Instrumentalizarea etnică
Instrumentalizarea
etnică
a religiei
în sud-estul Europei
Nonka
Bogomilova
I. Introducere
teoretică
Religia reprezintă un
puternic instrument cultural în construcţia şi perpetuarea identităţii
individuale şi de grup. Semnificaţia şi intensitatea ei variază în conformitate
cu tipul social al grupului în a cărei perpetuare culturală este implicată.
Prezenţa sa culturală, deşi într-un mod specific, poate fi regăsită în
conştiinţa de sine a mai multor formaţiuni comunitare: feministe, ecologice,
politice, economice, naţionale, etnice, etc. În urmă cu două milenii
creştinătatea îşi începea biografia culturală cu ideea şi entuziasmul depăşirii
limitelor şi contradicţiilor de toate felurile: cele provenite din rudenie sau
cele legate de gen, cele teritoriale, statale, etnice, economice etc. sau, în
cuvintele Apostolului Pavel: „Căci toţi sînteţi fii ai lui Dumnezeu, prin
credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi
îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec, nu mai este nici rob,
nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă
sunteţi una în Hristos Isus.”1 Astăzi, sutele de ramificaţii ale creştinismului — biserici, şcoli,
curente — fac parte din accesoriile identificaţionale a numeroase asociaţii, a
căror mărime variază de la doi membri la mai multe milioane de oameni.2 Se părea la sfîrşitul secolului trecut că religia
îşi epuizase potenţialul ca justificator şi instrument în sîngeroasele ciocniri
dintre civilizaţii sau în lupta pentru supremaţia imperială şi culturală.
Viitorul istoric părea să aparţină controlului raţional — economiei, politicii,
organizării statale. Secolul al XX-lea a demonstrat slăbiciunea previziunilor
raţionale. Pînă şi teoria cultural-politică (în varianta binecunoscutei şi
puternic controversatei teze a lui Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor
pe baze religioase) a recunoscut revenirea triumfală a religiei în scena
socială.3
Contrar însă ideilor
de la începuturile creştinităţii, religia este deseori inclusă în practicile
defensive sau ofensive pe care le adoptă grupul faţă de mediul său şi prin care
grupul îşi realizează perpetuarea culturală. În plus, în chiar interiorul
zonelor de civilizaţie aparţinînd uneia şi aceleiaşi religii istorice, apar
complicate relaţii de integrare şi dezintegrare. Ca parte a acestor procese,
care iau de multe ori un curs dureros ce implică intervenţii militare, religia
reprezintă unul din pretextele importante ale acestor mecanisme. De obicei,
luptele pentru eliberarea naţională din secolul trecut şi cel actual, precum şi
formarea noilor state naţionale după căderea comunismului în Europa Centrală şi
de Est au fost însoţite de reactivarea funcţiilor religiei în identificarea
comunităţii. În acest proces, ciocnirea civilizaţiilor, în termenii lui
Huntington, ca ciocnire a principalelor religii istorice, are, în opinia mea,
mai puţine manifestări reale şi consecinţe cultural-politice decît are
diferenţierea comunităţilor din cadrul aceleiaşi civilizaţii. De exemplu,
conflictele dintre catolici şi protestanţi în Irlanda de Nord, dintre
credincioşii catolici şi ortodocşi (croaţi şi sîrbi) din fosta Iugoslavie,
dintre credincioşii ortodocşi înşişi (Grecia şi Macedonia), chiar şi în cadrul
Bisericii Ortodoxe (conflictul dintre mereu mai numeroasele sinoduri din
Bulgaria, Ucraina, etc.) sînt mult mai reale şi însemnate din punct de vedere
social decît tradiţionala opoziţie abstractă creştinism/islamism. Mai mult, o
aplicare similară, instrumentalizarea religiei în procesul de diferenţiere şi perpetuare
a comunităţii, este la fel de larg răspîndită în aşa-zisa lume islamică: 1.
