Recomandările de la Oslo

cu privire la drepturile lingvistice

ale minorităţilor naţionale

Foundation on Inter-Ethnic Relations — o organizaţie neguvernamentală fondată în 1993 pentru a veni în sprijinul Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale — a facilitat o serie de consultări ale experţilor, dintre care două au avut loc la Oslo, iar una la Haga. Au făcut parte din această echipă experţi în discipline diverse precum drept internaţional, lingvistică, politologie, şi specialişti totodată în problemele şi necesităţile minorităţilor. Prezentul document, a cărui elaborare s-a finalizat în februarie 1998, este rezultatul colaborării lor.

Numele

1. Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul să-şi folosească numele în limba proprie în conformitate cu propriile tradiţii şi propriul sistem lingvistic. Numele trebuie recunoscut în mod oficial şi folosit de către autorităţile publice ca atare.

2. În acelaşi fel, entităţile private, cum ar fi asociaţiile culturale şi de afaceri fondate de către persoane aparţinînd minorităţilor naţionale, se vor bucura de acelaşi drept privind denumirea.

3. În zonele locuite de număr semnificativ de persoane aparţinînd minorităţilor naţionale şi unde acestea o vor solicita, autorităţile publice vor lua măsuri pentru a inscripţiona, şi în limba minorităţilor naţionale, denumirile locale, numele străzilor şi alte indicaţii topografice destinate publicului.

Religia

4. Fiecare persoană are dreptul de a-şi alege limba în care îşi practică, invididual sau în comunitate cu alţii, propria religie.

5. Pentru ceremoniile sau actele religioase care se referă la statutul civil sau care au efect legal în interiorul statului respectiv, statul poate solicita ca certificatele şi documentele privind acest statut să fie întocmite şi în limba/limbile oficiale ale statului. Statul poate cere ca registrele privind statutul civil să fie întocmite şi în limba/limbile oficiale ale statului de către autorităţile religioase.

Viaţa comunitară şi organizaţiile neguvernamentale

6. Orice persoană, inclusiv cele aparţinînd minorităţilor naţionale, are dreptul de a-şi fonda şi conduce propria organizaţie neguvernamentală, asociaţie sau instituţie. Aceste entităţi pot folosi limba(-ile) pe care o (le) aleg.

7. În cazul în care statul sprijină activ, între altele, activităţi din sfera socială, culturală şi sportivă, o proporţie echitabilă trebuie să revină activităţilor similare desfăşurate de către persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale. Sprijinul financiar al statului trebuie acordat fără discriminare activităţilor din domeniile respective desfăşurate în limba (-ile) minorităţilor naţionale.

Mass-media

8. Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul de a-şi crea şi menţine mass-media în limba maternă. Reglementările privitoare la mass-media audiovizuală trebuie bazate pe criterii obiective şi nediscriminatorii şi ele nu vor fi folosite pentru restrîngerea drepturilor minorităţilor.

9. Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale trebuie să aibă acces la timp de emisie în limba maternă în mass-media finanţată de stat. Cantitatea şi calitatea timpului de emisie acordat unei minorităţi la nivel naţional, regional sau local, trebuie să fie proporţională cu mărimea numerică şi densitatea teritorială a minorităţii naţionale şi adecvată situaţiei şi necesităţilor sale.

10. Trebuie garantat caracterul independent al programelor mass-mediei publice şi private în limba(-ile) minorităţilor naţionale. Colegiul editorial care supervizează conţinutul şi orientarea programelor trebuie să fie independent, iar în structura sa trebuie incluse persoane aparţinînd minorităţilor naţionale şi cu o atitudine independentă.

11. Accesul la mass-media străină nu poate fi restrîns în mod nejustificat. Acest acces nu poate  justifica reducerea timpului de emisie alocat minorităţilor în mass-media finanţată din fonduri publice în interiorul statului în care trăiesc aceste minorităţi.

Viaţa economică

12. Fiecare persoană, inclusiv cele aparţinînd minorităţilor naţionale, are dreptul de a-şi conduce întreprinderea privată în limba/limbile pe care o (le) alege. Statul poate solicita şi folosirea limbii sau limbilor oficiale numai în cazul în care poate fi demonstrat un interes public legitim, cum ar fi interesul privind protecţia angajaţilor şi a consumatorilor, ori în cazul tranzacţiilor dintre întreprindere şi autorităţile guvernamentale.

Autorităţile administrative şi serviciile publice

13. În regiunile şi localităţile unde persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sînt într-un număr semnificativ şi unde s-a solicitat aceasta, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul să primească de la instituţiile publice regionale şi/sau locale, documente şi certificate atît în limba sau limbile oficiale a(le) statului, cît şi în limba minorităţii naţionale respective. În mod asemănător, instituţiile publice regionale şi/sau locale vor trebui să întocmească registrele civile şi în limbile minorităţii naţionale respective.

14. Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale vor trebui să aibă posibilităţi corespunzătoare de a-şi folosi limba maternă în comunicarea cu autorităţile administrative, în special în regiunile şi localităţile unde şi-au exprimat această dorinţă şi unde sînt prezente într-un număr semnificativ. În acelaşi chip, autorităţile administrative vor asigura, acolo unde este posibil, accesul la serviciile publice şi în limba minorităţii. În acest scop, vor trebui să angajeze personal şi/sau conceapă politici şi programe de instruire adecvate.

15. În regiunile şi localităţile unde persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale se găsesc într-un număr semnificativ, statul va lua măsuri pentru a asigura faptul ca persoanele alese în organismele guvernamentale regionale şi locale să poată folosi şi limba minorităţilor naţionale în lucrările acestor organisme.

Instituţiile naţionale independente

16. Statul pe teritoriul căruia trăiesc persoane aparţinînd minorităţilor naţionale se va asigura ca, pentru cazurile în care aceste persoane consideră că li s-au încălcat drepturile lingvistice, ele să aibă, pe lîngă căile legale corespunzătoare, acces la instituţiile naţionale independente, cum ar fi instituţia avocatului poporului sau comisiile de drepturile omului.

Justiţia

17. Toate persoanele, inclusiv cele aparţinînd unei minorităţi naţionale, au dreptul să fie informate în mod prompt, într-o limbă pe care o înţeleg, asupra motivului pentru care au fost arestate şi/sau deţinute, precum şi asupra naturii şi cauzei oricărei acuzaţii formulate împotriva lor, şi au totodată dreptul să se apere în această limbă, dacă este necesar, cu asistenţa gratuită a unui interpret înaintea, în timpul procesului şi la apel.

