Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective
vest-europene şi central-est-europene
Regionalism,
state naţionale, integrare europeană: perspective vest-europene şi
central-est-europene
Károly Gruber
În ultimul timp,
concepte ca globalizarea, regionalismul şi regionalizarea1 au devenit cuvintele cele mai uzitate ale
ştiinţelor sociale. Aceşti termeni au devenit atît de obişnuiţi încît adeseori
unii specialişti în ştiinţe sociale nici nu încearcă să le clarifice sensurile,
mulţi fiind tentaţi să le ia drept axiome. În acest eseu voi încerca să susţin
cîteva dintre reflecţiile personale asupra acestora.
O parte din
stereotipurile şi locurile comune, care îşi au rădăcinile în conceptele cheie
de mai sus, sînt următoarele:
— Sîntem martorii unei
etape a evoluţiei globale — sfîrşitul statului-naţiune, în care, ca urmare a
creşterii numărului de organisme internaţionale, a unui grad nemaivăzut de
internaţionalizare şi interdependenţă a economiei globale şi a noilor metode de
comunicare (Internet-ul şi mass media globală, de exemplu), statele-naţiune nu
mai sînt capabile să-şi mai joace rolul de dinainte, de actori independenţi în
politica externă, în problemele de securitate şi macro-economice.
— În acest mediu
global, competenţele statelor-naţiuni nu sînt subminate numai de procesele care
le influenţează de la nivele suprastatale, ci şi de procesele de nivel
substatal. Regiunile reprezintă o ameninţare pentru vechile structuri şi
legitimitatea statului-naţiune atît în sfera economiei cît şi în cea a
administraţiei politice.
— Dacă multe dintre
statele vestice „luminate” acceptă noile provocări ale globalizării, hotărînd
să renunţe la unele din puterile statului naţiune în favoarea instituţiilor de
tranziţie ale Uniunii Europene, în schimb, unele dintre naţiunile Europei
Centrale şi de Est preferă concepţia premodernă, tribalistă şi exclusivist etnică
a statului şi a naţiunii. Urmărind această logică, cea mai mare problemă care
trebuie rezolvată pentru o Europă unificată este marea discrepanţă dintre
Europa de Vest „post-naţională” şi Europa de Est „pre-naţională”, care nu a
atins stagiul unui naţionalism „civic” şi unde naţionalismul etnic încă
predomină.
— Cultura globală şi
telecomunicaţiile vor elimina în cele din urmă ura etnică şi controversele
naţionale.
— Cooperarea regională
transfrontalieră în domeniul politic, economic şi cultural, va stopa, pe de o
parte, ostilitatea politică dintre diferitele părţi ale frontierelor naţionale,
iar, pe de altă parte, va înlocui soluţiile perimate ale statelor naţionale la
noile provocări ale globalizării.
Spaţiul nu îmi permite
să detaliez toate problemele ridicate mai sus dar merită să îl citez pe
Christopher Harvie2, care îşi exprimă
totodată îndoiala cu privire la definiţiile simpliste ale unor astfel de
elemente cheie:
„Elementele
culturale, economice şi propagandistice sînt greu de separat şi de supus aceleiaşi
critici a statului-naţiune. Aceasta, în parte, din cauza ambiguităţii
termenilor care au fost preluaţi de mai multe şcoli de interpretare, dar i-au
lăsat totuşi neinterpretaţi.”
Urmînd această
direcţie, trebuie notat faptul că pentru ştiinţele sociale, în zilele noastre,
problema definiţiilor este în mod clar una metodologică. Este aproape imposibil
astăzi să folosim vechile noţiuni pentru o realitate globală din ce în ce mai
complexă şi mai stratificată. Procese ca localizarea şi globalizarea, integrarea
şi dezintegrarea, omogenizarea şi heterogenizarea, care par contradictorii la
prima vedere, sînt de cele mai multe ori feţele aceleiaşi monede. Pentru a
descrie şi a explica această nouă realitate, e nevoie de experimente
metodologice curajoase care, încet dar sigur, vor schimba vechile noastre
tipare mentale. Aceste noi abordări ştiinţifice constituie o provocare la
adresa vechilor dogme metodologice ale diferitelor curente şi şcoli
pozitiviste, poate cel mai bine deconstruite de autori ca Thomas Kuhn şi Paul
Feyerabend. Se impune ca aceste probleme metodologice să fie aduse în discuţie
în domeniul nostru, care pune accentul pe studiul Europei, dar nu numai din
perspectiva Uniunii Europene.
O întrebare
metodologică s-ar putea ridica pentru toţi cei care cercetează Europa: ce putem
face noi cu metodologiile învechite care erau menite fie să analizeze procesele
de integrare vest europeană în contextul Războiului Rece, fie să studieze
consecinţele comunismului în Europa Centrală şi de Est? Aceste subiecte au
necesitat diferite metodologii de studiu şi au existat foarte puţine terenuri
comune pentru o metodologie comparativă. Totuşi, o situaţie fundamental nouă
urmează să apară într-un viitor foarte apropiat. Nu putem spune exact cînd va
lua o formă concretă acest nou spaţiu politic european, dar simţim şi ştim că
această Europă „lărgită” şi „aprofundată” va fi un subiect radical nou pentru
cercetare. Ca atare, noi, specialiştii în ştiinţe sociale, trebuie să găsim
punctele care ar putea oferi o idee despre cum va arăta noua Europă. Urmînd
logica acestui credo metodologic, voi încerca să subliniez reflecţiile mele
asupra regionalizării şi regionalismului.
Regionalizare şi
regionalism
Din cauza lipsei de
spaţiu, nu ne vom opri asupra tuturor conceptelor cheie prezentate în
paragrafele introductive ale acestui eseu, totuşi vom lua în dezbatere două
dintre cele mai importante concepte, regionalizarea şi regionalismul, şi ne vom
limita investigaţia la procesele europene.
Pentru început, nu
poate fi decît binevenită o abordare etimologică, de vreme ce ambii termeni pe
care îi avem în vedere — regionalism şi regionalizare — sînt derivate ale
aceluiaşi cuvînt: „regiune”. Pare, încă de la prima vedere, evident faptul că
există mai multe interpretări cu privire la regiuni. Înainte de toate, ar
trebui clarificată diferenţa dintre „macro-regiune” şi „micro-regiune”:
„macro-regiunile” sînt regiuni deasupra nivelului statului-naţiune, putînd fi
numite în acest sens America de Nord, nord-vestul Europei sau sud-estul Asiei3, care în cadrul competiţiei economice globale se
autodefinesc ca macro-regiuni economice, în timp ce „micro-regiunile” se află
sub nivelul statelor şi se autodefinesc ca actori sub-statali. Totuşi, cum vom
vedea mai tîrziu, problema macro- şi micro-regiunilor este uneori dificil de
separat, iar în următoarea secţiune a lucrării vom vedea felul în care se
relaţionează statele-naţiune şi micro-regiunile la nivel substatal.
În termenii
observaţiilor noastre metodologice, ar putea să se ridice următoarele întrebări
referitoare la definiţiile regionalismului şi regionalizării: ce este o regiune
în Europa contemporană? este regiunea germană Baden-Würtemberg comparabilă cu
regiunea austriacă Burgenland sau Catalonia din Spania cu sud-estul Angliei? Ce
constituie o regiune? Cît de mare trebuie să fie un teritoriu şi ce populaţie
trebuie să trăiască în aria sa geografică pentru ca acesta să poată fi numit
regiune?
Aparent, aceste
întrebări sînt prea dificile pentru a primi răspunsuri precise; în loc de
aceasta, ar trebui să găsim un termen relaţionat celui de „regiune” şi, fără
nici o îndoială, acest concept este statul. Micro-regiunile sînt „sub” state,
ele pot fi uneori unităţi pur administrative ca în cazul „departamentelor” în
Franţa, sau, în alte cazuri, uriaşe puteri economice ca regiunea germană
Baden-Würtemberg, sau entităţi „etnoculturale” ca Scoţia şi Catalonia. Problema
cheie este, din punctul nostru de vedere, relaţia regiunilor cu statele.
Regionalizarea — în contextul relaţiei dintre state şi micro-regiuni — trebuie
înţeleasă ca atitudine a statelor faţă de regiuni de sus în jos . Gradul
regionalizării depinde mult de modul în care puterea centrală este capabilă să
delege o parte din autoritatea ei administrativă, politică, educaţională şi
economică nivelului sub-statal. Astfel, regionalismul poate fi interpretat ca
un mănunchi de procese în care teritoriile, provinciile şi comunităţile locale
se definesc în raport cu puterile centrale ale statului. Desigur, aceste două
noţiuni sînt într-o relaţie dialectică: cu cît statul este mai dispus să
renunţe la o parte din competenţele sale, cu atît mai mult regiunile pot
beneficia de aceasta şi aspiraţiile lor pot să crească, iar cu cît regiunile
pretind mai ferm o descentralizare şi o delegare a puterii, cu atît mai mult
statul este presat să facă unele concesii.