Rolul islamismului ca doctrină naţional-politică diferă de la o ţară la alta
(de la unul fundamental în Egipt pînă la unul nesemnificativ în Siria). 2.
Islamismul este deseori invocat de marile şi puternicele ţări islamice ca
justificare cultural-istorică pentru dominaţia lor asupra altor ţări islamice
(Egipt, Iran)4 3. Numeroasele
curente şi forme istorice ale islamismului sînt folosite ca un instrument al
identificării comunităţii adeseori încărcat cu energii agresive: satul
împotriva oraşului, poporul împotriva elitei economice şi politice, partidele
cu programe modernizatoare împotriva celor conservatoare, etc.5
Prezentarea unui
anumit conflict al comunităţii (etnic, internaţional, economic, etc.) în
termenii ciocnirii religioase a civilizaţiilor are de obicei un impact
nefavorabil asupra evoluţiei şi soluţionării sale, din mai multe privinţe: 1.
conflictul şi incompatibilitatea grupurilor sînt sacralizate pe bazele unei puternice
tradiţii istorice împovărate de o puternică inerţie culturală; 2. ajungerea la
consens este astfel împiedicată şi sînt implicate diferite forme de coexistenţă
separată şi ostilă a grupurilor — separarea statului, teritoriului, etc. 3.
este creat un cadru politic favorabil intervenţiei unei a treia părţi în
conflict şi, sub un pretext cultural plauzibil, apărarea nu a unui anumit
interes al statului, ci a civilizaţiei respective în ansamblu. Exemple
edificatoare în această privinţă sînt: internaţionalizarea conflictului
israelo-palestinian şi reformularea lui ca un conflict între arabii de rînd —
musulmani şi creştini adică occidentali, sau, altfel spus, Marile Puteri;
eforturile de a interpreta într-un fel similar conflictele etnice din ţările
aparţinînd vechii Iugoslavii etc.
De fapt, prin
implicarea religiei în aceste conflicte etnice şi internaţionale se creează de
cele mai multe ori un cadru cultural propice pentru redistribuirea sferelor de
influenţă ale ţărilor dezvoltate.
II. Cine impune această
implicare a religiei în situaţiile conflictuale? Care sînt mecanismele sale?
Şi, mai ales, de ce vorbim despre implicarea, instrumentalizarea religiei?
Religia devine element
vital al unui grup naţional sau etnic, ideologie a unei comunităţi, numai atunci
cînd este legată şi subordonată direct perpetuării culturale, politice etc. a
respectivei comunităţi. Cînd este asimilată în mitologia grupului. Una dintre
funcţiile esenţiale în procesul său de instrumentalizare este de a furniza
bazele statutului ontologic al grupului, care să îi garanteze pe de o parte
dreptul la existenţă autonomă, iar pe de altă parte superioritatea, autoritatea
lui faţă de alte comunităţi de acelaşi gen.6 Această instrumentalizare a religiei este deosebit
de intensă atunci cînd grupul locuieşte într-un mediu cu o apartenenţă
religioasă diferită. Cînd, datorită unor circumstanţe istorice oarecare, acest
mediu a fost pentru un timp îndelungat sau a devenit la un moment dat ostil
faţă de existenţa şi păstrarea grupului, diferenţele religioase ale părţilor
conflictuale devin un element durabil al strategiilor lor agresive şi
defensive. Asfel catolicismul polonez şi croat7, ortodoxia rusă şi sîrbă au avut în perioade
istorice diferite un puternic potenţial naţional-patriotic.8
Instrumentalizarea
religiei a cunoscut diferite forme în funcţie de specificul fiecărei situaţii
şi de strategiile pe care le adoptă grupul faţă de mediu. Astfel, pînă la
sfîrşitul secolului al XIX-lea, religia ortodoxă a constituit unul din
fundamentele doctrinei imperialismului rusesc, iar astăzi ea serveşte ca
motivaţie şi cauză pentru căutarea unui mod diferit, autonom de dezvoltare, în
opoziţie cu cel occidental.9
Catolicismul polonez a avut drept obiectiv eliberarea naţională, precum şi
