Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL V. 1999., nr. 11 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Regionalism şi ideologie naţională

Regionalism şi ideologie naţională
Cazul „României Mari” (1918-1938)

Mihai Chioveanu

 

Istoria omenirii abundă în planuri raţionale ce nu au

fost nicicînd materializate, în timp ce iraţionalul extrem

prevalează în politicul de zi cu zi” (András Rónai)

 

De ce au eşuat planurile federale danubiene? Întrebarea, desigur retorică, avea să-l frămînte permanent pe Oszkár Jászi, contemporan evenimentelor din perioada interbelică. Într-unul din ultimele sale eseuri, omul politic maghiar găsea o explicaţie în excesiva raţionalitate a acestora — raţionalitate incompatibilă cu momentul istoric în care fuseseră elaborate pentru a pune capăt conflictelor şi tensiunilor absurde dintre naţiunile Europei Centrale şi de Est. Plasat în linia aceleaşi tradiţii politice, culturale şi academice, Péter Hanák găsea că, din punct de vedere istoric, întrebarea lui Jászi nu mai este vitală în prag de mileniu. Regiunea Danubiană trebuie să înceteze a mai fi privită ca realitate dată sau ca utopie şi/sau soluţie pentru momentele de criză prin care a trecut „Europa de mijloc” în ultimul secol, pentru a putea fi în cele din urmă înţeleasă ca alternativă viabilă la orice alt produs al iraţionalităţii politice.

Evenimentele ultimului deceniu par însă a anula din nou viziunile intelectualilor, expediate acum drept exerciţii academice ale dizidenţei din perioada comunistă. Grupul de la Visegrád nu a rezistat din cauza tentaţiei şi calculului pragmatic al „Omului Politic” de a accede la integrarea europeană sărind peste etapa regională, aceasta din urmă fiind considerată brusc drept anacronică şi neprofitabilă după 1989. Lipsită de fundament economic, este puţin probabil ca Europa Centrală să reuşească materializarea sub altă formă decît cea regionalistă a oricărui proiect comun, mai ales dacă avem în vedere tendinţa vădită de orientare spre etnocraţie şi evenimentele ce au dus la dezmembrarea Cehoslovaciei şi tragedia din fosta Iugoslavie.

Se repetă istoria sau istoricii? Nu ştim şi nici nu ne propunem să găsim un răspuns la această întrebare. Prezentul studiu se vrea o reevaluare din perspectiva regionalismului a  rolului şi locului ocupat de România interbelică în cadrul proiectelor de cooperare zonală şi al dezbaterilor apărute în jurul acestora. Vom puncta totodată absenţa, cu cîteva excepţii notabile, a românilor şi în special a istoricilor din discuţia actuală despre Europa Centrală. Interesul nostru aici este de a găsi o explicaţie pentru această stare de fapt şi de a sugera modalităţi de racordare la discursul actual.

Ieşirea dintr-un anume canon istoriografic bazat exclusiv pe istoria diplomatică, la rîndul ei centrată pe „rolul de campioană declarată a antirevizionismului asumat de România” şi „contribuţia românilor (...) artizani ai Micii Antante (...) alternativă la planurile nesincere ale Marilor Puteri Europene...”, ar fi în acest sens doar un prim şi necesar pas. „Exerciţiul distanţei” ar conduce nu doar la înţelegerea trecutului şi a paradoxurilor sale, ci şi a unor probleme cu care România, ca de altfel întreaga regiune, se confruntă astăzi. Mitul revigorat după 1989 al „României Mari” nu poate oferi în actuala conjunctură decît un refugiu temporar celor ce se ambiţioneaza să creadă în el. Redeschiderea tot mai frecventă a dosarului aparent clasat al României interbelice reprezintă pentru noi o motivaţie în plus.

