunilor). Se sacrifică astfel contextele noi pentru contexte
vechi, mai întotdeauna simplificate de ochii celui ce priveşte înapoi.
Acest refuz de a da prioritate viitorului, uneori chiar cu preţul
închiderii forţate a unor răni trecute, se armonizează perfect
cu scepticismul faţă de ideea de progres. O idee care distinge
gîndirea conservatoare, cum am văzut, dar şi pe aceea a
naţionaliştilor de la noi.44 Raportul
tradiţionaliştilor cu ideea de progres este unul care
beneficiază de ambiguitatea şi complexitatea acestui termen. Ideea de
progres are două semnificaţii: aceea de „creştere
cumulativă” şi aceea de „legitate istorică sau socială”. În
mod paradoxal, tradiţia pare să respingă progresul în prima sa
versiune şi să-l afirme în ceea de-a doua.
Această
ambiguitate este foarte bine vizibilă în încercarea lui Karl Popper de a
desfiinţa ideea de progres în cel de-al doilea sens, adică
credinţa în „legile progresului” sau „legile istoriei”. În mod (doar
aparent) paradoxal, una dintre criticile pe care celebrul filozof de origine
austriacă le propune se bazează chiar pe susţinerea unei noţiuni
de „progres” în primul sens, ca şi creştere a cunoaşterii.
Într-o prefaţă tîrzie a cărţii sale The Poverty of
Historicism Popper atacă ideea de „lege istorică” arătînd
faptul că, creşterea cunoaşterii — idee susţinută de
autor în repetate rînduri — nu poate fi calculată sau anticipată.
Ideea de lege a istoriei este prin urmare incoerentă, din moment ce
viitorul va putea falsifica legile istorice după care ne conducem
astăzi şi va crea legi noi.45 Cele două idei de
progres pot circula şi împreună şi adesea chiar o şi fac.
Dar asocierea dintre ele nu este necesară, iar cazul lui Popper şi
cel al tradiţionaliştilor sînt două exemple ale felului cum un
concept poate fi susţinut în timp ce celălalt este atacat.
Gîndirea
tradiţională contestă, prin urmare, existenţa progresului
în prima semnificaţie a termenului: creşterea cunoaşterii sau
aceea a cadrului instituţional nu este cumulativă. Altfel spus, idei
valoroase, intuiţii, formule instituţionale viabile, experienţe
importante — „conţinut empiric”, ca să folosim o formulă popperiană
— se pierd pe drum în cursul aşa-zisei „dezvoltări”. Vechile forme de
cunoaştere nu sînt falsificate de realitate, ci doar îndepărtate cu
forţa (Revoluţia Franceză, societatea industrială de tip
capitalist, etc.) de cele noi. Trecerea de la ansambluri instituţionale
(în sens larg) vechi la unele mai noi se realizează prin
violenţă şi nu printr-un proces de „refutare” şi
îmbunătăţire. Între vechile paradigme şi cele noi se
naşte o uriaşă prăpastie. Vechile valori se pierd
fără a fi fost scoase din circulaţie de propria inabilitate de a
face faţă realităţii; o idee curentă la
naţionaliştii noştri. A se remarca că idealizarea
trecutului este o consecinţă aproape firească a acestor concepţii
asupra ideii de progres. (Deşi legătura nu se face în mod necesar. Michel
Foucault, susţinătorul unui tip similar de incomensurabilitate între
valorile vechi şi cele noi care invalidează ideea de progres, a
atenţionat în mod repetat asupra pericolului de a fetişiza trecutul:
„Cred că există o tendinţă răspîndită şi
facilă, care trebuie combătută, de a vedea în întîmplările
recente inamicul principal... Această atitudine simplistă presupune
un număr de consecinţe periculoase: întîi, o înclinaţie de a
căuta o formă ieftină de arhaism sau nişte forme imaginare
de fericire trecută pe care oamenii nu o aveau de fapt... Nu există
întoarcere în trecut... Istoria ne protejează de acest tip de ideologie a
întoarcerii...”46).
Această
concepţie despre progres este, fără nici un fel de
îndoială, una care a găsit mare aderenţă la gîndirea
contemporană, atît în filozofia ştiinţei (Kuhn, Feyerabend) cît
şi în genealogiile discursurilor ştiinţifice (de tip Foucault,
Ian Hacking). Ea este implicită, de asemenea, în studii
istorico-sociologice cum este acela, amintit mai devreme, al lui Ernest Gellner
şi în antropologia contemporană în general. Evident, în mai toate
aceste cazuri intuiţiile care stau la baza opiniilor enumerate sînt
sensibil diferite, ca forţă intelectuală şi
informaţională dar şi prin modestia implicaţiilor sociale
emise, de opiniile tradiţionaliştilor sau ale
naţionaliştilor. Dar nu raportul tradiţiei cu acest tip de
progres este cu adevărat semnificativ în discuţia de faţă,
ci adeziunea tradiţionaliştilor la cealaltă idee de progres
înţeleasă ca existenţa unor legi istorice, a unui destin al
umanităţii, a unei finalităţi sau
direcţionalităţi a istoriei.