lupta anti-comunistă, nefiind întîmplător faptul că acum, lipsit de un cadru
ostil căruia să i se împotrivească, îşi pierde semnificaţia sa naţională,
macro-socială.10 Cîteva forme
extreme ale doctrinei naţionaliste evreieşti (din cadrul curentelor sioniste,
de exemplu) instrumentalizează iudaismul transformîndu-l într-un semn al
hegemoniei şi exclusivităţii naţiunii şi statului evreiesc.11 În mod asemănător, islamismul este
instrumentalizat de grupările militare agresive sau de elitele politice ale
statului (de exemplu, în Irak, sau, în diferite perioade, în Libia şi Egipt).12
Mecanismele
instrumentalizării sînt de obicei legate de:
1. Operarea unui
reducţionism doctrinal asupra religiei respective. Mitologia de grup elimină
apelul universal uman al religiei (fiecare religie istorică conţine un asemenea
apel) şi îşi plasează religia, mai presus de orice, în legătură cu propria sa
origine şi trecut eroic; îşi sacralizează teritoriul propriu şi continuitatea
sa în timp, trăgîndu-şi din ea energiile pentru viitor. Ideile de naţiune,
popor, etnie, stat, civilizaţie, comunitate alese de Dumnezeu, au constituit o
sursă vitală de energie pentru comunităţi atît în trecut cît şi în zilele
noastre, deşi în situaţii şi culturi limitate.13 Astăzi, acestea sînt de obicei exploatate de comunităţile
mai puţin dezvoltate din punct de vedere social-economic. În loc să-şi
întemeieze supremaţia pe resurse ideologice, ţările dezvoltate se bazează mai
degrabă pe resurse economice şi militare, pe acţiune reală în loc de mitologie.
De aceea, religia constituie un element esenţial al mitologiei grupului acolo
unde o comunitate a dezvoltat strategii de prezervare şi strategii agresive
într-un mediu ostil: lupta pentru drepturi, eliberare etc. Şi astfel, după
îndeplinirea acestor scopuri, rolul religiei ca sursă a identităţii grupului se
diminuează. Este cazul credinţei ortodoxe după eliberarea Bulgariei de sub
jugul turcesc, al catolicismului în Croaţia după separarea sa ca stat autonom
etc.
2. Un al doilea
mecanism caracteristic instrumentalizării religiei ca temelie a identităţii
grupului este mutarea accentului de la valoarea morală şi spirituală pe care o
are pentru individ la funcţiile simbolice pe care le deţine în cadrul
grupului. De aceea instrumentalizarea de grup a religiei este de obicei un semn
fie al unui principiu individual nedezvoltat (într-un mediu patriarhal), fie al
unei limite psihologice de rezistenţă atinsă prin dezvoltarea principiului
individual. Dacă instrumentalizarea etnică a religiei intră în primul tip,
instrumentalizarea sa în unele forme contemporane — religii noi, mişcări
feministe etc. — se subsumează de obicei celui de-al doilea tip.
3. Un al treilea
mecanism principal al instrumentalizării de grup a religiei este mobilizarea sa
activă, transformarea doctrinei religioase, strategia agresivă a grupului fiind
de multe ori legată de aceasta. În religiile istorice răbdarea, nonrezistenţa,
depăşirea spirituală a suferinţei constituie centrul de greutate. Confiscată de
o etnie, de o ţară sau de o altfel de grupare, religia asigură o manifestare de
tip activ a grupului.
III. Implicarea
religiei în conflictele din Balcani
Nu numai cruciadele
din trecut, ci şi conflictele contemporane din Balcani sînt pătrunse de
aceleaşi strategii ofensive şi defensive motivate religios. În această privinţă,
ortodoxia naţionalistă sîrbă şi catolicismul naţionalist croat s-au întrecut
în intensitate în timpul războiului.14 Apartenenţa religioasă s-a numărat printre argumentele purificării etnice
ale ambelor părţi. Fiecare a atacat biserica părţii opuse. Apartenenţa catolică
a Croaţiei este exploatată astăzi de anumite cercuri politice şi intelectuale
pentru a dovedi apartenenţa sa la Europa Occidentală şi nu la Balcani.
