Feţele Europei

Minorităţi în Elveţia

Jonathan Steinberg

Numele statului: Schweizerische Eidgenossenschaft, Confédération Suisse, Confederazione Svizzera

Statutul constituţional: confederaţie democratică formată din cantoane cu largi prerogative de autoguvernare

Organizaţii internaţionale din care face parte: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Consiliul Europei, CSCE

Alianţe politice/militare: neutră

Populaţia: 6.723.000 (1983)

Compoziţia populaţiei: vorbitori ai limbii germane (65%), vorbitori ai limbii franceze (18%), vorbitori ai limbii italiene (10%), vorbitori ai limbii romanşe 1% din populaţie, în plus imigranţii/muncitorii străini formează 15, 47% din populaţie

Limbi: germana, franceza, italiana, romanşa

Religii: catolică, protestantă

Atunci cînd a cerut de la Ambasada Elveţiană de la Londra textul legii sau al legilor care stipulează drepturile minorităţilor, autorul a primit de la prietenul său care lucra acolo, un diplomat, un răspuns în doi peri: „Noi nu avem nevoie de o protecţie a minorităţilor; în Elveţia sîntem cu toţii membrii unor grupuri minoritare”. Această remarcă este una obişnuită în Elveţia şi este cît se poate de adevărată.

O naţiune de minorităţi

În Elveţia nu există nici o majoritate – nici un echivalent al albilor vorbitori de limbă engleză şi protestanţi din Marea Britanie sau din SUA. Este adevărat că germanii elveţieni formează două treimi din totalul cetăţenilor elveţieni, dar limba pe care o vorbesc, Schwyzerdutsch, îi transformă într-o minoritate în cadrul lumii germane şi le creează multe dintre atitudinile susceptibile a fi întîlnite printre galezi sau catalani. Germanii elveţieni se împart în protestanţi şi catolici, munteni şi locuitori ai cîmpiei, urbani şi rurali, în locuitori ai cantoanelor mari şi locuitori ai cantoanelor mici, în radicali şi conservatori, astfel încît chiar şi în cadrul majorităţii germane mulţi elveţieni se simt „membrii unui grup minoritar”.

Ca stat, Elveţia aparţine unei infime minorităţi de state. Este unul dintre foarte puţinele state ale lumii devotate neutralităţii şi este unic prin atitudinea sa faţă de organizaţiile internaţionale. În cadrul unui referendum organizat în 1986 alegătorii elveţieni au refuzat, după cum au mai făcut-o şi înainte în alte două ocazii, decizia guvernului de a intra în Organizaţia Naţiunilor Unite. În 1991 guvernul elveţian, deşi a fost de acord să respecte sancţiunile împotriva Irakului, a refuzat să permită avioanelor aliate zburînd spre Golf să survoleze spaţiul aerian elveţian. Alte state europene neutre, Austria, Suedia şi Finlanda, nu au împins neutralitatea atît de departe.

Elveţia este de asemenea în minoritate prin ataşamentul ei extrem faţă de procesul democratic. Toate legile, atît cele de la nivel federal cît şi cele de la nivel cantonai pot fi schimbate fie prin referendum, fie prin iniţiativă, adică prin anumite proceduri formale în care cetăţenii ţin locul legiuitorilor. Probleme cum ar fi cea a introducerii taxei pe valoarea adăugată, limitarea numărului de muncitori străini, adoptarea orei de vară, reţelele de drumuri de acces pentru excursionişti, revizuirea legii asupra energiei atomice, legalizarea şi introducerea avortului şi protecţia consumatorului sînt supuse aproape automat aprobării „suveranului”, numele de alint al „poporului” în limbajul politic elveţian. Ataşamentul faţă de democraţie se întinde pînă la stabilirea programei şcolare, la limba de predare şi la probleme cum ar fi cea a reţelelor locale de canalizare¹.