Este o greşeală să se
considere relaţia stat-regiune drept un joc cu sumă nulă, cum tind să o
considere unele state şi regiuni europene. Wolfgang Blaas4 are poate dreptate cînd subliniază faptul că
diferitele atitudini faţă de regionalizare în cadrul statelor-membre ale
Uniunii Europene pot fi un obstacol serios pentru viitorul integrării europene:
„Motivele şi motivaţiile fundamentale pentru crearea sau consolidarea
regiunilor politice variază mult în cadrul statelor membre ale Uniunii
Europene. Contrar unei tendinţe generale de întărire a nivelului regional,
acest nivel a fost slăbit sau chiar dezintegrat în cîteva state. Imaginea
heterogenă prezentată de regiunile politico-administrative ale ţărilor Uniunii
Europene de astăzi se datorează acestor evoluţii naţionale.”
De exemplu, Franţa a
fost în mod tradiţional împotriva aspiraţiilor regionale timp de secole de
vreme ce unul din elementele fundamentale ale republicanismului francez era
credinţa în statul secular indivizibil, în timp ce guvernele conservatoare
britanice de după 1979, în opoziţie cu valorile tradiţionale liberale
britanice, au insistat pe principiul unei suveranităţi nelimitate a
Parlamentului de la Westminster în detrimentul aspiraţiilor regionale ale
galezilor, scoţienilor şi ale nord-irlandezilor. În contextul britanic, această
încăpăţînare pe de o parte a blocat campania pentru devoluţia nu numai a
Scoţiei şi Ţării Galilor, dar şi a regiunilor engleze predominant laburiste,
iar, pe de altă parte, i-a provocat pe partenerii europeni ai Angliei, care
vroiau să ducă pînă la capăt construcţia Uniunii Europene5. De dragul comparaţiei, care va constitui mai
tîrziu miezul acestei lucrări, trebuie menţionat faptul că în ţările fostului
imperiu sovietic, în care încă mai bîntuie tradiţiile opresive ale unui stat
centralizat totalitar, regionalizarea nu este la modă. Mai mult, pe ruinele
statului comunist, se formează alte noi şi puternice state, legitimate de forţa
unui naţionalism exclusivist.
Cum am putut observa
pînă acum, statele-naţiuni sînt încă prezente, cu toată accentuarea tendinţelor
de globalizare. În contextul european, Uniunea Europeană, cu structurile ei
interguvernamentale, este foarte departe de ceea ce au visat federaliştii
europeni. Astfel, în Europa Centrală şi de Est suveranitatea naţională — care
este un fenomen relativ recent în regiune — este un concept încă foarte
popular. De exemplu, în Ungaria, care este una dintre posibilele candidate
pentru calitatea de membru a Uniunii Europene în regiune, există un scepticism
crescut faţă de integrarea europeană, cu toate că se apropie deschiderea
discuţiilor de aderare.6
În loc să vorbim
despre sfîrşitul statului-naţiune, este poate mai folositor să discutăm despre
şansele „redefinirii statului modern” în termenii unui nou consens între
regiuni şi puterile centrale ale statului. Cu siguranţă, odată cu apariţia
Uniunii Europene ca un nou actor supranaţional pe scena politicii europene,
relaţia a fost semnificativ modificată. Uniunea Europeană ca „macro-regiune” în
economia globală a schimbat echilibrul tradiţional al puterii dintre
micro-regiuni şi statele-naţiuni. Prin adoptarea noţiunii de „Europă a
regiunilor”, Uniunea a apărut ca un partener strategic pentru micro-regiuni.
Voi ilustra mai tîrziu în acest eseu relaţia triunghiulară dintre regiuni,
state şi instituţiile supranaţionale, unde practic se întrepătrunde relaţia
dintre micro-regionalism şi macro-regionalism. Totuşi, paragrafele următoare le
voi devota analizei aspectelor variate ale regionalismului şi regionalizării în
termenii relaţiei dintre state şi micro-regiuni.
Destul de des,
regionalizarea începe în momentul în care legitimitatea statului a suferit o
slăbire sau o prăbuşire. În concordanţă cu teoria democratică, cînd este zguduită
legitimitatea internă şi externă a unui stat şi a fost călcat consensul
contractului social dintre stat şi cetăţeni, regionalizarea poate funcţiona ca
un mijloc — folosit de stat — pentru a-şi recîştiga legitimitatea democratică.
De exemplu, într-un stat autoritar şi totalitarist care are o populaţie
multietnică şi care îşi bazează puterea pe o etnie majoritară, neacordînd
celorlalte etnii nici o putere politică, regionalizarea, după prăbuşirea
statului, funcţionează ca un mijloc de convingere a cetăţenilor care au fost
excluşi de la putere de a adera la formarea unui stat nou. Totuşi, delegarea
puterii în stat şi regionalizarea sînt arme cu două tăişuri în situaţii
specifice în care — în loc să se întărească legitimitatea statului — ele tind
s-o submineze. George Schöpflin7
susţine: „Ce se întîmplă cînd un grup particular de oameni nu consimt? Pe
baza principiilor democraţiei, a unei legi consensuale, trebuie să li se acorde
tot dreptul de a-şi hotărî viitorul. Această soluţie, care a fost folosită, bineînţeles,
nu poate fi împinsă prea departe. Dacă se face acest lucru, atunci natura
statului existent va deveni complet contingent şi, astfel instabil, şi de aceea
va submina democraţia.”
Acesta a fost cazul
prăbuşirii Spaniei lui Franco în 1970 cînd noua constituţie spaniolă a fost
elaborată pe principiul regionalizării. Spre a-şi atrage sprijinul catalanilor
şi al bascilor în crearea unei Spanii noi, democratice, noul stat spaniol a
susţinut în mod substanţial autoguvernarea pentru catalani şi basci. Totuşi,
receptarea ofertei de regionalizare făcută de Spania a fost foarte
controversată. În timp ce în Catalonia adepţii regionalismului catalan au
acceptat cadrul furnizat pentru dezvoltarea regională de către statul spaniol,
unele cercuri ale mişcării naţionaliste basce nu au considerat oferta
regionalizării ca satisfăcătoare şi, în consecinţă, au refuzat-o. Mai mult,
metodologia teroristă ETA pentru o schimbare radicală în statul de drept a
apărut în linii mari tot în acea perioadă.
În 1945, după căderea
totalitarismului fascist al lui Hitler, aliaţii victorioşi au fost confruntaţi
cu sarcina imensă de a crea o Germanie democratică. Dominaţia americană a
predestinat Germania postbelică reorganizării federale a ţării. Astfel, o
putere externă a apelat la politica regionalizării pentru a face Germania
capabilă să obţină o legitimitate externă în cadrul sistemului internaţional
postbelic. Federalizarea Germaniei de Vest s-a dovedit a fi un succes
copleşitor într-o ţară în care tradiţiile unui stat naţionalist centralizat
bismarckian ar fi fost inerente într-o perioadă ca aceea de după război. În
contextul german, procesele de regionalizare cerute de puteri externe au
catalizat o mişcare regionalistă foarte puternică. Unele dintre landurile
germane ca Baden-Würtemberg şi Saarland au menţinut o reprezentanţă permanentă
la Bruxelles astfel încît au putut să-şi utilizeze imensul potenţial economic
şi politic în Bruxelles.
Landul
Baden-Würtemberg a jucat de asemenea un rol important în cooperarea regională
transfrontalieră, care este calul de bătaie favorit al eurocraţilor de la
Bruxelles. În iniţiativa de cooperare regională, „cele patru motoare ale
Europei”, Baden-Würtemberg, Lombardia, Rhone-Alpi şi Catalonia, s-au aliat în
1988 pentru diseminarea şi schimbul unui know-how de înaltă clasă. Unii au
susţinut că, cu toate că regionalizarea în Germania de după 1945 fusese un
mijloc perfect de a ataca naţionalismul expansionist german şi de a cataliza
dezvoltarea economică regională, această politică a avut şi repercusiuni
negative. C.Harvie susţine8: „O
naţiune reunficată de politicieni provinciali, urmărind scopuri provinciale, a
dus la apariţia unui stat introvertit a cărui capacitate de coeziune a fost
semnificativ subminată.”
Revenind la iniţiativa
„celor patru motoare ale Europei”, Ţara Galilor s-a alăturat proiectului în
1990, însă nu ca un „motor cu capacitate deplină” deoarece, asemeni atitudinii
negative discutate mai sus a guvernului britanic faţă de regionalizare, Ţara
Galilor nu a avut puterea administrativă de a participa la un nivel mai profund
de cooperare.9 În ciuda
dificultăţilor, Ţara Galilor, ca zonă ce fusese serios afectată de declinul
post-industrial, a fost destinatarul investiţiilor de tehnologie înaltă, de
exemplu, compania multinaţională Bosch din landul Baden-Würtemberg a deschis o
uzină în Miskin, în vecinătatea oraşului Cardiff.
Pentru a reveni pe
scurt la abordarea iniţială, accentuat metodologică, care îşi propunea să
trateze Europa ca pe un concept larg, nu doar în sensul recentei Uniuni Europene,
este interesant de văzut în ce fel întrebările asupra regionalismului şi a
regionalizării sînt prezente pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.
