Transindex - Altera

Cărturarii saşi despre evrei

Nadia Badrus

Ţine de situaţia specială a evreilor faptul că, vreme de multe secole, ei au reprezentat pentru lumea creştină o formă concentrată şi totodată complexă a alterităţii. Era vorba, în primul rînd, de definirea lor ca o alteritate pe plan religios care, în unele interpretări, a luat uneori chiar chipul duşmanului. Evreii au fost priviţi de creştini nu numai prin prisma sesizării evidentelor diferenţe de cult, ci şi prin cea a sublinierii poziţiei lor ostile faţă de întemeietorul creştinismului (după cum reiese din unele texte creştine). Construirea imaginii despre evrei în lumea creştină a fost încă şi mai mult complicată de conştientizarea legăturilor de netăgăduit dintre cele două religii, reprezentate în primul rînd prin poziţia prioritară pe care o ocupă, şi în iudaism şi în creştinism, aceeaşi carte, numită de creştini Vechiul Testament. În afară de aceasta, orice cititor mai atent al Noului Testament nu putea să nu observe că spaţiul în care a apărut creştinismul a fost cel iudaic.

Pe de altă parte, în vremurile moderne, cînd ideea de naţiune a căpătat înţelesul ei actual, a fost remarcată situaţia specială a evreilor, de popor fără patrie, trăind în mijlocul altor popoare, de care însă n-a încetat să se deosebească. În sfîrşit, pe plan economic, poziţia lor a avut adeseori anumite particularităţi, care erau în general consecinţele unor reglementări juridice, respectiv ale unor interdicţii legate de proprietatea asupra unor bunuri.

Datorită acestei poziţii complexe pe care evreii au ocupat-o în lumea creştină, precum şi schimbărilor sociale, dar şi de mentalitate produse de-a lungul timpului, imaginea despre ei a luat forme diferite, astfel că ar trebui să vorbim de o suită de imagini diferite. În construirea lor s-a pus accentul cînd pe un factor, cînd pe altul, recurgîndu-se totodată la modalităţi diferite de interpretare a unor realităţi care erau, şi ele, în schimbare.

S-a scris că realitatea „ni se înfăţişează în trăirile şi cercetările noastre nu altfel decît ca printr-o sticlă, care lasă în parte să treacă privirea, şi în parte îl oglindeşte pe cel care o priveşte”¹. În comparaţie cu obişnuitele experienţe cotidiene, în construirea imaginii despre celălalt sticla se comportă încă şi mai mult ca o oglindă. Realitatea celuilalt este întotdeauna bogată, variată, contradictorie. Pentru a construi o imagine simplă şi univocă, ea trebuie eliberată de tot ceea ce este considerat a fi accidental sau necaracteristic. Or, tocmai în această fază intră în acţiune reperele culturale şi prejudecăţile celui care construieşte imaginea celuilalt, astfel că, la capătul acestui proces, o privire atentă poate discerne mai bine chipul celui care a privit decît al celui privit. Aflăm, aşadar, mai multe despre cel care a făurit imaginea decît despre cel asupra căruia aceasta este proiectată.

Pentru a ilustra aceasta, vom face o scurtă rememorare a imaginilor pe care elita intelectuală săsească le-a făurit, de-a lungul cîtorva secole, despre evrei. Intenţia este nu de a realiza un inventar exhaustiv al acestora (ceea ce ar fi oricum nerealist), ci de a înregistra schimbările ce s-au produs în chiar procesul construirii acestor imagini. Este vorba de a surprinde reperele culturale în jurul cărora cărturarii saşi au construit imaginea despre evrei, de la mijlocul secolului 16 şi pînă la sfîrşitul secolului 19. În mod deliberat a fost omisă perioada secolului 20, ale cărui prime decenii, caracterizate prin impunerea unei imagini grotesc deformate despre evrei, au constituit şi constituie obiectul unor cercetări aparte. Sperăm ca la capătul acestei treceri în revistă să avem o perspectivă mai clară asupra modului în care alegerea unor repere culturale sau altora influenţează direct imaginea despre celălalt.

