Supravieţuire naţională, politică lingvistică şi coeziune internă

Modelul catalan

Pau Puig I Scotoni

Deoarece am intitulat această prelegere �Supravieţuire naţională, politică lingvistică şi coeziune internă. Modelul catalan�, ţin să precizez dintru �nceput � pentru a evita eventualele ne�nţelegeri � că folosesc termenul de �model� �n sensul de descriere sau de reprezentare a realităţii, şi nicidecum �n celălalt sens al său, de obiect al imitaţiei. Convingerea mea este că modelele nu pot fi exportate şi cu at�t mai puţin importate. Fiecare situaţie �n parte necesită un model propriu. Mai mult, pentru a fi viabil şi durabil, fiecare model necesită existenţa de partea tuturor grupurilor implicate a unei puternice voinţe de �nţelegere reciprocă şi a unui cert spirit de convieţuire � condiţii care pot fi �ndeplinite doar prin efortul chibzuit şi matur al fiecărui grup �n parte.

Toţi cei care au cercetat dificultăţile importului de idei gata făcute � aşadar de idei care au fost codificate şi sistematizate, de pildă, �n legislaţie şi �n constituţii � au remarcat că, odată decupate din dezbaterile şi din procesul de negociere care le-au generat, ideile devin simpliste şi superficiale şi, ca urmare, greu de aplicat. Totuşi, se pot trage �nvăţăminte din experienţa altora, nu at�t dintr-un� model propriu-zis, c�t din circumstanţele şi strategiile care au făcut viabilă introducerea modelului respectiv şi aplicarea sa ulterioară.

C�teva date de bază

Catalonia este o entitate teritorială care se bucură de autoguvernare din 1979. Constituţia Spaniei o defineşte drept una din �naţionalităţile� �naţiunii� spaniole. Totuşi, noi, catalanii, socotim �ndeobşte Catalonia drept o naţiune din cadrul statului spaniol.Triunghiul catalan este situat �n colţul nord-estic al Peninsulei Iberice şi cuprinde o parte considerabilă a Munţilor Pirinei şi a graniţei dintre Spania şi Franţa. Suprafaţa Cataloniei (32.000 km²) este comparabilă cu cea a Belgiei, iar populaţia ei se ridică la 6.000.000 de locuitori. Catalanii nu au o origine etnică comună �ntruc�t teritoriul catalan este coridorul care leagă peninsula de continentul european, o circumstanţă geografică care a favorizat migraţia şi amestecul populaţiilor. Ultimul mare val de imigrare a avut loc �n perioada franchistă, iar cea mai importantă urmare a acestuia este că numărul catalanilor vorbitori de spaniolă a crescut simţitor � el reprezent�nd astăzi un procent de 45%. Catalonia nu dispune de resurse naturale semnificative, dar are, �n schimb, o lungă tradiţie comercială şi industrială. �ncep�nd cu secolul trecut, Catalonia a devenit �uzina Spaniei� şi este şi astăzi una din cele mai bogate regiuni ale ţării. Catalonia reprezintă 6% din teritoriul, 16% din populaţia, 20% din PIB-ul, 24% din producţia industrială şi 30% din comerţul exterior al Spaniei. Statul spaniol realizează �ntre 23% şi 24% din venitul său �n Catalonia. Dacă ne plasăm �n contextul Uniunii Europene, PIB-ul pe cap de locuitor al Cataloniei se situează �n vecinătatea mediei Uniunii.

�nceputurile Cataloniei datează din vremea Marca Hispanica a Imperiului lui Carol cel Mare. �n evul mediu Catalonia a fost puterea dominantă �n regatul Aragonului, rivaliz�nd �n spaţiul mediteranean cu Genova şi Veneţia. Catalonia a fost anexată regatului spaniol �ntr-o perioadă de slăbiciune şi de nesiguranţă, situaţia ei fiind de aceea dintru �nceput una marginală. �n plus, poziţia ei de regiune de frontieră a sortit-o unui control şi unei supravegheri foarte stricte din partea statului spaniol. Catalonia şi-a pierdut tradiţia seculară a autoguvernării �n 1714, după războiul pentru succesiunea spaniolă.