18. În regiunile şi localităţile în care persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale sînt prezente într-un număr considerabil şi unde a fost exprimată această dorinţă, persoanele aparţinînd acestor minorităţi trebuie să aibă dreptul de a se exprima în limba maternă în cursul procedurilor judiciare, dacă este necesar, cu asistenţa gratuită a unui interpret sau translator.

19. În regiunile şi localităţile în care persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale se găsesc într-un număr semnificativ şi a fost exprimată dorinţa în acest sens, statul trebuie să acorde consideraţia cuvenită introducerii limbii materne în toate procedurile juridice ce vizează aceste persoane.

Privarea de libertate

20. Directorul unei închisori ca şi personalul acesteia trebuie să poată vorbi limba sau limbile majorităţii prizonierilor, sau limba înţeleasă de majoritatea lor. Trebuie orientate în acest sens recrutarea personalului sau trebuie concepute programe de instruire a acestuia. Atunci cînd este necesar, se va apela la serviciile unui interpret.

21. Deţinuţii aparţinînd unei minorităţi naţionale vor avea dreptul de a folosi ce limbă doresc în comunicarea cu colegii lor precum şi cu alte persoane. Autorităţile vor adopta, ori de cîte ori este posibil, măsuri care să le faciliteze prizonierilor comunicarea în limba maternă atît oral cît şi în corespondenţa personală, în limitele prescrise de lege. Legat de aceasta, persoanele deţinute ar trebui, în general, să fie repartizate într-o închisoare aflată aproape de locul lor de rezidenţă.

Notă explicativă la Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale

Introducere generală

Articolul 1 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se referă la demnitatea  tuturor fiinţelor umane ca la conceptul fundamental ce stă la baza tuturor standardelor referitoare la drepturile omului. Articolul 1 al Declaraţiei afirmă: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi...” Importanţa acestui articol este de nepreţuit. Nu numai că se referă la drepturile omului în general, dar con-stituie totodată unul din fundamentele drepturilor lingvistice ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Egalitatea în demnitate şi drepturi presupune respectul pentru indentitatea individului ca fiinţă umană. Limba constituie una dintre componentele fundamentale ale identităţii umane. Ca urmare, respectul pentru demnitatea unei persoane este strîns legat de respectul faţă de identitatea persoanei, şi, prin aceasta, faţă de limba [maternă a] persoanei.

În acest context, Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile prezintă o importanţă considerabilă. Articolul 2 al Convenţiei cere statelor să garanteze tuturor indivizilor de pe teritoriul lor şi aflaţi sub jurisdicţia lor respectarea drepturilor „fără nici o deosebire cum ar fi …limba…”. Articolul 19 al Convenţiei garantează libertatea de exprimare care, potrivit formulării Convenţiei, nu asigură numai împărtăşirea şi obţinerea informaţiilor şi ideilor de orice fel şi indiferent de frontiere, dar prevede totodată ca acest lucru să aibă loc prin intermediul limbii alese de fiecare. Primirea şi răspîndirea de informaţii presupune totodată şi participarea activă a oamenilor în cadrul comunităţii. În acest context, prezintă o relevanţă deosebită articolele 21 şi 22 al Pactului ce garantează dreptul la liberă întrunire şi asociere.

În mod similar, în Europa, libertatea de exprimare stipulată în Articolul 10 al Convenţiei europene pentru  apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi în conformitate cu Articolul 14 al aceleiaşi Convenţii, trebuie „să fie asigurată fără nici o deosebire întemeiată de pildă pe… limbă…” Declaraţia cu privire la libertatea de exprimare şi informare a Consiliului Europei, făcînd referire explicită atît la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cît şi la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, afirmă că „libertatea de exprimare şi informare este necesară pentru dezvoltarea socială, economică, culturală şi politică a fiecărei persoane, şi constituie o condiţie a progresului armonios al grupurilor sociale şi culturale, al naţiunilor şi al comunităţii internaţionale”. În acest context, sînt importante libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, garantate de Articolul 11 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În contextul OSCE, aceleaşi idei fundamentale privind libertatea de exprimare, întrunire şi asociere sînt enumerate în paragrafele 9.1–9.3 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra Dimensiunii Umane.

În Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, şefii statelor şi guvernele membre ale OSCE „afirmă că, fără nici o deosebire, fiecare individ are dreptul la… libertatea de exprimare, libertatea de asociere şi întrunire paşnică,…”

Articolul 27 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice reprezintă o altă prevedere de bază cu influenţă directă asupra drepturilor lingvistice ale minorităţilor naţionale. El afirmă că „nu poate fi limitat dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor de a-şi folosi limba în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor”.

În mod asemănător, Articolul 2 (1) al Declaraţiei ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice proclamă dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de „a-şi folosi liber propria limbă, fără vreo discriminare, în particular sau în public”.

Articolul 10 (1) al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei stipulează că statele vor recunoaşte dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de „a-şi folosi propria limbă în particular şi în public, liber şi fără nici o imixtiune, în scris şi vorbit”.

Cu toate că aceste prevederi se referă la folosirea limbilor minoritare în public şi particular, ele nu delimitează sfera „publică” de sfera „particulară”. Într-adevăr, aceste sfere se pot suprapune. Un astfel de caz ar putea fi, de exemplu, încercarea de fondare de către indivizi sau comunităţi a unor şcoli sau a unei mass-medii proprii. O iniţiativă privată poate deveni, pe parcurs, de interes public legitim. Un astfel de interes poate genera reglementări publice.

Folosirea limbilor minorităţilor „în public şi în particular” de către persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale nu poate fi luată în considerare fără a se face referire la educaţie. Problemele educaţionale, din perspectiva relaţiei lor cu limbile minorităţilor naţionale, sînt discutate în detaliu în Recomandările de la Haga privind drepturile educaţionale ale minorităţilor naţionale, care au fost redactate la cererea Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale de către Fundaţia pentru relaţii interetnice, în colaborare cu experţi de renume mondial atît în domeniul internaţional al drepturilor omului, cît şi în cel al educaţiei. Recomandările de la Haga au fost concepute în vederea facilitării unei înţelegeri mai clare a instrumentelor internaţionale referitoare la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, din acest domeniu de o importanţă vitală pentru păstrarea şi dezvoltarea identităţii persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale.