O privire retrospectivă în istoria culturală a secolelor XVI–XVIII permite punerea în lumină a unui interes destul de susţinut al elitei intelectuale săseşti pentru cunoaşterea unor aspecte ale istoriei şi culturii evreilor, interes căruia îi corespundea un remarcabil efort de informare.

În acest context, un caz aparte îl constituie poemul umanistului Johannes Lebel, De oppido Thalmus, redactat în latină pe la mijlocul secolului 16 (textul care s-a păstrat datează din 1559). Pornind de la cvasi-omonimia dintre Thalmus — denumirea în latină a localităţii Tălmaciu, de lîngă Sibiu — şi Talmud, autorul relatează istoria (probabil imaginară) a întemeierii acestei localităţi de către un evreu bogat, încă în antichitate. Despre această localitate, textul relatează: „Sub Decebal a construit-o un cămătar evreu/ el însuşi un bogat rege fugar, pe care lumea îl iubea/ căci era înstărit şi asigura mijloacele pentru război/ anume banii pe care, aşa cum am spus, acel evreu îi avea.” Cauza pribegiei acestui bogat evreu şi a însoţitorilor săi a fost distrugerea Ierusalimului, despre care Lebel are cunoştinţe temeinice: „Ca fugar a venit aici în vremea cînd Titus a izgonit/ evreii din Canaan şi a distrus Ierusalimul./ Plini de spaimă, evreii s-au refugiat oriunde au putut, chiar şi/ la îndepărtatele popoare barbare./Aceasta s-a întîmplat în anul al doilea al împăratului Vespasian, cam patruzeci de ani după pătimirile Mîntuitorului.” Aflat în război cu romanii, Decebal îngăduie acestor evrei să se stabilească aici, în schimbul sprijinului financiar pe care aceştia puteau să i-l acorde.

Pentru umanistul sas, numele latinesc al localităţii (Thalmus) provine de la Talmud, importantă culegere de texte pentru evrei, despre care autorul deţine informaţii corecte: „Prin ei s-a dat locului numele Talmud/ Căci ei aveau Talmudul drept carte cu legile evreilor/ din care extrăgeau obiceiurile şi cele necesare cultului.”²

Nu ştim dacă, pentru a ajunge la ideea întemeierii Tălmaciului de către fugari evrei, Lebel s-a bazat exclusiv pe omonimia aproape perfectă dintre Talmud şi Thalmus sau dacă a folosit şi alte surse, necunoscute nouă, ştim însă că, pentru partea referitoare la distrugerea Ierusalimului şi plecarea evreilor, o sursă importantă a fost lucrarea lui Josephus Flavius, De bello Judaico (tipărită în 1486), pe care o avea în biblioteca sa.³ Achiziţionarea acestei cărţi, dar mai ales referirile competente privitoare la distrugerea Ierusalimului şi la Talmud sînt o dovadă a interesului acestui cărturar sas din secolul al XVI-lea pentru istoria şi religia evreilor.

Cazul lui, chiar dacă remarcabil, nu este totuşi singular. Reforma, cu preocuparea sa pentru asigurarea accesului direct la textul originar al Vechiului Testament, iar nu prin intermediul vreunei traduceri greceşti sau latine, a contribuit la intensificarea interesului intelectualilor saşi pentru istoria evreilor şi limba ebraică. Însuşirea acesteia, alături de latină şi greacă, devenise pentru unii dintre ei semnul distinctiv al apartenenţei la o elită, pe cît de restrînsă pe atît de respectată.

Venind în întîmpinarea acestui interes, bibliotecile achiziţionează şi lucrări în ebraică (mai ales Biblii), dicţionare ebraice, precum şi lucrări ale unor reputaţi învăţaţi evrei din antichitate (Josephus Flavius şi Filon). Ştim, de exemplu, că în inventarele bibliotecii gimnaziului braşovean puteau fi găsite, încă din 1575, o Biblie ebraică, un lexicon ebraic-latin precum şi (în latină) fragmente din lucrările lui Josephus Flavius şi cartea întîia a Macabeilor. Inventarul alcătuit după aproape un secol (1668) consemnează îmbogăţirea bibliotecii cu lucrări de Josephus Flavius şi Filon precum şi prezenţa unor noi cărţi necesare învăţării limbii ebraice. Iar inventarul din 1705 înregistrează achiziţionarea altor cîteva Biblii în ebraică.⁴

