Editorial
Editorial
Al treilea volum consecutiv al alterei, dedicat regionalismului, doreşte să semnaleze
nu numai vastitatea literaturii internaţionale consacrate subiectului, dar, mai
ales, importanţa şi actualitatea sa. Într-o Europă preocupată tot mai serios de
teritoriile/spaţiile sale mai „intime” — cu atît mai mult dacă acestea
constituie şi potenţiale focare de tensiune şi conflict —, sperînd astfel să se
mai descongestioneze de poverile sedimentate în perioade revolute pe umerii
statelor-naţiuni centralizate, într-o Europă funcţională şi funcţionabilă deci,
regionalismul, regionalizarea, descentralizarea, devoluţia, subsidiaritatea
etc. au devenit subiectele curente ale dezbaterii publice, fie că este vorba de
o abordare exclusiv teoretică, inevitabilă găsirii unor soluţii coerente, fie
de una aplicativă cum ar fi devoluţia britanică, regionalizarea italiană sau
sistemul autonomiilor spaniole, sau, la altă dimensiune şi nivel, crearea
euroregiunilor ca modele pragmatice de spiritualizare „titulesciană” a frontierelor.
Fie că este vorba despre
regionalismul „cultural”, cu rădăcinile sale profund istorice, fie despre cel
„politico-administrativ”, denumit frecvent regionalizare (ţinînd cont de
împărţirea propusă şi de Claudio Scarpulla, prezent în acest număr cu un
excelent studiu), modelele propuse şi iniţiativele demarate converg spre
aceeaşi eficientizare, fie datorate revigorării identitare (prin amplificarea
sentimentului de „a fi acasă” — o autentică forţă motrice a dezvoltării), fie
subsidiarităţii administrativ-economice (de fapt o altă formă a conştiinţei de
„a fi acasă”!), lucru devenit tot mai clar pentru un Occident post-romantic,
chiar dacă respins încă cu oroare şi aroganţă de un Orient pre-modern.
„Întrucît acest tip de regionalism se bazează deobicei pe cultură, se poate
spune că el este omolog procesului anterior formării statelor naţionale” —
ne atrage atenţia autorul studiului mai sus citat, ceea ce ar trebui să
constituie un îndemn la raţionalitatea calmă a studierii proceselor sociale
fireşti, mai ales prin punerea în paranteză a politicului partizan. „În
realitate — continuă Scarpulla —, el constituie dovada existenţei unei
expresii diferite — de obicei mai reduse — a aceluiaşi «sentiment de
apartenenţă» care a dus la unitatea naţională. Acelaşi sentiment poate,
într-adevăr, genera dorinţa de autonomie în cadrul statului-naţiune ca o
recunoaştere explicită a existenţei diversităţii locale în interiorul cadrului
naţional unificat”— Editorii alterei
sînt convinşi că pentru gînditorii de bună credinţă, acest tip de lectură este
posibil. În definitiv, după cum observă însuşi autorul textului de mai nainte,
„Europa regiunilor nu ar trebui privită ca o provocare la existenţa statelor
membre, cel puţin din punct de vedere juridic şi atîta timp cît Uniunea
Europeană rămîne o organizaţie supranaţională.”(…) „Interpretarea corectă a
Europei regiunilor deocamdată nu poate implica realizarea ideii utopice a unor
vizionari europeni de a fonda o Uniune fără naţiuni, ci implementarea ideilor
care — în lumina prevederilor explicite ale Tratatului de
la Maastricht referitoare la principiul subsidiarităţii — se află la însăşi
temelia Uniunii, considerată o «Uniune a popoarelor Europei, în care deciziile
sînt luate cît mai aproape de cetăţeni»”.
Dacă analiza lui Scarpulla este de
o generalitate teoretică vizînd întregul spaţiu european, studiul lui Mihai
Chioveanu, disecînd obiectivele politice ale perioadei interbelice ne
atenţionează asupra unei tendinţe de o gravă actualitate privind opţiunea
valorică a României. Trăgînd învăţămintele cuvenite din eşecurile noastre
regionale central-europene, mai vechi sau mai noi, autorul ajunge la o
concluzie care ar trebui să ne pună pe gînduri: „Pentru noi este demnă de
semnalat absenţa (…) românilor din dezbaterile referitoare la Europa Centrală.
Nu ştim dacă poziţia adoptată în perioada războiului sau pur şi simplu
convingerea că România îşi poate rezolva de una singură problemele a determinat
şi încă determină o astfel de atitudine negativă. Cert este faptul că orice
referinţă la regionalism trezeşte panică în cercurile politice şi o masivă
reticenţă în cele academice.”
Promovarea spre dezbatere a
conceptelor care „trezesc panică” sau „reticenţă” de către revista noastră,
urmăreşte, sperăm, tocmai eliminarea acestei psihoze panicarde prin
recîştigarea siguranţei de sine a unei identităţi intelectuale ameninţate de
criză.
Şi ce putea fi mai firesc pentru
continuarea reflecţiei asupra unei Europe a regiunilor decît cea
referitoare la euroregiuni, pentru zona noastră însemnînd deocamdată
doar timide tatonări, comentarii „panicate” şi abordări „reticente”, în timp ce
pentru o întreagă lume europeană armonie, belşug şi stabilitate. Studiul
cuprinzător al lui Éger despre sistemul euroregiunilor sau cel referitor la
cazul particular al Alpilor Adriatici al lui Langer, sînt chemaţi să ne ofere
noi informaţii despre ceva de care adesea ne temem fără să o cunoaştem.
Un studiu de caz semnat de Sándor
Oláh despre un subiect excesiv de politizat (asimilarea românilor în Secuime),
o retrospectivă istorică a unor evenimente de-acum 80 de ani, semnat de Peter
Weber, hotărîtoare pentru existenţa noastră (preluarea puterii de către
administraţia românească la Cluj în 1918-1919) sau analiza unor aspecte
ignorate a perioadei premergătoare Marei Uniri (controverse politice româneşti
în perioada dualismului) sub semnătura lui Steliu Lambru, completează rubricile
deja tradiţionale ale revistei, adăugînd informaţiilor oferite şi dimensiunea
provocativă la regîndire şi reconsiderare a ideilor noastre adesea mult prea
fixe şi rigide pentru a ne mai putea fi de folos.
Dialogul iniţiat de Liga Pro Europa, Centrul
său Intercultural sau revista altera
despre mai vechile sau mai noile noastre subiecte tabu, fie în paginile
publicaţiilor, fie în cadrul dezbaterilor organizate la Cluj, Târgu-Mureş,
Timişoara sau Bucureşti, este menit să spargă plafonul sonic al deprinderilor
noastre anchilozate, într-o lume a regîndirilor esenţiale. Nădăjduim, că şi
numărul de faţă va contribui la acesta.