Autonomia regiunilor în concepţia Consiliului Europei şi în legislaţia
României
Autonomia
regiunilor în concepţia Consiliului Europei şi în legislaţia României
István Haller
Cadrul
constituţional românesc al autonomiei locale
Conform Constituţiei,
România este un stat „unitar şi indivizibil” (art. 1 alin. 1), cu
teritoriul organizat, „sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe”
(art. 3 alin. 3). „Administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe
cel al descentralizării serviciilor publice” (art. 119), existînd în acest
sens:
a) consilii locale şi
primari aleşi, „ca autorităţi administrative autonome”, care „rezolvă
treburile publice din comune şi din oraşe” (art. 120 alin. 2);
b) consilii judeţene
alese „pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean” (art. 121 alin.
1);
c) prefect numit de
Guvern, ca „reprezentantul Guvernului pe plan local”, care „conduce
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale
din unităţile administrativ-teritoriale” (art. 122 alin. 2), cu dreptul de
a ataca „în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al
consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal” (art. 122 alin. 4).
Privind bugetele,
impozitele şi taxele locale, Constituţia face trimitere la legislaţia
care stabileşte limitele şi condiţiile lor (art. 137 alin. 4 şi art. 138 alin.
2).
Astfel Constituţia
defineşte următoarea arhitectură a administraţiei publice locale: există două
structuri alese, una la nivelul comunităţilor (comune, oraşe) şi una la nivelul
judeţelor, iar o structură numită de Guvern la nivelul judeţelor, le
supraveghează pe primele două. Nu se specifică nici acceptul, dar nici
interdicţia formării altor structuri, grupări — fie în mod spontan, fie prin
recunoaşterea unui statut oficial — la nivelul localităţilor sau/şi cel al
judeţelor.1
Autonomia în Legea
administraţiei publice locale
Legea
administraţiei publice locale2 enunţă în primul articol autonomia administraţiei publice:
„Administraţia
publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiează pe principiile
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în
problemele locale de interes deosebit.
Autonomia priveşte
atît organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cît şi
gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor pe
care le reprezintă.
Aplicarea
principiilor enunţate nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional
unitar al României.”
Unităţile
administrativ-teritoriale sînt comunele, oraşele şi judeţele (art. 2), care au
personalitate juridică (art. 4), iar autorităţile administraţiei publice „prin
care se realizează autonomia locală” sînt consiliile locale — „ca
autorităţi deliberative” — şi primarii — „ca autorităţi executive”
(art. 5). În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean „care coordonează
activitatea consiliilor locale” (art. 7), dar „în relaţiile dintre
administraţia publică locală şi cea judeţeană nu există raporturi de
subordonare” (art. 8). Prefectul, ca „reprezentantul Guvernului”, „coordonează
şi supraveghează serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi
ale administraţiei centrale organizate în unităţile administrativ-teritoriale”
(art. 11), totodată, el „poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, actele autorităţilor administraţiei publice locale, în cazul în
care consideră că acestea sînt ilegale. Actul atacat este suspendat de drept.”
(art. 12).
În acest prim capitol
al legii — Dispoziţii generale — se poate observa o gravă contradicţie
care reflectă fie o incoerenţă, fie o duplicitate a legislatorului. Se
recunoaşte principiul autonomiei locale, dar acest principiu nu poate afecta
caracterul „naţional unitar” al României. Astfel autonomia poate fi invocată
în funcţie de o interpretare politică, şi nu una juridică.3 Consiliile locale nu sînt subordonate celor
judeţene, dar activitatea lor este „coordonată” de acestea din urmă, în funcţie
de interesele judeţelor.4
Deşi legea, într-o formulare similară celei din Constituţie, acordă
prefecţilor dreptul de a supraveghea doar serviciile publice ale ministerelor
şi administraţiei centrale, această supraveghere se extinde şi asupra
autorităţilor administraţiei publice locale, aceştia avînd dreptul de a ataca
în contencios administrativ actele lor, suspendînd şi întîrziind efectul
acestora.
Mult disputata Ordonanţă
de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice
locale5 oferă o mai largă autonomie administraţiei
publice locale.
Ordonanţa introduce un
nou alineat la art. 1: „Autorităţile administraţiei publice centrale nu
intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor exclusivă, decît dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de autorităţile
administraţiei locale datorită dimensiunilor sau efectelor pe care ar urma să
le producă.” Mai mult, „prefectul răspunde, conform legii, la cererea autorităţilor
administraţiei publice locale, în cazul în care instanţa de contencios
administrativ stabileşte că actul acestora a fost atacat în mod abuziv sau cu
rea-credinţă” (art. 12 alin. 3). Aceaste completări aduse legii sînt menite
să elimine intervenţiile nejustificate ale prefectului în exercitarea
autonomiei locale.