Regionalismul catalan şi-a făcut apariţia la sf�rşitul secolului trecut, generat fiind pe de o parte de procesul inegal de modernizare a Spaniei, de ne�ncrederea şi de politica falimentară a guvernelor de la Madrid, iar pe de altă parte, de curentele naţionaliste şi romantice ale epocii. Cele mai semnificative elemente ale identităţii naţionale catalane s�nt limba catalană şi conştientizarea faptului că regiunea constituie cea mai dezvoltată şi mai europeană parte a Spaniei. Limba catalană aparţine, asemeni rom�nei, familiei de limbi romanice. Spre deosebire de alte limbi minoritare, catalana este limba unei foarte bogate literaturi scrise. Faptul că ea este vorbită de elitele regiunii �i conferă catalanei şi prestigiu social. Obiectivul regionaliştilor era obţinerea autoguvernării, precum şi a unui cuv�nt de spus �n guvernul central �n vederea modernizării restului Spaniei. La Madrid �nsă aceste revendicări erau interpretate ca o intenţie fie de secesiune, fie de c�ştigare a dominaţiei asupra �ntregii Spanii. �n realitate, separatismul era susţinut numai de grupuri marginale, �ntruc�t dependenţa de piaţa spaniolă a moderat constant revendicările naţionaliste. Aspiraţiile regionaliste au fost realizate �n 1931, c�nd Republica Spaniolă a acordat Cataloniei o largă autonomie regională. Toate acestea au fost �nsă pierdute după victoria generalului Franco �n Războiul civil din 1936-1939.�n timpul regimului franchist (1939-75), Catalonia a fost supusă unei opresiuni politice şi culturale, cea mai gravă latură a acesteia constituind-o interdicţia de a se folosi �n public limba catalană.

Astăzi, din punctul de vedere al centrului spaniol, Catalonia este parte a naţiunii şi teritoriului spaniol � o parte vitală şi inalienabilă. Aceste vederi s�nt �mpărtăşite şi de militarii spanioli care socotesc că Pirineii transformă peninsula �ntr-o �insulă strategică� şi fac din �nălţimile Castiliei � unde se află �nsuşi miezul statului spaniol � o �fortăreaţă inexpugnabilă�.

Autoguvernarea catalană

Autoguvernarea catalană este �ntemeiată pe prevederile Constituţiei, care recunoaşte autonomia a 17 regiuni. �mpreună cu celelalte două aşa-numite naţionalităţi istorice � Ţara Bascilor şi Galicia � Catalonia aparţine grupului de regiuni cu cele mai multe puteri delegate. Autoguvernarea �nseamnă �n cazul de faţă că regiunea dispune de un parlament, un guvern, şi un preşedinte proprii. Ansamblul acestor instituţii este cunoscut sub numele de Generalitat de Catalunya (care este numele istoric al Consiliului Permanent al Parlamentului catalan creat la 1359). Guvernul din cadrul Generalitat-ului are 14 departamente a căror enumerare poate oferi o imagine a anvergurii autoguvernării catalane: preşedinţia, ministerul de interne, cel al justiţiei, ministerul industriei şi energiei, ministerul economiei şi finanţelor, cel al planificării teritoriale şi lucrărilor publice, ministerul comerţului şi turismului, al agriculturii, al mediului, al sănătăţii şi asigurărilor sociale, al protecţiei sociale, al muncii, al educaţiei şi culturii. Prerogativele guvernului regional s�nt fie exclusive, fie s�nt exercitate prin coguvernare. �n ce priveşte prerogativele exclusive � cultura, de pildă � guvernul catalan deţine at�t puteri executive, c�t şi legislative.

Punctul nevralgic al acestei autoguvernări este că ea nu presupune şi autonomia financiară. O altă deficienţă este posibilitatea limitată de influenţare a guvernului central şi a prerogativelor sale legislative. Senatul, a doua Cameră a Parlamentului spaniol, mai are �ncă un drum lung de parcurs p�nă să devină Bundesrat-ul Spaniei.�n acelaşi chip, spre deosebire de land-urile germane, regiunile Spaniei au o influenţă minimă �n politica centrală �n probleme care le privesc direct.

Aceasta nu a �mpiedicat totuşi Catalonia să ducă o intensă activitate internaţională �n domeniul economic, cultural şi politic. Principalul obiectiv al �micro-diplomaţiei� catalane a fost şi este �n continuare mobilizarea regiunilor Europei pentru a revendica extinderea de către Uniunea Europeană a principiului subsidiarităţii la nivel regional.