De asemenea, în bibliotecile personale ale unor cărturări saşi din secolul al XVI-lea, alături de lucrări teologice, se aflau şi cărţi referitoare la istoria veche a evreilor sau la limba ebraică, chiar dacă numărul lor era restrîns. Astfel, între cele peste 150 de volume ale episcopului Lukas Unglerus (1526-1600) se afla şi scrierea lui Josephus Flavius De bello Judaico⁵, iar biblioteca lui Matthias Schiffbaumer (1547-1611) cuprindea şi o lucrare a lui Nucelius despre distrugerea Ierusalimului⁶; între cărţile comitelui Albert Huet (1537-1607) se găsea şi o carte referitoare la limba ebraică⁷.

O altă urmare a interesului cărturarilor saşi pentru ebraică este apariţia unor buni cunoscători ai acestei limbi, capabili nu numai să citească în original textul biblic, ci chiar să se exprime fluent în ebraică.

Unul dintre aceştia a fost Martin Kelp (1659-1694). Despre acesta aflăm că, după mai puţin de doi ani de studiu la Wittenberg, „dragostea lui pentru limba ebraică” l-a făcut să meargă la Hamburg pentru a învăţa de la renumitul Edzard această limbă precum şi unele chestiuni rabinice. În 1684, la Leipzig, la examinarea publică pentru obţinerea titlului de magistru, în intervalul de trei ore pe care candidaţii îl aveau la dispoziţie, Kelp a tratat tema „în versuri latine, precum şi în limbile ebraică şi greacă”. Mai tîrziu, în 1690, cu prilejul morţii principelui Mihai Apafi, Kelp şi-a dovedit din nou cunoştiinţele de ebraică, ţinînd un discurs funebru în această limbă.⁸

Puţin mai tîrziu, la gimnaziul din Braşov se află un alt bun cunoscător de limbă ebraică, Brecht von Brechtenberg. În vara lui 1705 şi el ţine un discurs în această limbă, (ce a fost tradus în limba latină pentru cei care ignorau ebraica). Acest fapt a produs o anumită impresie printre contemporanii săi, care îl consideră unul din evenimentele ce merită să fie consemnate în cronicile sau jurnalele lor.⁹

Un semn vizibil al cunoaşterii (cel puţin) a alfabetului ebraic este folosirea literelor ebraice în diferite contexte. Cel mai adesea este vorba de scrierea tetragramei (adică a celor patru litere care corespund în ebraică numelui divin), frecvent plasată în centrul unei reprezentări solare, simbolizînd divinitatea. Întîlnim o asemenea reprezentare în partea cea mai de sus a frescei din Biserica evanghelică sibiană, unde a fost pictată după Reformă. De asemenea, o întîlnim pe unele pietre de mormînt, ca, de exemplu, cea a episcopului Georg Theilesius (mort în 1646), ce se află la Biertan (judeţul Sibiu). Iar pe amvonul bisericii reformate din Cluj, realizat în secolul al XVII-lea de sculptorul sibian Elias Nicolai, regăsim aceeaşi figurare a tetragramei într-un simbol solar, de data aceasta plasată deasupra celor două table ale legii conţinînd, in extenso, textul ebraic al decalogului.

În cazul bisericii din Gîrbova (judeţul Alba) se poate înregistra, de asemenea, interesul pentru limba ebraică, dublat de această dată un joc de cuvinte trans-lingvistic. Aici, la restaurarea de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a fost plasată în centrul tavanului o inscripţie formată din două cuvinte ebraice, înconjurată de un mic text în latină. După cum s-a arătat¹⁰, inscripţia ebraică, a cărei pronunţie ar fi „or - bo” şi al cărei sens este „lumină înăuntru” sau „lumină în el”, reprezintă (prin pronunţie) o referire alegorică la numele localităţii, şi anume în forma sa maghiară (Szász-Orbó sau Szászorbó).

Toate aceste exemple ilustrează interesul filologic, marcat de preocuparea pentru cunoaşterea limbii şi istoriei vechi ale evreilor, pe care intelectualii saşi (măcar unii dintre ei) l-au manifestat pînă către sfîrşitul secolului al XVIII-lea.