O analiză excelentă (şi) din perspectiva regionalismului în cazul României Mari a fost realizată recent de Irina Livezeanu. Ne vom raporta permanent la fundamentul teoretic al tezei susţinute de această autoare, atît de necesar analizei noastre, chiar dacă nu politicile culturale cît cele economice fac interesul studiului nostru. Mai mult, vom încerca să relaţionăm dinamica internă a statului român cu politica externă a acestuia şi evoluţia întregii zone pentru a putea integra obiectul nostru de studiu într-o definiţie mai largă. În acelaşi sens, vom apela la „vocile celorlalţi” — am şi încercat deja să o facem la începutul excursului nostru — pentru a nu lăsa problemele strict româneşti să monopolizeze întreaga discuţie. În opinia noastră, evoluţia societăţii româneşti, a statului şi clasei politice poate fi mai bine înţeleasă prin raportare la cele din proxima vecinătate şi nu la modelul occidental cu care avem, din păcate, prea puţine în comun. Realitatea face că România nu are graniţe comune cu Franţa, decît poate la nivelul unui imaginar politic în care doar noi, românii, ne (auto)plasăm într-o geografie simbolică.

Sfîrşitul primului război mondial avea să ducă în Europa Centrală şi de Est la prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi apariţia unor state noi sau redefinite geografic. După două decenii de aparentă linişte, regiunea va asista neputincioasă la colapsul sistemului de pace de la Versailles, pentru a experimenta ulterior ideologiile radicale ale fascismului şi comunismului. Explicaţia general acceptată de istoriografie pentru acest fenomen constă în îmbinarea a trei factori ce ţin mai curînd de conjucturi internaţionale: vacuumul de putere creat odată cu dispariţia Austro-Ungariei, impactul dezastruos al Marii Recesiuni din 1929-1930 şi resurgenţa „imperialismului” german în noua sa formulă.10  Scenariul de mai sus, deşi perfect valabil, pare însă a nu mai satisface pe deplin pe istorici, preocupaţi tot mai mult în ultimul timp de cultura şi tradiţiile politice ale zonei,11  de instabilitatea socială şi dificultăţile de natură structurală ale economiei în urma distrugerilor provocate de război şi eforturilor masive de redresare a situaţiei. Noua natură multinaţională a „moştenitorilor” monarhiilor dualistă şi ţaristă începe să fie şi ea tot mai adesea luată în calcul.12  Istoriografia de la noi nu pare să accepte deloc noile perspective şi nici măcar schema clasică nu este respectată în totalitate. În timp ce problema vacuumului de putere este complet ignorată, expansiunea Germaniei naziste spre Est este supradimensionată şi capătă conotaţii cu totul diferite. Ea pare a se constitui într-un perfect „ţap ispăşitor” ce permite victimizarea la nesfîrşit a României democratice, deschisă şi chiar iniţiatoare a unor proiecte de cooperare regională. Nimeni nu oferă în schimb o explicaţie pertinentă pentru disfuncţionalităţile şi lipsa de eficienţă a alianţelor la care România a luat parte.

Dacă înainte de 1989 orice încercare a istoricilor din Vest de a reanaliza şi reinterpreta viziunea clasică era catalogată drept „revizionistă”13 , în perioada imediat următoare, în ciuda unei aşteptate relaxări, istoriografia de la noi se mulţumeşte să reitereze teze deja consacrate.14  La fel de sugestivă în acest sens ar fi şi republicarea cărţii lui George Ciorănescu15 , interesantă pentru discuţia noastră din punct de vedere al logicii naţionaliste din epocă cît şi pentru concluzia finală a autorului. Parte integrantă a istoriei Europei Centrale între cele două războaie mondiale, victimă, ca şi celelalte state din regiune, a Gemaniei naziste, România aparţine totuşi mai curînd Balcanilor de care o leagă tradiţii istorice şi culturale milenare. Citatul din Iorga dat de autor reprezintă pentru mulţi dintre români, atunci ca şi acum, argumentul final.16  Stigmatizarea „celuilalt” ca revizionist şi deci exclusiv responsabil de toate relele, ca şi retragerea dinspre sfera naţionalismului politic spre naţionalismul cultural nu reprezintă însă o soluţie şi nici nu oferă un răspuns. Dacă definiţia Europei Centrale include termenii folosiţi de Czeslaw Milosz „...(a) ţărilor care... au făcut obiectul real sau ipotetic al unui tîrg între Uniunea Sovietică şi Germania...Decenii de durere şi umilinţă...”17 , România trebuie să admită apartenenţa sa la aceasta regiune şi la memoria ei culturală traumatizantă. Cel puţin pentru perioada la care ne referim în textul de faţă.