După cum s-a arătat
mai sus, nici una din structurile Uniunii Sovietice — chiar dacă formal a fost
un stat federal — nu a semănat cu structurile unui federalism democrat. Mai
întîi de toate, legitimitatea statului se baza pe o ideologie opresiv
totalitaristă, competenţele statului fiind concentrate în mîinile liderilor
Partidului Comunist. Chiar principiul federalismului, principiul competenţelor
împărţite între regiuni şi puterea centrală, nu a fost realizat în comunismul
federalist. Ca atare, statele membre ale Uniunii Sovietice nu se bucurau de
drepturile de care se bucurau omologii lor din statele federale vestice. După
căderea Uniunii Sovietice, toate acele republici care fie avuseseră în trecut
tradiţia existenţei ca state naţionale suverane, precum statele baltice, sau
care adoptaseră ideologia autodeterminării naţionale, precum Georgia şi
Armenia, au ales să părăsească federaţia şi să-şi formeze propriile lor state
naţionale. Republicile şi unităţile administrative care au rămas, de această
dată incluse în Federaţia Rusă, s-au confruntat cu o nouă situaţie, în care
puterea centrală a statului era considerabil mai slabă decît în timpurile
comuniste. În construcţia noului stat a început un proces de „negociere” între
puterea centrală şi regiuni. Trebuie clarificat următorul lucru: chiar dacă
multe „republici etnice” (Statele Baltice, Georgia, Armenia, de exemplu) au
părăsit Uniunea Sovietică, totuşi alte 21 de „republici etnice” au rămas în
cadrul Federaţiei Ruse. Miza acestui proces a fost redistribuirea resurselor
imense ale impresionantului Imperiu Sovietic de odinioară. În lipsa unei puteri
centrale solide, regiunile au făcut tot ce le-a stat în putinţă să obţină de la
puterea centrală atît de multe resurse pe cît le-a stat în putinţă.
„Republicile etnice” bogate în petrol şi diamante, ca Tatarstan şi
Bashkortostan, au avut succes în negocierile cu Moscova şi au putut de aceea
obţine drepturi fundamentale pe baza resurselor naturale deţinute. Interesant,
aceste republici etnice au avut mult mai mult succes în aceste negocieri asupra
redistribuirii competenţelor şi a resurselor decît districtele pur administrative
populate majoritar de ruşi. Conform opiniei lui S.L.Solnick: „Într-un decor
convenţional, etnia a servit în mod convenabil la divizarea unui grup de altul,
din acest motiv, sistemele etno-federale sînt cunoscute ca fiind în mod
periculos instabile. În jocul „negocierii” federale ruse, totuşi, liderii
republicilor etnice s-au focalizat pe menţinerea republicilor ca o clasă
privilegiată de actori subnaţionali.
(…) De aceea,
revendicările etnice au servit ca un mecanism de coordonare a diferitelor republici
etnice distingîndu-le de regiunile ruseşti.”
Firesc, regionalismul
din Federaţia Rusă diferă mult de exemplele vest- europene, dar aceste exemple
pot fi de folos pentru cercetarea noastră în continuare, avînd în vedere
regionalizarea şi regionalismul. De exemplu, din punct de vedere economic se
poate observa că regiunile vest-europene bogate în resurse naturale şi umane,
au tendinţa deseori să urmeze campanii regionaliste (de pildă, Scoţia şi
bogăţia imensă de petrol din Marea Nordului).
În Europa de Vest,
pentru a face faţă disparităţilor economice regionale, statul bunăstării a
urmat între 1960 şi 1970 politica unei regionalizări economice prin crearea
unor fonduri de investiţii regionale care au fost considerate mijloace mai
eficiente pentru administrarea intereselor şi necesităţilor economice locale
decît formele centralizate de realizare a deciziilor economice. Politica de
regionalizare a statului bunăstării trebuie, totuşi, citată ca exemplu de
regionalizare cu o anumită rezervă din moment ce politica sa economică a fost
centralizarea. Noţiunile de solidaritate, coeziune socială şi subsidiaritate
care îşi au rădăcinile în ideologia postbelică a statului bunăstării, au fost
amintite de asemenea la constituirea Uniunii Europene. Dar noutatea politicii
de regionalizare urmată de Uniunea Europeană constă tocmai în faptul că în
acest caz o instituţie supranaţională sprijină dezvoltarea regiunilor de nivel
substatal şi că statele vest europene — desigur în grade diferite — acceptă
noua situaţie.
Dacă pînă acum ne-am
concentrat atenţia asupra regionalizării, de acum încolo ne vom axa dicuţia pe
regionalism. După cum s-a susţinut mai înainte, cele două sînt într-o relaţie
dialectică, totuşi trebuie recunoscut faptul că, în timp ce regionalizarea este
o problemă de decizie politică şi de compromis al elitelor, regionalismul
implică participarea maselor. Politica de regionalizare este dusă la
îndeplinire de sus în jos, în timp ce mişcările regionaliste pot mobiliza
populaţia pentru acţiuni „la firul ierbii”. John Brutton, fostul prim ministru
al Irlandei, care este unul dintre cei mai activi susţinători ai politicii
regionale a Uniunii Europene, sublinia într-o conferinţă asupra regionalismului
european: „Este dificil să obţii loialitate pentru nişte organisme create în
scopuri pur administrative.”
În cele ce urmează,
vom încerca să reflectăm asupra diferitelor aspecte ale regionalismului. În
concepţia mea, cel mai important aspect al regionalismului este aspectul
etnocultural, politic şi economic. Voi pune în discuţie pentru început aspectul
etnocultural al regionalismului.
După cum au recunoscut
mulţi oameni de ştiinţă, modelele participării sociale şi politice contemporane
au suferit o schimbare de paradigmă. De la interacţiuni sociale şi politice
avînd ca sursă clasele sociale, intrăm în era politicilor identitare şi noilor
mişcări sociale. Graniţa dintre politic şi privat, care este una dintre
prezumţiile politicii moderniste, se estompează acum, de pildă, în politicile
feministe sfera privată este politizată. Disocierea bisericilor de sfera
politicului şi secularizarea politicii este de asemenea unul dintre principiile
cheie ale tradiţiilor iluministe, principii care sînt însă sfidate nu numai de
fundamentalismul islamic, ci şi, spre exemplu, de creşterea influenţei
formaţiunii Dreapta Creştină Americană şi a lui Pat Buchanan.
Se schimbă, de
asemenea, participarea politică şi modurile în care pot fi influenţate
deciziile politice. Politicile de partid se combină sau sînt uneori substituite
de grupuri de influenţă şi de diferitele campanii ecologiste, feministe,
homosexuale sau ale grupurilor etnice. Faţadele învechite ale ideologiilor
pălesc în mijlocul furtunilor politice declanşate de valorile postmoderne.
Folosesc termenul de post-modern pentru acest mediu politic nou bazîndu-mă pe
afirmaţia lui Jan Pakulski.11
Pakulski descrie „noua politică” în modul următor: „Procesele centrale
identificate de cercetătorii noii politici includ fuziunea şi interpenetrarea
tot mai mare a sferei politice cu cea culturală, precum şi decuplarea şi
depăşirea de către conflictele politice a mai vechii diviziuni structurale a
claselor. Principalele simptome ale acestor schimbări sînt un declin progresiv
în votul claselor sau o desaliniere politică, o eroziune a sprijinului dat majorităţii
partidelor din mediul social şi apariţia unor forţe politice noi: ecopax-ul
(ecologist şi pacifist), drepturile civile, umane şi ale minorităţilor, precum
şi mişcările sociale feministe.”
În acest mediu politic
post-modern, valorile învechite ale stîngii şi dreptei nu mai pot răspunde
cererilor societăţii. O conştiinţă nouă a pericolului raţionalizării societăţii
se manifestă acum sub forma particulară a politicii post-moderne. Apariţia
„mediacraţiei” sau creşterea influenţei politice a mass-mediei constituie o
altă trăsătură caracteristică „noii politici”. Pentru a reveni la discuţia
noastră iniţială despre regionalism şi regionalizare, trebuie să observăm că
provocările regionalizării şi regionalismului la adresa statului-naţiune, care
este o structură de politică modernistă provenită din secolul al XIX-lea,
reprezintă componente esenţiale ale „noii politici” (post-moderne). Diversele
campanii politice pentru democraţie locală şi pentru descentralizarea puterii
de decizie sînt toate părţi ale acestei noi paradigme politice. Spaţiul nu ne
permite să dezbatem toate aspectele regimului global politic post-modern, dar
autorul acestei lucrări a încercat să dezvolte aceste concepte în altă parte.12
Urmînd această
direcţie, pare logic să legăm aspectul etnocultural al regionalismului de
„politica post-modernă” mai sus menţionată. Grupurile etnoregionale se
autodefinesc în contextul statelor multinaţionale în cadrul cărora, raportate
la întreaga populaţie, ele constituie doar o minoritate, dar la un nivel local
şi regional ele constituie adeseori majoritatea. Mişcările lor regionale sînt
tot atîtea campanii pentru ocrotirea culturii, a limbii şi a învăţămîntului
matern în faţa pericolului reprezentat de omogenizarea urmărită de
statul-naţiune, de cele mai multe ori statul unei etnii majoritare, şi totodată
campanii pentru o mai mare autonomie politică la nivel regional şi local.
Regionalismul etnocultural pune sub semnul întrebării mai vechea definiţie a
cetăţeniei, ca termen cu valoare neutră, ce indică natura pur politică de
participare într-un stat ca entitate politică.13 Confruntarea dintre revendicările grupurilor
etnoculturale şi vechea definiţie a cetăţeniei este mai mult decît evidentă.