Un exemplu de
text aflat undeva la graniţa unei asemenea concepţii despre progres
şi care foloseşte formula de Istorie Universală sau de
direcţionalitate a istoriei ar fi cunoscutul volum al lui Francis
Fukuyama, Sfîrşitul istoriei şi ultimul om.47 Intuiţia principală a volumului, anume convergenţa
societăţilor umane spre un anumit model, reprezentat de societatea
capitalistă liberal-democrată, se bazează pe observarea unor fenomene
istorice cum ar fi căderea regimurilor totalitare şi tendinţa
acestora de a fi urmate de regimuri democratice şi, în ultimă
instanţă, liberale, precum şi pe o reconstrucţie
raţională a principiilor care stau la baza societăţii
umane. Strict vorbind, concluzia care decurge direct din analiza lui Fukuyama
nu este aceea că am atins faza finală a dezvoltării
societăţii umane (verdictul dat cu aproape două secole în
urmă de Hegel şi acum de autorul american), ci că singurul tip
de societate întîlnit pînă acum care împlineşte condiţiile
necesare pentru a supravieţui istoriei (condiţii care includ un grad
de stabilitate şi prosperitate economică, legitimitate
ideologică şi deci o autoritate legitimă, garantarea drepturilor
civile, economice, politice, etc.) este societatea de tip liberal-democratic.
Ceea ce nu înseamnă un astfel de tip de societate va supravieţui
istoriei în fapt, sau că dacă lumea tinde astăzi spre
democraţie liberală ea nu va putea fi scoasă de pe acest traseu
şi astfel deturnată spre alte formule (autoritare, eventual); sau mai
ales că democraţiile dintr-un viitor apropiat ori îndepărtat vor
semăna prea mult cu cele de azi. Teoriile politice contemporane
indică chiar o foarte răspîndită stare de frustrare în raport cu
modelul liberal-clasic al democraţiilor reprezentative. Un număr
impresionant de noi teorii despre democraţie48 (directă,
asociaţionistă, participativă, deliberativă), e
adevărat nu întotdeauna atît de diferite pe cît implică denumirile,
par să pună concluziile lui Fukuyama, chiar în forma lor mai
slabă, sub semnul întrebării.
Concluziile de
tipul celei din Sfîrşitul istoriei sînt însă ceva mai tari,
Fukuyama pledînd în mod direct pentru o formă de progres istoric
ireversibil. De la o asemenea analiză şi pînă la formula
consacrată a ideii de progres nu mai există decît un pas, pe care
autorul nostru nu îl face: el se opreşte de la a sancţiona problemele
concrete ale societăţilor reale cu ideea de progres.
Istoriciştii49, pe de altă parte, transformă
concluziile analizelor în principii sociale şi politice şi, în
ultimă instanţă, în norme morale. Dacă Fukuyama ar fi fost
un astfel de istoricist, spre exemplu, el ar fi conchis, în finalul
lucrării sale, că societatea capitalistă de tip liberal-democrat
este singura formă legitimă de guvernare şi că de aceea
orice încercare de a schimba, reforma sau devia forma de guvernare este nu
numai lipsită de perspectivă (şi deci de sens), ci chiar
imorală sau inumană. Trecerea de la premise la concluzii este, fără
nici un dubiu, una ilicită în cazul de faţă. Ceea ce este
însă remarcabil este felul în care o astfel de perspectivă (o
adevărată tehnică demonstrativă) convine ideilor
tradiţionaliste de rezistenţă la schimbare, de perpetuare a vechilor
idei şi opinii.
Dacă
Fukuyama se reţinuse de la a forţa concluziile de felul celor
sugerate mai sus în Sfîrşitul istoriei, el cedează ispitei în
mai recentul său Trust: The Social Virtues and the Creation of
Prosperity. Deplîngînd descreşterea sociabilităţii în
societatea americană contemporană, sociabilitate ale cărei
avantaje economice fuseseră explorate pe larg în volum, el condamnă
aşa numitul welfare-state pentru permisivitatea sa. Exemplul este
aproape grotesc: fiindcă mamele singure sînt ajutate să treacă
peste perioadele dificile, obiceiul de a da naştere unui copil în afara
familiei (atît de importantă din punct de vedere economic) va deveni mai
popular, contribuind astfel în cele din urmă la decăderea zonei
economice de mijloc.50 Şi ca şi cum bunăstarea
economică ar fi un scop în sine şi un ţel fundamental, se
aminteşte în bună tradiţie conservatoristă pericolul
că societăţile multiculturale vor pune bariere în calea
prosperităţii:
„Un
multiculturalism onest ar recunoaşte că anumite trăsături
culturale nu vin în ajutorul unui sistem politic democratic sănătos
şi al unei economii capitaliste. ... Problema multiculturalismului cum
este el înţeles în sistemul educaţional american este că
obiectivul său nu este de a înţelege ci de a valida culturile
non-vestice ale minorităţilor etnice şi rasiale din America. ... [Mai degrabă], capacitatea de a asculta de autoritatea comunală
este cheia succesului unei societăţi” (pp. 318-20, subl.
mele)
4.2. Scurta analiză dinainte nu acoperă, cum se poate vedea, legătura
dintre tradiţionalişti şi istoricism. Ce justifică
afirmaţia că tradiţionaliştii ar fi istoricişti,
că ei ar crede în legile istorice? Se prea poate, de fapt, ca unii dintre
susţinătorii acestor curente să nege pe faţă chiar
asemenea idei despre cursul istoriei. Legătura dintre tradiţie
şi progres este de această dată mai subtilă decît de
obicei. Iată probabil şi motivul pentru care ea rămîne
latentă în discursul tradiţionalist, nefiind una declamată
curent.