Instrumentele internaţionale de drepturile omului stipulează că drepturile omului sînt universale, de ele trebuind să se bucure fiecare persoană, fără discriminare. Totuşi, majoritatea drepturilor omului nu sînt absolute, iar prevederile internaţionale conţin un număr limitat de situaţii în care statele îşi pot justifica restrîngerea anumitor drepturi. Restrîngerea drepturilor omului, permisă de legislaţia internaţională, poate fi invocată în situaţii de urgenţă în care sînt periclitate vieţi omeneşti şi în situaţiile care reprezintă un pericol pentru drepturile şi libertăţile celorlalţi, sau în situaţii care contravin moralei, sănătăţii publice, securităţii naţionale şi a bunăstării generale într-o societate democratică¹. În legislaţia referitoare la drepturile omului, restrîngerile libertăţilor trebuie interpretate în mod restrictiv.

Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi folosi limba(-ile) în public şi în particular, prevăzute şi elaborate în Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, trebuie considerate într-un context echilibrat al participării depline în cadrul întregii societăţi. Recomandările nu propun o abordare izolaţionistă, ci mai degrabă una care să încurajeze un echilibru între dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi păstra şi dezvolta propria identitate, cultură şi limbă, şi necesitatea asigurării că ele se vor putea integra deplin şi ca membri egali în ansamblul societăţii. Din această perspectivă, o atare integrare nu poate avea loc fără o cunoaştere temeinică a limbii(-lor) oficiale a(le) statului. Prevederile pentru o astfel de educaţie sînt formulate în articolele 13 şi 14 ale Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, şi în articolele 28 şi 29 ale Convenţiei privind drepturile copilului, care conferă dreptul la educaţie şi impun statului să prevadă obligativitatea educaţiei. În acelaşi timp, articolul 14, paragraful 3 din Convenţia-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale stipulează predarea limbii minoritare „fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă”.

Numele

1. Articolul 11, paragraful 1 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, stipulează că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul de a-şi folosi numele şi prenumele în propria limbă. Acest drept, a cărui exercitare constituie fundamentul identităţii personale, va trebui aplicat în  funcţie de condiţiile fiecărui stat. De exemplu, autorităţile publice vor putea folosi în mod justificat transcrierea fonetică în limba sau limbile oficiale al(e) statului a numelui persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Totuşi, aceasta trebuie să se facă în concordanţă cu limba şi tradiţia minorităţii naţionale în cauză. În lumina acestui drept elementar, legat atît de limba cît şi de identitatea individului, persoanele care au fost constrînse de către autorităţile publice să renunţe la numele lor originale sau tradiţionale sau ale căror nume au fost schimbate împotriva voinţei lor, sînt îndreptăţite să le reia fără a fi obligate la suportarea vreunei cheltuieli.

2. Numele constituie, de asemenea, un element important şi în identitatea persoanelor juridice, în special în contextul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale care acţionează în comun. Articolul 2, paragraful 1 al Declaraţiei ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice proclamă dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale „de a-şi folosi propria lor limbă, în particular sau în public, liber şi fără imixtiuni sau alte forme de discriminare”. Articolul 10, paragraful 1 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale stipulează că statele vor recunoaşte dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale „de a-şi folosi limba liber şi fără vreo imixtiune, în privat şi în public, oral şi scris”. Articolul 27 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice declară că „persoanele aparţinînd … minorităţilor nu pot fi lipsite de dreptul…, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, …de a-şi folosi propria lor limbă”. Dreptul unei persoane de a-şi folosi în public propria limbă, în comun cu ceilalţi membri ai grupului ei şi fără vreo imixtiune sau orice formă de discriminare, constituie o indicaţie clară că entităţile legale — instituţii, asociaţii, organizaţii sau intreprinderi economice —, fondate şi conduse de persoane aparţinînd minorităţilor naţionale vor avea dreptul să adopte denumiri în limba lor minoritară. O astfel de denumire a unei persoane juridice va fi recunoscută de autorităţi şi folosită în concordanţă cu sistemul şi tradiţiile lingvistice ale comunităţii respective.

3. Articolul 11, paragraful 3 din Convenţia-Cadru prevede „în ariile locuite în mod tradiţional de un număr substanţial de persoane aparţinînd unei minorităţi naţionale, părţile vor depune eforturi… pentru expunerea denumirilor locale tradiţionale, a denumirilor străzilor şi a altor indicaţii topografice destinate publicului, deopotrivă în limba minoritară, acolo unde există o cerere suficientă pentru astfel de indicaţii.” Refuzul recunoaşterii legalităţii istorice a denumirilor mai sus menţionate poate fi considerat drept o tentativă de revizuire a istoriei şi de asimilare a minorităţilor, ceea ce constituie un pericol grav pentru identitatea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale.

Religia

4. Articolul 27 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice afirmă că „în statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinînd acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul … de a-şi profesa şi practica propria lor religie sau de a-şi folosi propria lor limbă, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor”. Articolul 3, paragraful 1 al Declaraţiei ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale stipulează că „persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale pot să-şi exercite drepturile…, individual şi în comun cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare”.

Credinţa şi practicarea ei „în comun” este un domeniu de mare importanţă pentru multe persoane aparţinînd minorităţilor naţionale. În acest context,  trebuie remarcat că dreptul persoanei la propria religie este nelimitat şi garantat de Articolul 18, paragraful 1 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi de Articolul 9, paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu toate acestea, libertatea individului de a-şi manifesta credinţa şi religia, incluzînd aici şi serviciile religioase publice, constituie subiectul unor limitări în următoarele paragrafe al aceluiaşi articol. Aceste limitări trebuie prevăzute de legislaţie şi trebuie să fie legate de ordinea şi siguranţa publică, sănătate, morală şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalţi. Ele trebuie să fie rezonabile şi proporţionale scopului preconizat, iar statele nu le vor putea invoca pentru a sufoca aspiraţiile spirituale, lingvistice sau culturale legitime ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale.

5. Riturile religioase, cum ar fi ceremoniile de nuntă sau înmormîntare, pot constitui, de asemenea, acte civile legale, în unele ţări ele determinînd statutul civil. În asemenea cazuri, trebuie luat în considerare interesul public. Avînd în vedere principiul că factorii administrativi nu trebuie să obstrucţioneze exercitarea drepturilor omului, autorităţile publice nu vor impune nici o restricţie lingvistică asupra comunităţilor religioase. Acest principiu se va aplica în egală măsură şi funcţiilor administrative asumate de o comunitate religioasă şi care s-ar putea suprapune cu jurisdicţia civilă. Totuşi, statul poate cere comunităţilor religioase să înregistreze actele civile oficiale pentru care este autorizat şi în limba(-ile) oficială(e) ale statului pentru ca acesta să-şi poate exercita atribuţiunile legitime de reglementare şi administrare.