Autoguvernarea a fost c�ştigată �n 1977 mulţumită alianţei dintre clasa de mijloc şi straturile sociale mai joase, formate �n principal din oameni proveniţi din afara Cataloniei. La r�ndul lor, spaniolii democraţi au fost nevoiţi să acorde autoguvernarea �n primul r�nd din pricina rolului central al Cataloniei �n rezistenţa �mpotriva lui Franco şi �n al doilea r�nd din cauză că democraţia spaniolă nu putea menţine stabilitatea fără a da o soluţie acceptabilă problemei catalane şi basce.

Pe de altă parte, autonomia a putut fi consolidată mai ales �n urma politicii de integrare adoptate de forţele politice catalane cu privire la problema crucială, a imigraţiei. Prin conceperea unei definiţii mai largi a naţiunii catalane, Catalonia a putut dezamorsa ameninţarea pe care prezenţa masivă a imigranţilor o reprezenta la adresa coeziunii sale interne. Potrivit acestei noi definiţii, pe criterii non-etnice, este catalan oricine trăieşte şi munceşte �n Catalonia.

Modelul lingvistic

Modelul lingvistic catalan urmează liniile directoare ale Constituţiei Spaniei din 1978 cu privire la diferitele limbi vorbite �n Spania: spaniola, catalana, eureska (limba bască) şi galiciana. �n rezumat, Constituţia prevede:

� limba oficială a statului este limba spaniolă;

� toţi cetăţenii spanioli au obligaţia de a cunoaşte şi dreptul de a folosi spaniola;

� celelalte limbi vorbite �n Spania pot fi considerate limbi oficiale �n regiunile autonome respective.

Constituţia Spaniei recunoaşte pluralismul lingvistic al Spaniei, dar �ntr-un mod inechitabil. La nivelul statului, caracterul oficial este rezervat uneia singure dintre cele patru limbi, şi anume spaniolei. �n ce priveşte drepturile lingvistice ale individului, Constituţia recunoaşte �n totalitate drepturile cetăţenilor spanioli vorbitori de spaniolă. Ceilalţi se pot adresa administraţiei, iar aceasta, la r�ndu-i, li se poate adresa �n limba pentru care ei au optat, doar la nivel local şi regional.

Bazele modelului nostru lingvistic au fost puse de Statutul de Autonomie din 1979. Acesta defineşte catalana ca limba Cataloniei şi statuează caracterul ei co-oficial (alături de spaniolă). El stabileşte, de asemeni, obligaţia conducerii regionale de a garanta folosirea curentă şi oficială a ambelor limbi, precum şi de a crea condiţiile pentru realizarea unei depline egalităţi �ntre cele două.

Legea cu privire la limba oficială, promulgată �n 1983 de către parlamentul catalan, declară catalana drept limba guvernării şi a administraţiei locale şi regionale. �n ce priveşte educaţia, legea precizează că obiectivul ei este cunoaşterea ambelor limbi, dar, �n acelaşi timp, ea mai prevede că limba de predare este catalana. Legea recunoaşte totodată dreptul elevilor de a fi instruiţi �n ciclul primar �n propria limbă. Politica noastră lingvistică are ca ţintă principală promovarea cunoaşterii şi folosirii limbii catalane ca pe o compensare a efectelor nocive pe care le-a avut asupra catalanei persecuţia din perioada de dictatură. Această politică, de �normalizare lingvistică�, a fost susţinută cu ajutorul a două argumente majore. �n primul r�nd, cunoaşterea generală a catalanei este necesară pentru a garanta individului dreptul deplin de a trăi �n Catalonia, iar �n al doilea r�nd, este important ca imigranţii şi copiii lor să aibă posibilitatea de a �nvăţa catalana pentru a le fi astfel facilitată integrarea �n societatea catalană. Principalul instrument al politicii lingvistice a fost mass-media, supravegheată �n acest sens de guvernul regional şi de sistemul educaţional.