Elveţia poate fi considerată cea mai bogată ţară din lume (depinde de criteriile luate în calcul), şi este într-adevăr astfel în termenii nivelului de viaţă a majorităţii populaţiei, mai curînd decît prin cel al unei mici elite. Ea are mai multe bănci decît dentişti. Aproape că nu are şomaj (în prima jumătate a anului 1990 rata şomajului era mai mică de 0,5%) şi nici greve. (În întreg deceniul ’80 nu au avut loc decît 24 de greve; în 1987 nu a avut loc nici o grevă, în 1988 patru, în 1989 două). Toţi cetăţenii ei sînt înarmaţi, iar toţi bărbaţii fac armata mai întîi în serviciul activ, iar apoi în rezervă pînă la vîrsta de 50 de ani. După cum observa Machiavelli în secolul al XVI-lea, „elveţienii cei mai înarmaţi şi cei mai liberi”. O armată de aproximativ 750.000 de oameni poate fi mobilizată în caz de ostilităţi în numai cîteva zile. Doar Israelul mai are o populaţie într-atît de militarizată, dar şi el foloseşte procedurile elveţiene de mobilizare.

Toate aceste particularităţi i-au făcut pe elveţieni să considere că la nivel colectiv ei formează un fel minoritate între naţiuni, Sonderfall Schweiz, „cazul special elveţian”. Ei se înţeleg ca fiind un mic popor fortificat, înconjurat de o lume periculoasă şi ostilă şi ameninţat permanent de puterile şi de modelele străine. Ţara are peisaje superbe, dar puţine resurse naturale. Un război în Golf sau o catastrofă precum cea de la Cernobîl poate avea consecinţe catastrofale asupra industriei turistice – estimată a fi a treia industrie a ţării, după industria constructoare de maşini şi cea a textilelor, dar înaintea orologeriei.

Japonezii au ameninţat să ruineze această industrie cu ceasurile electronice ieftine; alte state ar putea să stabilească bariere comerciale pe care o ţară cu un comerţ atît de mic nu le poate ocoli; fluctuaţiile valutare nebuneşti cauzate de politicile economice, considerate de elveţieni ca iresponsabile, ale marilor state împing francul elveţian în afara competiţiei. (În 1970 o liră sterlină valora 10 franci elveţieni, iar în 1991 mai puţin de 2,5 franci; dolarul valora 4 franci elveţieni, astăzi mai puţin de 1,5 franci. ) Neavînd defecte, datorită calităţilor lor, produsele elveţiene au devenit din ce în ce mai scumpe pentru străini.

Există în Elveţia o mentalitate de asediu, care presupune încrederea şi succesul. Elveţienii consideră, nu întotdeuna conştient, că bunăstarea lor, modul lor de viaţă, independenţa şi neutralitatea lor sînt permanent ameninţate. Ca şi la evrei şi la alte minorităţi, dedesubtul nivelului conştient există şi la elveţieni sentimentul precarităţii, căruia aceştia îi răspund prin muncă intensă. Nicăieri în Europa etica muncii nu este atît de adînc înrădăcinată, atît de răspîndită şi de puternică.

La începutul anilor ’80 Grenchen, centrul tradiţional al industriei elveţiene de ceasuri, semăna cu un oraş-fantomă. Astăzi, „Swatch” s-a transformat din nou într-un Eldorado. La fel ca şi în 1870 şi 1880, cînd Elveţia a luptat împotriva ceasurilor americane Waltham, produse în masă, şi în anii ’80, prin muncă asiduă, flexibilitate, neînduplecare (conduceri întregi au fost silite să iasă la pensie) şi ingeniozitate, Elveţia i-a bătut pe japonezi cu propriile lor arme, fiind singura ţară occidentală care a reuşit acest lucru.

La prima vedere s-ar părea nici unul dintre aceste lucruri nu au de ce să fie discutate într-un raport dedicat minorităţilor, dar fundalul colectiv explică în parte răspunsul caracteristic dat de diplomat. Dacă o întreagă ţară se simte a fi o minoritate în lume, cu siguranţă că nu trebuie să îşi facă griji în legătură cu drepturile minorităţilor care trăiesc pe teritoriul ei. După părerea autorului, elveţienii se mint singuri, şi fac acest lucru într-un mod destul de periculos.