Prin ordonanţă se
elimină şi o serie de formulări vagi, improprii. Spre exemplu, conform legii,
comunele, oraşele şi judeţele „au deplină capacitate, posedă un
patrimoniu şi au iniţiativă în tot ce priveşte administrarea intereselor
publice locale” (art. 4, s.n.), dar prin ordonanţă „ele au patrimoniu, un
buget propriu şi hotărăsc în tot ceea ce priveşte administrarea
intereselor publice locale” (s.n.).
Un alt element
important al ordonanţei este recunoaşterea specificului etnic al unor regiuni,
unde, conform prevederilor tratatelor internaţionale în domeniu, limba maternă
a minorităţilor naţionale trebuie să fie folosită în comunicarea dintre
cetăţeni şi autoritatea publică locală.
Reglementările
legale în contextul Cartei europene a autonomiei locale
Carta europeană a
autonomiei locale defineşte
în art. 3 conceptul autonomiei locale ca fiind „dreptul şi capacitatea efectivă
ale administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona [...] o parte
importantă a treburilor publice” (s.n.).
Articolele 5-11 prevăd
drepturile administraţiei publice locale: protecţia limitelor teritoriale (art.
5), formarea unei structuri administrative interne conform nevoilor specifice
(art. 6), exercitarea liberă şi recompensată a mandatului de ales local (art.
7), limitarea controlului administrativ al activităţii autorităţilor
administraţiei publice locale (art. 8), accesul la resurse financiare (art. 9),
asocierea liberă a autorităţilor (art. 10), dreptul de a se adresa instanţelor
judecătoreşti în scopul asigurării respectului principiilor de autonomie (art.
11).
Prin Legea 199/19976, România a ratificat7 Carta europeană a autonomiei locale, cu
următoarele specificări: se ratifică documentul „cu excepţia art. 7
paragraful 2” (art. 1) şi „România declară că prin noţiunea autoritate
regională, prevăzută la art. 4 paragrafele 4 şi 5 din Carta europeană, se
înţelege, potrivit legislaţiei sale în vigoare, autoritate judeţeană a
administraţiei publice locale”.
Excepţia ridicată face
imposibilă recompensarea materială a consilierilor,8 iar prin lege, noţiunea de regiune este echivalată
cu cea de judeţ.9
Legea de ratificare a Cartei
a fost urmată, după scurt timp, de Hotărîrea Guvernamentală nr. 761/199710, al cărei articol unic stabileşte: „Departamentul
Administraţie Publică Locală va îndeplini atribuţiile privind promovarea
politicii de dezvoltare regională, pînă la adoptarea legii privind dezvoltarea
regională în România, care va stabili cadrul instituţional, principiile,
obiectivele şi instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în
România.”
Legea privind
dezvoltarea regională în România11 înţelege prin regiuni de dezvoltare structuri formate din mai multe
judeţe12, şi consideră că aceste regiuni „nu sînt
unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică” (art. 4
alin. 2). În acest context, Carta europeană a autonomiei locale nu este
aplicabilă acestor regiuni (Legea 199/1997 punînd sub semnul egalităţii
regiunile — al căror statut este reglementat de Cartă — şi judeţele).
Deşi regiunea de dezvoltare nu este unitate administrativ-teritorială şi nu are
personalitate juridică (ceea ce are, la fel, efecte negative asupra
aplicabilităţii Cartei), din considerente funcţionale, ea are nevoie de
structuri regionale, cum este Consiliul pentru dezvoltare regională, „ca
organ deliberativ” (art. 6 alin. 1), Agenţiile pentru dezvoltare regională,
ca „organisme neguvernamentale13, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate
juridică” (art. 7 alin 2).
Aceste structuri regionale sînt subordonate structurilor naţionale: Consiliului
Naţional pentru Dezvoltare Regională şi Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltare
Regională. Această ierarhizare a structurii, în mod evident, este contrară
spiritului Cartei europene a autonomiei locale. În ce mod se va reuşi,
în aceste condiţii, să se atingă obiectivele politicii de dezvoltare regională
(prevăzute la art. 2 al Legii nr. 151), rămîne de văzut.