Este greu de acceptat pentru mulţi, dar cetăţenia devine subiectul politicilor
identitare. G. Schőpflin susţine în acest sens că „Renaşterea — reală sau
aparentă — a politicilor identitare din anii ‘90 a fost primită cu ostilitate
de alte politici, care construiseră o concepţie singulară a cetăţeniei, destul
de unitară, ca pivot al identităţilor lor. Ce aş vrea să subliniez este faptul
că cetăţenia este şi ea o parte a politicii identitare şi că nu există nimic pe
atît de universal pe cît şi-ar dori adepţii ei, dar că, fără cetăţenie,
democraţia devine aproape imposibil de menţinut.”
O mare varietate de
exemple de regionalism etnocultural pot fi uşor găsite la „naţiunile fără
state” ale Europei de Vest (de exemplu, scoţienii, bascii, catalanii, galezii)
şi pînă la minorităţile naţionale ale Europei Centrale şi de Est (maghiarii din
România şi Slovacia, sîrbii din Croaţia). Desigur, după cum am mai spus,
regionalismul şi regionalizarea sînt într-o relaţie dialectică, iar acest fapt
se aplică şi regionalismului etnocultural. Procesul de radicalizare a
mişcărilor etnoculturale depinde mult de măsura în care statele multinaţionale
respective au acceptat principiul regionalizării. De exemplu, statul spaniol a
decis în mod conştient descentralizarea structurilor lui pentru a se acomoda
aspiraţiilor etnoculturale ale catalanilor şi bascilor în anii 1970, în timp ce
Croaţia, Iugoslavia şi Slovacia contemporană urmăresc o politică de
centralizare în detrimentul grupurilor minoritare din propriile teritorii.
Relaţia dintre
majoritate şi minoritate, într-un stat multinaţional, este una destul de
sensibilă. Într-un regim nedemocratic efectele negative sînt duble pentru orice
minoritate naţională. Ca atare, într-un stat opresiv, cea mai mare rezistenţă
poate să derive de multe ori din cercurile minorităţilor naţionale şi a
naţiunilor fără state (ex. campania minorităţii maghiare din România perioadei
lui Ceauşescu sau rezistenţa catalană împotriva Spaniei lui Franco). Fără să
subestimăm idealurile pozitive şi democratice ale multora dintre mişcările
etnoculturale, trebuie totuşi să subliniem faptul că, în unele cazuri speciale,
metodologia acestor mişcări poate sfîrşi prin recurgerea la mijloace violente
(de exemplu, campaniile teroriste ale IRA şi ETA).
În cele mai multe din
cazurile europene de regionalism, motivele etnoculturale se împletesc cu
revendicările politice de descentralizare teritorială (aspectul politic al
regionalismului). Maghiarii din Transilvania, la fel ca şi scoţienii din
Anglia, revendică — deopotrivă cu supravieţuirea lingvistică, culturală şi
educaţională — autoguvernarea teritorială. Răspunsurile statelor respective la
aceste revendicări trebuie analizate foarte amănunţit. România, care a integrat
Transilvania cu un număr considerabil de maghiari în 1920, după Tratatul de
Pace de la Trianon, de-a lungul istoriei s-a definit ca un „stat naţional
unitar, indivizibil, al românilor”, urmînd modelul francez al statului iacobin
unitar şi centralizat. În acest cadru de referinţă nu mai era spaţiu pentru
integrarea maghiarilor în statul român. Şi guvernele conservatoare britanice
din 1979 încoace au împărtăşit aceeaşi convingere de sacralitate a statului
naţional centralizat. Sursa acestei ideologii a fost diferită, Partidul
Conservator Britanic cultivînd idea suveranităţii indivizibile a Parlamentului
de la Westminster. Dar refuzul cu care a întîmpinat aspiraţiile etnoculturale
ale scoţienilor, galezilor şi ale irlandezilor a fost consecinţa directă a
acestei atitudini.
Regionalismul economic
nu se leagă neapărat de regionalismul etnocultural şi politic. Motivele,
dincolo de regionalismul economic, pot fi diferite. Unele regiuni europene se
definesc pur şi simplu ca regiuni doar pentru a fi mai substanţial finanţată
din fondurile structurale şi de coeziune europene (de exemplu, regiunile sudice
ale Irlandei formează un forum regional comun pentru a se califica pentru
accesul la fondurile europene, sau regiunile vestice ale Ungariei se aliază
politicii Uniunii Europene pentru a avea acces la programele de cooperare
internaţională PHARE). Destul de des provinciile dintr-o ţară anume doresc să
evite povara plăţii unor subvenţii pentru regiunile nedezvoltate (de pildă,
Lega, mişcarea provinciilor nord- italiene). Din cînd în cînd, aceste mişcări,
chiar dacă le lipsesc fundamentele etnoculturale ale regionalismului, tind
să-şi construiască o identitatea etnoculturală artificială. Stefano Guzzini
susţine14: „Liga Nordului nu este un partid
regionalist tipic. Regionalismul lui nu se poate lega de o limbă proprie.
Într-adevăr, Padania are multe dialecte care derivă din rădăcini lingvistice
diferite. În ciuda încercărilor disperate de a găsi urmele istoriei Padaniei în
istoria Galiei alpine a Imperiului Roman, Padania nu are o istorie care să
poată da naştere unei identităţi naţionale.”
Un mod interesant de
regionalizare economică poate fi urmărit în cazul solicitării germane de a
regionaliza pe scară largă Germania postbelică. Aliaţii, sub conducerea
americanilor, au propus federalizarea Germaniei de Vest pentru a împiedica
renaşterea naţionalismului expansionist german. În această privinţă, landurile
germane, cu execepţia Bavariei, sînt scutite de aspiraţiile locale
etnoculturale. Astfel, regionalismul landului Baden-Würtemberg este în
principal de natură politică şi economică. Ca o zonă foarte dezvoltată din
punct de vedere tehnic, scopul său cel mai important poate fi acela de a-şi
consolida cooperarea economică cu alte zone dezvoltate ale Europei. Acest ţel
este foarte bine ilustrat în proiectul „celor patru motoare ale Europei”,
descris deja în această lucrare.
Etnocultural
Politic Economic
Scoţia + + +
Ţara Bascilor + + +
Catalania + + +
Ţara Galilor +
Irlanda de Nord + +
Italia de Nord + +
Sîrbii din Croaţia +
Maghiarii din România + + +
Maghiarii din Slovacia + + +
Baden-Wüttenberg + +
Regionalizarea,
regionalismul şi Uniunea Europeană
Diferenţa relevantă
dintre „macro-regiuni”, ca regiuni economice aflate deasupra statelor, care
încearcă să răspundă provocărilor politicii economice globale, şi
„micro-regiuni”, ca regiuni de nivel substatal, care tind să se definească în
raport cu statul, a mai fost discutată în această lucrare. A fost trasă
totodată concluzia că deseori procesele de „macro-regionalism” şi
„micro-regionalism” se influenţează reciproc. Este şi cazul Europei de Vest,
unde statele cooperează în cadrul Uniunii Europene, astfel încît
competititvitatea lor economică globală poate să se îmbunătăţească
(macro-regionalism), în aceeaşi macro-regiune existînd totodată o activitate
nemaiîntîlnită la nivelul substatal (micro-regionalism). Procesele macro- şi micro-regionalismului
au loc în relaţia triunghiulară dintre actorii instituţionali substatali,
statali şi transnaţionali. Cînd şi-au delegat o parte din competenţele lor
instituţiilor supranaţionale ale Uniunii Europene, statele membre ale Uniunii
au acceptat ideea de „cosuveranitate”. Însăşi ideea unei suveranităţi împărţite
a deschis spaţiul pentru micro-regiuni pentru a negocia cu statele, în vederea
delegării unei părţi din putere la nivel substatal. În completare, instituţiile
supranaţionale au propagat şi au sprijinit ideea unei „Europe a regiunilor”,
încurajînd în acest mod „micro-regionalismul”.
Nu mai departe de
1957, cînd a fost semnat, Tratatul care a pus bazele Comunităţii Europene a
acordat o importanţă deosebită dezvoltării regionale15. Partenerii tratatului anunţau faptul că sînt de
acord cu „întărirea unităţii politicii economice şi cu asigurarea unei
dezvoltări armonioase prin reducerea diferenţelor existente între diferitele
regiuni şi soluţionarea decalajului regiunilor mai puţin favorizate”. Totuşi,
în epoca de glorie a statului bunăstării în Europa (în anii şaizeci şi prima
jumătate a anilor şaptezeci), politicile regionale ale Comunităţii Europene au
prins viaţă ca alternativă la tendinţele de centralizare macroeconomică a
ideologiei bunăstării sociale. Această situaţie a fost considerabil modificată
prin aderarea Irlandei, a Danemarcei şi a Marii Britanii în 1972-1973. Statele
membre, şi în principal Marea Britania, au militat pentru iniţiativele
Comunităţii Europene. Scopul principal al Marii Britanii a fost realizarea unei
balanţe a imensului transfer monetar în politica agricolă, de care Marea
Britanie nu prea beneficia. Declinul post-industrial al Angliei de nord, a
Ţării Galilor şi a Scoţiei necesita un ajutor financiar care depăşea capacitatea
Statelor Britanice. Ca rezultat al acestei campanii, în 1975 a fost înfiinţat
Fondul de Dezvoltare Regională Europeană (FDRE). Oricît de important a fost
acest pas, FDRE-ul, în perioada de început, a funcţionat numai ca un mijloc de
egalizare a veniturilor între statele membre.