Alexis de Tocqueville a fost cel care, în cartea sa Democraţia în America, scrisă în jurul anului 1830, a observat primul cît de intolerantă poate să fie o democraţie pură. În oraşele din Noua Anglie, a observat el, exista un fel de „tiranie a majorităţii” care reprima gîndurile şi faptele nepopulare sau excentrice. Nathaniel Hawthorne a făcut, în romanele sale The Scarlet Letter şi The Blithdale Romance, variaţiuni pe această temă, în special în cel de al doilea, mai puţin cunoscut, în care o comunitate utopică încearcă să creeze o societate perfectă şi sfîrşeşte punînd la punct o tiranie de un fel aparte. Elveţia are şi ea aceleaşi vicii democratice. Comunităţile elveţiene nu sînt tolerante şi nici nu se amuză uşor. Ele nu au încredere în spirit şi nici în frivolitate. Elveţienii doresc ca liderii lor să le semene cît mai mult cu putinţă. Ei nu au încredere în opiniile contrare şi au rezistat mai mult timp şi cu mai mare încrîncenare decît oricare altă societate civilizată acceptării refuzului de a presta serviciul militar din motive de conştiinţă. Articolul 18 din Constituţia elveţiană statuează că „fiecare elveţian are obligaţia de a presta serviciul militar”. În iunie 1991, pentru întîia oară, alegătorii au aprobat un mic amendament la constituţie prin care a fost „legalizat” refuzul pe motive de conştiinţă. Nici măcar apartenenţa la un grup religios pacifist nu îi scuteşte pe bărbaţi de serviciul militar dar, în anumite circumstanţe, aceste persoane pot servi în ramuri unde nu se poartă arme, cum ar fi corpul medical. Voinţa democratică nu tolerează scutirea de armată.

Elveţienii nu sînt cu toţii atît de entuziasmaţi de varietatea izbitoare care îl întîmpină pe observatorul străin. Catolicii şi protestanţii au purtat un război civil în 1847 care, deşi Bismarck l-a caracterizat dispreţuitor drept „o furtună într- un pahar cu apă”, a lăsat moştenire comunităţilor un sentiment de amărăciune. Un istoric aparţinînd comunităţii catolice a scris despre „mentalitatea de ghetto” a catolicilor elveţieni². Chiar şi printre elveţienii catolici duşmănia politică este adînc înrădăcinată. Rivalitatea politică a erupt frecvent în violenţe în secolul al XIX-lea şi de cîteva ori şi în secolul XX. Poliţia elveţiană nu a fost cu nimic mai tolerantă faţă de manifestaţiile mişcării hippy şi de cele ale contestatarilor din anii ’70 decît forţele de poliţie germane şi franceze devenite faimoase cu acest prilej.

Structurile politice

Structurile politice elveţiene se împacă mai uşor cu separatismul decît cu atitudinile dizidente deoarece politica elveţiană se fărîmiţează cu uşurinţă în unităţi de dimensiuni reduse care se pot divide la rîndul lor. Multe cantoane elveţiene au în interiorul lor enclave aparţinînd altor cantoane sau, ca în cazul cantonului Schaffhausen, aparţinînd Germaniei. De-a lungul ţărmurilor lacului Lugano, se află comunitatea italiană Campione d’Italia, înconjurată complet de cantonul elveţian Ticino. Elveţienii nu sînt deranjaţi de faptul că entităţile politice au, ca să spunem aşa, găuri. Ei trăiesc confortabil în compania unor hărţi care arată ca nişte pături mîncate de molii.

Acest proces a fost ilustrat de cazul Jurasienilor, un grup minoritar care avea un comportament de parcă ar fi fost o minoritate naţională oprimată, asemănător cu cel al altor mişcări separatiste din Europa. În cursul luptei pentru „Jura Liberă” din anii ’60 şi ’70, separatiştii jurasieni – locuitorii romano-catolici de limbă franceză ai districtului din nord-vestul cantonului Berna – au utilizat tehnicile mişcărilor de eliberare de pretutindeni. Însemne cu „Jura Liberă” au acoperit zidurile clădirilor de utilitate publică din Porrentruy şi Delémont; bombele artizanale explodau pentru a întări acest sentiment.

De vreme ce unităţile politice teritoriale trebuiau să fie în primul rînd democratice şi de abia după aceea compacte, nu a existat în principiu nici o dificultate de a împărţi cantonul Berna pentru a permite astfel Jurasienilor să îşi formeze propriul lor canton. Era de la sine înţeles că satele locuite de protestanţi francezi risipite printre cele catolice rămîneau în cantonul Berna, iar în cazul lui Moutier, împărţirea s-a făcut stradă cu stradă.