Viaţa comunitară şi organizaţiile neguvernamentale

6. Viaţa comunitară a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, activitatea lor „în comunitate”  potrivit definirii instrumentelor internaţionale, se manifestă în numeroase activităţi şi arii de interes. Nu pe ultimul loc se află viaţa propriilor organizaţii neguvernamentale, asociaţii şi instituţii, a căror existenţă este, de obicei, vitală pentru păstrarea şi dezvoltarea propriei identităţi şi este, de regulă, considerată benefică, contribuind la dezvoltarea societăţii civile şi a valorilor democratice în cadrul statului.

Articolele 21 şi 22 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi articolul 11 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul persoanelor la libertatea de asociere şi de întrunire. Dreptul persoanelor de a acţiona „în comun” cu ceilalţi membri ai grupului lor — dreptul lor de a fonda şi conduce propriile organizaţii neguvernamentale, asociaţii şi instituţii — constituie cheia de boltă a unei societăţi democratice şi deschise. Articolul 27 al aceluiaşi Pact afirmă că „persoanele aparţinînd... minorităţilor nu pot fi lipsite de dreptul … de a-şi folosi propria lor limbă, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor”.  De aceea, este, în general, recomandabil ca autorităţile publice să nu se implice în problemele interne ale acestor entităţi acţionînd „în comunitate”, şi nici să le impună vreo limitare, alta decît cele prevăzute de legislaţia internaţională. În mod asemănător, articolul 17, paragraful 2 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale angajează statele „să nu aducă atingere dreptului persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a participa la activităţile organizaţiilor neguvernamentale, atît la nivel naţional, cît şi internaţional”.

Articolul 2, paragraful 1 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stipulează că fiecare stat se angajează „să garanteze tuturor indivizilor de pe teritoriul lor şi aflaţi sub jurisdicţia lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire de… limbă”. În conformitate cu acest standard, statele nu vor putea practica faţă de organizaţiile neguvernamentale discriminări bazate pe limbă şi nici să le impună vreo restricţie lingvistică improprie. Făcute fiind aceste precizări, autorităţile publice pot solicita, pe baza unui interes public legitim, ca astfel de organizaţii, asociaţii sau instituţii să se conformeze legislaţiei interne şi să includă şi limba(-ile) oficială(-e) a(le) statului în situaţiile care presupun contacte cu instituţii publice.

Luînd în considerare posibilele resurse, paragraful 32.2 al Documentului Reuniunii de la Copenhaga prevede că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul „să-şi creeze şi menţină propriile lor instituţii, organizaţii sau asociaţii educative, culturale şi religioase, care pot solicita contribuţii financiare benevole şi alte contribuţii, inclusiv un ajutor public, conform legislaţiei naţionale”. În consecinţă, statele nu pot împiedica aceste entităţi să solicite contribuţii financiare de la bugetul de stat şi de la surse internaţionale publice, cît şi de la sectorul privat.

7. Referitor la finanţarea de către stat a activităţilor organizaţiilor neguvernamentale, între altele, în domeniul social, cultural sau sportiv, aplicarea principiilor egalităţii şi nediscriminării impune autorităţilor să asigure o împărţire corespunzătoare a fondurilor pentru activităţile similare în limbile minorităţilor naţionale de pe teritoriul lor. În acest context, articolul 2, paragraful 1 al Pactului internaţional subliniază nu numai necesitatea nediscriminării persoanelor pe criteriu lingvistic, dar stipulează în articolul 2, paragraful 2 că statele „vor acţiona… pentru adoptarea măsurilor legislative sau de alt gen, necesare pentru ca drepturile prevăzute în prezentul Pact să devină efective”. Mai mult, articolul 2, paragraful 2 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (care încearcă să elimine orice deosebire, excludere, restricţie, ori preferinţă bazată pe rasă, culoare, descendenţă, origine naţională sau etnică) stipulează că „Statele parte vor lua, dacă împrejurările o vor cere, măsuri speciale şi concrete în domeniul social, economic, cultural şi altele, pentru a asigura în mod corespunzător dezvoltarea sau protecţia anumitor grupuri rasiale sau anumitor indivizi aparţinînd acestor grupuri, pentru a le garanta, în condiţii de egalitate, deplina exercitare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Întrucît adeseori limba este considerată criteriu de definire a etnicităţii după cum reiese din protecţia stipulată de convenţia mai sus amintită, comunităţile cu limbă minoritară pot avea dreptul să beneficieze de aceste „măsuri speciale şi concrete”.

La nivel european, paragraful 31 al Documentului de la Copenhaga stipulează că „Statele participante vor adopta, dacă e cazul, măsuri speciale avînd drept scop garantarea pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale a deplinei egalităţi cu ceilalţi cetăţeni în exercitarea şi beneficierea de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale”. Articolul 4, paragraful 2 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale obligă statele „să adopte, dacă este cazul, măsuri adecvate pentru a promova, în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, egalitatea deplină şi efectivă între persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale şi cele aparţinînd majorităţii”; paragraful 3 al aceluiaşi articol precizează în continuare că „măsurile adoptate în conformitate cu paragraful 2 nu vor fi considerate acte de discriminare”. Mai mult, articolul 7, paragraful 2 al Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare stipulează că „adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare, destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor limbi şi restul populaţiei, sau urmărind să ţină seama de situaţiile lor specifice, nu este considerată ca un act de discriminare faţă de vorbitorii limbilor mai răspîndite”. În acest context, deci, autorităţile publice trebuie să asigure o împărţire echitabilă a fondurilor din bugetul de stat alocate activităţilor desfăşurate de persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale, între altele, în domeniile social, cultural sau sportiv. Aceste fonduri pot fi alocate sub forma unor subvenţii, beneficii publice sau scutiri de taxe.