Apartenenţa ortodoxă sîrbă reprezintă o importantă motivaţie în justificarea
agresiunii militare asupra Kosovo-ului islasmic.15 În Bulgaria ateistă, schimbarea violentă a
antroponimiei turcilor a fost justificată, în special în anii ’90, prin
pretinsa ireconciliabilitate dintre ortodoxie şi islamism.16
Aceste mecanisme şi
forme ale instrumentalizării religiei lasă de obicei asupra conştiinţei de sine
şi comportamentului grupului care recurg la ele (etnie, naţiune sau alt tip de
formaţiune), amprenta iraţionalităţii, a dualismului maniheist, adică a unui
tip de gîndire exclusivist, neconsensual, care urmăreşte să obţină hegemonia
sau o existenţă separată faţă de cealaltă parte, şi nicidecum negocierea de
compromisuri şi drepturi. Acest tip de gîndire şi comportament este elocvent
ilustrat şi de războiul dintre sîrbii ortodocşi şi albanezii musulmani
majoritari în Kosovo. Identificarea religioasă a comunităţii constituie un semn
fie al absenţei, fie al imaturităţii celorlalte tipuri de identificare:
naţională şi statală, social-economică, civică. În alte cazuri cum ar fi
revitalizarea etnică, ea poate fi un simptom al istovirii şi dizolvării
domeniului simbolic şi a transcendenţei neutre a principiului statal17, al incapacităţii statului de a menţine un
echilibru şi un schimb de energii (de natură culturală, economică) între
grupările etnice din componenţa statului respectiv. Un astfel de proces a avut
loc în dezintegrarea U.R.S.S.-ului şi a fostei Iugoslavii. Statul sovietic se
transformase treptat într-o unealtă a supremaţiei ruse, iar statul iugoslav îşi
pierduse caracterul său federativ devenind în schimb un paravan pentru
dominaţia politică sîrbă.
Cîţiva autori au
arătat faptul că dacă în 1820 abia jumătate din populaţie aparţinea unor
naţiuni etnice, restul neavînd un statut autonom, teritorial şi politic, în
anii ’20 ai secolului nostru, acesta din urmă s-a ridicat pînă la
valoarea de 7%, pentru ca după cel de-al doilea război mondial să scadă
la 3%. Acest proces a fost numit de cercetătorul J. Krejci „armonizarea
interrelaţiilor etnico-politice”.19
Actualele conflicte
din Bacani, apărute în timpul dezintegrării fostei Iugoslavii, fiind o
consecinţă a acestui lucru, sînt o formă mai degrabă revanşardă şi necivilizată
de realizare a unui asemenea gen de proces. Dar războiul, pasiunile agresive,
gîndirea neconsensuală care îl însoţesc sînt în mare măsură o consecinţă
inevitabilă a tensiunilor şi a neîncrederii acumulate de secole, în special în
secolul XX, a ciocnirilor militare din trecut, şi de asemenea o consecinţă a
asprei sorţi istorice a ţărilor din această regiune. Implicarea religiei în
conflictele care au loc aici nu este doar o dovadă a imaturităţii sociale; ea
constituie de asemenea şi un factor al agravării lor sau al soluţionării lor în
sensul separării şi incompatibilizării pe baze religioase. Bineînţeles, unul
dintre motive se găseşte chiar în natura religiei care, după spusele lui Paul
Tillich, dă definiţii şi dimensiuni absolute. Acest lucru conferă fiecărei
comunităţi posibilitatea sacralizării propriei sale fiinţe ca pe un absolut,
exclusiv şi incompatibil (în limita teritoriului, vieţii politice, genului,
economiei) cu alte comunităţi. Dar de fapt această particularitate a religiei
renaşte şi este activată doar combinată fiind cu un anumit tip de gîndire şi un
ansamblu socio-psihologic al grupului provenit din trăsăturile complexe ale
biografiei sale.20 Este rolul
religiei în această situaţie să sacralizeze, să pună amprenta onorabilă a
tradiţiei, culturii, a sacrului asupra unui anumit mod de gîndire şi unui tipar
mental. Incompatibilitatea dintre sărăcie şi bogăţie, dintre cei puternici şi
cei neputincioşi, dintre femeie şi bărbat, dintre sîrbi şi croaţi sau albanezi,
creată ca o consecinţă a diferenţelor religioase fundamentale, devine de obicei
ireconciliabilă cu consensul raţional în măsură să construiască mijloace
acceptabile pentru ambele părţi. Conflictul este formulat în termenii ori-ori.