Istoricismul
tradiţionaliştilor este o pervertire a concepţiei istoriste, o
formă paradoxală, cum spuneam, de radicalizare — prin concluziile
ilicite pe care le trage — şi relaxare în acelaşi timp a discursului
istorist. Ideea istoristă, consacrată în gîndirea
modernă de către Hegel şi preluată de teoriile postmoderne
dar nu numai, este accea că „spiritul” sau „conştiinţa”
umană (identitatea, raţionalitatea, valorile etice şi estetice,
ideile şi concepţiile fundamentale, formele de guvernare, etc.) este
produsul unui set de accidente, întîmplări, contingenţe istorice
şi, de aceea, relative într-un anume sens, dispuse la schimbare. Istoria
joacă, de aceea, un rol foarte important în înţelegerea sistemelor
etice şi estetice, a raţionalităţii contemporane. O
asemenea intuiţie poate însă duce în două direcţii. Prima
este istorismul unui Thomas Kuhn sau Paul Feyerabend (care au consacrat
cercetarea de acest tip în filozofia ştiinţei), sau arheologiile
şi genealogiile unui Foucault sau, în tradiţia analitică, Ian
Hacking. Studiile post-colonialiste (Edward Said, Homi Bhabha, Sara Suleri,
Henry Louis Gates, Jr.) sau cele despre problematica naţionalismului
(Benedict Anderson, Maurizio Viroli) afirmă de fapt dependenţa
conceptelor de investigaţia istorică: pentru înţelegerea unor
fenomene cum sînt experienţa imperialistă sau naţionalismul,
apariţia şi dezvoltarea acestor fenomene sociale sau politice este
fundamentală. Se ajunge uşor, pe această filieră, la ideea
incomensurabilităţii valorilor şi de aici la relativismul etic
şi afirmarea toleranţei.
A doua
direcţie degenerează în sanctificarea istoriei, în transformarea ei,
din instrument de investigaţie conceptuală în principiu
fundamental, în ultimă sancţiune a valorilor
contemporaneităţii. Direcţia istoricistă inventează un
adevărat spirit al istoriei, spirit căreia contemporaneitatea trebuie
să îi fie loială. Paradoxul acestei poziţii constă în
substanţa, pe fond trans-istorică (în sens istorist) a acestei
noi „conştiinţe” şi a valorilor pe care ea le implică.
Dacă consecinţa firească a istorismului era relativismul şi
o formă nouă de raţionalism (vizibilă foarte bine la
pragmatişti), urmarea esenţializării istoriei este reîntoarcerea
la fundaţionalism. Cum explica Popper în Societatea deschisă,
înfricoşaţi de perspectiva schimbării anarhice perpetue,
istoriciştii au inventat destinul ca schimbare perpetuă după
legi fixe.51 Marx şi, înaintea sa, Hegel, au făcut acest
pas, în ciuda istorismului lor teoretic, esenţializînd
societăţile de tip comunist şi, respectiv, burghez-liberal.
Consecinţele au fost sanctificarea unei utopii, în primul caz, şi a
unui sistem conservator, în cel de-al doilea.52 Această
combinaţie de istorism şi trans-istorism, specifică
istoriciştilor, este una dintre trăsăturile fundamentale,
aş spune, a gîndirii tradiţionaliste. Expresia cea mai adîncă a
structurii sale aporetice este invocarea constantă a unui spirit istorist
şi, pe de altă parte, esenţializarea unor artefacte cum este,
spre exemplu, ideea de naţiune. Lucrările de specialitate au
arătat că „naţiunea” era un concept a cărui naştere a
avut loc abia o bucată bună de timp după răspîndirea
tiparului, şi a depins de fenomene specifice epocii industriale, cum ar fi
încercările de centralizare statală (care presupuneau o ideologie
specifică), industrializarea şi căderea imperiilor.53 Ideologia tradiţiei face însă din „naţiune” un concept
trans-istoric: statul-naţiune pare să fie punctul terminus al
istoriei umane, un soi de comunitate sacră, perfect solidă,
înzestrată cu o autoritate care se află pe acelaşi picior cu
drepturile fundamentale. Ba chiar mai presus de ele. Găsesc că
formula acestei concepţii despre istorie şi naţiune se află
sintetizată perfect într-un citat din Codreanu, liderul fostei
mişcări legionare:
„Există
trei entităţi distincte: 1. Individul; 2. colectivitatea
naţională actuală...; 3. naţiunea...; O
nouă mare eroare a unei democraţii bazate numai pe „drepturile
omului” este de a nu cunoaşte, de a nu se interesa decît de una dintre
aceste entităţi: individul. ... De partea sa, colectivitatea
naţională are o tendinţă permanentă de a sacrifica
viitorul, drepturile permanente ale naţiunii, intereselor sale de
moment. ... ‘Drepturile omului’ nu trebuie să fie nelimitate. Ele trebuie
să fie limitate la drepturile colectivităţii naţionale care