La sfîrşitul primului război mondial, tratatele de pace au încercat trasarea graniţelor unor state naţionale în Europa Centrală şi de Est pe baza principiului autodeterminării naţionale (etnice) şi în ideea asigurării fiecăruia dintre moştenitori o economie viabilă. Recompensarea unora de către aliaţi şi mai ales de către Franţa pentru fidelitatea din timpul războiului cît şi hazardul armistiţiilor aveau să transforme întreaga regiune într-un labirint de state naţionale.18  Pacea şi calmul instaurate în zonă după 1923 se vor dovedi însă a fi simple aparenţe. Fapt dealtfel normal atîta timp cît regiunea avea să cunoască împărţirea între învingători şi învinşi, o geografie simbolică neexperimentată pînă atunci. Nu doar revizionismul unora dintre state, în special Ungaria — oarecum justificat dacă avem în vedere pierderile masive de teritoriu, populaţie şi resurse — aveau să contribuie la această stare de fapt. Lipsa de cooperare, exclusivismul şi continua revendicare de teritorii şi statut, continua dispută din jurul insolvabilei probleme a minorităţilor19 , ce îşi au originea în noul tip de naţionalism apărut în zonă trebuiesc de asemenea luate în calcul. Defensiv sau ofensiv, bazat în orice caz pe ideea statului naţional în expansiunea sa teritorială maximă, indiferent de principiul invocat de către susţinători20 , acesta îşi afla resorturile nu doar în discursul revendicativ de secol XIX în care, din întreg arsenalul ideologic al Occidentului, naţionalismul reprezentase elementul cel mai uşor de preluat şi de adaptat la agenda locală.21 

Procesul de nation-building avea să devină în acel moment singurul important în zonă, iar ideologia naţionalistă singura acceptată şi menită totodată să rezolve numeroasele probleme de ordin social, politic, cultural şi economic.22  Neaşteptatele achiziţii trebuiau însă în primul rînd protejate, iar în acest sens suprapunerea graniţelor militare peste cele naţionale, reticenţa faţă de orice deschidere în exterior şi suspiciunea faţă de vecini erau primele măsuri adoptate de noile guverne. Preferinţa pentru statul naţional unitar va duce în mod automat la respingerea federalismului ca pe o soluţie anacronică şi totodată periculoasă. Această „a treia cale posibilă”, cum o numea de curînd Pierre Kende, nu-şi va găsi susţinători nici măcar în formula unei uniuni economice regionale, considerată de unii drept prim pas şi/sau nucleu al unei viitoare confederaţii danubiene.23  Argumentul invocat de cei mai mulţi în respingerea unui astfel de proiect consta în dezvoltarea diferită şi lipsa de complementaritate a economiilor naţionale. Observaţie pertinentă dacă luăm în calcul doar categoria naţional-unitară de economie şi ne raportăm doar la proiectele de cooperare de tipul Mica Antantă şi Înţelegerea Balcanică, extrem de limitate ca deschidere, scop şi perspectivă în timp. Deşi, după unii autori, chiar şi în aceste condiţii reuşita ar fi depins nu de gradul de dezvoltare al economiilor cît de natura psihologică şi politică a partenerilor dispuşi să se angajeze într-o eventuală competiţie.24  

La 1934, în ochii unui contemporan, Europa Centrală şi de Est apare drept „...o zonă marcată de prejudecăţi naţionale dar şi de clasă, excese datorate nou cîştigatei suveranităţi economice, politice şi militare în urma războiului...”25  O regiune controlată politic de o nobilime feudală şi revizionistă în Ungaria, o dictatură militară în Iugoslavia şi un capitalism dinastic şi corupt în România,26  ce abdicaseră de la spiritul democratic al revoluţiei din 1848 pentru a aluneca, în numele eficienţei şi al raţiunii de stat spre conservatorism şi tradiţionalism. Nu vom insista aici asupra concepţiilor lui Jászi, mulţumindu-ne a menţiona faptul că poziţia sa, ca şi a altora dealtfel, era una marginală în epocă. Ne vom limita la a spune că antagonismele din regiune reprezintă una din cauzele multiple ale eşuării planurilor de cooperare regională. Un al doilea element de care ne vom ocupa în rîndurile de mai jos constă în viziunea şi calculele geo-politice ale liderilor politici din statele danubiene, diferite de cele ale Occidentului.