Dificultatea nu a fost una de principiu, ci ţinea de factorul uman. Alegătorii din Berna au suportat un deceniu şi mai bine violenţa pînă ce au fost de acord să separe districtele rebele de corpul politic. Noul canton Jura a fost admis în Federaţia Elveţiană la 1 ianuarie 1979. Unităţile democratice, divizibile, au făcut posibil ca minorităţile de un anumit fel să se acomodeze cadrului mai larg.

Federalismul a fost şi el de ajutor. În Elveţia, cele 3000 de localităţi cheltuiesc la fel de mult ca şi guvernul federal. Fiecare dintre cele 26 de cantoane are puteri considerabile asupra vieţii propriilor lor cetăţeni. Cantoanele catolice se comportă diferit de cele protestante, dar toate s-au obişnuit cu existenţa unor minorităţi culturale în interiorul hotarelor lor. Cantoane precum Fribourg, Valais sau Graubünden au învăţat să accepte suveranitatea culturală a comunităţilor pînă la nivelul satelor. Frontierele lingvistice întretaie frontierele politice şi numai florile din pervaz pot spune cuiva că a trecut, să spunem, din Fribourgul german în cel francez.

Diviziunea lingvistică

Limba pune propriile ei probleme legate de minorităţi. Elveţia recunoaşte patru limbi oficiale: germana, franceza, italiana şi romanşa. Prin lege, documentele de stat, inscripţiile de pe monumentele naţionale, regulamentele şi instrucţiunile federale, mersul trenurilor, iar prin tradiţie o seric de etichete, anunţuri, ziare şi reclame apar în primele trei limbi. Anunţurile din avioane şi din gări sînt făcute în limba pe care este cel mai probabil să o vorbească majoritatea pasagerilor. În parlament, deputaţii de limbă italiană au dreptul să vorbească în această limbă şi fac acest lucru în cazul şedinţelor solemne în plen. Dacă vor să fie înţeleşi, şi întotdeauna la nivelul comisiilor, ei vorbesc în germană sau franceză.

Elveţienii de limbă germană se împart în vorbitori a trei variante lingvistice distincte şi a nenumărate dialecte locale. Germana elveţiană, atunci cînd este vorbită în cele mai retrase localităţi. îi zăpăceşte chiar şi pe elveţienii de limbă germană, iar „hăţişul” lingvistic reprezentat de dialect îi ţine la distanţă pe străini.

Elveţienii de limbă franceză şi italiană, indiferent de orice alte deosebiri între ei, împărtăşesc sentimentul comun că aparţin unor comunităţi aflate în minoritate. Preponderenţa Elveţiei de limbă germană nu se manifestă doar în simpla greutate a numărului. Elveţia germană este cea căreia îi aparţin băncile, marile companii şi marii investitori. Elveţienii francezi şi italieni nu suportă hegemonia oamenilor de afaceri aparţinînd comunităţii germanilor elveţieni, resentiment care se face simţit cu toată politeţea care marchează relaţiile interlingvistice.

Elveţienii francezi învaţă rareori germana elveţiană, preferind să facă un efort în plus pentru a învăţa germana literară, pe care elveţienii germani o numesc „germana înaltă” sau „germana scrisă”, astfel încît contactele personale care depăşesc frontierele lingvistice se desfăşoară de obicei în franceză. Elveţienilor germani le place să înveţe această limbă, fapt care nu are cum să îi supere pe elveţienii francezi³. Elveţienii de limbă franceză privesc spre Paris ca spre capitala lor culturală şi tind să considere dialectul drept „patois”, un semn de provincialism şi înapoiere. Nimeni, cu excepţia elveţienilor germani, nu se oboseşte să înveţe italiana, iar nemulţumirea elveţienilor de limbă italiană faţă de dominaţia elveţienilor germani este resimţită la fel de puternic ca şi în cazul elveţienilor de limbă franceză.

Cei care vorbesc romanşa constituie minoritatea lingvistică cea mai izolată şi mai ameninţată. Dacă aproximativ 10% din populaţia rezidentă în Elveţia vorbeşte italiana, iar aproape 20% vorbeşte franceza, mai puţin de 1% vorbeşte încă vechea romanşă vernaculară din munţii cantonului Grisons.