Fiecare parte luptă pentru un statut (teritorial, cultural, politic)
corespunzător absolutului propriu întemeiat religios şi, în virtutea exclusivismului,
dominaţiei. Nu e de mirare faptul că orice procedeu raţional şi birocratic
avînd ca finalitate reconcilierea intereselor, acceptarea coexistenţei,
recunoaşterea drepturilor etc., devine dificil de realizat într-un asemenea
context psiho-ideologic.
IV. Situaţia din
Kosovo. Controversele etno-religioase
Este mai presus de
orice îndoială că, în cazul Kosovo, este vorba de o anumită instrumentalizare.
Diferenţele care fuseseră interpretate, în alte perioade istorice, în limitele
compatibilităţii, coexistenţei, acceptării reciproce, sînt acum percepute în
sens opus. Asfel, formarea după primul război mondial a federaţiei iugoslave
reunind sîrbii, croaţii, slovenii, a fost rezultatul multor ani de eforturi ale
unor cercuri intelectuale şi politice din acele ţări, de consolidare a slavilor
de sud într-un singur stat, indiferent de apartenenţa lor religioasă.
Înconjurate de puternice şi ostile state occidentale, acele elite au pus la
baza unificării comunităţilor lor elementul etnic slav ca pe un liant al comunităţilor
eterogene etnic şi politic din Peninsula Balcanică. Dar perioada încheiată de
cel de-al doilea război mondial a demonstrat inaplicabilitatea practică a
idealurilor intelectuale romantice privind egalitatea şi coexistenţa unor
popoare şi religii diferite într-o singură federaţie. Statul iugoslav s-a
transformat treptat într-o unealtă şi un paravan folosit de hegemonia naţională
sîrbă. Agresiunea reciprocă şi vărsarea de sînge din timpul celui de-al doilea
război mondial a deschis un abis profund (pe plan psihologic şi ideologic)
între popoarele de aici. Asamblată ca o creaţie statală artificială după cel
de-al doilea război mondial, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia a lui
J.B. Tito a fost susţinută şi de birocraţia comunistă de stat prin combinarea
flexibilităţii politice cu teroarea. Pentru o anumită perioadă de timp,
coexistenţa paşnică a fost menţinută pe bazele autonomiei politice şi
religioase a comunităţilor separate din punct de vedere naţional-politic, dar
reunite istoric. Dar de-a lungul acestei perioade au apărut de asemenea destule
tensiuni interne, religioase şi etnice, care au condus în mod firesc la
separarea sîngeroasă a acestei creaţii statale artificiale. Inspiraţia
universalistă a concepţiei comuniste a devenit un mijloc de înăbuşire a
diferenţelor culturale, etnice şi religioase a popoarelor de aici şi de abilă
manipulare a lor. Astfel musulmanii din Bosnia şi Herţegovina au fost declaraţi
o naţiune separată21, iar în Kosovo,
bucurîndu-se conform Constituţiei din 1974 de o largă autonomie politică şi
teritorială, afluxul de populaţie albaneză a fost stimulat pe socoteala
migraţiei populaţiei sîrbe.22
Astăzi mai mult de 80% din populaţia din Kosovo este reprezentată de albanezi
musulmani. Scopul partidului comunist şi al întregului aparat de stat în
negarea tuturor diferenţelor naţionale, a fost acela de a slăbi forţa vitală a
naţionalismului şi a dominaţiei sîrbe, principalul său rival în lupta pentru
putere în federaţie. Dar imediat după crearea noii Republici Iugoslavia, alcătuită
din Serbia, Muntenegru şi regiunile autonome Kosovo şi Voivodina, noua
constituţie sîrbă din 1990 a limitat drepturile politice ale regiunii autonome
Kosovo în comparaţie cu cele prevăzute în constituţia iugoslavă din 1974.23 Adăugînd la aceasta specificitatea
etno-religioasă a populaţiei majoritare de aici, reiese că statutul ei
politico-juridic s-a degradat pînă la cel de minoritate naţională. Şi asta în
contextul unui stat care nu a depăşit concepţia naţională sîrbă, ci dimpotrivă
se identifică cu ea.