Ideea unei viitoare integrări şi/sau cooperări în regiune după dispariţia Austro-Ungariei era un fapt asumat de către Franţa şi Statele Unite ale Americii. Dacă în cazul primeia se poate pune în discuţie încercarea de a-şi impune în regiune hegemonia odată cu părăsirea scenei de către Germania prin înlocuirea tradiţionalei contrabalanţe habsburgice cu una formată din state remorcate la deciziile politice luate în Quai d’Orsay27 , în cazul celorlalţi ideea constituirii unui astfel de organism pare să aibă la bază cu totul alte raţiuni. Forurile internaţionale recunoscuseră oficial încă de la sfîrşitul războiului slăbiciunea statelor zonei, incapabile  şi mai ales nepregătite să facă faţă structurilor complexe cu care urmau să se confrunte28 . Dealtfel limita experienţei politice îşi va spune destul de repede cuvîntul odată cu eşecul politicii de integrare etnică, socială, culturală şi economică în state pretins unitare şi naţionale precum România, a teritoriilor de curînd achiziţionate şi a minorităţilor. Chiar şi acolo unde experimentul federalist, precum în cazul Cehoslovaciei lui Masaryk şi în cel al Regatului Sîrbo-Croato-Sloven, părea a găsi rezolvări la noile probleme, totul se opreşte la faza discursului şi a proiectelor. Nereuşita îşi va face însă simţită prezenţa încă din 1929 într-o Iugoslavie dominată de un centru de putere sîrb şi în 1938 la München în cazul Cehoslovaciei, cînd noile măsuri preconizate de guvernul Milan Hodza se dovedesc tardive.29  Imagini stigmatizatoare de tipul „de la helvetizarea ... la balcanizarea Europei Centrale...” ce marchează încă discursul politic şi academic despre regiune îşi au originea în confruntarea dintre idealismul şi pragmatismul perioadei la care ne referim.30 

Pentru statele din zonă situaţia se prezenta însă total diferit. Singurul element comun între planurile occidentale şi proiectele locale, pe cît de numeroase pe atît de diverse, îl reprezenta ideea creării unei zone de securitate colectivă între Germania şi pe atunci tînărul stat sovietic. Perspectivele erau însă diferite de la un caz la altul şi asta explică nu doar reducerea considerabilă a numărului de membri — în cazul Micii Antante de la cinci în momentul primelor discuţii la trei membri efectivi — ci şi insuccesul Franţei de a impune o politică comună şi de a patrona un întreg sistem de alianţe antigerman în regiune31 . Trebuie menţionat aici faptul că Polonia şi Cehoslovacia vor fi în permanent conflict din cauza regiunii Teschen, a relaţiilor cordiale dintre Polonia şi Ungaria cît şi a poziţiei flexibile a lui  Eduard Beneš faţă de URSS.32  Dincolo de disensiunile dintre statele zonei sau dezacordul faţă de poziţia adoptată de Franţa, trebuie specificat faptul că victoria şi succesul neaşteptat de la sfîrşitul războiul a creat multora impresia unui potenţial politic autonom şi a  încurajat astfel tendinţa de a se impune drept puteri regionale şi parteneri de discuţie egali în negocierile cu marile state din afara regiunii. România cochetase cu această idee încă din 1913, după Pacea de la Bucureşti33 , şi va fi profund dezamăgită de preferinţa Franţei de a avea în Cehoslovacia un cap de pod stabil în regiune.34  Polonia va fi atît de încrezătoare în forţele proprii încît Pisudski va miza pe o federaţie cu Ucraina şi Lituania, dar sub control polonez, capabilă de una singură să facă faţă presiunilor Germaniei şi URSS-ului.35 