Ca rezultat al unui al
doilea val de lărgire (1980), cînd ţările Europei de Sud (Portugalia, Spania,
Grecia) — care erau cu mult mai puţin dezvoltate decît media Comunităţii — s-au
alăturat Comunităţii Europene, s-a pus problema necesităţii reconsiderării
politicii regionale europene. Problema acută a inegalităţilor în creştere, după
aderarea statelor mediteraneene, a necesitat o reacţie rapidă. Ca atare,
întregul sistem al politicii regionale europene s-a transformat. Pe lîngă FDRE
au fost create alte fonduri (de exemplu, Fondul Social European — FSE, Fondul
de Orientare şi Garantare a Agriculturii Europene — FOGAE) pentru a rezolva
problemele nou apărute. Volumul fondurilor a fost în mod semnificativ modificat
în 1988. Cele cinci obiective prioritare ale reformei din 1988 au fost
următoarele:
• Ajutorarea
regiunilor subdezvoltate,
• Conversia economică
a zonelor industriale aflate în declin,
• Şomajul cronic
structural,
• Accelerarea
integrării tinerilor,
• Sprijinirea dezvoltării
zonelor rurale.
Cum am mai afirmat în
această lucrare, cea care a catalizat dezvoltarea regională a fost Uniunea
Europeană, şi în principal Comisia, ca instituţie supranaţională.
Totuşi, trebuie notat
faptul că 90% din fondurile structurale sînt alocate prin guverne naţionale, şi
de multe ori, participarea regiunilor rămîne în urmă. De exemplu, guvernul
central italian este de foarte multe ori incapabil să găsească parteneri locali
în Italia de Sud (Mezzogiorno) pentru proiectele europene şi, astfel, aceste
fonduri nu sînt folosite sau, dacă sînt totuşi găsiţi parteneri, aceste
ajutoare sfîrşesc de cele mai multe ori în mîinile mafiei. Mai ales proiectele
administrate de Comisie, şi în mod direct de actorii regionali, sînt mai
benefice dezvoltării regionale (Interreg I, II). Programele Interreg sprijină
în principal dezvoltarea colaborării fără frontiere dintre actorii sub-statali.
Pentru a pregăti ţările Europei Centrale şi de Est pentru criteriile de aderare
în termenii colaborării transfrontaliere, Comisia a lansat un proiect de
colaborare transfrontalieră în cadrul programului PHARE.
Tratatul de la
Maastricht al Uniunii Europene (1992) a însemnat o schimbare fundamentală în
politica regională europeană. Tratatul a stabilit convergenţa criteriilor de
aderare la Uniunea Monetară Europeană (UME). Din lipsă de spaţiu nu ne vom opri
asupra tuturor detaliilor acestor criterii de convergenţă, în loc de aceasta
vom examina Tratatul de la Maastricht din punctul de vedere al dezvoltării
regionale. Un aşa numit „Fond de aderare” a fost stabilit pentru a face ca cele
patru state membre subdezvoltate — Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia — să
întrunească criteriile de aderare la Uniunea Monetară Europeană. Tratatul a pus
bazele unei instituţii noi, foarte importante, Comitetul Regiunilor (COR).
Conform Tratatului, Comitetul Regiunilor nu lua parte în procesul de luare a
deciziilor din cadrul Uniunii, în loc de aceasta era considerat doar un
organism consultativ. Competenţa limitată a Comitetului Regiunilor este foarte
bine reflectată de cuvintele doamnei Edit Soós15: „Membrii din regiunile puternice susţin că
trebuie găsite mijloacele de articulare pe mai departe a vocii acestui nivel
important, şi acest lucru nu va fi posibil cu adevărat atîta timp cît influenţa
directă a Comitetului Regiunilor asupra proceselor legislative europene este
atît de modestă.”
Cu toate că influenţa
Comitetului Regiunilor era limitată, în privinţa deciziilor din cadrul Uniunii
Europene, volumul total al întregului buget al FDRE, FSE, FOGAE între anii
1994-1999 trebuie menţionat pentru a ilustra mărimea transferului monetar în
cadrul politicii regionale a Uniunii Europene: 141,471 miliarde ECU(!).
Cu siguranţă că noile
provocări ale lărgirii către est a Uniunii Europene vor avea consecinţe pe
termen lung pentru politica europeană. Toate statele central-europene care
aspiră la aderare sînt mai puţin dezvoltate decît oricare dintre statele membre
cele mai subdezvoltate. Fără îndoială că în momentul în care lărgirea estică se
va realiza pe termen mediu, va trebui reconsiderată politica regională
europeană.
Documentul „Agenda
2000”17 este rezoluţia summit-ului Uniunii Europene
din Amsterdam, iunie 1997, şi poate fi considerat rezultatul neoficial al
răspunsurilor Conferinţei Interguvernamentale din 1995-97 date la provocările
lărgirii:
„Trebuie să se
adere fără şovăială la prioritatea obiectivului politic al coeziunii economice
şi sociale. Într-adevăr, perspectiva unei lărgiri care să includă noi ţări cu
nivele de dezvoltare foarte divergente face acest lucru încă şi mai necesar
decît înainte. Va fi nevoie de solidaritate, în sens larg, european, dacă vrem
să atingem obiectivul major al reducerii discrepanţelor în dezvoltare, cum s-a
propus explicit în Articolul 130a al Tratatului.”
Regionalismul în
Europa de Est şi de Vest: cazul Transilvaniei şi al Scoţiei
Urmînd remarcile
noastre metodologice anterioare, trebuie să facem o comparaţie, în contextul
integrării europene, între regionalismul scoţian şi regionalismul maghiar din
Transilvania. La prima vedere, această comparaţie poate să pară una
surprinzătoare, din moment ce astăzi cazurile de comparaţie între Europa
Centrală şi de Est şi Europa Occidentală sînt foarte rare. Într-adevăr,
contextele istorice în care aceste regionalisme au apărut, sînt într-o măsură
diferite, totuşi, o cercetare detaliată ne poate oferi aspecte interesante.18 Factorul care poate închide prăpastia
imensă dintre realităţile acestor două extreme geografice ale Europei este
tocmai sistemul nostru internaţional de globalizare, mai precis de integrare
europeană. Pe de o parte, Scoţia ca „naţiune fără stat” , deja parte a Uniunii
Europene, încearcă să-şi redefinească identitatea din ce în ce mai mult nu atît
în cadrul Regatului Unit, cît în cel al Uniunii Europene, în timp ce maghiarii
din România speră să-şi îmbunătăţească statutul în cadrul României în urma
aderării României la Uniunea Europeană. Întrebarea nu este dacă se va produce
lărgirea spre spaţiul estic, ci cum şi cînd! După aceea se va forma un nou
spaţiu politic european din care vor face parte atît Transilvania cît şi
Scoţia. În această privinţă, comparaţia este legitimă. Comparabilitatea
exemplelor Europei Centrale şi de Est cu cele ale Europei de Vest este
explicată de George Schöpflin19: „Aria
mea principală de interes este Europa Centrală şi de Est, dar aş vrea să
sugerez faptul că unele din lecţiile post-comunismului au o aplicaţie mai
largă. Şi, într-adevăr, (noi, vesticii n.trad.) putem învăţa ceva despre
propriile noastre societăţi prin încercarea de a face o comparaţie cu acele
societăţi care se află în plin proces — în fazele lui incipiente — de
construire a unor sisteme democratice.”
Din punct de vedere
etnocultural, atît scoţienii cît şi maghiarii din Transilvania reprezintă un
exemplu tipic de regionalisme legitimizate preponderent de aspiraţiile
etnoculturale. Ambele aparţin grupului pe care H. Seton Watson l-a numit
„vechile naţiuni”20 Ele sînt naţiuni
istorice, tradiţionale care s-au bucurat de suveranitate feudală încă din
secolul al X-lea. Scoţia şi-a pierdut suveranitatea prin Actul Uniunii (1707)
cînd Scoţia, unită cu Anglia şi Ţara Galilor, şi-a putut menţine încă multe din
instituţiile proprii (de exemplu, Biserica, învăţămîntul, sistemul legal). În
ciuda menţinerii unei relative independenţe a instituţiilor cheie, observatorii
contemporani nu pot să se pună de acord dacă acest lucru a fost un compromis în
favoarea progresului sau o trădare a naţiunii21.
Transilvania a fost
parte integrantă a Imperiului Ungar în perioada Evului Mediu şi, mai apoi, principat
maghiar independent. După secole întregi de dominaţie habsburgică,
Transilvania, ca parte a Ungariei, şi-a recîştigat o suveranitate limitată în
1867, prin (compromisul) Ausgleich care a dat naştere monarhiei duale
Austro-Ungare. După încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920),
Transilvania, cu populaţia ei substanţială de maghiari, a fost integrată în
România Mare.
Aparent, memoria
istorică comună joacă un rol important în ambele cazuri, dar diferenţa care
apare în cazul limbii trebuie menţionată aici: dacă astăzi doar 1% din
populaţia scoţiană mai poate vorbi vechea limbă galică, iar engleza este limba
oficială, în schimb maghiarii şi-au păstrat limba maternă. Cu alte cuvinte,
scoţienii vorbesc limba majorităţii, pe cînd în cazul maghiarilor din România,
limba funcţionează ca o trăsătură distinctivă care îi face să se diferenţieze
de populaţia majoritară. Ca atare, diferenţa lingvistică amplifică aspectul
etnocultural al regionalismului maghiar transilvan. Este demn de observat că,
în timp ce scoţienii şi-au pierdut vechea limbă galeză, cealaltă „naţiune
celtică fără stat” a Regatului Unit, şi anume velşii, trec printr-o renaştere
lingvistică şi culturală, cel puţin jumătate din populaţie vorbind limba
galeză. Acest exemplu încearcă să atace anumite lucruri comune, repetate de
unii cercetători. După ei aspectul cultural şi lingvistic al naţionalismului
triumfă în Europa Centrală şi de Est în timp ce multe dintre naţionalismele
vest-europene sînt naţionalisme civice care se definesc în termenii cetăţeniei
politice.