Există, bineînţeles,
printre elitele intelectuale şi politice ale ambelor părţi implicate în
conflict tendinţe şi strategii diferite. Unele accentuează puternic natura
religioasă a conflictului. Nu este nicidecum o întîmplare faptul că gîndirea
socio-politică sîrbă şi-a îndreptat atenţia înspre aspectele teoretice şi
politice ale ortodoxiei, înspre legăturile istorice dintre biserică, religie,
naţiune etc.24 Acesta este doar
una dintre numeroasele tendinţe care caută alte temelii pentru construirea identităţii
naţionale sîrbe, dar care îşi măreşte influenţa în contextul crizei din
Kosovo. Religia islamică a majorităţii populaţiei din Kosovo este folosită de
ambele părţi pentru a prezenta conflictul ca pe o formă regională a ciocnirii
globale a civilizaţiilor ortodoxe şi islamice. Această doctrină tratează Kosovo
ca pe o verigă a lanţului fundamentalismului islamic sau ca pe o parte a
„Podului Verde” islamic care începe din Turcia, traversează sudul Bulgariei,
Macedonia şi Kosovo în direcţia Albaniei, Muntenegrului şi Bosniei-Herţegovina.25 Conform acestor viziuni ideologice (de
exemplu, cea a politologului Dr. L. Jevtič), autonomia Kosovo-ului va favoriza
anexarea sa la Albania împreună cu alte părţi ale fostei Iugoslavii, întărind
astfel influenţa islamismului în zona creştinătăţii europene26 (întrucît Albania este o membră a
Conferinţei Islamice). Fără doar şi poate anumiţi politicieni şi elite ar putea
avea astfel de concepţii, dar prezentarea lor în termenii ciocnirii religioase
a civilizaţiilor expune conflictul unei largi intervenţii externe şi a unui
rezultat neconstructiv; se creează o zonă de conflict cum este cea din Orientul
Apropiat. Evenimentele care au avut loc pe la mijlocul lunii octombrie (1998 n.
red.) dovedesc legitimitatea unor asemenea temeri.
Interpretarea
conflictului şi implicarea religiei dezvăluie, pe de o parte, imaturitatea
societăţii civile şi a elitelor respectivelor ţări, iar, pe de altă parte,
urmărirea unor anumite scopuri şi interese de către acestea. În realitate,
acordînd totală recunoaştere responsabilităţii interpretării cercetătorului,
capabil nu numai să analizeze şi să raţionalizeze, dar şi să creeze situaţii
conflictuale, aş dori să mă refer pe scurt la următoarele. Există destule
motive actuale şi istorice pentru a interpreta conflictele din Balcani ca fiind
limitate şi regionale, mai mult sau mai puţin asociate, în mod firesc, cu
armonizarea etnico-politică a relaţiilor din secolul al XX-lea. Dorinţa de
autonomie în Kosovo este şi o manifestare a întregii particularităţi culturale
a populaţiei sale; caracterizată încă de tradiţii patriarhale puternice şi de
durată, ea cedează în silă proceselor de modernizare economică, politică,
spirituală. Este firească străduinţa de separare într-un stat autonom şi o
comunitate politică care să exprime şi să susţină acest stil diferit de viaţă.