Ulterior, centrul de interes se deplasează spre elaborarea şi transmiterea unor informaţii globale (de ordin istoric, demografic etc.) despre diferitele etnii din Transilvania, între care şi evreii, precum şi spre formularea unor caracterizări atotcuprinzătoare ale acestora, în încercarea de a defini „spiritul lor naţional”. În această perioadă, ce corespunde în mare secolului al XIX-lea, textele intelectualilor saşi despre evrei sînt marcate de intenţia transmiterii de informaţie care să corespundă noilor standarde ştiinţifice ale vremii, şi anume să răspundă, înainte de toate, nevoii de generalizare. Tocmai această cerinţă, precum şi faptul că nu întotdeauna era susţinută de informaţia necesară, fac ca unele din aceste texte să transmită nu numai informaţie obiectivă, ci şi informaţie puternic colorată de prejudecăţi, adică stereotipuri.

Stereotipul defineşte o „imagine mentală” prin care, cum s-a spus, „noi nu vedem înainte de a defini, ci definim înainte de a vedea”¹¹. Folosit adeseori în cazul relaţiilor interetnice, el reprezintă un mijloc comod (şi tocmai prin aceasta periculos) de a atribui în mod global celeilalte etnii anumite calităţi sau defecte. Una dintre principalele căi ale elaborării stereotipului constă în a considera cealaltă etnie drept un grup omogen, lipsit de individualităţi diferite. Or, tocmai această metodă vine în întîmpinarea nevoii de generalizare, ce caracteriza spiritul ştiinţific dominant în secolul al XIX-lea.

O scurtă trecere în revistă a menţiunilor referitoare la evrei din lucrările germanilor transilvăneni din această perioadă ilustrează existenţa a două tipuri de informaţii: unul neutru, ştiinţific, celălalt preluînd şi transmiţînd stereotipuri.

La începuturile acestei perioade, se constată o anumită dificultate în elaborarea informaţiei despre evrei şi mai ales în caracterizarea lor globală. Informaţia transmisă despre evrei este mai restrînsă decît cea privitoare la alte etnii, cu care, probabil, saşii aveau contacte mai frecvente (şi, deci, cunoştinţe mai bogate). În unele cazuri, după ce formulează un minim de date istorice despre evrei, autorii recurg la un procedeu care le permite să evite orice aserţiune referitoare la trăsăturile specifice ale acestora: ei invocă nişte caracteristici atît de bine cunoscute de cititorii lor, încît nici nu se mai ostenesc să le amintească.

Acesta este procedeul folosit de Michael Lebrecht în lucrarea sa din 1792, consacrată tocmai „caracterului naţional al naţiunilor aflătoare în Transilvania”. El îşi încheie scurtul său text despre evrei cu cuvintele: „Caracterul lor, profesiile lor, înfăţişarea lor exterioară sînt prea cunoscute ca să mai trebuiască să zăbovesc asupra lor.”¹²

Două decenii mai tîrziu, Lucas Joseph Marienburg foloseşte aceeaşi cale de a eluda formularea vreunei caracterizări. Dacă în domeniul istoriei părerile lui despre prezenţa evreilor în Transilvania sînt ferme (aceasta nu este anterioară secolului al XV-lea), contribuţia lui Marienburg la caracterizarea contemporanilor săi evrei constă din tautologia „Evreii sînt şi în Transilvania evrei.”¹³

E posibil ca recursul la acest procedeu să indice încercarea autorilor de a-şi ascunde ignoranţa în legătură cu acest subiect, a cărui abordare era, totuşi, obligatorie. Această sugestie este întărită şi de scurtimea textului lui Lebrecht consacrat evreilor, mai succint chiar decît cel dedicat polonezilor, armenilor, grecilor sau ţiganilor.