Legea privind
dezvoltarea regională în România prin art. 16, a dat naştere unui alt act legislativ: Ordonanţa de
urgenţă privind regimul zonelor defavorizate13. Ordonanţa defineşte zona defavorizată ca o arie
geografică „strict delimitată teritorial” (art. 1). Cum cartierul unui
oraş este delimitat teritorial la fel ca şi, spre exemplu, Valea Jiului, zona
defavorizată poate fi o structură mai mică decît localitatea, dar şi mai mare
ca judeţul. Ea trebuie însă să facă parte dintr-o regiune de dezvoltare (art.
2).
Concluzii
Conform legislaţiei în
vigoare, în România structura administrativă are două nivele: cel al
localităţilor şi cel al judeţelor. Nici regiunilor — care reunesc mai multe
judeţe —, nici zonelor defavorizate — care pot fi anumite părţi din structurile
administrative — nu le sînt impuse aplicarea prevederilor Cartei europene a
autonomiei locale, în sens strict juridic, deoarece ele nu au personalitate
juridică; totodată, prin modul în care Carta a fost ratificată de
România, ea se aplică doar autorităţilor locale şi celor judeţene.
Totuşi, în ce măsură respectă
Legea privind dezvoltarea regională în România principiile Cartei
europene a autonomiei locale? Tabelul de mai jos compară prevederile celor
două documente:
Se observă trei mari
diferenţe de principiu între cele două documente:
a) autonomia regiunilor
nu este protejată faţă de autorităţile administrative centrale;
b) populaţia nu este
consultată în stabilirea limitelor teritoriale şi în modificarea lor;
c) întreaga structură
administrativă este definită de o serie de acte juridice, stabilirea acestei
structuri nu revine regiunii.
Aceste trei diferenţe
majore arată că, deşi Legea 151/1998 se referă la dezvoltarea
regională, legiuitorii nu au reuşit să depăşească o mentalitate
centralistă, fapt care va îngreuna mult atingerea scopurilor pentru care legea
a fost elaborată. Dacă a fost elaborată în scopurile enunţate şi nu doar pentru
a atrage fonduri PHARE...q
NOTE
1. Spre exemplu, Constituţia Spaniei (din
1978), care defineşte Spania ca „patria [...] indivizibilă a tuturor
spaniolilor”, în acelaşi articol 2 „recunoaşte şi garantează dreptul la
autonomie al naţionalităţilor şi regiunilor care o compun”, stipulînd: „se
vor putea crea grupări de comune, diferite de provincie” (art. 141 alin. 3
— provinciile în Spania sînt unităţi aproximativ similare, din punct de vedere
administrativ, cu judeţele din România). Pentru ca aceste grupări să primească
un statut oficial şi să se autoguverneze ca şi comunităţi autonome, este
prevăzută o procedură de autorizare (art. 143-147). Nu se admite federaţia
comunităţilor autonome (art. 145 alin. 1). Atît competenţele comunităţilor
autonome, cît şi competenţele statului sînt clar stabilite (art. 148 şi 149, cu
22 respectiv 32 de subpuncte).
2. Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a fost
publicată în Monitorul oficial nr. 238 din 28 noiembrie 1991.
3. Împotriva unor acte considerate ilegale ale
primarului din Cluj, Gheorghe Funar, Guvernul nu a intervenit, considerînd că
nu poate încălca principiul autonomiei locale, dar fostul ministru de interne,
Gavril Dejeu, a interzis modificarea denumirii unor străzi în judeţul Harghita
şi Covasna, caz în care s-a dat uitării acestui principiu.
4. Pe baza unor legi se poate clarifica în mare
măsură modul în care legislatorii interpretează relaţiile dintre diferitele
autorităţi ale administraţiei publice. Spre exemplu, Legea pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe,
trecute în proprietatea statului (Legea nr. 112 din 25 noiembrie
1995, publicată în Monitorul oficial nr. 279 din 29 noiembrie 1995) stabileşte
următoarele atribuţii: consiliile locale „propun constituirea
comisiilor speciale învestite cu competenţa de a primi cererile şi a verifica
actele” (s.n.) depuse de cetăţeni, dar „consiliile se numesc din
ordinul prefectului” (art. 16, s.n.). Hotărîrea finală privind retrocedarea
imobilelor trecute în proprietatea statului nu aparţine comisiei consiliului
local, ci consiliilor judeţene (art. 16-18).
5. Ordonanţa de urgenţă nr. 22 pentru
modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991 din
26 mai 1997 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 105 din 29 mai 1997.