Mass-media

8. Articolul 19 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care garantează dreptul la opinie şi la exprimarea ei, este un punct de referinţă fundamental în ce priveşte rolul şi locul mass-mediei în societăţile democratice. În vreme ce articolul 19, paragraful 1 prevede că „fiecare persoană are dreptul la propria opinie fără imixtiune [din partea statului]”, articolul 19, paragraful 2 garantează libertatea tuturor persoanelor de „a căuta, obţine şi distribui informaţii de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă sau tipărită, sub forma operelor de artă, sau prin mijlocul ales de ele”. Articolul 10 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează, într-un mod similar, dreptul la libera exprimare. Statele membre ale Consiliului Europei au reiterat în articolul 1 al Declaraţiei cu privire la libertatea expresiei şi a informaţiei „ataşamentul lor ferm faţă de principiile libertăţii de exprimare şi informare, ca elemente de bază ale unei societăţi democratice şi pluraliste”. În baza acestuia, statele de-clară în cadrul aceluiaşi instrument că „în domeniul informaţiei şi al mass-mediei ele încearcă să obţină… d. Existenţa unei mari varietăţi a unei mass-medii independente şi autonome care să permită reflectarea diversităţii ideilor şi a opiniilor.”

Articolul 9, paragraful 1 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale prevede în mod clar că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sînt libere „să-şi exprime opiniile, să primească şi să împartă informaţii şi idei în limba lor minoritară, fără imixtiuni din partea autorităţilor publice şi independent de frontiere…”. Aceeaşi prevedere angajează în continuare statele „să asigure, în cadrul sistemului lor legal, nediscriminarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale în accesul lor la mass-media”. Articolul 9, paragraful 3 al Convenţiei-Cadru stipulează că statele „nu vor crea obstacole în calea înfiinţării şi utilizării presei scrise de către persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale.” Aceeaşi prevedere cere ca „prevederile referitoare la radio şi televiziune, statele vor veghea ca, în măsura posibilului…, persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale să le fie acordată posibilitatea de a-şi crea şi utiliza propriile mijloace de informare”. Trebuie, de asemenea, remarcat că mass-media poate constitui entităţi de tipul celor prevăzute, inter alia, în paragraful 32.2 al Documentului de la Copenhaga care asigură persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale dreptul „să-şi creeze şi menţină propriile lor instituţii, organizaţii sau asociaţii …”. Chiar dacă acest standard nu include în mod explicit referiri la mass-media, aceasta de multe ori joacă un rol fundamental în promovarea şi păstrarea limbii, culturii şi identităţii.

Deşi e mai presus de orice îndoială că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul de a-şi crea şi menţine propria mass-medie, este de asemenea adevărat că acest drept constituie obiectul unor restricţii prevăzute de dreptul internaţional, cît şi al unor cerinţe legitime din partea statului cu privire la reglementarea mass-mediei. Articolul 9, paragraful 2 al Convenţiei-Cadru evidenţiază acest fapt subliniind foarte clar că libertatea de exprimare prevăzută în articolul 9, paragraful 1 al Convenţiei-Cadru „nu împiedică părţile să utilizeze un regim de autorizare, nediscriminatoriu şi fondat pe criterii obictive, pentru societăţile de radio, televiziune şi cinema”. Cerinţele legale, dacă necesare şi justificate, nu vor fi folosite pentru a împiedica exercitarea acestui drept.

9. Chestiunea accesului la mass-media subvenţionată din fonduri publice este strîns legată de conceptul libertăţii de exprimare. Articolul 9, paragraful 1 al Convenţiei-Cadru stipulează că libertatea de expresie a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale include libertatea de distribuire a informaţiilor şi ideilor în limba minoritară, fără imixtiuni din partea autorităţilor publice, şi continuă prin a specifica că „persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale nu trebuie discriminate în accesul la mijloacele de informare”. Articolul 9, paragraful 4 al Convenţiei-Cadru stipulează că „Părţile vor adopta măsuri adecvate pentru facilitarea accesului persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la mijloacele de informare”. Acesta înseamnă că o minoritate naţională formată dintr-un număr substanţial de membri trebuie să aibă acces la un timp de emisie adecvat la radioul sau televiziunea publică, dimensiunea numerică a minorităţii respective trebuind să aibă relevanţă asupra timpului de emisie alocat.

Cu toate acestea, dimensiunea numerică şi densitatea nu pot fi singurul criteriu în luarea deciziei de alocare a timpului de emisie al unei minorităţi naţionale. În cazul comunităţilor mai mici, trebuie avute în vedere un timp minim şi resurse viabile fără de care minorităţile mai restrînse nu pot face uz în mod adecvat de mass-media.

Mai mult, calitatea timpului alocat programelor pentru minorităţi este o problemă care trebuie abordată într-un mod nediscriminatoriu şi rezonabil. Timpul de emisie acordat programelor în limbile minorităţilor trebuie să fie de aşa natură încît persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale să poată beneficia de el la maxim. În acest scop, autorităţile publice vor asigura transmiterea acestor programe în perioade rezonabile ale zilei.

10. Într-o societate deschisă şi democratică, conţinutul programelor mass-media nu trebuie cenzurat fără motiv de către autorităţile publice. Libertatea de expresie garantată de Articolul 19, paragraful 1 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi de Articolul 10, paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sînt relevante în această privinţă. Orice restricţie care ar putea fi impusă de către autorităţile publice va trebui să fie în conformitate cu Articolul 19, paragraful 3 al Pactului, care stipulează că aceste restricţii „vor fi numai cele prevăzute de către lege şi cele necesare pentru a) respectarea drepturilor şi reputaţiei celorlalţi şi b) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice (ordre public), sau a sănătăţii şi moralei publice”. Articolul 10, paragraful 2 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede restricţii aproape identice asupra imixtiunii autorităţilor publice în exercitarea libertăţii de exprimare.

Trebuie dezvoltate mecanisme care să garanteze faptul că programele mass-mediei publice, create de sau pentru minorităţile naţionale, reflectă interesele şi necesităţile membrilor comunităţii respective şi sînt percepute de către aceştia ca fiind independente. În acest context, participarea persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale (în calitatea lor de persoane particulare) la producerea programelor va contribui la asigurarea independenţei mass-mediei şi va răspunde nevoilor comunităţilor respective.

În conformitate cu principiul egalităţii şi nediscriminării, compoziţia [etnică] a instituţiilor publice trebuie să reflecte componenţa populaţiei pe care o deservesc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mass-media publică. Articolul 15 al Convenţiei-Cadru angajează statele să creeze „condiţiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la viaţa culturală, socială şi economică şi la treburile publice, în special acelea care le privesc direct.” Articolul 2 al Convenţiei nr. 111 cu privire la discriminarea în materie de angajare şi ocupaţie a Organizaţiei Internaţionale a Muncii este şi mai explicit în angajarea statelor în „practicarea unei politici naţionale care să promoveze… şanse şi tratamente egale în materie de angajare şi ocupaţie, ţintind spre eliminarea oricărei discriminări în această privinţă”. Angajarea nediscriminativă a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale în mass-media va contribui la reprezentativitatea şi obiectivitatea mass-mediei.