Mai multă informaţie despre contemporanii săi evrei oferă Johann Michael Ballmann în lucrarea sa apărută la începutul secolului al XIX-lea. Acesta menţionează împărţirea evreilor în mai multe categorii, în funcţie de origine şi limbă, anume „evrei turci, polonezi, spanioli şi germani” şi consideră că „Existenţa lor în Transilvania nu poate fi dedusă înainte de a doua jumătate a secolului al XV-lea”. În sfîrşit, în ceea ce priveşte situaţia evreilor în vremea sa, Ballmann aminteşte de hotărîrea din 1780, după care prezenţa lor era limitată la Alba Iulia, dar precizează imediat: „Cu toate acestea, ei pot fi întîlniţi dispersaţi prin toată ţara. Totuşi nu sînt foarte numeroşi.”¹⁴ El apreciază totodată că „Armenii, grecii, bulgarii şi evreii sînt toţi însufleţiţi de acelaşi spirit comercial”¹⁵.

În aceeaşi tradiţie de transmitere de informaţii neutre despre evreii din Transilvania se înscrie şi ampla lucrare a lui Eduard Albert Bielz, publicată la mijlocul secolului al XIX-lea¹⁶ sau cea mai tîrzie a lui Karl Reissenberger¹⁷.

Cu atît mai frapante sînt aserţiunile despre evrei din lucrările altor autori saşi ai secolului al XIX-lea, în care, în locul unor informaţii cu caracter obiectiv, întîlnim caracterizări simpliste, generalizatoare şi negative, ce corespund apariţiei stereotipurilor antisemite pe fondul unor motivaţii sociale.

Astfel, lui Stephan Ludwig Roth, călătoria întreprinsă în Austria (1818) îi prilejuieşte şi cîteva aprecieri negative despre evrei. Nemulţumit de preţul (prea coborît) pe care l-a obţinut, pentru cîteva haine, de la un negustor evreu, tînărul Roth trage concluzii ce depăşesc cu mult această experienţă personală: „De atunci — scrie el — m-aş opune cu multă convingere iniţiativei atît de frecvente acum de a include evreii în dreptul civil german. O naţiune care nu respectă dreptatea trebuie declarată ca fiind lipsită de onoare sau, cum decurge de aici: nu poţi avea o părere bună despre ei. Sărăcia lor şi bogăţia lor sînt la fel de dăunătoare statului. (...) Dacă vocea iubirii semenilor este atît de slabă încît chiar în cadrul statului mai există cetăţeni expuşi lipsurilor amare, de ce să luăm pîinea copiilor noştri pentru a o azvîrli cîinilor? Cine cunoaşte Talmudul lor, cine este familiar cu principiile şi caracterul lor va găsi că această judecată este aspră, dar nu nefondată. Talmudul lor nu urmăreşte nimic altceva decît un stat în stat după modelul iezuiţilor, iar principiile lor, înşelăciunea împotriva creştinilor, care nu sînt poporul lui Dumnezeu, adică, după părerea lor, nu sînt oameni.”¹⁸ Avem de-a face aici cu un text de o virulenţă antisemită surprinzătoare pentru un autor ca St. L. Roth a cărui imagine este altminteri foarte luminoasă, inclusiv în ceea ce priveşte raporturile interetnice (sînt amintite adeseori, de exemplu, bunele sale relaţii cu românii). Regăsim în textul său, alături de aprecierea profund înjositoare prin care evreii sînt comparaţi cu cîinii, şi evocarea stereotipului privitor la conspiraţia evreiască urmărind crearea unui stat în stat, iar drept argument pentru aceasta se face trimitere la textul Talmudului (pe care, desigur, Roth îl ignora). De asemenea, merită reţinut că toată această argumentaţie urmăreşte să justifice refuzul integrării evreilor în viaţa socială, respectiv neacordarea de drepturi civile.

S-ar putea obiecta că este vorba de o scriere de tinereţe, nepublicată în timpul vieţii autorului. Dar Roth conturează o imagine caricaturală a evreului şi într-una din cele mai cunoscute scrieri de maturitate ale sale — Die Zünfte, eine Schutzschrift (1841). În această lucrare, redactată în favoarea breslelor şi împotriva industriei capitaliste, evreii sînt prezentaţi ca reprezentanţii tipici ai acesteia din urmă, caracterizaţi prin aceea că urmăresc doar profitul. St. L. Roth scrie în acest text despre proprietarul întreprinderii capitaliste: „Acesta însă şi-a făurit norocul nu cu capul, ci cu punga, şi adeseori în spatele firmei unei fabrici creştine stă un mic animal al banului ce lipseşte încă din toate manualele de ştiinţe naturale, anume evreul.”¹⁹

