Die Deportation von Siebenbürger Sachsen
in die Sowietunion.
1945-1949
Georg Weber,
Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer
Böhlau
Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1995
Nu demult a
apărut la editura Böhlau o impresionantă lucrare în trei volume
privitoare la deportarea saşilor transilvăneni în Uniunea
Sovietică în perioada 1945-1949. Ea a fost realizată de un colectiv
de cinci autori din Germania, sub coordonarea sociologului din Münster, Georg
Weber. După cum arată acesta de la început, autorii şi-au propus „să prezinte în mod desluşit experienţa şi
suferinţa celor deportaţi, fără ca prin aceasta să se
piardă din vedere contextul istoric şi relaţiile încîlcite
dintre toţi participanţii”, ceea ce presupune „atît angajarea cît şi distanţarea drept instrumente de gîndire
decisive” (vol. I, p. 6). De aceea cei care s-ar fi aşteptat ca
lucrarea să fie, înainte de toate, scrisă sub semnul compasiunii
pentru suferinţele provocate de deportare vor fi dezamăgiţi.
Chiar dacă unele din cele opt studii reconstituie cît mai exact
condiţiile acesteia, totuşi scopul ultim al întregii lucrări nu
este consemnarea suferinţei, ci punerea în evidenţă a schemei de
gîndire pe baza căreia deportarea a fost iniţiată. După cum
arată coordonatorul lucrării chiar de la început: „S-ar dovedi ca
foarte profitabil să fie pusă în evidenţă fatala
logică a etnizării şi naţionalizării conflictelor,
pentru a putea înţelege la fel de fatala logică a catastrofei de la
mijlocul secolului nostru” (vol. I, p. 10).
După cum
aflăm din introducere, este vorba de o lucrare colectivă, în sensul
în care fiecare studiu a suferit modificări ulterioare datorate
controlului şi criticilor provenind de la ceilalţi membri ai
colectivului. Deşi studiile nu poartă semnătura autorului lor
(principal), în introducere se precizează cine a fost acesta
(informaţie pe care o voi folosi şi eu în prezentarea lucrării).
Prin chiar ordonarea materialului, lucrarea pare să-şi fi propus
realizarea unui zoom, de la general la individual, asupra
deportării: dacă studiile cuprinse în primul volum prezintă
deportarea ca eveniment istoric, reconstituind datele suprapersonale ale
acesteia, cel de-al doilea volum se concentrează asupra unor
modalităţi de integrare a acestui eveniment istoric în biografiile
unora dintre participanţi; în sfîrşit, cel de-al treilea volum
cuprinde surse primare care depun mărturie despre condiţiile
deportării, în marea lor majoritate documente personale (scrisori,
jurnale, relatări etc.), lăsînd astfel şi mai mult spaţiu
pentru prezenţele individuale.
Studiile
abordează din perspective diferite aspecte diferite ale deportării
saşilor. Istoricii, sociologii şi literaţii, precum şi
oricine este interesat de acest subiect, vor găsi în unele sau altele
dintre ele un material bogat în informaţii. În cele ce urmează, voi
încerca să prezint cît mai succint posibil studiile cuprinse în
această amplă lucrare, cu precizarea că, foarte probabil,
pregătirea mea de sociolog joacă un rol în conturarea centrelor de
interes. Un istoric ar fi procedat altfel.
Primul volum
(736 pagini), consacrat înregistrării şi reconstituirii datelor
suprapersonale ale deportării, debutează cu o introducere, în care
Georg Weber prezintă structura întregii lucrări şi metodele
multidisciplinare folosite. Un studiu intitulat „Alte deportări spre
vest şi spre est” (realizat de Georg Kneer) plasează deportarea
saşilor în contextul istoric al deceniilor patru şi cinci, cînd au
avut loc masive deplasări forţate de populaţii, fie prin
aducerea de forţa de muncă în cel de-al treilea Reich, fie, ulterior,
prin deportările germanilor.