6. Legea nr. 199 din 17 noiembrie 1997 a
fost publicată în Monitorul oficial nr. 331 din 26 noiembrie 1997,
împreună cu Carta europeană a autonomiei locale.
7. Conform înregistrării la Consiliul Europei,
România a semnat documentul la 4 octombrie 1994, l-a ratificat în 28 ianuarie
1998, intrînd astfel în vigoare la 1 mai 1998.
8. Excepţii similare au fost ridicate de Bulgaria,
Cipru, Grecia, Olanda, iar pe baza art. 12 al Cartei, următoarele ţări
nu au ratificat art. 7 alin. 2: Austria, Lituania, Liechtenstein, Malta. Din 30
de state europene care au ratificat Carta, 9 sînt în situaţia de a nu
acorda recompensă materială exercitării mandatului de ales local.
9. Specificarea se datorează fricii legislatorului
faţă de noţiunea de „autoritate regională”. Articolul 4. al Cartei,
practic, doreşte să protejeze autonomia locală faţă de autorităţile centrale,
sau, unde există acestea, faţă de autorităţile regionale. Conform formulării Legii
199/1997, autoritatea regională este autoritate judeţeană a
administraţiei publice locale. În legislaţia românească însă, consiliile
judeţene nu pot limita activitatea consiliilor locale, iar prefecturile
reprezintă — conform Constituţiei — Guvernul, deci autoritatea centrală.
Alte ţări (Danemarca, Germania, Ungaria, Olanda, Suedia, Regatul Unit) au
desemnat teritoriile cu privire la care se va aplica Carta conform art.
13 şi 16. Nici o ţară nu a considerat necesar să dea explicaţii sensului de autoritate
regională. Legea a omis totodată faptul că acest termen apare şi la art. 13
al Cartei, la care precizarea termenului de autoritate regională —
strict juridic — nu se referă.
10. Hotărîrea Guvernamentală nr. 761 din 21
noiembrie 1997 a fost publicată în Monitorul oficial nr. 338 din 2
decembrie 1997.
11. Legea nr. 151 din 15 iulie 1998 a fost
publicată în Monitorul oficial nr. 265 din 16 iulie 1998.
12. Conform Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 151/1998, aprobate prin Hotărîrea Guvernamentală nr. 634
din 24 septembrie 1998 şi publicate în Monitorul oficial nr. 379 din 5
octombrie 1998, „regiunile de dezvoltare [...] sînt zone ce corespund unor
grupări de judeţe, constituite prin asocierea voluntară a acestora pe bază de
convenţie semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene” (art. 2 alin. 1),
cu specificarea că „fiecare judeţ poate face parte dintr-o singură regiune”
(art. 3 alin. 4). dar „constituirea regiunilor nu exclude posibilitatea
asocierii localităţilor din judeţe diferite pentru realizarea unor lucrări de
interes comun” (art. 3 alin. 4). Legea nu prevede modalitatea ca un judeţ
să-şi reevalueze opţiunea de a aparţine uneia sau alteia dintre regiunile de
dezvoltare. Restricţia ca un judeţ să aparţină unei singure regiuni de dezvoltare
poate crea disensiuni între diferite zone ale judeţului (vezi Gábor Kolumbán, România
într-o „Europă a regiunilor”, publicat în Altera 9). Conform art. 10
al Cartei, judeţelor nu li se poate interzice asocierea neîngrădită cu
judeţe aflate în alte regiuni de dezvoltare.
13. Cînd se referă la organisme
neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică,
prin ele se înţeleg, în terminologia internaţională, organizaţii
neguvernamentale, create de societatea civilă ca grupuri independente de oameni
care se asociază în sprijinul unor idei. Formularea folosită de lege creează
imaginea falsă al unui „ONG”, deşi Agenţiile de dezvoltare regională sînt
create prin lege şi supuse unor structuri guvernamentale sau ale administraţiei
publice locale. Au existat şi există încă organisme create prin lege, finanţate
de bugetul de stat, care se prezintă ca „organizaţii neguvernamentale”,
promovînd interesele guvernului în numele societăţii civile.
*
István Haller (n. 1962) a absolvent al Facultatăţii de
Geologie din Cluj. După 1990 a fost reporter şi redactor la mai multe reviste
(Erdélyi Figyelő, Gazeta de Mureş etc.). Din 1993 este referentul Biroului
pentru Drepturile Omului din cadrul Ligii Pro Europa. A publicat studii şi
articole în reviste din România şi Ungaria (22, Beszélő), multe dintre ele
fiind axate pe cazurile de violenţă comise împotriva comunităţilor de romi.