Un alt autor care a contribuit la răspîndirea stereotipurilor negative despre evrei a fost şi Benigni. Dar, dacă la St. L. Roth ei reprezentau potentaţii capitalişti, la Benigni, dimpotrivă, evreii se situează pe una din treptele inferioare ale naţiunii. El scrie: „Fiii lui Israel în Transilvania aparţin, cu foarte puţine excepţii, de clasa cea mai de jos şi comună a naţiunii”. După ce arată că evreii turci au dispărut din Transilvania, autorul prezintă astfel evreii germani ce se află aici: „Evreii germani, care potrivit caracterului, moravurilor şi obiceiurilor lor se aseamănă întru totul clasei de jos, risipită în toată Europa, a poporului lor, se hrănesc din comerţ mărunt, speculă, distilarea băuturilor alcoolice, se răspîndesc din principala lor reşedinţă, Alba Iulia, în toate ţinuturile ţării în care accesul nu le este interzis prin lege şi aduc în urma lor îndeosebi pauperizarea şi decăderea moralei celor din aceste ţinuturi.”²⁰

Această opinie nu este singulară. Formulată aproape în aceiaşi termeni, o regăsim şi în lucrarea englezului Charles Boner, care a vizitat Transilvania în 1863. Scoţînd în evidenţă efectele negative ale prezenţei evreilor (mai ales ca urmare a arendării către aceştia a licenţelor de distilare a băuturilor) autorul citează şi un punct de vedere săsesc: „«În satul în care se stabileşte un evreu — mi-a spus un preot protestant cu care am discutat această temă — acolo puteţi fi sigur că decăderea moralei locuitorilor va face rapide progrese.»”²¹

Aceste două puncte de vedere — cel al lui Benigni şi cel al preotului sas citat de Boner —, precum şi acela al lui St. L. Roth, au meritul de-a dezvălui corelaţia care există între apariţia stereotipurilor antisemite şi evoluţiile economice şi sociale aduse şi impuse de modernitate. Evreii — prin tradiţie, reprezentanţi simbolici ai alterităţii — sînt consideraţi vinovaţi de toate consecinţele, negative sau percepute ca atare, ale avansării capitalismului modern şi ale descompunerii ultimelor rămăşiţe feudale. Ei sînt răspunzători şi pentru desfiinţarea breslelor (în calitatea lor de bogaţi reprezentanţi ai capitalismului industrial), dar şi pentru pauperizarea sau degradarea moravurilor populaţiei (de data aceasta ca jalnici producători şi vînzători de băuturi).

De aceea, nu este deloc întîmplătoare apariţia stereotipurilor antisemite tocmai în această perioadă. Ea reprezintă o formă de descărcare a problemelor unei epoci asupra unei etnii, mai exact asupra acelei etnii care în unele ţări din Europa îşi dobîndea drepturile civile. Cazul transilvănean nu reprezintă o excepţie: o situaţie similară a fost constată şi în Europa occidentală a secolului trecut. Cu referire la acest spaţiu, s-a remarcat: „Structura cea mai generală a antisemitismului e aşadar, în acelaşi timp, social-politică şi economică. E o reacţie împotriva revoluţiei industriale, care e forma cea mai evidentă a dispariţiei privilegiilor feudale.”²²

Înţelegerea cauzelor mai largi, sociale şi economice, care au favorizat apariţia stereotipurilor antisemite nu diminuează cu nimic rolul lor negativ. Din perspectiva actuală, se poate observa cu claritate procesul evolutiv prin care antisemitismul, încă difuz şi teoretic în secolul trecut, capătă în prima jumătate a secolului al XX-lea o remarcabilă forţă destructivă, ce culminează cu „soluţia finală”.