În conformitate cu cel mai recent recensămînt lingvistic, au mai rămas mai puţin de 50.000 de vorbitori ai romanşei. Toate comunităţile romanşe se află în cantonul Graubünden (Grisons în franceză, Grigioni în italiană şi Grischun în romanşă). În cursul ultimului secol peste 40 de foste comunităţi romanşe s-au transformat în comunităţi de limbă germană, iar proporţia locuitorilor cantonului care vorbesc de obicei în romanşă a scăzut de la o jumătate la un sfert.

Realităţile economice, şi nu persecutarea minorităţii, sînt cele care trebuie să dea seama de dispariţia romanşilor. Ca toate economiile de la periferia Europei, economiile din văile montane ale cantonului Graubünden nu pot concura cu economiile de şes. Fie vorbitorii romanşei vor coborî pentru a munci la şes şi astfel comunitatea romanşă se va dispersa la poalele Alpilor, fie întreprinderile, stimulate de guverne bine intenţionale, îşi vor găsi drumul spre văile montane. Pîrtiile de schi, hotelurile, şi magazinele pentru turişti îşi vor aduce cu ele muncitorii de limbă germană. Şi într-un caz şi în celălalt, romanşa va decade.

Italiana este o limbă minoritară în Elveţia, dar ea este limba majoritară dincolo de graniţă. Posturile de radio şi televiziune, ziarele, publiciştii, autorii şi editorii menţin italiana într-o vitalitate fremătătoare. Filmele italiene şi de televiziune inundă cantonul Ticino şi comunităţile italiene din Graubünden. Nici un sprijin din exterior nu ajunge pînă la romanşi. Romanşii înşişi reuşesc să nu fie de acord asupra problemelor culturale şi împart limba în trei variante scrise principale şi şapte variante orale principale, diviziuni atît de acut resimţite încît ani de zile nici un romanş nu a apărut pe vreo bancnotă elveţiană şi aceasta nu din cauză că ar fi fost neglijaţi de autorităţi, ci pentru că nu au reuşit să cadă de acord cum se scrie corect „zece franci elveţieni”.

Măsurile pentru apărarea minorităţii romanşe

Acesta este singurul domeniu în care Elveţia recunoaşte oficial că o minoritate are nevoie de o protecţie specială. În iunie 1983, Parlamentul Federal a adoptat „Legea privind contribuţiile pentru cantoanele Graubünden şi Ticino pentru promovarea limbilor şi culturilor lor”. Articolul întîi stipulează explicit că aceste contribuţii trebuie folosite pentru încurajarea limbii şi culturii reto- romanşe şi pentru promovarea culturii italiene, atît în văile cantonului Graubünden locuite de italieni, cît şi în cantonul Ticino. Lia Rumanscha, reprezentantul oficial al minorităţii romanşe, a fost însărcinată cu administrarea fondurilor şi cu obligaţia de a raporta asupra folosirii lor de la nivel cantonai pînă la cel al Departamentului Federal pentru Afacerile Interne.

Există acum o catedră de literatură romanşă la Universitatea din Zürich, iar primul ei titular, strălucitul Iso Camartin, face tot ce se poate face pentru a-i determina pe concetăţenii lui elveţieni să ia cunoştinţă de starea minorităţii lingvistice din pragul casei lor. După cum spunea unui grup de scriitori din Ţara Galilor într-o conferinţă ţinută cu cîţiva ani în urmă: „există un fel de toleranţă culturală care revelează o afinitate ascunsă pentru dispreţ”. Problema este, după cum notează pătrunzător profesorul Camartin, că literatura romanşă nu are decît trecut, nu şi viitor. Vocabularul romanşei reflectă experienţele vorbitorilor ei, istoria lor de ţărani săraci din văile montane de pe cursul superior al Rinului. Limba face prin chiar natura ei o impresie de provincialism, iar dacă limba nu o face, atunci o vor face curînd cititorii.