Una din metodele pedagogice care vizează să le asigure copiilor vorbitori de spaniolă condiţiile pentru stăp�nirea �n egală măsură a catalanei şi a spaniolei este aşa-numita �imersiune lingvistică� � o metodă practicată şi �n Qu�bec, Finlanda şi Ţara Galilor. �Imersiunea lingvistică� constă, �n cazul nostru, �n predarea exclusiv �n limba catalană �n primele etape ale procesului educaţional. Această metodă, aplicată cu acordul părinţilor, impune o evaluare pozitivă a limbii materne a copilului � aşa cum se cuvine unei metode plurilingve de instruire.

Politica lingvistică dă prioritate persuasiunii şi convingerii mai degrabă dec�t impunerii cu forţa, de unde putem deduce că politica a fost flexibilă, treptată şi creativă. Pentru mii de vorbitori de spaniolă, primul profesor de catalană a fost J.R., protagonistul serialului american de televiziune �Dallas�. Recuperarea limbii noastre este �n momentul de faţă un fapt practic ireversibil: 93,8% din populaţie �nţelege catalana, 68% o vorbeşte, iar 40% o poate folosi �n scris. Generaţiile tinere s�nt �ntr-o proporţie cov�rşitoare bilingve.

Modelul lingvistic catalan corespunde �n mare măsură modelului pe care lingviştii �l numesc �n mod uzual �personal�. Pe de altă parte, modelul conţine anumite elemente de teritorialitate, printre care se numără prevalenţa catalanei �n administraţie şi educaţie. �n plus, autorităţile catalane se �ngrijesc pentru ca drepturile lingvistice ale individului să nu ��ncalce dreptul colectiv al comunităţii lingvistice catalane la propria limbă�. Elementele teritoriale răspund, desigur, dorinţei de a garanta supravieţuirea catalanei şi de a echilibra bilingvismul din Catalonia.

Modelul nostru lingvistic se caracterizează prin aceea că a reuşit să� compatibilizeze uzajul public al catalanei cu respectul pentru limba imigranţilor. La �nceput, modelul actual a fost impus prin forţa �mprejurărilor: statutul oficial al spaniolei �n toată Spania, numărul mare de vorbitori de spaniolă, şi teama că toţi aceştia se vor opune revenirii la limba catalană. Consolidarea modelului, pe de altă parte, are loc bucur�ndu-se de interesul tuturor părţilor. De fapt, din motive de mobilitate şi integrare socială, vorbitorii de spaniolă s�nt tot mai interesaţi să �nveţe catalana. Acum că limba noastră nu mai este ameninţată, noi, vorbitorii de catalană, am �nceput să apreciem, la r�ndul nostru, tot mai mult utilitatea spaniolei �n afaceri şi �n relaţiile cu restul Spaniei, cu America Latină şi cu cei 15 milioane de turişti care ne vizitează ţara �n fiecare an. Este cert că consolidarea acestui model este �n interesul Spaniei �n general ca şi al Cataloniei, deoarece �pacea limbilor� contribuie la buna imagine internaţională a am�ndurora, şi prin aceasta la progresul lor material.

Nici �micro-iacobinism�, nici �calea irlandeză�

Am descris �n varii ocazii modelul catalan ca �girondinist� �n ce priveşte politica internă şi coeziunea internă, şi ca �fenician� �n ce priveşte arta supravieţuirii.

Aspectul �girondin� al modelului este legat de viziunea sa integrativă şi de interpretarea �franceză� pe care o conferă conceptului de naţiune, adică viziunea sa teritorială şi civilă. Pe de altă parte, modelul catalan de coeziune internă nu este totuşi unul de tip iacobin, uniform şi monolingv. Nu avem cum să ştim ce fel de Franţă ar fi construit girondinii dacă nu ar fi fost eliminaţi de pe scena istoriei. Oricum, �mi pare că numele lor � din pricina conotaţiilor sale pluraliste � este potrivit pentru a caracteriza un model precum cel catalan, bazat pe ideea de modernitate şi de drepturi civile, dar nu şi pe idealurile lui Robespierre şi Napoleon.