rămîn, la rîndul lor, supuse intereselor permanente ale naţiunii.”54
Procesul istoric
este inteligibil ca evoluţie spre o astfel de formulă
naţională şi de aceea el poate primi numele de „progres”. Istoria
unei culturi este epopeea unei naţiuni, istoria formării şi
maturizării ei. Iată cum descrie un celebru filozof român al
deceniilor trei şi patru sistemul filozofic al unui naţionalist
proeminent: „Că, în Garda de Fier, Nae Ionescu va fi găsit ideea
naţiunii înţeleasă ca o comunitate de destin, opusă
atomismului aritmetizant al democraţiilor carteziene de care avea oroare,
nu încape îndoială”55. Şi atunci, într-un fel analog
celui descris de Karl Popper în The Poverty of Historicism sau de Hayek
în Drumul către servitute, istoria este judecată în
funcţie de ţelul sau destinul ei, aşa cum este acesta
înţeles de către tradiţionalişti. Marele pericol nu
este numai falsificarea istorică (de la impunerea unor scopuri ce nu aveau
cum să fie urmărite de un anumit tip de societate, pînă la
transformarea unor bătălii pierdute în bătălii
cîştigate) ci pervertirea istoriei, transformarea ei într-o armă de
justificare a abuzurilor şi injustiţiei sociale (de exemplu: negarea
dreptului la auto-determinare). Dacă istoria are un scop — sună
refrenul totalitarist — atunci cam orice poate fi făcut spre a-l face
posibil sau a-l grăbi. Dacă scopul istoriei este formarea
statului-naţiune şi prezervarea lui — cum ne învaţă
tradiţia — atunci orice merită făcut pentru a-l apăra, de
la asuprirea minorităţilor (secesioniste, doar susceptibile de
secesionism, sau pur şi simplu doritoare de auto-determinare) la stoparea
revoluţiilor culturale. Din nou, o simplă privire spre politica
socială şi culturală a tradiţionaliştilor e mai mult
decît suficientă pentru a ne dovedi cele spuse aici.
5. Tradiţia în contemporaneitate
5.1. În
recentul său eseu intitulat „Intellectuals and New Technologies”,
Douglas Kellner, un cunoscut filozof militantist american, observa că
noile tehnologii de comunicaţie, cele computerizate, formează
reţele descentralizate.56 Comunicarea electronică nu este
practic controlată de nici un fel de instituţii mass-media cu
structură ierarhică şi coduri stricte cum ar fi ziarele,
revistele sau televiziunea, şi cu atît mai puţin de către
instituţiile de stat. Comunicarea prin intermediul computerului este de
aceea nelimitată în privinţa accesului şi foarte
permisibilă în aceea a materialului diseminat. Un spaţiu aproape
perfect democratic. Şi chiar dacă anumiţi guru ai erei
informaţionale supralicitează atunci cînd văd lumea viitorului
ca pe una eliberată complet, de către revoluţia informaticii, de
ierarhii, este foarte probabil ca o asemenea lume să nu mai poată
asigura structurile culturale coercitive şi de control de care
tradiţia are nevoie pentru a supravieţui. Pentru Kellner, un asemenea
spaţiu necesită un nou intelectual, care să păstreze
postura critică a unui Sartre dar care să se implice în asemenea
reţele de comunicare în masă şi să abandoneze imaginea de
luptător solitar.
Noul
intelectual contrazice, cum era de aşteptat, imaginea intelectualului
tradiţionalist, cu teama sa de asociere şi fobia sa faţă de
tehnologie, cu inhibiţiile sale în faţa democraţiei culturale
(şi nu numai). Lumea noii tehnologii, este, cum spune eseistul american, o
lume a alternativelor. Iar dacă îi dăm crezare lui Edward Said atunci
cînd se întreabă „Ce este oare conştiinţa critică
altceva decît, în ultimă instanţă, o predilecţie
continuă pentru alternative?”57, mediul electronic pare
să fie spaţiul cel mai propice de afirmare a conştiinţei
critice. Un spaţiu în care lupta ideilor aproximează mai bine o
formă ideală. Imaginea oferită de Richard Dawkins sau de Karl
Popper (care îşi sub-intitulează unul dintre volume O abordare
evoluţionistă a cunoaşterii), a ideilor în competiţia
pentru afirmare şi supravieţuire, o luptă care se
desfăşoară după un model darwinist şi se conduce
după „principiul” supravieţuirii celui mai apt, îşi
găseşte expresia potrivită în „cyber-spaţiu”. Asistăm,
de fapt, la o adevărată reformă instituţională, în
care formula elitei omogene se dezintegrează pe zi ce trece, şi în
privinţa căreia revoluţia informaţională are un cuvînt
greu de spus. O reformă care se armonizează, de altfel, foarte bine
cu noile schimbări, descrise mai devreme, care au loc în instituţiile
academice occidentale.