Din punct de
vedere sociologic, un interes deosebit îl prezintă studiul „Saşii
din Transilvania ca grup etnic” (Armin Nassehi), consacrat
identităţii sociale şi culturale a saşilor. El îşi
propune să evidenţieze rolul jucat de conştiinţa
apartenenţei etnice (ca germani) a saşilor în procesul de
autodefinire, apoi în construirea unei atitudini favorabile faţă de
naţional-socialism şi, în cele din urmă, chiar în desemnarea lor
ca victime ale deportării. Pentru aceasta, înainte de a prezenta procesul
de socializare etnică a saşilor, autorul se opreşte asupra
modificărilor structurale şi funcţionale ale
etnicităţii. El porneşte de la considerentul că identificarea
etnică sau naţională nu reprezintă cîtuşi de
puţin doar o relicvă a societăţilor premoderne (cum se
consideră adesea), ci că, dimpotrivă, ea îndeplineşte o
funcţie importantă tocmai în societăţile moderne, oferind
posibilitatea construirii unei identităţi colective, într-o societate
descentrată, cum este cea modernă, alcătuită prin
juxtapunerea a diferite sisteme funcţionale parţiale. Nassehi
subliniază faptul că „Etnicitatea şi naţiunea, respectiv
naţionalismul nu sînt cîtuşi de puţin relicve premoderne, din
vremuri imemoriale, atavice, ci sînt consecinţe semantice ale
modernizării societăţii” (vol. I, p. 102). În ceea ce
priveşte cazul particular al saşilor, autorul consideră că
în autoidentificarea etnică a acestora — raportarea la Germania — a avut o
importanţă crescîndă începînd de la mijlocul secolului al
XIX-lea. Această orientare către Germania a atins maximum de
intensitate după preluarea puterii de către Hitler, eveniment care „s-a suprapus cu interesele saşilor cel puţin prin aceea că le-a
oferit un focar identitar, care a putut să stabilizeze identitatea de
grup, tot mai ameninţată, şi chiar să o reînnoiască în
sensul unei deşteptări naţionale” (vol. I, p. 115). Or,
remarcă Nassehi: „Tocmai această puternică orientare
către Germania şi către fascismul german le-a fost fatală
saşilor (şi şvabilor)” (vol. I, p. 125). Ea a făcut ca
la sfîrşitul războiului aceştia să fie percepuţi mai
mult ca oricînd ca minoritate germană, ceea ce a determinat
deportarea (tocmai a) lor. Concluzia sociologului german este: „Cine vrea
să vorbească despre deportare, nu are voie să treacă sub
tăcere fascismul (latent sau făţiş) al saşilor şi
şvabilor. Dar: cu aceasta nu formulăm nici o justificare pentru
deportare. Dimpotrivă: încercăm doar să arătăm
fără menajamente în cît de mare măsură, în perioada imediat
după război, logica etnic/naţională a determinat atribuirea
celor întîmplate, acea logică anume care a dus la catastrofa celor
două războaie mondiale, cu punctul culminant în lagărele de
exterminare” (vol. I, p. 125).
Tot în acest
prim volum, trei studii urmăresc, cu metode şi din perspective
diferite, să reconstituie diferite aspecte ale deportărilor. Primul,
consacrat nivelului politico-diplomatic, reconstruieşte, pe baza unor
documente din diferite arhive (unele inedite), geneza politică a
deportărilor germanilor din România, mai exact locul pe care acestea (mai
întîi în fază de proiect) l-au deţinut în confruntarea
politico-diplomatică de forţe ce a marcat perioada de sfîrşit a
războiului. După ce înregistrează poziţiile oficiale
româneşti, sovietice şi ale aliaţilor occidentali faţă
de aceste deportări, autorul (A. Nassehi) conchide: „Consideraţi
ca atare, deportaţii au nimerit între pietrele de moară ale celor
două mari dictaturi ale secolului nostru, ceea ce anulează
singularitatea crimei naţional-socialiste şi nici nu conţine
vreo implicaţie referitoare la vina politică, istorică sau
morală a celor afectaţi. Consecinţa istorică — horrible
dictu — a celor întîmplate constă în aceea că germanii din România
au fost deportaţi exclusiv pe baza originii lor etnice, adică pe baza
acelei caracteristici atribuite a cărei ipostaziere în politica
europeană, de la războaiele napoleoniene încoace, a devenit
forţa motrice decisivă şi care, în acest secol, a condus Europa
şi lumea de două ori spre catastrofă” (vol. I, p. 219).