„Noile minorităţi”

Dacă oficial Elveţia îşi recunoaşte şi îşi protejează fragilele minorităţi lingvistice, ea nu oferă sau oferă doar puţină protecţie sutelor de mii de muncitori străini de pe teritoriul ei. Fremdarbeiter sau muncitorii străini sînt de trei feluri: grupul cel mai mare, muncitorii stabiliţi în Elveţia care au muncit şi au trăit în această ţară destul de mult timp pentru a avea reşedinţa permanentă aici (înjur de 475.000), şi alte două grupuri, cei care trec zilnic graniţa în Elveţia, dar care locuiesc în Germania, Franţa sau Italia şi cei care trec graniţa pe baza unor permise de muncă sezoniere sau anuale. În aprilie 1990 cele două categorii se ridicau la 268.904 persoane cu permise anuale sau sezoniere şi 169.139 care treceau zilnic frontiera pentru a munci în Elveţia. Ca rezultat, Elveţia nu are şomeri deoarece exportă şomajul prin simpla reducere a numărului de permise de muncă anuale sau sezoniere pe care le acordă.

Numărul este mare – şi devine şi mai mare dacă luăm în calcul şi familiile muncitorilor străini. În 1993 populaţia Elveţiei era de 6.723.000 de persoane din care 1.040.325 sau 15,4% erau străini. Dintre acestea aproape o treime erau italieni. Această uriaşă populaţie străină constituie o clasă inferioară a cărei evoluţie promite să devină cea mai mare problemă a următoarei generaţii.

Să luăm, de exemplu, cazul Giovannei M., născută în Schaffhausen din părinţi italieni care lucrează în Elveţia. Giovanna a crescut învăţînd italiana şi germana elveţiană pe care le vorbeşte fără accent. Ea a urmat şcolile elveţiene şi a urmat cursuri elveţiene de calificare, dar nu are nici unul dintre drepturile specifice cetăţenilor elveţieni. Pentru că nici unul dintre părinţii ei nu are cetăţenia elveţiană, nici ea nu o poate cere. Într-adevăr, pînă de curînd, nici chiar o mamă elveţiană nu putea trece noului ei născut cetăţenia elveţiană, şi chiar şi acum, dacă soţul ei nu este elveţian, poate face acest lucru numai în cazul în care copilul s-a născut în Elveţia.

Cetăţenia elveţiană este legată de calitatea de membru al unei comunităţi locale. Fiecare elveţian, indiferent dacă trăieşte sau nu acolo, îşi defineşte identitatea prin apartenenţa la un anumit loc, în ale cărui registre de stare civilă este trecut numele său. Generaţiile pot trece. Persoana în cauză poate să nu-şi fi văzut niciodată „căminul”, dar pe paşaportul lui, la rubrica Heimatort, este trecută localitatea căreia îi aparţine. Pare romantic, dacă nu luăm în considerare cazurile de felul celui al Giovannei M.

Deoarece comunităţile elveţiene poartă responsabilitatea finală pentru bunăstarea şi ajutorarea „cetăţenilor” lor, adică a celor înregistraţi, ele nu au nici un interes să-i adauge la această listă pe străini, cu atît mai puţin pe copiii imigranţilor italieni aparţinînd claselor sărace din sud. Unele comunităţi şi cantoane cer mari sume de bani pentru privilegiul înregistrării. De curînd într- un sat din Elveţia cetăţenii au încercat să îi împiedice pe copiii unei familii „străine” antipatizate să ceară cetăţenia prin ridicarea arbitrară a taxei de înregistrare la echivalentul a 2000 de lire sterline pentru fiecare persoană. Cum acelaşi sat a acordat unui doctor local cetăţenia pentru doar o fracţiune din această sumă, guvernul cantonului a intervenit. Cazul se află acum în atenţia tribunalului federal.

Este o crudă anomalie aceea care permite ca, de exemplu, milionarii bolivieni care se refugiază în Elveţia să îşi poată cumpăra cetăţenia imediat ce tălpile pantofilor lor ating asfaltul acestei ţări în timp ce Giovanna M., născută şi crescută elveţiană, trebuie să se mulţumească să rămînă o non-persoană în comunitatea elveţiană. Dar va continua ea, şi ceilalţi ca ea să accepte în continuare status quo-ul? Valurile de emigranţi au intrat în Elveţia în anii ’50 şi 60. În jurul lui 1970 a devenit clar că imigranţii doreau să rămînă în Elveţia. Copiii născuţi din acea generaţie au devenit majori. Mulţi sînt mîhniţi de faptul că pot trăi şi munci în Elveţia, dar nu pot vota în această ţară. Odată şi odată această amărăciune ar putea să explodeze. Autorul acestui raport i-a întrebat de multe ori pe prietenii lui elveţieni dacă nu îi sperie această perspectivă, dar nu a găsit decît cîţiva cu adevărat îngrijoraţi din această cauză.