Produsul
acestor reforme este aşadar un nou tip de intelectual. Una dintre
formulele care prind cel mai bine structura acestui gînditor este de găsit
în volumul, intitulat foarte sugestiv Intellectuals in Power, semnat de
către Paul A. Bove şi citat mai sus: un intelectual care „e
politic fără să fie profetic” (p. 235). Profilul acestui
intelectual este acela al specialistului implicat în lupta politică,
care-şi duce bătăliile la nivel local, în sfera disciplinelor pe
care le stăpîneşte şi în interiorul cărora s-a antrenat
îndelung. Acest intelectual (care nu-i o utopie măcar şi fiindcă
există) este „intelectualul critic”, pe care Bove îl opune
„intelectualului umanist”. Cel din urmă, adesea înzestrat cu mari
capacităţi cognitive, apare ca „[un practician] excluzionist care
e în cel mai bun caz pluralist în auto-justificări şi doar rareori în
practică” (p. 59). El este intelectualul tradiţionalist care se
ascunde permanent după portretul pe care şi-l fabrică singur,
acela de „intelectual sublim”, dar care rămîne în fond exponentul şi
legitimatorul unei autorităţi oprimante.
5.2. Dar
observaţiile lui Kellner referitoare la decentralizarea reţelei
comunicative se dovedesc relevante şi în alte direcţii. Comentînd
teoria lui Benedict Anderson, conform căreia răspîndirea tiparului a
constituit un pas important în crearea sentimentului naţional, John G.
Kelas susţinea în cartea sa The Politics of Nationalism and Ethnicity (nota 51) că tiparul ar fi putut foarte bine produce fenomenul opus,
adică dizolvarea unei conştiinţe naţionale. Există
însă motive foarte temeinice pentru care teoria lui Anderson stă în
picioare. Dezvoltarea tiparului a fost una puternic coordonată şi
centralizată, într-un anume sens. Astfel, nu oricine îşi putea
publica opiniile şi nu orice opinii puteau fi pubicate. Controlul exercitat
asupra publicaţiilor era destul de serios, în anumite perioade cenzura
fiind chiar aberantă. Apoi, în absenţa unor limbi de circulaţie
care să fie cunoscute de către mase, era natural ca publicaţiile
ce se adresau acestora să fie scrise în limba vorbită de către
majoritatea populaţiei, limba „naţională”. Aşa a
apărut şi conştiinţa unei „rudenii spirituale” şi
chiar genetice între membrii comunităţilor care vorbeau o limbă
comună. Ivirea periodicelor trebuie să fi sporit aceste sentimente.
A se observa
însă faptul că aceste condiţii s-au schimbat radical.
Reţeaua comunicativă descentralizată beneficiază de faptul
că educaţia a reuşit să transforme cîteva limbi (în primul
rînd engleza, dar şi germana, franceza şi spaniola) în limbi de circulaţie.
Apoi, reţeaua este din ce în ce mai accesibilă celor cu mijloace
materiale modice. Ea beneficiază şi de viteze de acces şi
transmitere a informaţiei care depăşesc orice alte mijloace de
comunicaţie alternative şi va fi de aceea preferată şi din
motive pur pragmatice chiar şi de apologeţii catastrofelor
computerizate. În astfel de condiţii, utilizatorii de reţele —
şi numărul lor creşte exponenţial — vor pierde din ce în ce
mai mult sentimentul apartenenţei inevitabile la o comunitate
lingvistică şi teritorială anume şi vor dobîndi sentimentul
că fac parte (şi) dintr-o comunitate umană largă.
Naţionalismul, ca ideologie exclusivistă, este sortit pieirii şi
ideea lui Kelas pare să caracterizeze foarte bine sistemul (post)modern de
comunicaţii. Iată, trebuie spus, un motiv pentru care
tradiţionaliştii nostalgici nu-şi fac griji degeaba atunci cînd
se tem de era computerelor.
Dar
slăbirea sentimentului naţional nu înseamnă pierderea valorilor
care ţin de specificitatea comunităţilor. Din contră,
acestea vor putea fi mai bine cultivate atunci cînd relaţia dintre
conştiinţa propriei specificităţi şi aceea a
diferenţei celuilalt nu va mai fi una de opresiune, ci de empatie.
Aşa cum drumul spre libertatea individului trece chiar prin
recunoaşterea apartenenţei indivizilor la o comunitate mai
largă, tot aşa drumul către cultivarea liberă a
specificului trece prin recunoaşterea apartenenţei culturilor la o
mai amplă şi eterogenă comunitate umană.
Note:
1. De fapt, o tradiţie nu
este niciodată impusă; ea se impune permanent.
2. În Edward Said, Culture and
Imperialism, New York: Knopf, 1993.
3. Joxeramon Bengoetxea, Nationalism
and Self-Determination: The Basque Case, în William Twining, ed., Issues
of Self-Determination, Aberdeen University Press, 1991, în special pp.
134-7.
4. Introduction: Inventing
Traditions, în Eric Hobsbawm and Terence Ranger, eds., The Invention of
Tradition, Cambridge: Cambridge University Press, 1983, p. 5.