Alte două
studii, datorate mai ales lui Renate Weber-Schlenther reconstituie evenimentul
deportării, făcînd apel la două perspective diferite: primul
foloseşte informaţia cuantificabilă, cel de-al doilea
valorifică amintirile participanţilor la acest eveniment. Primul
studiu foloseşte metodele statisticii sociale pentru a pune în
evidenţă diferite aspecte caracteristice populaţiei studiate
(saşii deportaţi), ca de exemplu: proporţia pe care o reprezenta
aceasta din totalul populaţiei germane, vîrstă, sex, surse de venit
(în momentul deportării); tot aici sînt reconstituite datele demografice
structurale referitoare la cei internaţi în diferite lagăre de
muncă din URSS, datele statistice referitoare la mortalitate, precum
şi cele privitoare la eliberări. Oarecum complementar, studiul
următor valorifică în spiritul istoriei orale surse primare —
jurnale, scrisori, relatări, interviuri etc. — pentru ca, prin intermediul
lor, să reconstituie diferitele etape ale deportării: recrutarea
forţată, călătoria, viaţa cotidiană în
lagăr, munca şi timpul liber, hrănirea şi foametea,
eliberarea. Desigur recuperarea şi prelucrarea minuţioasă a
acestor informaţii sînt importante pentru toţi istoricii care se ocupă
de acest subiect. După cum se arată la sfîrşitul acestui studiu
(I, p. 576-586), pe plan sociologic, el prezintă însă un interes mai
larg prin aceea că, în continuarea unor preocupări iniţiate de
sociologul american Erving Goffman, permite mai buna cunoaştere a
funcţionării unei organizaţii totale (cum erau şi
lagărele de muncă sovietice) precum şi a modalităţilor
de adaptare a celor aflaţi în interiorul acesteia la reglementările
impuse.
Cel din
urmă studiu al acestui volum (Georg Weber) consemnează „Iniţiativele
în vederea aducerii înapoi a deportaţilor, în context istoric”. Este
reamintit faptul că, imediat după 23 august 1944, germanii din
România erau lipsiţi de orice organizare şi conducere politice
recunoscute. Pentru saşi, acest rol a fost preluat, ceva mai tîrziu, de
Biserica evanghelică, dar abia după ce ea însăşi a trecut
printr-un proces de „purificare”, adică după ce a înlăturat
vechea conducere de orientare naţional-socialistă. În orice caz,
autorul consideră că „recrutarea pentru muncă obligatorie a
avut loc într-o perioadă în care Biserica evanghelică se afla
încă într-o situaţie de interimat” (vol. I, p. 627). După ce
deportările fuseseră deja declanşate (în ciuda cîtorva
iniţiative private menite să le împiedice), Biserica evanghelică
nou organizată recîştigă o poziţie centrală în viaţa
comunităţii săseşti. Ea joacă un rol central în
organizarea vieţii comunitare din Transilvania, profund
dezorganizată de deportări, dar şi în stabilirea de contacte cu
cei deportaţi, în ajutorarea lor, constituind totodată şi un
important factor în revendicarea revenirii acestora.
Cel de-al
doilea volum (626 pagini) cuprinde doar două studii, abordînd
amîndouă deportarea ca eveniment personal. Cel dîntîi, redactat de
sociologul Armin Nassehi, este intitulat „Deportarea ca eveniment biografic.