De curînd, problema imigranţilor în căutare de azil politic a pus la grea încercare răbdarea comunităţilor elveţiene şi a dus la sporadice răbufniri de violenţă. Nu ajută faptul că aceştia aveau, ca în cazul tamililor, pielea cafenie. Puşi în faţa acestor noi minorităţi, elveţienii încearcă să le expulzeze, împreună cu problemele cărora le-ar putea da naştere.

Cîteva concluzii

Această scurtă cercetare sugerează că elveţienii au şi ei parte de problemele generale care copleşesc omenirea, dar că în Elveţia, ca întotdeauna, acestea iau forme particulare. Elveţia poate să nu aibă o legislaţie care să ateste existenţa principalelor ei minorităţi, dar aceasta nu o împiedică să le aibă. De asemenea, ea oferă acelor minorităţi care pot fi definite prin rezidenţă structura sa stranie de democraţie de stup.

Democraţia elveţiană comunitară poate oferi structura care să rezolve problemele legate de minorităţi din alte părţi ale Europei, dar pentru ca acestea să poată fi împrumutate cu succes, diferitele comunităţi trebuie să accepte lecţia pe care elveţienii par să o fi învăţat foarte bine: lăsaţi fiecare sat şi fiecare comunitate să fie atît de suverană pe cît este posibil asupra cît mai multor activităţi publice cu putinţă. Menţineţi responsabilitatea cît mai aproape de bază. Uneori cetăţenii se vor comporta urît (ca în cazul taxelor pentru cetăţenie), dar pe ansamblu greşelile comunităţii vor cauza mult mai puţine pagube decît cele ale unui guvern central.

În final, daţi fiecărei comunităţi dreptul de a-şi apăra identitatea culturală. Cetăţenii s-ar putea să îşi urască vecinii, dar vor fi mult mai puţin tentaţi să folosească armele împotriva lor. Aceste principii au făcut ca în Elveţia protejarea minorităţilor să fie mult mai uşoară şi mai paşnică. □

Traducere de Silviu-Ioan Balla

Note

1) Autorul îşi aminteşte o seară agreabilă petrecută în preajma unor mari halbe cu bere împreună cu un om care se bucura de titlul romantic de Brunnenmeister, maestru al fîntînilor, al unui mic sat din centrul Elveţiei. El a explicat că a fost numit de curînd în acest înalt post şi că echiparea sa şi a firmei sale l-a costat mii de franci elveţieni. Slujba implica întreţinerea canalelor şi a surselor de apă. Cînd autorul l-a întrebat dacă a obţinut postul prin concurs, fîntînarul l-a privit condescendent. „Dar sînt liberal. Avem o majoritate de două treimi în consiliul local.” L-am întrebat dacă aceasta însemna că în cazul în care la viitoarele alegeri conservatorii ar fi cîştigat majoritatea voturilor, ar fi trebuit să părăsească postul, cu toate miile de franci pe care i-a investit. „Desigur”, mi-a răspuns, de această dată cam încurcat.

2)  Soţia autorului, care face parte dintr-o numeroasă şi energică familie din centrul Elveţiei, nu a întîlnit niciodată un protestant pînă cînd autorul nu i-a prezentat unul – şi aceasta în ciuda faptului că în satul în care trăiau membrii mai în vîrstă ai familiei exista o minoritate protestantă importantă. În mod similar, autorul cunoaşte un sat din cantonul Lucerna unde acordarea de locuinţe are scopul de a-i răsplăti pe membrii partidului învingător în alegeri şi de a-i pedepsi într-o manieră vrednică de Belfast pe cei care i se opun şi îşi aduce aminte de o seară în care un membru al Partidului Conservator care explica politica acestuia a început să vorbească în şoaptă deoarece în local intraseră oameni aparţinînd „celeilalte părţi”.

3)  Autorul a întîlnit un distins ziarist elveţian de limbă franceză care vorbea engleza fără accent, dar nu ştia nici un cuvînt în limba germană, literară sau elveţiană.

(Minorities and Autonomy in Western Europe, A Minority Rights Group Report, London, 1991)