5. În Richard Rorty, Contingency,
Irony, Solidarity, Cambridge: Cambridge University Press, 1989, p. 6.
6. Este faimoasă, pe de-o parte,
literatura metaficţională a unor Barth sau Doctorow; pe de
altă parte, filozofia americană Nancey Murphy vorbeşte încă
de mult de o filozofie postmodernă a ştiinţei pe filieră
analitică (Quine, van Fraasen, Lakatos etc.).
7. Gabriel Andreescu, Naţionalişti,
antinaţionalişti... O polemică în publicistica românească,
Polirom, 1996.
8. Vezi seria de articole ale lui
Octavian Paler, Între naţionaliştii de grotă şi
europenii <de nicăieri>, 22, numerele 43, 44, 45, 46, 47
.
9. Acesta a fost de altfel socotit
punctul slab al filozofiei pragmatiste (reprezentată de autori ca Rorty,
Goodman sau Fish): dacă reducem orice formă de discurs la un tip de
retorică, reducem orice acţiune la acelaşi standard moral. Este
obiecţia unor autori precum filozoful marxist Terry Eagleton (Ideology,
London: Verso, 1991) şi sau ex-deconstructivistul Christopher Norris (Uncritical
Theory, London: Lawrence & Wishart, 1992).
10. Folosesc termenul de
conservatorist în loc de cel de conservator pentru a denota o mişcare din
filozofia politică (termenul secund are, cred, o sferă
conceptuală mai largă).
11. Chandran Kukathas, Are
There Any Cultural Rights?, în Julia Stapleton, ed., Group Rights:
Perspectives Since 1900, Bristol: Thoemmes Press, 1995, p. 289; a se vedea
în acelaşi volum şi Will Kymlicka, Liberalism and the Politization
of Ethnicity.
12. Michael Hartney, Some
Confusions Concerning Collective Rights (în Will Kymlicka, ed., The
Rights of Minority Cultures, Oxford: Oxford University Press, 1995), p.
216, pp. 210-17.
13. Această definiţie a
autorităţii ca expertiză, şi analiza limitelor presupuse
astfel, pot fi întîlnite în Joseph Raz, The Morality of Freedom, Oxford:
Clarendon Press, 1986, Part II.
14. John Rawls, Political
Liberalism, New York: Columbia University Press, 1993; A Theory of
Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971.
15. Discuţia din presă
a fost stîrnită de Andrei Cornea, în revista 22, în urma
luărilor de poziţie ale APADOR-CH.
16. Octavian Paler pare să
preţuiască un anumit tip de obîrşie socială mai mult decît
pe altele (în textul său intitulat Melancolii Inutile din România
Liberă, 2 iulie, 1996).
17. Este vorba despre
lucrările culese în The Invention of Tradition.
18. Benedict Anderson, Imagined
Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London:
Verso and NLB: 1983). Ernest Gellner, Nationalism and the Two Forms of
Social Cohesion in Complex Societies, (în Culture, Identity, and
Politics, Cambridge: Cambridge University Press). John Breuilly, Nationalism
and the State, 2nd edition, Manchester: Manchester University Press, 1992.
19. Chiar distincţia
simplistă între „naţionalism bun” şi „naţionalism rău”
este una bîntuită de lipsa contextualizării. Un naţionalism
modic poate fi foarte „rău” într-un anumit context social, în timp ce un
naţionalism ceva mai agresiv poate fi „bun” în alte contexte sociale.
20. Care, în mod la fel de
semnificativ, nu au fost selectate în traducerea românească a Raţionalismului
în politică. Eseurile pe care le am în minte sînt The Activity of
Being a Historian şi The Voice of Poetry in the Conversation of
Mankind. Ar trebui poate amintit că Oakeshott chiar declară
într-unul dintre celelalte eseuri că nu are foarte mult de
învăţat de la Burke.
21. Pe coperta din spate a
volumului lui Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon,
Bucureşti: ALL, 1993.
22. Nisbet, Conservatism:
Dream and Reality, Minneapolis: University of Minnessotta Press, p. 23.
23. Implicaţiile logice ale
pozitivismului etic, aşa cum numeşte Karl Popper doctrina conservatoare care susţine că legile etice existente sînt singurele standarde
posibile ale binelui, sînt explicitate într-un paragraf memorabil al Societăţii
deschise: „Trebuie să credem, [aşadar], în normele existente,
deoarece nu există norme mai bune pe care le-am putea formula noi
înşine. La aceasta s-ar putea replica întrebînd: dar ce statut are norma
«Trebuie să credem etc.»? Dacă ea nu este decît o normă
existentă, atunci ea nu poate fi invocată în favoarea acestor norme;
iar dacă este un apel la raţiunea noastră, atunci ea admite
implicit că sîntem în stare, la urma urmei, să formulăm noi
înşine norme. Iar dacă ni se spune să acceptăm anumite
norme în temeiul autorităţii, pentru că nu sîntem în
măsură să le judecăm, atunci înseamnă că nu
sîntem în măsură să judecăm nici dacă exigenţele
respectivei autorităţi sînt justificate şi dacă nu cumva ne
încredem într-un profet mincinos. Iar dacă se va susţine că nu
există profeţi mincinoşi pentru că legile sînt oricum
arbitrare, astfel încît lucrul principal este să avem legi, indiferent
care ar fi ele, atunci am putea să ne întrebăm de ce ar fi, la urma
urmei, atît de important să avem legi; căci dacă nu există
nici un fel de alte standarde, de ce nu am decide să ne lipsim de orice
lege?” (p. 89).