Singurele reuşite în domeniul cooperării regionale, Mica Antantă şi Înţelegerea Balcanică îşi datorează apariţia mai curînd unei puternice motivaţii intraregionale. Beneficiare ale tratatelor de pace de la Trianon, respectiv Neuilly, şi ţinte probabile ale revizionismului maghiar36  şi bulgar, statele membre ale acestora nu vor reuşi însă niciodată să depăşească limita impusă de o astfel de alianţă de conjunctură. Ele aveau astfel să beneficieze în cele din urmă doar de pe urma aceleiaşi vulnerabilităţi, datorate faptului că nici una nu dorea ca alianţa să impieteze relaţiile sale cu o putere europeană plasată în afara înţelegerilor sau să fie atrasă involuntar într-un conflict cu acestea. În cazul primeia, alianţa Iugoslaviei cu Italia fascistă şi refuzul României la propunerea Cehoslovaciei de a reorienta alianţa spre o politică antigermană constituie exemple grăitoare în acest sens. Reuşita Germaniei din anii ’30 de a pătrunde economic, politic şi militar în regiune, ce-i drept cu ajutorul unor state ce duceau o politică progermană, în baza unui „revizionism comun”, poate fi mai uşor înţeleasă din aceasta perspectivă.

Un aspect mai puţin luat în considerare de dezbaterile în jurul cooperării regionale în Europa Centrală şi de Est în perioada interbelică, cel puţin în cazul istoriografiei româneşti, este cel economic. „Triumful naţiunii ca economie naţională”37 , fenomen ce avea să marcheze întreaga lume în ciuda eforturilor oamenilor de afaceri de a reveni la economia mondială de dinainte de război, este luat în continuare în calcul doar în măsura în care ajută la sublinirea şi argumentarea ştiinţifică, uneori partizană, a rolului jucat în anii ’20 de Partidul Liberal şi politica sa economică.38  Trebuie însă avute în vedere aici alte două aspecte. Primul constă în faptul că alături de naţionalism şi subordonată acestuia, dezvoltarea economică şi mai ales cea industrială reprezenta la aceea oră doar o a doua condiţie necesară modernizării şi egalării standardelor Occidentului.39  În al doilea rînd, trebuie avut în vedere faptul că în regiune efectul politicilor protecţioniste şi uneori autarhice — cel puţin la nivel teoretic pentru că în practică ele erau atenuate de acorduri bilaterale — au avut un efect opus celui din Occident, unde economiile naţionale au ieşit oarecum întărite din Marea Criză.40  În cazul particular al economiei româneşti, deschiderea operată de PNŢ după 1928 şi măsurile antiprotecţioniste/liberale operate de guvernul Maniu nu vor face din păcate altceva decît să slăbească şi mai mult România economică. Observaţia lui H. L. Roberts cu privire la cazul românesc este în opinia noastră cît se poate de pertinentă. Deşi bine intenţionate şi avînd drept scop rezolvarea problemelor economice interne, ambele guvernări au dezvoltat politici economice în contratimp cu cele europene.41 

O analiză din perspectiva regionalismului a politicilor economice româneşti ar putea duce la înţelegerea unor aspecte mai puţin clarificate şi chiar a unor paradoxuri. Atitudinea sinuoasă adoptată faţă de colaborarea în plan economic cu  Cehoslovacia, ca şi deschiderea destul de rapidă spre Germania din a doua jumătate a deceniului patru ar căpăta valenţe noi. În opinia noastră, colaborarea cu al Treilea Reich, atît de vehement respinsă de Maniu şi Madgearu — ultimul plătind cu viaţa pentru poziţia adoptată în această problemă — a reprezentat pentru România anilor ’30 nu prima alegere, cît ultima şansă.