NOTE

1. Robert Musil, Omul fără însuşiri, Ed. Univers, Bucureşti, 1995, vol. 4, p. 142

2.Traducerea s-a făcut după varianta în limba germană a textului; vezi Johannes Lebel, De oppido Thalmus (Das Städtchen Talmesch) în volumul Sie förderten den Lauf der Dinge. Deutsche Humanisten auf dem Boden Siebenbürgens, Bernhard Capesius (editor), Literaturverlag, Bucureşti, 1967, p. 217-218

3. Veturia Jugăreanu, Catalogul colecţiei de incunabule, Biblioteca Muzeului Brukenthal, Sibiu, 1969, nr. catalog 193; aici este citată însemnarea manuscrisă de pe carte, al cărei început este: „Johannis Lebelij presbyterij de Bistricia est codex iste compaginatus Cassovie tempore rectoratus scholarium magistri Venceslai hyrsbergensis anno domini 1511 (...)”.

4. Julius Groß, Zur ältesten Geschichte der Kronstädter Gymnasialbibliothek, în volumul Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, vol. 21, 1887-1888, p. 591-708.

5. Eine siebenbürgische Bischofsbibliothek des 16. Jahrhunderts. (Die Bücherei des Lukas Unglerus) în volumul lui Gustav Gündisch, Aus Geschichte und Kultur der siebenbürger Sachsen, p. 351-362.

6. Gustav Gündisch, Die Bibliothek des Superintendenten der evangelischen Kirche Siebenbürgens Matthias Schiffbaumer (1547-1611), în op.cit., p. 363-378

7. Gustav Gündisch, Die Bibliothek des Sachsengrafen Albert Huet (1537-1607), în Korrespondenzblatt des Arbeitskreises für Siebenbürgische Landeskunde (de acum înainte: Korrespondenzblatt...), 1974, p. 32-51

8. Josef Trausch, Schriftsteller-Lexikon oder biographisch-literärische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, Kronstadt, Gött, Bd. II, 1870, p. 247

9. Vezi Auszug aus Joseph Teutsch, Kurzgefaßte Jahr-Geschichte von Siebenbürgen, besonders Burzenland, în Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, Zeidner, Brassó, (de acum înainte: Quellen...), vol. 4, 1903, p. 120; Aus dem Diarium des Daniel Fronius, în Quellen..., vol. 7, 1918, p. 396.

10. Paul Philippi, Eine Inschrift an der Decke der evang. Kirche von Urwegen, în Korrespondenzblatt..., 1973, p. 150-151;

11. Vincent Yzerbit, Georges Schandron, Stereotipuri şi judecată socială în Richard Bourhis, Jacques-Philippe Leyens (coord.) Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Polirom, Iaşi, 1997, p. 99;

12. Michael Lebrecht, Über den National-Charakter der in Siebenbürgen befindlichen Nationen, Hörling, Wien, 1792, p. 99;

13. Lucas Joseph Marienburg, Geographie des Großfürstenthums Siebenbürgen, (1813), Böhlau, Köln, Wien, 1987, Erster Band, p. 95; referitor la prezenţa evreilor în Transilvania, vezi p. 68 şi p. 76;

14. Joh. Ballmann, Statistische Landeskunde Siebenbürgens im Grundrisse, Erstes Heft, Hochmeister, Hermannstadt, 1801, p. 33;

15. Ibidem, p. 42;

16. Eduard Albert Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenbürgens, Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 1996, p. 142;

17. Karl Reissenberger, Siebenbürgen, K. Graeser, Wien, 1881, p. 44;

18. Stephan Ludwig Roth, Gemälde einer Reise, în Gesammelte Schriften und Briefe (edit. de Otto Folberth), vol. I, Klingsor, Kronstadt, 1927, p. 42-43;

19. Stephan Ludwig Roth, Die Zünfte, eine Schutzschrift, în op.cit., vol. IV, Krafft & Drotleff, Hermannstadt, 1933, p. 51;

20. J. H. Benigni von Mildenberg, Handbuch der Statistik und Geographie des Großfürstenthums Siebenbürgen, Heft II, Hermannstadt, 1837, p. 248;

21. Charles Boner, Siebenbürgen. Land und Leute, Böhlau, Köln, Wien, 1987, p. 668;

22. Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 286.

Nadia BADRUS (n.1951), licenţiată a Facultăţii de Sociologie, Universitatea din Bucureşti, este în prezent cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu şi doctorand al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj, titlul tezei de doctorat fiind Societatea civilă din România după 1989.