O cercetare de analiză biografică”. Obiectul acestui amplu studiu
(cca 400 pagini) este în mod explicit nu reconstituirea, pe baza
mărturiilor, a evenimentului petrecut în urmă cu 50 de ani (aşa
cum îşi propune istoria orală), ci analiza modului în care acesta este
integrat în prezent în reflecţii biografice. Accentul este pus astfel nu
pe evenimentul istoric obiectiv şi extrapersonal, ci pe subiectivitatea
căreia îi revine sarcina de a-l integra în biografie. În analiza sa,
Nassehi porneşte de la cele 20 de interviuri cu foşti deportaţi,
realizate în 1990. Dintre acestea, el alege 6 pentru o analiză
intensivă, care îi permite apoi, în urma unei comparaţii contrastive
în funcţie de patru criterii, relevarea unor tipologii referitoare la
integrarea biografică a deportărilor. Unul dintre scopurile
urmărite de autor prin această cercetare, în afară de
rezultatele empirice obţinute, este şi dezvoltarea şi
verificarea unui model metodologic de analiză biografică ce se abate
de la curentul dominant în domeniu. Dacă acesta din urmă este
destinat unui cerc relativ restrîns de specialişti, cercetarea
concretă, cu ample referiri la cele şase interviuri, prezintă
interes pentru toţi cei interesaţi de subiectul deportărilor.
Celălalt
studiu cuprins în acest volum, intitulat „Despre victime şi
făptaşi. Scrieri autobiografice despre deportare”, este datorat
germanistului Oliver Still şi cuprinde o analiză a unor texte
autobiografice (literare sau nu) referitoare la acest subiect. Este vorba mai
întîi de prezentarea a trei texte neliterare (un jurnal din chiar perioada
deportării şi două relatări mai tîrzii). Analiza acestora
îl determină pe autor să observe că, în aceste cazuri,
deportarea, deşi a reprezentat indiscutabil o fractură în viaţa
autorilor, nu a constituit prilejul unor semnificative modificări de
concepţie; dimpotrivă, ea a consolidat viziunea despre sine şi
lume aşa cum fusese formată încă înainte de 1944. În aceste trei
cazuri, observă Sill „deportarea silită pe care au îndurat-o
funcţionează pe de-o parte drept confirmare a imaginii
duşmanului internalizate în anii războiului, iar pe de altă
parte imunizează împotriva oricărei forme de contestare
autocritică” (vol. II, p. 499-500). Cu acelaşi spirit critic
studiul analizează şi cîteva povestiri (aparţinînd sferei
literare) cu caracter autobiografic, referitoare tot la perioada
deportării.
În
sfîrşit, cel de-al treilea volum (1076 pagini) cuprinde diferite surse
primare referitoare la deportarea saşilor în URSS. Este vorba, pe de-o
parte, de documente oficiale, păstrate în diferite arhive (care
interesează, desigur, pe istoricii acestei perioade) şi, pe de
altă parte, de documente personale (scrisori, jurnale, relatări
etc.), redactate de cei deportaţi. Ele reprezintă o zguduitoare
mărturie despre viaţa cotidiană în perioada deportării,
despre foamea, frigul şi umilinţele îndurate, dar şi despre
eforturile de a construi, într-un mediu străin şi nu o dată
duşmănos, mici spaţii sau momente de „normalitate”, de exemplu
prin organizarea de sărbătoriri (de Crăciun, Paşte etc.)
sau marcarea unor aniversări familiale.
În încheiere,
trebuie încă o dată subliniat faptul că studiile cuprinse în
cele trei volume contribuie nu numai la mai buna cunoaştere a unui
eveniment istoric anume, respectiv a deportării saşilor (alături
de ceilalţi germani din România), ci şi (mai ales) la punerea în
evidenţă a „fatalei logici a etnizării”, de pe urma căreia
au avut de suferit, pe rînd sau deodată, atîtea etnii în secolul nostru,
logică pentru care cazul saşilor reprezintă doar un exemplu.
Nadia Badrus