24. Revolta maselor (Bucureşti:
Humanitas, 1994), un volum literalmente umplut cu sofisme, reia clişeele
conservatoriste pînă la refuz: supremaţia obligaţiilor,
omul-masă invadat interior de abstracţiuni, dispreţul
faţă de „vulg” (denominaţie pentru mase), americanizarea
Europei, societatea umană inerent aristocratică, dominaţia
minorităţilor, etc. Două citate exemplare: „Revoluţiile,
atît de inconsecvente în graba lor ipocrit generoasă de a proclama noi
drepturi, au violat întotdeauna, au călcat în picioare şi au distrus
dreptul fundamental al omului — atît de fundamental, încît el constituie
definiţia însăşi a substanţei sale —, dreptul la
continuitate.” (pp. 33-4); „Caracteristica momentului e că sufletul
mediocru, ştiindu-se astfel, are cutezanţa de a afirma drepturile
mediocrităţii şi le impune pretutindeni.” (p. 48). Pe
lîngă alte bizarerii pseudo-ştiinţifice Ortega y Gasset propune
şi un soi de determinism lingvistic, în care puritatea limbilor
precizează gradul de puritate al popoarelor.
25. Se creditează aici o
idee similară cu aceea că pierderea tradiţiei duce la o
credinţă eclectică, nedirijată şi debusolată. Cum
am spus mai devreme, afirmaţia este falsă: aşa cum pierderea
credinţei nu duce la credinţa în orice, tot aşa şi
repudierea (aş spune re-scrierea) tradiţiei nu duce la lipsa de
tradiţie.
26. Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul
anglo-saxon, p. 11.
27. Honderich, Conservatism,
Harmondsworth: Penguin, 1990, p. 34, ca replică la insistenţa cu care
Robert Nisbet face din mişcarea sa favorită singura posesoare a
abilităţii de a învăţa din trecut.
28. Pe această temă,
recomand din nou articolul lui Michael Hartney citat anterior.
29. Iliescu, op. cit., p.173.
30. „[Statul] reprezintă
un parteneriat în întreaga cunoaştere, întreaga artă, în fiece
virtute şi în toată perfecţiunea. Cum obiectivele unui astfel de
parteneriat nu pot fi atinse de-a lungul mai multor generaţii,
parteneriatul devine unul nu numai între cei vii, ci între cei vii, cei
morţi şi cei ce urmează să se nască.” Burke se
grăbeşte să semnaleze consecinţele acestui fapt: „Legea
nu este subiectul voinţei celor care, printr-o obligaţie ce stă
deasupra lor, şi este infinit superioară, trebuie să-şi
supună voinţa acestei legi.” (în Reflections on the Revolution
in France, ed. by J.G.A. Pocock, Indianapolis and Cambridge: Hackett, 1987,
p. 84).
31. Richard Rorty, Contingency,
Irony, Solidarity, p. 59.
32. Legătura dintre obsesia
organicismului şi înclinaţia spre totalitarism este foarte bine
luminată de analiza pe care Horia Patapievici o aplică tînărului
Cioran în Epistemologia toleranţei, Secolul 20,
1-3/1996.
33. A.-P. Iliescu, op. cit., p.
180. Pentru comentariile următoare, pp. 30, 41-2, 55, 158.
34. Chiar şi
cuvîntările unui Edmund Burke, cunoscut pentru poziţiile sale
împotriva „puterii arbitrare” utilizate de britanici în India fac parte,
după cum arată unii autori, din acelaşi discurs imperial. A se
vedea de exemplu Sara Suleri, The Rhetoric of English India, Chicago and
London: The University of Chicago Press, 1992, cap. I-IV.
35. Steven Lukes, Liberty and Equality.
Must They Conflict?, în David Held, ed., Contemporary Political
Philosophy, Cambridge: Polity, 1991. Robert A. Dahl oferă chiar un
exemplu de astfel de compatibilitate: între Principiul Opţiunii Personale,
care implică egalitatea de şanse, şi cel al Competenţei,
care, afirmă eronat conservatoriştii, infirmă egalitatea şi
democraţia. De fapt, Principiul Competenţei funcţionează
foarte bine (cel mai bine) într-o societate egalitariană şi democratică.
În Robert A. Dahl, After the Revolution? Authority in a Good Society,
revised edn., New Haven and London: Yale University Press, 1990, în special pp.
27 şi urm.
36. În admirabila Societatea
deschisă şi duşmanii ei, I, Bucureşti:
Humanitas, 1993, p. 115.
37. A se vedea Carol Gilligan, In
A Different Voice: Psychological Theory and the Women’s Development,
Cambridge, MA: Harvard University Press, 1982, p 75. Stephen K. White, Political
Theory and Postmodernism, Cambridge: Cambridge University Press, 1991.