Subdiviziune şi element de bază al oricărei naţiuni, legată de teritoriu şi frontiere, economia reprezintă pentru individ substanţa şi consecinţa materială a dezvoltării naţiunii sale, în timp ce pentru stat ea reprezintă unul din mijloacele de transformare a elementelor pasive în cetăţeni.42  Dorinţa lui N. Vasilescu Karpen de a vedea România ca „o ţară de muncă intensă şi pricepută” trebuie înţeleasă din această perspectivă şi în corelaţie cu procesul de construire a naţiunii şi a lui „civis Romaniae” (Ioan Nistor), proces intrat la 1918 într-o nouă fază. Entuziasmul momentului de început se datorează mai ales în cazul României faptului că, odată cu îndeplinirea idealului naţional, noile provincii şi în special Transilvania şi Banatul, aduceau un plus considerabil de forţă de muncă calificată, resurse materiale şi o industrie net superioară celei din fostul Regat. Imaginea complementarităţii economice a tuturor provinciilor va crea din primele momente senzaţia unei posibile transformări a caracterului agrar al economiei într-unul industrial. Două probleme majore trebuiau însă rezolvate pentru a conferi stabilitate noii economii naţionale. Prima o reprezenta reorientarea provinciilor spre interior, ruperea legăturilor cu spaţiile în care evoluaseră pînă atunci, emanciparea şi românizarea lor, pentru a le transforma din hinterland economic al fostelor imperii din zonă43  în elemente integrate economiei naţionale. A doua problemă o reprezenta existenţa în aceste provincii ca şi în vechiul regat a „unei duble burghezii”, paralelă, în permanentă competiţie cu cea românească şi chiar superioară acesteia.44  Nu doar elementele semite aveau să intre în atenţia politicii liberale ci şi cele maghiare45  şi germane.46  Politica Bucureştiului găsea sprijinitori, chiar dacă nu în totalitate şi printre elementele româneşti din provincii. Articolul lui Petru Nemoianu din „Ţara Noastră”, citat de Irina Livezeanu, este mai mult decît exemplificator în acest sens47 . Ideile corporatiste despre formarea unei burghezii româneşti de stat, pure şi dezinteresate material, ca şi politica de românizare, similară în teorie celei de arianizare din Germania, practicată de legionari şi mai apoi de Antonescu îşi pot afla parţial originile aici şi nu doar în contactul cu ideologia fascistă.

Nu vom insista asupra destinului economiei în perioada anilor ’20 cînd liberalii, artizani ai Unirii şi deci deţinători ai unui imens capital politic, au avut mai puţin de dat seama oricărui tip de opoziţie48 . Controlul şi centralizarea economiei, naţionalizarea resurselor, respingerea colaborării economice cu capitalul străin sub pretextul presiunilor politice asupra tînărului stat şi protecţionismul vamal transformat într-un veritabil război al tarifelor sînt coordonatele în care aceasta poate fi circumscrisă. Sacrificarea agriculturii, considerată drept „copilul vitreg al economiei” şi ignorarea realităţilor interne sînt de asemenea prea cunoscute cititorului, iar economia lucrării nu permite focalizarea asupra lor.

Industrializarea masivă, în baza resurselor exclusiv româneşti49  şi după un model propriu de dezvoltare, bazat pe specificul naţional dau, cel puţin din perspectiva actuală, senzaţia unei economii autarhice. În viziunea liberalilor economia era menită a fi nu doar garant al independenţei şi frontierelor României „(...) stat tînăr şi duşmănit de vecini...”50  şi „...mijloc de prezervare a naţiunii(...)”51 , ci şi a aduce un plus de distincţie naţională. Acceptarea în aceste condiţii a oricărui tip de regionalism ca expresie a fostei interstiţialităţi a K.u.K ar fi dat senzaţia de efemeritate şi ar fi intrat în contradicţie totală cu principiile geo-economice enunţate de Simion Mehedinţi.

Cazul economiei româneşti nu este unul singular în regiune, unde noua configuraţie de după 1918 a dus la redistribuirea puterii economice odată cu cea politică. Recompunerea spaţiului economic reprezentat de fosta monarhie nu a fost luată nici ea în considerare de către „moştenitorii naţionali”. Mai mult, Viena şi mai apoi Budapesta aveau să fie privite drept foste centre economice parazitare ce trebuiau sufocate de către noile economii naţionale.52  Retrasarea frontierelor, făcută fără a ţine cont de faptul că erau astfel întrerupte căi de comunicaţie, că multe din oraşe rămîneau fără hinterlandul agricol aferent şi lipsa unei pieţe de desfacere sigure pentru acesta din urmă, diferenţele legislative ce impietau de multe ori activitatea unor firme cu sucursale în diferite ţări etc. constituie numai vîrful icebergului.53 