Aspectul �fenician� al modelului este legat, �n primul r�nd, de renunţarea, din cauza neviabilităţii sale, la curentul dominant al naţionalismului catalan al secesiunii, sau ceea ce eu aş numi �calea irlandeză�. �n al doilea r�nd, modelul este legat de importanţa acordată de guvernul catalan politicii externe �n vederea stabilirii unei reţele extinse de relaţii internaţionale. Fenicienii din vechime au supravieţuit vreme de mai multe secole ca o entitate autonomă deoarece ei au �nţeles că zidurile oraşului nu vor fi niciodată destul de puternice pentru a rezista unui atac frontal al unui imperiu. Ei au fost nevoiţi, �n consecinţă, să caute căi alternative de supravieţuire. S-au folosit de avantajul mării, de distanţe şi de comerţ pentru a-şi spori puterea şi libertatea de acţiune. Ei s-au făcut utili, indispensabili chiar, mulţumită abilităţilor lor comerciale şi maritime precum şi stăp�nirii perfecte a artei construcţiei de corăbii.

Lecţia care poate fi desprinsă din strategia fenicienilor ar fi următoarea: �civilizează-ţi adversarul�. Adică, fă �n aşa fel �nc�t adversarul tău să �nţeleagă că este �n avantajul său să-ţi recunoască dreptul la existenţă (şi legitimitatea intereselor tale) şi totodată să se simtă �nţelept că procedează aşa.

Pentru a-ţi �civiliza adversarul� este indispensabil să eviţi să-l �nfricoşezi sau să-i pui la �ndoială suveranitatea sau integritatea teritorială � cu alte cuvinte, este indispensabil să eviţi să devii o ameninţare la adresa intereselor sale vitale. Mai apoi, trebuie să-ţi compatibilizezi interesele cu ale sale. Şi �n cele din urmă, este hotăr�tor să �i poţi demonstra că ai prieteni influenţi şi relaţii internaţionale folositoare.

Consideraţii finale

Marea importanţă pe care o prezintă Catalonia pentru Spania este deopotrivă o tragedie şi un avantaj. Patima excesivă pe care o trezeşte �Frumoasa� care este Catalonia �n �Ursul din munţi� a condus �n trecut la situaţii sufocante. Asupra Cataloniei s-a abătut atunci năpasta, �nsă Spania � lipsită de energiile şi forţele creative ale locomotivei sale � a trecut prin greutăţi �ncă şi mai grave.

Dimpotrivă, �n contextul oferit de democraţie şi pace, dependenţa pe care o resimte Spania faţă de Catalonia constituie o extraordinară sursă de putere pentru cele mai diverse strategii de descentralizare. Acum că Spania este un stat democratic, se poate prevedea că pe meterezele �fortăreţei de pe v�rfuri� se va �nţelege �n cele din urmă că politica dusă de faraonii luminaţi sau de regii mesopotamiemi faţă de Fenicia ar trebui aplicată şi �n cazul Cataloniei, şi că ar trebui să ni se dea puterea şi libertatea de mişcare de care avem nevoie pentru a contribui, cu loialitate şi mult mai eficient, la progresul general al Spaniei.

Dacă, �n cele din urmă toate acestea ar fi �nţelese, Catalonia nu numai că �şi va fi asigurat supravieţuirea, ci totodată �şi va fi �civilizat adversarul� � lucru despre care Benedetto Croce credea că este nici mai mult nici mai puţin dec�t �nsăşi arta fundamentală a politicii.

Traducere de Doina Baci

*

Pau Puig i SCOTONI (n.1951), doctor �n filosofie al Universităţii din Lund, consilier al direcţiunii generale a guvernului regional catalan, este autorul volumului Baskien och Katalonien. Den lenga vdegen till sjdlvstyre (1986), şi a numeroase cursuri universitare: Nation and State in the Northern Countries (1996), Approximation of the History of the Northern Countries (1997), şi comunicări ştiinţifice: Surviving without the City Wall � the Catalans Yesterday, Today and Tomorrow (1982), Catalan Strategies for European Diversity (1992), Multilingualism in the Baltic Republics Today (1995), Local Powers in the Northern Countries (1996), Regionalism and Europe (1996), Regional Microdiplomacy (1996). El colaborează totodată şi la redactarea Enciclopediei Naţionale Suedeze.

Pau Puig i Scotoni, The Catalan Model of National Survival, Language Policy and Internal Cohesion, studiu prezentat la seminarul internaţional �Relaţiile majoritate/minoritate � modele europene� din 1-3 mai 1996, organizat de Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa la T�rgu-Mureş.