Din punct de vedere al
aspectului politic al regionalismului, atît maghiarii din Transilvania cît şi
scoţienii suferă de dezavantaje majore, în termenii dreptului la
autodeterminare. După cum am afirmat mai sus, ambele state căruia îi aparţin
Scoţia şi Transilvania, Regatul Unit, România, au ezitat în a alege
regionalizarea ca mijloc de democratizare şi reconsiderare a contractului
social. Totuşi, acest lucru s-a schimbat în mod semnificativ în ultimul timp.
Noul guvern laburist condus
de primul ministru Tony Blair, ales în mai 1997, a luat iniţiativa în problema
referendumului scoţian. Documentul prin care se stabileau detaliile pentru un
guvern propriu scoţian a fost realizat surprinzător de rapid, şi chiar şi
referendumul pe această temă a avut loc la 11 septembrie 1997. Rezultatul
referendumului a constituit un sprijin neaşteptat (74,3%) pentru realizarea
Parlamentului scoţian; cetăţenii scoţieni dîndu-şi şi ei (63,5%) acordul în ce
priveşte prerogativele viitoarei Adunări scoţiene de a colecta taxele. Primul
ministru Tony Blair a declarat în prefaţa „Cărţii albe” a devoluţiei scoţiene
că: „Guvernul este chemat să purifice şi să modernizeze politica. Sîntem
angajaţi într-un program comprehensiv de reformă constituţională. Credem că
este bine să descentralizăm puterea, să îngrădim guvernul, să reformăm
Parlamentul şi să sporim drepturile individuale.”
Cu toate că schimbarea
de opinie a noului guvern român al preşedintelui Constantinescu şi a primului
ministru Ciorbea nu este atît de radicală, trebuie subliniat faptul că s-a
produs o schimbare pozitivă în România în problema regionalizării şi a
descentralizării. În primul rînd, pentru prima dată în România modernă, Uniunea
Democratică a Maghiarilor din România (UDMR) s-a alăturat coaliţiei
guvernamentale în noiembrie-decembrie 1996. Noua guvernare, chiar dacă într-un
mod precaut, a început să adopte legi care să catalizeze dezvoltarea regională
în general (Legea administraţiei publice) şi îmbunătăţirea statutului
minorităţii naţionale maghiare (modificările aduse Legii învăţămîntului).
Conform acestor modificări, într-o regiune sau localitate în care mai mult de
20% din populaţia locală aparţine minorităţilor naţionale, însemnele publice
trebuie să fie bilingve, iar limba minorităţii poate fi folosită în
administraţia publică şi în tribunale. De asemenea, s-au înmulţit schimbările
din cadrul învăţămîntului în limba maternă pentru minorităţi.22
Totuşi, problemele
cheie, ca autonomia teritorială, deschiderea unei universităţi în care limba de
predare să fie maghiara şi despăgubirea bisericilor maghiare pentru
proprietăţile confiscate, nu au fost încă rezolvate. Pe lîngă întîrzierea
răspunsurilor la aceste probleme complexe, prezentate mai sus, implementarea
legislaţiei deja aprobate a întîmpinat dificultăţi la nivel local. De exemplu,
în Tîrgu-Mureş (Marosvásárhely), unde mai mult de jumătate din populaţie este
de etnie maghiară şi primarul este tot de origine maghiară, tăbliţele bilingve
care au fost aşezate în locurile publice, au fost mîzgălite. Mesajul era că
România este doar pentru români! Nici prefectul local — care este
reprezentantul puterii centrale după modelul francez — nici poliţia locală nu
au făcut vreo o încercare de a găsi persoanele responsabile de acest sabotaj
etnic.
În relaţia dintre
puterea statală centrală şi majoritate, există anumite analogii interesante
între Partidul Naţional Scoţian (PNS) şi UDMR. În contextul scoţian, aripa
radicală a partidului, condusă de Brian Wilson, fostul preşedinte al PNS-ului,
a dus o campanie pentru un „nu” hotărît în votarea referendumului asupra
devoluţiei, acuzînd conducerea actuală, care susţinea referendumul printr-o
campanie comună cu Partidul Laburist şi Liberal, de trădarea cauzei
independenţei scoţiene. În contextul transilvan, radicalii, conduşi de László
Tőkés şi Adám Katona au refuzat participarea UDMR-ului la noua guvernare
românească folosind, împotriva liderilor actuali, Béla Markó şi Attila
Verestóy, aceleaşi argumente pe care le-au folosit radicalii din PNS. Ei au
argumentat că participarea la guvernare pune în pericol realizarea programului
iniţial al UDMR-ului, acela al autonomiei teritoriale.
Prin această discuţie,
ne-am reîntors la relaţia dialectică dintre regionalizare şi regionalism. În
ambele cazuri prezentate aici, guvernul central a făcut o ofertă de
descentralizare, chiar dacă în grade diferite. Reacţia PNS-ului şi a UDMR-ului
a fost destul de asemănătoare prin faptul că au acceptat aceste oferte,
aflîndu-se într-un proces de redefinire a identităţii lor politice. Reacţia
radicalilor a fost, de asemenea, identică prin aceea că au refuzat ofertele.
Totuşi, în timp ce în Regatul Unit al Marii Britanii, unde Cartea Albă a
devoluţiei scoţiene a fost rezultatul unor discuţii pe termen lung,
fundamentale şi unde, în general, cultura politică era cu mult mai dezvoltată
decît în Europa de Est, în România, principiul „statului român indivizibil şi
unitar” încă mai atrage multe din forţele politice, iar cultura politică nu se
poate sustrage influenţei unor voci disonante ale naţionalismului exclusivist.
După cum am susţinut
în această lucrare, Uniunea Europeană a apărut ca un nou actor în relaţia
dintre regiuni şi puterile centrale ale statului. Uniunea şi, în mod special
Comisia, au încercat în mod activ să sprijine dezvoltarea regională. Desigur,
mişcările regionaliste încearcă să exploateze şansele oferite de integrarea
europeană. Ca atare, atît PNS cît şi UDMR şi-au declarat sprijinul dechis
pentru integrarea europeană şi au considerat procesul de integrare ca un mod de
a-şi îmbunătăţi statutul lor în cadrul statelor respective (Regatul Unit şi
România). Programul PNS „Independenţă în Europa” îşi imaginează viitorul
Scoţiei ca un stat independent al Uniunii Europene.23
„Credem că a sosit
timpul ca Scoţia să-şi recîştige locul în lume. Ca o ţară independentă, putem
să ne aducem contribuţia la dezvoltarea europeană şi internaţională. Ca
partener deplin şi egal în Uniunea Europeană, putem să urmăm exemplul dat de
alţii, inclusiv Irlanda, pentru a profita de beneficiile cooperării în Europa,
şi putem să milităm pentru preocupările poporului scoţian şi a industriei
scoţiene, de prea mult timp neglijate de reprezentanţii britanici.”
Manifestul UDMR-ului
declară:24
„Nici unul dintre
politicienii serioşi şi responsabili din România nu pot să se îndoiască de
necesitatea intrării ţării în familia democratică a statelor vest europene.
Dacă România nu este inclusă în integrarea europeană, ea va sfîrşi printr-un
dezastru în domeniul economic, al apărării şi în cel social.”
În privinţa aspectului
economic al regionalismului există prea multe asemănări. Atît Transilvania cît
şi Scoţia sînt afectate puternic de politica economică post-industrială
(închiderea minelor şi a combinatelor siderurgice etc.). Dar, în timp ce în
Scoţia s-a iniţiat o politică de ameliorare a situaţiei, încă din prima
jumătate a anilor 1970, România lui Ceauşescu a continuat investiţiile majore
în industria grea şi în industria chimică pînă la sfîrşitul anilor 1980.
Liderii Europei comuniste, alături de Ceauşescu, nu a luat în considerare pur
şi simplu schimbarea paradigmatică în politica economică globală de la un mod
de producţie Fordist la un mod post-Fordist şi, de aceea, nu este deloc
surprinzător faptul că, începînd cu anii 1970, discrepanţa economică dintre
Europa de Est şi cea de Vest s-a adîncit tot mai mult.
La nivelul mişcărilor
etnoregionaliste, diferenţa este mai pronunţată. Din anii 1970 Partidul
Naţional Scoţian a încercat să construiască o politică economică coerentă
pentru a rezolva problemele economice ale Scoţiei, parţial, prin realizarea de
planuri de redistribuire a resurselor de petrol din Marea Nordului25; însă, Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România nu a conceput o politică economică coerentă şi viabilă de amelioarare a
situaţiei economică din regiune. Este posibil ca acest lucru să aibă o legătură
cu faptul că democraţia parlamentară şi economia de piaţă au fost introduse în
România abia după 1990. De aceea, actorii politici, printre care şi UDMR-ul, au
dispus doar de puţin timp pentru a se pregăti să facă faţă noilor provocări.