38. Conform Pamela Abbott and
Claire Wallace, An Introduction to Sociology: Feminist Perspectives,
London and NY: Routledge, 1990. De remarcat că problema violenţei în
familie a devenit atît de serioasă încît a fost recunoscută în mod
specific de către organismele internaţionale (de către
„oficialităţi”). De exemplu, prin Recomandarea Nr. R (90) 2 a
Comitetului de Miniştri al Statelor Membre ale Consiliului Europei, asupra
măsurilor sociale destinate combaterii violenţei familiale
(adoptată la 15.01.1990).
39. Studiul de faţă s-a
ocupat mai puţin de gramatica tradiţiei ca atare, mărginindu-se
să exploreze în special implicaţiile de ordin social sau logica
politică a acesteia. Cercetările în direcţia unei gramatici cît
de cît comprehensive sînt foarte rare, dacă există. În cazul unor
texte cum este cel al lui Leon Volovici, ele se mărginesc la tropismele
excluderii (antisemitismul în particular), deci la mecanisme foarte generale.
Simt că merită amintite două contribuţii pe marginea
relaţiei dintre gen şi naţiune: eseul lui Katherine Verdery, From
Patent-State to Family Patriarchs: Gender and Nation in Contemporary Eastern
Europe (în What Was Socialism and What Comes Next?); textul Mihaelei
Miroiu Ieşirea din Vrajă (în Cercetări sociale,
nr. 2, 1996). Volumul acesteia din urmă, Gîndul umbrei,
conţine la rîndul lui nişte sugestii interesante privitoare la mitul
Meşterului Manole şi retorica sacrificiului.
40. Susan Moller Okin, Gender,
the Public and the Private, în David Held, ed., Political Theory Today,
Cambridge: Polity Press, 1991, pp. 67 şi urm. Anne Phillips, Engendering
Democracy, Cambridge: Polity.
41. Ernest Gellner, Plough,
Sword and Book: The Structure of Human History, London: Collins Harvill,
1988, pp. 154-5.
42. Paul Hirst, Representative
Democracy and Its Limits, Cambridge: Polity Press, 1990, p. 29.
43. Alasdair MacIntyre, After
Virtue: a Study in Moral Theory, 2nd. edn., London: Duckworth, p. 222.
44. Nisbet, op. cit., p. 19.
Nu-mi pot reţine observaţia că conservatoriştii şi
tradiţionaliştii par să deteste computerele deopotrivă. A
se vedea, de exemplu, Cuvîntul Introductiv la Jurnalul American din volumul Aventuri solitare, Bucureşti: Albatros, 1996 al lui O.
Paler.
45. „Pe deasupra,” scrie
Octavian Paler, „eu nu cred în progres, cu excepţia celui interior.” Aventuri solitare, p. 188.
46. Prefaţa la The
Poverty of Historicism, London and NY: Routledge and Kegan Paul, 1957.
47. Michel Foucault în eseul
său Space, Power and Knowledge, Paul Rabinow, ed., The Foucault
Reader, New York: Pantheon, 1984.
48. Francis Fukuyama, Sfîrşitul
istoriei şi ultimul om, Bucureşti: Paideia, 1994.
49. De găsit, spre exemplu,
într-o altă culegere editată de David Held, Prospects for
Democracy, Cambridge: Polity, 1993.
50. Termenul de historicist cu care Popper îi desemna pe cei care cred în legile istorice poate fi tradus
ca „istoricist” sau „istorist”, ultimul utilizat însă în mod obişnuit
pentru curente total diferite ale istoriei intelectuale, de un relativism
pronunţat. Pentru istorismul şi anti-istoricismul lui Popper a se
vedea Robert D’Amico, Historicism and Knowledge, London: Routledge,
Chapman & Hall, 1989.
51. Francis Fukuyama, Trust:
The Social Virtues and the Creation of Prosperity, New York: Free Press,
1995, p. 314.
52. Societatea deschisă
şi duşmanii ei, p. 27, 36.
53. Despre conservatorismul lui
Hegel a se vedea din nou Societatea deschisă şi duşmanii ei,
un volum foarte criticat de către hegelieni şi care îi acordă
filozofului german o secţiune separată.
54. Pentru o lucrare
introductivă care prezintă principalele contribuţii în domeniu,
J. G. Kelas, The Politics of Nationalism and Ethnicity, New York and
London: Macmillan, 1991. A se vedea şi lucrările citate într-o
notă anterioară.
55. Citat în Stelian
Bălănescu şi Ion Solacolu, Inconsistenţa miturilor:
cazul mişcării legionare, Iaşi: Polirom, 1995, pp. 46-7.
56. Mircea Vulcănescu, Nae
Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Humanitas: Bucureşti, 1992, p. 96.
57. Douglas Kellner, Intellectuals
and New Technologies, în Media, Culture and Society, 17.3, July
1995, mai ales pp. 439 şi urm.
*
Liviu Andreescu (n. 1974), licenţiat al Facultăţii de Litere,
Universitatea din Bucureşti, a publicat eseuri şi recenzii în
revistele 22 şi Contrapunct.