11. Respectînd spiritul Articolului 19, paragraful 2 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al Articolului 9, paragraful 1 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, precum şi în concordanţă cu principiul nediscriminării, accesul la programele în limba persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, transmise dintr-o altă ţară sau din ţara-mamă, nu va justifica diminuarea timpului de emisie alocat minorităţii respective în mass-media publică din cadrul statului în care trăiesc membrii acesteia.

Accesul transfrontalier la informaţii şi reţele mass-media constituie un element fundamental al dreptului la informaţie care, în contextul unui progres tehnologic accelerat, prezintă o importanţă tot mai mare. În consecinţă, la cererea acordării licenţei de transmisie pentru televiziune sau radio, de exemplu, nu este legitim refuzul autorizării de către stat a preluării staţiilor de televiziune sau radio situate în ţara-mamă, dacă minoritatea în cauză şi-a exprimat dorinţa de a avea acces la acestea. Acest drept se referă nu numai la televiziune şi radio, ci şi la reţelele electronice informaţionale în limba minorităţilor naţionale.

Ca o chestiune cu caracter general, statele membre ale Consiliului Europei prin Articolul III, paragraful c) al Declaraţiei cu privire la libertatea expresiei şi a informaţiei au hotărît „să promoveze fluxul liber al informaţiei, contribuind astfel la înţelegerea internaţională, la o mai bună cunoaştere a convingerilor şi tradiţiilor, la respectarea diversităţii de opinie şi la îmbogăţirea reciprocă a culturilor”. Statele vor trebui să-şi adapteze politica privind legăturile mass-mediei în afara graniţelor conform spiritului acestei prevederi.

Viaţa economică

12. Instrumentele internaţionale fac puţine referiri la drepturile de natură economică ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Totuşi, instrumentele internaţionale se referă la dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi folosi liber propria limbă în particular sau public, liber şi fără vreo discriminare, în scris şi vorbit, individual şi în comun cu alţii. Articolul 19, paragraful 2 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Articolul 10, pargraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează nu numai libertatea de exprimare a ideilor şi opiniilor transmise altora (conţinutul comunicării), ci şi a limbii alese ca mediu de comunicare. Aceste drepturi, asociate cu dreptul la egalitate şi nediscriminare, implică dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi derula activităţile economice în limba aleasă de către ele. Avînd în vedere importanţa comunicării eficiente a întreprinzătorilor particulari cu clienţii şi a derulării activităţilor în condiţii juste, nu ar trebui impuse restricţii inutile în libera alegere a limbii.

Articolul 11, paragraful 2 al Convenţiei-Cadru stipulează că „fiecare persoană aparţinînd unei minorităţi naţionale are dreptul de a expune în limba sa minoritară însemne, inscripţii şi alte informaţii cu caracter privat, vizibile publicului”. În Convenţia-Cadru expresia „cu caracter privat” se referă la tot ceea ce nu este oficial. În consecinţă, statele nu pot impune nici o restricţie privind folosirea limbii în administrarea unităţilor comerciale private.

Totuşi, statul poate solicita folosirea limbii sau limbilor oficiale ale statului în acele sectoare ale activităţii economice care afectează exercitarea drepturilor celorlalţi sau necesită schimburi şi comunicare cu instituţiile publice. Aceasta decurge din restricţiile permisive privind libertatea de expresie ale Articolului 19, paragraful 3 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi din Articolul 10, paragraful 2 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În vreme ce prevederile permisive ale articolelor mai sus menţionate pot justifica restricţii asupra conţinutului comunicării, ele nu vor putea justifica niciodată restricţii asupra folosirii limbii ca mediu de comunicare. Cu toate acestea, protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi necesităţile administraţiei publice pot, foarte bine, justifica anumite prevederi specifice pentru folosirea şi a limbii sau limbilor oficiale ale statului. Aceasta se aplică, în funcţie de circumstanţe, sectoarelor de activitate cum ar fi sănătatea şi siguranţa locului de muncă, protecţia consumatorului, relaţiile de muncă, impozitarea, raporturile financiare, asigurările de sănătate, ajutorul de şomaj şi transporturi. În baza unui interes public legitim, statul poate, pe lîngă folosirea unei alte limbi, solicita folosirea, pentru inscripţionare şi însemne, şi a limbii sau limbilor oficiale ale statului în astfel de activităţi economice — conform prevederilor paragrafului 60 al Raportului explicativ la Convenţia-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. În concluzie, statul nu va putea interzice niciodată folosirea unei limbi, însă poate, în baza unui interes public legitim, impune şi folosirea limbii sau limbilor oficiale ale statului.

Consecvente cu logica unui interes public legitim, orice dispoziţii privind folosirea limbii pe care le-ar putea prevede statul trebuie să fie proporţionale cu interesul public care se presupune a fi astfel servit. Proporţionalitatea oricărei dispoziţii trebuie determinată de măsura în care ea este necesară. Astfel, de exemplu, în interesul sănătăţii şi siguranţei locurilor de muncă, statul poate solicita întreprinderilor particulare inscripţionarea şi în limba(-ile) oficială(-e) a(le) statului pe lîngă inscripţiile în limba aleasă de către întreprindere. În mod asemănător, în vederea unei impozitări corecte, statul poate solicita înaintarea formularelor administrative în limba(-ile) oficială(-e) a(le) statului, iar, în cazul unui audit efectuat de autorităţile publice, statul poate cere ca actele relevante să fie puse la dispoziţia acestora şi în limba(-ile) oficială(-e) a(le) statului; totuşi, în  acest ultim caz, statul nu poate cere întreprinderilor particulare să îşi întocmească toate actele în limba(-ile) oficială(-e) a(le) statului, ci doar ca întreprinderile respective să îşi asume eventuala lor traducere. Aceasta fără a aduce vreun prejudiciu dreptului persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi folosi limba(-ile) materne în relaţiile cu autorităţile administrative, conform prevederilor Articolului 10, paragraful 2 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