Acestei străduinţe, care se poate formula economic, cultural şi politic, îi
este opus fundalul iraţional (sau manipulator din punct de vedere raţional) al
unei mitologii naţionale sau a unei mitologii religioase mondiale. De partea
sîrbă acest rol este jucat de mitologia regiunii Kosovo. Aceasta şi-a început
biografia încă din secolul al XIV-lea şi este reîncarnată sub diferite forme în
perioadele critice pentru statul sîrb. Kosovo este cînd simbolul luptei dintre
sîrbi şi turci, cînd al luptei dintre islamism şi creştinătate, cînd al
victoriei comunismului asupra fascismului, cînd al ideii Serbiei Mari în
opoziţie cu ideea Albaniei Mari etc.27 De partea albaneză, sînt introduse ideologemele cu semn invers: islamul
împotriva creştinătăţii, Albania împotriva Serbiei etc. În mod sigur această
mitologizare şi globalizare a unor probleme conflictuale locale îşi are
originea într-o lipsă de conştiinţă raţional-pragmatică a grupului. În loc să
activeze demnitatea şi legitimitatea modului diferit de viaţă al comunităţii în
cadrul general acceptat al normelor civile, se încurajează o separare mecanică
de centrul dominant sau o asociere la fel de mecanică cu acesta. În acest caz,
ca de fapt în multe altele, instrumentalizarea religiei consolidează un fundal
iraţional în care pragmatismul şi negocierile pentru drepturi sînt subminate de
entuziasmul sîngeros al reminiscenţelor istorice şi culturale, care constituie
uneori o sursă de energie vitală, dar, mult mai des, nu sînt decît coşmare
obsesive ale comunităţii. În acest caz, resuscitarea lor paralizează eforturile
de consolidare a fiinţei sale prezente, înstaurînd în loc triumful amar al
trecutului.
În acest context,
cuvintele Apostolului Pavel sună frumos, dar neputincios:
„Chiar dacă aş
vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sînt o aramă
sunătoare sau un chimval zîngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi
aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa
aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă
mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul
să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea nu va
pieri niciodată. Prorocirile se vor sfîrşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va
avea sfîrşit. Pentru că cea mai mare dintre ele este dragostea”.28q
Note
1. Biblia. Epistola către Galateeni. 3:26-28
2. Christianity. New Religious Movements.
Apărut în: The Penguin Dictionary of Religion, 1984
3. S. Huntington. The Clash of Civilization,
în: Foreign Affairs, vol.72, No.73, 1993
4. V. Cornev, O roly religioznoy traditsii v
stranah zarubezhnogo vostoka (Rolul tradiţiei religioase in Orientul
Mijlociu, în limba rusă), apărut în Zarubezhnii Vostok: religioznie
tradytsii i sovremennost. Moscova, 1983, pp.36-43.
5. Y. Atasoy, Islamic Revivalism and the
Nation-State Project: Competing Claims for Modernity, apărut în Social
Compass, vol. 44, No. 1, 1997, pp.83-101.
6.P. Merkl, Introduction, în Religion and
Politics in the Modern World, N.Y., 1985, pp. 6-8.
7. E. Nowicka, Roman Catholicism and the content
of „Polishness”, apărut în New Religious Phenomena in Central and
Eastern Europe, I. Borowik, G. Babinski (editori), Krakow, 1997, pp. 81-93.
8.M. Mitrowic, Srpska vera, crkva i nacija (Credinţa
sîrbă, biserică şi naţiune — în limba sîrbă), publicat în Religija. Crkva.
Nacia (Credinţa. Biserică şi naţiune), Nis, 1996, pp. 222-230.