Într-un fel, Europa Centrală şi de Est a intrat în competiţia pieţii globale
destul de nepregătită, iar absenţa unui „plan Marshall” nu a făcut decît să
înrăutăţească situaţia din regiune.
Una dintre tendinţele
regionalismului economic din cadrul Uniunii Europene, cum am mai susţinut în
această lucrare, este necesitatea obţinerii de fonduri suplimentare pentru
regiunile slab dezvoltate, în contextul unor fonduri structurale şi regionale
europene. În cazul nostru, Scoţia, ca o zonă slab dezvoltată, şi în special
zonele rurale şi agrare de graniţă şi de nord, precum şi partea centrală
post-industrială, care este afectată de un şomaj structural semnificativ, a
fost un loc în care s-au făcut transferuri serioase de bani din aceste fonduri.
Într-o Europă lărgită,
Transilvania, fiind o parte a ei, şi unde toate teritoriile noilor membrii din
Europa Centrală şi de Est vor avea dreptul de a primi fonduri structurale şi
regionale, este evident că acele regiuni care se află deja în Uniunea Europeană
şi care au beneficiat de aceste subvenţionări, vor suferi de pe urma lărgirii.
Cu alte cuvinte, va exista o ciocnire de interese între membrii actuali ai
Uniunii Europene şi viitoarele state membre. Pentru a ne întoarce la comparaţia
noastră, această controversă va apărea şi în contextul scoţian. Recent, au
apărut unele articole în presa scoţiană care au subliniat pericolele lărgirii
spre est a Uniunii Europene pentru interesele scoţiene. Unul din aceste
articole susţine26
„SCOŢIA luptă de pe
poziţii dezavantajoase pentru a-şi menţine partea de mai multe milioane de lire
sterline din ajutorul regional al Uniunii Europene şi din subvenţiile pentru
ferme, după decizia de ieri de remodelare radicală a Uniunii Europene şi de
revizuire a sistemului de plăţi. Comisia Europeană a anunţat schimbări
fundamentale în fondurile structurale ca o parte esenţială a planului de
lărgire a cadrului Uniunii pentru a introduce ţările fost sovietice.
(…) Scoţia va fi
nevoită să lupte împotriva competiţiei înspăimîntătoare pentru darurile Uniunii
Europeane declanşată de blocul ţărilor estice mai puţin dezvoltate.
(…) Scoţia va
trebui să-şi înalţe profilul în Europa şi să forţeze menţinerea unei cît mai
mari părţi din fondurile sale.”
Pentru a rezuma,
regiunile cu diferite ideologii din toată Europa, atît din partea estică cît şi
din partea vestică, consideră integrarea europeană, cu structurile ei
supranaţionale, ca un aliat strategic pentru avansarea cauzei regionalizării şi
a regionalismului. Viitoarea lărgire a cadrului Uniunii Europene va redesena
imaginea „Europei regiunilor” din moment ce toate ţările care vor să adere au
un caracter multinaţional, pe de o parte, şi sînt puternic afectate de
discrepanţe regionale, pe de altă parte. Faptul că toate statele aspirante ale
Europei Centrale şi de Est sînt mai puţin dezvoltate decît majoritatea Uniunii
actuale, va complica problema şi pe mai departe.
Astfel, multe dintre
mişcările europene regionaliste — cu cîteva excepţii — au acceptat ideea unei
„suveranităţi împărţite sau limitate”27, ideologia lor fiind scutită de revendicări
iredentiste şi revizioniste. Aceste mişcări consideră integrarea europeană ca o
şansă de a-şi recîştiga o autodeterminare limitată, din moment ce Uniunea
Europeană pare să reducă competenţele acelor state care se definesc în termenii
unei abordări tradiţionale a suveranităţii naţionale.
Concluzie: spre o
Europă post-modernă?
Criza reprezentării
politice şi sociale moderne, a legitimităţii şi a participării, are consecinţe
fundamentale în toate sferele civilizaţiei noastre. Atît politica internă cît
şi politica internaţională au suferit schimbări paradigmatice în ultimele
decenii. Regionalismul de jos în sus şi internaţionalizarea de sus în jos
constituie o provocare la adresa statelor naţionale moderne, care sînt arene
ale politicii naţionale şi actori suverani ai societăţii internaţionale.
Raţiunea şi persoanele care acţionează raţional, pe care se bazează de fapt
multe din teoriile importante ale relaţiilor internaţionale, sînt supuse unei
critici dure. Reapariţia unor identităţi colective comunitare ne-moderne, în
anii unei faze noi de modernitate — sau postmodernitate, după alţi autori —
este un semn al crizei mai sus menţionate.
Modernitatea
universalistă a atins aproape toate regiunile lumii, chiar şi cele mai
îndepărtate, prin colonizare şi socialism statal. Dar rezultatele sînt foarte
contradictorii… Periferiile şi semi-periferiile au avut experienţa
semi-modernizării; segmentele ne-moderne ale existenţei socio-politice au rămas
factori importanţi în aceste teritorii. Prăbuşirea principalelor proiecte
moderne de socialism statal şi re-apariţia unui etnonaţionalism ne-modern şi a
unui fundamentalism religios (în special cel islamic) a contribuit la adîncirea
crizei tradiţiilor iluministe din perioada de după 1989. Stabilitatea
artificială a identităţii şi securităţii Războiului Rece, care a subordonat
probleme reale ale politicii globale unei logici militare cinice, au dispărut
subit, odată cu căderea „Cortinei de Fier”. Pe marginea durabilităţii
diferitelor identităţi colective, A.D.Smith a scris următoarele28
„Identităţile
colective tind, totuşi, să fie persuasive şi persistente. Ele nu devin
subiectul unor schimbări rapide şi tind să fie mai intense şi mai durabile,
chiar atunci cînd un număr considerabil de oameni nu le mai simt şi recunosc
puterea. Acest fapt este real mai ales pentru identităţile religioase şi
etnice, care chiar în era premodernă au fost deseori politizate.”
În Europa, proiectul
vest european — care este un proiect iluminist din multe puncte de vedere — ce
încearcă să creeze autorităţi transnaţionale viabile şi o securitate pe termen
lung în cadrul continentului, a întîlnit severitatea şi întunecimea moştenirii
post-comuniste. Proiectul european, care, în 1980, părea o alternativă reală,
democratică în cadrul logicii „Războiului Rece”, se găseşte astăzi prins în
capcana adîncirii şi lărgirii. Uniunea Europeană este la răscruce de drumuri şi
trebuie să se decidă cum rezolvă problema mai sus menţionată. Trebuie să se
menţioneze clar modul în care lărgirea Uniunii va afecta cadrul instituţional
al Uniunii şi securitatea şi identitatea europeană pe termen lung.
Interpretarea greşită
a crizei din Iugoslavia — nefiind înţelese conceptele diferite ale
etnonaţionalismului şi ale politicii — de către instituţiile vestice
internaţionale, inclusiv Uniunea Europeană, au zguduit credinţa într-o
alternativă democratică pan-europeană şi, în general, în instituţiile
internaţionale. Şansa istorică din anii 1989-1990, de a construi o Europă adevărată,
a dispărut; pentru a recîştiga speranţele este nevoie de o politică mai
dinamică faţă de lărgirea cadrului european. Chiar dacă această politică
implică redefinirea integrării şi a cooperării. Încercarea actuală, care are
drept scop crearea unităţii europene în funcţie de o logică pur
instituţionalistă, ar trebui suplimentată de o logică mai deschisă spre
diversitatea culturală şi istorică. Richard Kearney susţine29:„Acest lucru ar determina o Europă unită în
care diveristăţile culturale şi politica economică periferică ar evolua. Una
din provocările cheie cu care se confruntă Europa post-modernă va fi asocierea
unui sens global al devenirii cu un sens local al apartenenţei; şi aceasta
necesită o revizie a modelelor moştenite ale suveranităţii naţionale. O
întrebare decisivă, în momentul în care intrăm într-o Europă post-modernă,
trebuie să fie: cum să realizezi o împărţire egală a loialităţii, pentru
regiuni, naţiuni şi federaţii.”
Fireşte, promovarea
regionalizării de către structurile supranaţionale ale Uniunii Europene prin
sporirea competenţelor Comitetului Regiunilor în luarea deciziilor şi în
realizarea politicii şi acceptarea revendicărilor diferitelor mişcări
regionaliste ca revendicări politice legitime va ajuta continentul nostru să
ducă la îndeplinire programul propus de Richard Kearney. Atingerea acestui
stadiu va însemna că redefinirea statului-naţiune şi formarea unei Europe „pe
trei nivele” vor fi fost duse pînă la capăt. Pentru a concluziona, citez
declaraţia finală de la conferinţa pan-europeană a regiunilor, organizată de
Comitetul Regiunilor în paralel cu summit-ul de la Amsterdam al Uniunii
Europene din iunie 1997, unde au fost reprezentate un număr substanţial de
regiuni ale Europei Centrale şi de Est şi guverne locale:
„Europa are un
viitor numai dacă toate nivelurile conlucrează. Politicile pot fi aliniate
numai prin coordonare şi nu prin confruntare între niveluri: local, regional,
naţional şi supranaţional. Această coordonare trebuie să ia subsidiaritatea ca
principiu central, reflectînd trăsăturile particulare ale fiecărui stat
membru.”