Autorităţile administrative şi serviciile publice

13/14/15. Statele participante la procesul O.S.C.E. s-au angajat să ia măsuri care să contribuie la crearea unui mediu dinamic, propice nu numai păstrării identităţii persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale (incluzînd şi limba lor), ci şi dezvoltării şi promovării acestora. Ca o consecinţă, aceste state s-au angajat să respecte „dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a participa efectiv la treburile publice”, aşa cum este subliniat şi în paragraful 35 al Documentului de la Copenhaga. Articolul 10, paragraful 2 al Convenţiei-Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale cere explicit statelor „să permită folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste persoane şi autorităţile administrative”. Paragraful 35 al Documentului de la Copenhaga face, de asemenea, referire la  posibilitatea creării unui mediu favorabil participării minorităţilor naţionale la treburile publice, în propria lor limbă, prin crearea „de administraţii locale sau autonome corespunzătoare, potrivit situaţiei istorice şi teritoriale specifice acestor minorităţi, în conformitate cu politica statului respectiv”. Articolul 15 al Convenţiei-Cadru angajează statele să creeze „condiţiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la viaţa culturală, socială şi economică şi la treburile publice, în special la cele care le privesc direct”. Aceste prevederi obligă autorităţile publice să permită persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale să se adreseze autorităţilor publice în limba lor maternă sau să primească certificate şi atestări civile în limba lor maternă. În conformitate cu principiul egalităţii şi nediscriminării, aceste prevederi presupun o relaţie de participare dinamică în cadrul căreia limba minorităţii poate fi un mijloc de comunicare eficient în viaţa politică locală şi în interfaţa dintre cetăţeni şi autorităţile publice în privinţa serviciilor publice.

Reprezentativitatea etnică a instituţiilor şi agenţiilor administrative menite să servească populaţia reprezintă, în general, reflectarea unei societăţi deschise, pluraliste şi nediscriminatorie. În vederea contracarării efectelor unei discriminări din trecut sau prezente, Articolul 2 al Convenţiei nr. 111 cu privire la discriminarea în materie de angajare şi ocupaţie al Organizaţiei Internaţionale a Muncii cere statelor să „susţină o politică naţională menită să promoveze…egalitatea în şanse şi tratament în materie de angajare şi ocupaţie, în vederea eliminării oricărei discriminări în acest domeniu”.

În conceperea şi implementarea programelor şi serviciilor destinate publicului, este firesc să ne aşteptăm ca guvernele devotate principiilor mai sus menţionate să ia în considerare dorinţele exprimate de persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale precum şi principiul justificării numerice. Acolo unde s-a exprimat nevoia, iar cifrele sînt semnificative, echitatea cere ca contribuabilii aparţinînd minorităţilor naţionale să aibă acces la serviciile publice în propria lor limbă. Aceasta se aplică mai ales în cazul serviciilor sociale şi de sănătate, care au impact direct şi fundamental asupra vieţii oamenilor.

În conformitate cu principiile egalităţii şi al nediscriminării, este de presupus ca autorităţile administrative să trateze persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale într-o manieră echitabilă şi neexclusivistă. Statele trebuie să recunoască realităţile demografice din regiunile aflate sub jurisdiţia lor. Mai presus de orice, statele nu trebuie să încerce ca, prin modificarea realităţii demografice a unei regiuni, să se sustragă obligaţiilor pe care le au. Articolul 16 al Convenţiei-Cadru angajează statele să se abţină de la măsuri care să schimbe în mod arbitrar proporţia populaţiei în zonele locuite de persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale prin restrîngerea obiectivă a drepturilor acestor minorităţi. Astfel de măsuri ar putea fi, de pildă, expropierile arbitrare, evacuările, expulzările precum şi redesenarea arbitrară a graniţelor administrative şi manipularea recensămintelor.

Instituţiile naţionale independente

16. Drepturile omului capătă înţeles pentru preconizaţii lor destinatari atunci cînd autorităţile publice ale statului creează mecanisme care să asigure faptul că drepturile garantate de declaraţiile şi convenţiile internaţionale sau de legislaţia internă sînt aplicate şi protejate cu adevărat. Ca o completare a procedurilor judiciare, instituţiile naţionale independente oferă de obicei recursuri mai rapide şi mai puţin costisitoare fiind, ca atare, mult mai accesibile.

În cadrul Convenţiei cu privire la eliminarea discriminării rasiale, discriminarea nu este definită în funcţie de criterii legate strict de rasă. Articolul 1, paragraful 1 al Convenţiei stipulează că prin conceptul de discriminare rasială se înţelege „orice distincţie, excludere, restrîngere ori preferinţă bazată pe rasă, culoare, descendenţă sau origine naţională ori etnică şi care are ca scop sau efect anularea sau obstrucţionarea recunoaşterii sau exercitării, în deplină egalitate, a drepturilor umane şi libertăţilor fundamentale în sfera politică, economică, socială, culturală ori de alt fel a vieţii publice”. Articolul 6 al Convenţiei afirmă că „statele parte vor asigura, prin intermediul tribunalelor naţionale competente şi al altor instituţii naţionale independente, tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor o protecţie eficientă şi compensaţii împotriva oricăror acte de discriminare rasială ce constituie o încălcare a drepturilor sale umane şi a libertăţilor fundamentale în dispreţul acestei Convenţii...”. În acest context, crearea de către state a unor instituţii naţionale independente care pot acţiona ca mecanisme de reparaţie şi compensare, precum instituţia avocatului poporului sau o comisie pentru drepturile omului, constituie măsura naturii democratice şi pluraliste a unui stat. Astfel, făcînd trimitere la Rezoluţia 48/134 din 20 decembrie 1993 a Naţiunilor Unite, Consiliul Europei a încurajat, în Recomandarea Nr.R(97)14 din 30 decembrie 1997 a Comitetului de Miniştri, crearea „instituţiilor naţionale de drepturile omului, în special a comisiilor de drepturile omului cu o componenţă pluralistă, a avocatului poporului sau a altor instituţii similare”. Atari mecanisme de reparaţie trebuie puse şi la dispoziţia persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale care consideră că le-au fost încălcate drepturile lingvistice ori alte drepturi.