9.N. Bogomilova, Kopnezh po Absolyutnoto
(Dorul de absolut — in limba bulgară), Sofia, 1994, pp.201-202
10. I. Borowik, Institutional and Private
Religion in Poland 1990-1994, în New Religious Phenomena in Central and
Eastern Europe, pp. 244-248.
11. D. Biale, Mysticism and Politics in Modern
Israel, în Religion and Politics in the Modern World, pp. 191-193
12.A. Dialmy, Feminisme et islamisme dans le
monde arabe: essaie de synthese, în Social Compass, vol.43, No.4,
1996, pp. 481-503.
13. N. Smart, Religion, Myth and Nationalism,
apărut în Religion and Politics in the Modern World, pp. 15-25.
14. I. Cvitkovic, Nacija i konfesija u ratu (1911-1995)
(Naţiunea şi religia în timpul războiului (1911-1995) — în limba sîrbă),
apărut în Etno-religijski odnosi na Balcanu (Relaţiile etno-religioase
în Balcani — în limba sîrbă), Nis, 1997, pp. 45-57
15. Intervyu s Dr.Jeftic (Interviu cu Dr.
Jeftic — în limba sîrbă), publicat în Edinstovo (Unitate — în limba
sîrbă), 8 noiembrie, 1992
16. P. Mitev, Relations of Compatibility and
Incompatibility between Christians and Muslims in Bulgaria, Sofia, 1994,
pp.180-189.
17. George Schoepflin, Post-communism as a
Political System. Ethnicity and Power, Longo Editore Ravenna, 1998, pp.
9-11.
18. T. Bonazzi, Civic Nation and ethnic Nation, publicat
în: Societies and identities, ed. Anna Krasteva, Sofia, 1998, pp. 76-83.
19. J. Krejci, What is a Nation, apărut în Religion
and Politics in the Modern World, pp. 41.
20. M. Carey, Catholicism and Irish National
Identity, apărut în Religion and Politics in the Modern World, pp.
104-121.
21. G. Savov, Bosna i Herzegovina (Bosnia şi
Herţegovina — în limba bulgară), Sofia, 1993, p. 29
22. B. Cosutic, Kosovo and Metohija Status in
the 1990 Serbian Constitution, apărut în Kosovo Dossier,
Belgrad, 1996, p. 11.
23. Ibid.
24. Religija. Crkva. Nacija (Religie.
Biserică. Naţiune — în limba sîrbă), Nis, 1996; Etno-religijski odnosi na
Balcanu (Relaţiile etno-religioase în Balcani — în limba sîrbă), Nis, 1997.
25. Kosovo Dossier, p.28.
26. Intervyu s Dr. Jeftic (Interviu cu Dr.
Jeftic — în limba sîrbă), publicat în Edinstovo (Unitate — în limba
sîrbă), 8 noiembrie, 1992.
27. T. Emmert, Kosovo: Development and Impact of
a National Ethics, apărut în Nation and Ideology, New York, 1981,
pp. 65-83.
28. Biblia, Prima epistolă a lui Pavel
către Corintieni, 13:1, 2, 3, 8.
Traducere de Livia
Cherecheş
*
Nonka BOGOMILOVA (n. 1952), membră a Academiei
Bulgare de Ştiinţe şi cercetătoare la Institutul de Cercetări Filosofice,
Departamentul de Studii Antropologice, din Sofia. Autoare a volumului Kopnezh
po Absolyutnoto (Dorul de absolut — in limba bulgară) (1994), precum şi a
numeroase studii şi articole al căror centru de interes îl constituie relaţia
dintre religie şi politică, dintre care menţionăm Le
role de la religion dans la Bulgarie contemporaine, publicat în volumul La
Bulgarie: une transition menacee (1996) şi The Sacred, the Time and the
Everyday Consciusness in Eastern Europe, publicat în volumul Il tempo
e il sacri nelle societa post-industriali (1997).
*
The Ethnically Aggressive Instrumentalisation of
Religion in South-Eastern Europe, studiu elaborat în
1998 la cererea Society for the Scientific Study of Religion, din Montreal, şi
publicat cu permisiunea autoarei.