„(…) Seminţele
Uniunii au fost semănate de şase ţări. Acum sîntem cinsprezece, dar Uniunea
Europeană nu este încă completă. Lărgirea cadrului european prin includerea
Europei Centrale şi de Est şi a Ciprului este o oportunitate istorică — pentru
ei şi pentru noi. Într-adevăr, este o obligaţie morală. Ne aflăm alături de ei
pe drumul democraţiei: acum, democraţia noastră europeană mai largă, trebuie să
le acorde locul pe care îl merită din plin.”
„(…) Autorităţile
regionale, municipale şi locale ale Europei doresc să contribuie la idealul
european. Legăturile transfrontaliere, cooperarea interegională şi
parteneriatul local aduc realitatea Europei aproape de cetăţenii ei.”q
Note
1. D.Held, Democracy and Global Order, From the
Modern State to Cosmopolitan Governance, Polity, Cambridge, 1995; M.Waters,
Globalisation, Routledge, London and New York, 1995; M. Featherstone
(ed.), Global Culture, Nationalism, Globalisation and Modernity, London,
199O; M. Robertson, Globalisation, Social Theory and Global Culture,
SAGE Publications, London, 1992; C.Harvie, The Rise of Regional Europe,
Routledge, London and New York, 1996.
2. Chris Harvie, The Rise of Regional Europe,
Routledge, London and New York,p.5.
3. Următoarele volume încearcă să explice cum
funcţionează macro-regiunile în economia politică globală: L. Fawcett şi
A.Hurrell (editori), Regionalism in World Politics, Oxford University
Press, 1995; M. Svetlicic şi H. W. Singer (editori), The World Economy,
Challenges of Globalisation and Regionalisation, Macmillan, Basingstoke,
1996; Robin Murray, Local Space, Europe and the New Regionalism, The
Centre for Local Economic Strategies, Manchester, 1991.
4. W. Blaas, Regionalisation Processes in EU
Europe, Federal Ministry of Science and Research, Vienna,1995, p.1O.
5. C. Mellors, Prospects for Regionalism:An
English Perspective, lucrare prezentată la seminarul „Regionalism,
integrare europeană şi suveranitate”, Koszeg, Ungaria, 22 martie 1997; John
Bradbury, Conservative Goverments, Scotland and Wales: A Perspective on Territorial
Management in J.Bradbury şi J.Mawson (editori), British Regionalism and
Devolution, The Challenges of State Reform and European Integration,
Jessica Kingsley Publishers, London, 1997, pp.74-99.
6. T.Navracsics, A Missing Debate? Hungary and
the European Union, apărut în Contemporary European Studies, nr.21,
Sussex European Institute, Brighton, 1997.
7. G.Schöpflin, Citizenship,Ethnicity and
Cultural Reproduction, Frank Wright Memorial Lecture, Queen’s
University,Belfast, 1997,p.6
8. Harvie,p.71.
9. Despre problemele cooperării dintre guvernele
locale britanice şi Uniunea Europeană, vezi M.Goldsmith, British Local
Goverment in the European Union, apărut în J.Bradbury and John Mawson, pp.215-235;
10. S.V.Solnick, Federal Bargaining in Russia,
în East European Constitutional Review, Fall 1995, pp.52-6O, p.55.
11. Jan Pakulski, Stephen Crook, Malcolm Waters
(editori), Postmodernization, Change in Advanced Society, SAGE
Publications, London, 1992.
12. În primul capitol al tezei mele de doctorat, From
the Beginning of Reason to the End of History,Politics of Postmodernism,
termenul de „politică post-modernă” este dezbătut detaliat.
13. Will Kymlicka, Multicultural Citizenship,
Clarendon Press, Oxford, 1996.
14. S.Guzzini, Two contracts reshuffled: The
Lega Nord as motor and victim of the political turmoil in Italy, lucrare
prezentată la conferinţa Regionalism, Naţionalism şi Integrare Europeană:
Perspective europene de est şi de vest, Kőszeg, Ungaria, martie 1997.
15. Citat în Blaas, p.17.
16. Edit Soós, ‘Europe of Subsididiarity’ — The
European Union’s Committee of Regions, lucrare susţinută la conferinţa
Regionalism, Naţionalism şi Integrare Europeană: Perspective ale Europei de Est
şi de Vest, Kőszeg, Ungaria, martie 1997.
17. Agenda 2OOO: For a stronger and wider Europe,
Strasbourg/Brussels, 16 July 1997, p.2.
18. O analiză mai profundă şi detaliată o puteţi
găsi în dizertaţia de doctorat a autorului acestei lucrări.
19. Schöpflin,p.2.
20. Hugh Seton Watson, Nations and States,
Methuen, London, 1977, pp.6-1O. Seton Watson descrie „naţiunile vechi” în
următorul mod: „Naţiunile vechi din Europa anilor 1789 erau englezii,
scoţienii, francezii, olandezii, castilienii şi portughezii în vest, danezii,
suedezii în nord şi maghiarii, polonezii şi ruşii în est. Dintre acestea,
toate, cu excepţia a trei dintre ele, au trăit în state conduse de persoane de
aceaşi naţionalitate şi, de aceea, nu au avut nevoie de o mişcare de
independenţă naţională, cu toate că aceasta nu înseamnă că aceste popoare nu au
suferit din cauza diferitelor grade de opresiune politică şi socială, şi,
astfel, în opinia radicalilor şi a revoluţionarilor era nevoie de o eliberare.
Cele trei excepţii erau scoţienii care, din 1707, au trăit împreună cu englezii
şi galezii într-un singur stat, dar şi-au păstrat instituţiile importante,
maghiarii şi polonezii, care erau supuşi unei legi străine.”
21. David McCrone, Understanding Scotland, The
Sociology of a Stateless Nation, Routledge, London, 1992; Paul H.Scott, The
Truth about the Union, Scottish Affairs, Spring 1995, pp.52-6O;
William Storrar, Scottish Identity: A Christian Vision, The Handsel
Press, Edinburgh, 199O.
22. Opinia oficială a Uniunii Europene asupra
României a înregistrat şi schimbările pozitive. Opinia Comitetului asupra
candidaturii României la intrarea în Uniunea Europeană, Brussels, 15.07.1997,
p.15: „Relaţiile cu minoritatea maghiară s-au îmbunătăţit considerabil de la
semnarea Tratatului bilateral cu Ungaria, în septembrie 1996 şi prin intrarea
în guvern a doi miniştrii din UDMR. Legea din iunie 1995 (care nu a fost
aplicat niciodată) referitor la învăţămîntul care limita predarea într-o limbă
minoritară şi mărea procentajul predării în limba română, trebuie înlocuit. Minorităţile
din România vor fi, astfel, capabile să-şi continue învăţămîntul în limba
maternă. Un decret nou a dat posibilitatea membrilor minorităţilor să realizeze
acte administrative, certificate de naştere, de căsătorie şi de deces în limba
natală în zonele în care procentul populaţiei minoritare depăşeşte 20%. Aceasta
se aplică la 1624 de zone din România, din care 1379 sînt populate de
minoritatea maghiară.”
23. Manifestul PNS în Alegerile Generale,
«Independence in Europe»,p.2.
24. Manifestul Alegerilor Generale ale UDMR,
Tîrgu-Mureş, septembrie 1996, p.14
25. N. MacCormick, The Scottish Debate, Essays
on Scottish Nationalism, Oxford University Press, Oxford, Glasgow, 197O.
26. European funding for Scotland under threat,
The Scotsman, 17 July 1997.
27. N. MacCormick, Sovereignty: Myth or Reality,
Scottish Affairs, Spring 1995, pp.1-14. Profesorul MacCormick,
avocat internaţional renumit şi vicepreşedintele Partidului naţional Scoţian a
definit principiile suveranităţii limitate astfel: „O problemă serioasă este
următoarea: dacă se poate concepe o lume “dincolo de statul suveran” în care se
formează noi tipuri de interacţiune legală şi politică care exclud cererile de
suveranitate din partea statelor vechi sau a noilor comunităţi menite să
reordoneze coexistenţa economică şi politică.”
28. A. D. Smith, National identity and the Idea
of European unity, International Affairs 68, 1992, pp.55-76, p.72.
29. Richard Kearney, Postmodernity, Nationalism
and Ireland, History of European Ideas, Vol. 16 No.1-3, pp.147-155,
1993, Pergamon Press Ltd, Oxford.
Traducere de Lia Conţiu
*
Károly Grúber,
asistent în cadrul Departamentului de Studii Politice şi Sociale al Colegiului
Berzsenyi din Szombathely, Ungaria, în prezent urmînd un stagiu de specializare
la Contemporary European Studies at Sussex European Institute, Brighton, are ca
arii de interes politica postmodernă, globalizarea şi regionalismul, tranziţia
în ţările central şi est europene, colaborînd şi editînd numeroase volume
dintre care amintim aici From the Beginning of Reason until the End of History,
Politics of Postmodernity, în volumul editat de A.H. Price, Security and
Identity in Europe (1998), Európába megy-e a megye? A magyar önkormányzati
rendszer az Európai Unió kontextusában, Magyar Kisebbség (1999/1).
Károly Gruber,
Nationalism, Regionalism and European integration, Eastern and Western
European perspectives, studiu prezentat la conferinţa Globalisation and
Regionalisation organizată de Universitatea din Warwick şi publicat cu
permisiunea autorului.