Autorităţile judiciare

17/18. Legislaţia internaţională obligă autorităţile publice să garanteze ca toate persoanele arestate, acuzate şi judecate să fie informate, într-o limbă pe care o înţeleg, asupra acuzaţiilor ce li se aduc şi asupra tuturor celorlalte proceduri. Dacă este necesar, se asigură asistenţa gratuită a unui interpret. Acest standard de procedură juridică justă este universal în aplicare şi nu se referă la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale ca atare. Mai degrabă, principiile pe care se întemeiază sînt cele de egalitate şi nediscriminare în  faţa legii. Respectul acestor principii este vital mai ales cu privire la acuzaţiile de crimă şi procedurile aferente. Ca o consecinţă, Articolul 14, paragraful 3, punctul a al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cere ca orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale să fie „prompt şi detaliat informată, într-o limbă pe care o înţelege, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduc”. Articolul 6, paragraful 3, punctul a al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stipulează aceeaşi prevedere în termeni aproape identici. În plus, Articolul 5, paragraful 2 al Convenţiei mai sus menţionate cuprinde aceeaşi prevedere în legătură cu arestul. Mai mult, Articolul 14, paragraful 3 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stipulează dreptul fiecăruia „în condiţii de deplină egalitate”… „(e) să examineze, or să ceară examinarea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi examinarea propriilor martori în aceleaşi condiţii ca şi cele pentru martorii acuzării”. În această privinţă, Articolul 14, paragraful 3, punctul f) al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Articolul 6, paragraful 3, punctul e) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul fiecărei persoane de „a fi asistată în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în timpul şedinţei de judecată”. În timp ce aceste garanţii cu referinţă explicită la folosirea limbii materne sînt prevăzute special pentru procedurile penale, reiese, din dreptul fundamental la egalitate în faţa tribunalelor şi a judecătoriilor, prevăzut şi în prima propoziţie a Articolului 14 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, că orice procedură juridică poate fi considerată cu atît mai echitabilă cu cît condiţiile în care ea se desfăşoară sînt mai echitabile. Această definire, referitoare în egală măsură la alegerea limbii folosite în toate procedurile, trebuie să constituie pentru state un ghid în dezvoltarea unor linii politice menite să asigure o justiţie egală şi eficientă.

Mai general, Articolul 7, paragraful 1 din Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare declară că statele trebuie să-şi întemeieze politica, legislaţia şi practica pe obiective şi principii cum ar fi „recunoaşterea limbilor regionale şi minoritare ca o expresie a bogăţiei culturale” şi „necesitatea unei acţiuni hotărîte pentru promovarea limbilor regionale sau minoritare în vederea salvgardării lor”. Articolul 7, paragraful 4 al Cartei Europene stipulează că „în determinarea politicii lor faţă de limbile regionale sau minoritare,... părţile se angajează să ia în considerare necesităţile şi dorinţele exprimate de grupurile ce folosesc aceste limbi”. Mai mult, Articolul 15 al Convenţiei-Cadru angajează statele să „creeze condiţiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale la viaţa culturală, socială şi economică şi la treburile publice, în special acelea care le afectează direct”. Dacă se iau în considerare standardele mai sus menţionate, laolaltă cu importanţa pe care o prezintă într-o societate democratică accesul efectiv la justiţie, este firesc să se aştepte din partea statelor ca, atît cît este posibil, să asigure dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a se exprima în limba lor maternă în cursul oricărei proceduri juridice (fie ea penală, civilă sau administrativă) respectînd şi drepturile celorlalţi şi menţinînd integritatea proceseulor, inclusiv în cadrul instanţelor de apel.

19. Întrucît accesul la justiţie este vital în exercitarea drepturilor omului, gradul de facilitate şi directeţe în care o persoană poate participa la procedurile existente, constituie măsura acestui acces. Procedurile judiciare desfăşurate în limba/limbile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale asigură, de aceea, accesul mai uşor şi direct al acestor persoane.

Pe acest fond, Articolul 9 din Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare prevede că, în măsura posibilităţilor şi la cererea uneia din părţi, toate procedurile judiciare să se desfăşoare în limbile regionale sau minoritare. Adunarea Generală a Consiliului Europei, a ajuns la aceeaşi concluzie în Articolul 7, paragraful 3 al Recomandării nr. 1201 care prevede că „În regiunile în care locuieşte un număr considerabil de persoane aparţinînd unei minorităţi naţionale, aceste persoane au dreptul de a folosi limba maternă în contactele lor cu autorităţile administrative şi în dezbaterile în faţa instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor legale”. În consecinţă, statele vor adopta politici corespunzătoare de angajare şi perfecţionare a personalului din justiţie.

Privarea de libertate

20. Regula 51, paragrafele 1 şi 2 din Regulile standard minime privind tratamentul prizonierilor ale Naţiunilor Unite cît şi Regula 60, paragrafele 1 şi 2 ale Regulilor europene pentru penitenciare ale Consiliului Europei subliniază importanţa dreptului persoanelor încarcerate de a fi înţelese de către administraţia penitenciarelor, precum şi importanţa înţelegerii administraţiei penitenciarelor de către deţinuţi. Aceste prevederi nu se referă la drepturile minorităţilor ca atare. Totuşi, luînd în considerare dorinţa exprimată de persoanele afectate, potenţialul lor numeric cît şi principiul egalităţii şi nediscriminării, prevederile menţionate mai înainte capătă un caracter încă şi mai obligatoriu în regiunile sau localităţile unde persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sînt prezente într-un număr semnificativ.

21. Regula 37 din Regulile minime standard privind tratamentul prizonierilor ale Naţiunilor Unite cît şi Articolul 43 (1) al Regulilor europene pentru penitenciare a Consiliului Europei confirmă dreptul prizonierilor de a comunica cu familiile lor, cu prietenii lor şi cu persoanele sau reprezentanţii organizaţiilor din afara penitenciarelor. În lumina importanţei drepturilor omului cum ar fi libertatea de exprimare şi dreptul persoanelor de a-şi folosi limba (maternă) în public şi în particular, autorităţilor le revine obligaţia de a respecta aceste drepturi în cadrul prevederilor prevăzute de lege chiar şi în penitenciare. În general, deţinuţilor trebuie să li se permită să comunice în limba lor maternă atît prin viu grai cu ceilalţi deţinuţi sau cu vizitatorii, cît şi în corespondenţa personală. Totuşi, anumite drepturi şi libertăţi ale persoanelor deţinute pentru acte criminale pot fi limitate sau suspendate din motive de securitate publică în conformitate cu prevederile instrumentelor internaţionale. Sub aspect practic, exercitarea drepturilor lingvistice de către persoanele deţinute poate fi cel mai bine asigurat prin încarcerarea lor într-un loc unde limba lor este folosită în mod curent.

Notă:

1. Restricţiile menţionate sînt incluse, de exemplu, în următoarele articole:

Articolul 30 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului;

Articolul 19, paragraful 3 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

Articolul 10, paragraful 2 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Traducere de Judith-Andrea Kacsó

Sursă: Foundation on Inter-Ethnic Relations, The Hague, 1998