Criza din 1929 nu va face altceva decît să acutizeze problemele economice şi sociale apărute după război. Efectul acesteia va fi dezastruos mai ales în ţările agrare din Europa de Est — un caz mai aparte îl reprezintă Cehoslovacia cu o industrie dezvoltată la acea oră: deşi în pragul crizei, producţia industrială era cu 30%  mai mică decît în 1914, şi o producţie agricolă mai mare de 5 ori decît cea a României 54  — care în ciuda deschiderii ei spre piaţa mondială, nu poate face faţă concurenţei marilor producători precum SUA, Canada, URSS. Eforturile blocului statelor agrare se dovedesc zadarnice şi la fel încercările din interiorul Micii Antante de a crea un organism economic comun nu ajung la rezultate concrete. Chiar şi planurile iniţiate de Franţa, Planul Briand şi Planul Tardieu55 , vor rămîne în faza de proiect. Raţiunile pur economice ce au dus la eşuarea tuturor acestor încercări au fost prezentate în detaliu de către istoriografie. Multe dintre poziţiile luate de factorii de decizie ai vremii sînt cît se poate de îndreptăţite în această privinţă. Ceea ce se omite este faptul că  adevărata barieră în cazul de faţă era mai curînd una psihologică şi mai puţin faptul că economiile zonei erau concurente şi nu complementare. Ca şi în anii ’20 marea problemă pentru „blocul învingătorilor” —  incapabili să înţeleagă că pe termen lung şi dincolo de deciziile luate la Versailles, marele război fusese pierdut de către toţi — o constituia preferinţa partenerilor occidentali pentru Budapesta atunci cînd se punea problema unui centru al viitoarei Confederaţii Danubiene. Deschiderea Ungariei către astfel de planuri ca şi ideea refacerii fie şi numai în plan economic56  a fostului spaţiu reprezentat cîndva de Monarhia Dualistă erau inacceptabile, deşi, în mod paradoxal, diplomaţiile susţineau permanent găsirea unor căi de regularizare a raporturilor din zonă.

Dacă după criza din 1933 economiile din zonă reuşesc să-şi revină, noua criză din 1937 va pune capăt oricăror speranţe de redresare, cu atît mai mult cu cît prezenţa economică şi politică a Germaniei începe să crească tot mai mult. Reprezentările concurente ideii germane de Mitteleuropa, eşuate într-un permanent dialog al surzilor nu vor putea face faţă realităţilor şi presiunii exercitate de noua Drang nach Osten.57  Germenii viitorului război „...pe care numai o îmbunătăţire a condiţiilor economice şi o mai favorabilă atmosferă internaţională i-ar putea elimina”,58  apăruţi în urma permanentelor neînţelegeri dintre viitoarele victime ale nazismului vor uşura considerabil sarcina acestuia. Nu doar faptul că Mica Antantă nu funcţionează în momentul München 1938 sau că Iugoslavia şi România vor suferi mai tîrziu şi în mod diferit efectul neimplicării 59 , ci şi politica indiferentă a statelor occidentale faţă de o regiune în care orice tentativă de reconciliere era permanent sortită eşecului îşi găseşte parţial explicaţia în perioada anterioară.

Încercările de eliminare a Germaniei din definiţia şi realităţile Europei Centrale de după 1918 îşi găsesc sfîrşitul la jumătatea anilor ’30. La prezenţa fizică, economică şi militară, nazismul va adăuga totodată rolul de avocat al revisionismului şi o nouă concepţie asupra regiunii. Între 1933 şi 1938 raporturile dintre Germania şi statele zonei înregistrează doar o permanentă eliminare a nuanţelor şi simplificare a alegerilor pe care state precum România puteau să le facă60 . Intrarea în orbita politică, economică şi mai apoi militară a celui de al Treilea Reich a fost uşurată nu doar de poziţia şi interesul particular al unora dintre factorii interni influenţi, de prezenţa minorităţii germane sau de ascensiunea mişcărilor de extremă dreaptă în statele zonei. Eşecul politicilor de integrare şi dezvoltare economică ca şi faptul că cei mai mulţi confundă politica lui Hitler cu cea de dinainte de Primul Război — inclusiv grupul de industriaşi germani grupaţi în jurul lui Mitteleuropaische Wirtschaftstag continuă să creadă în posibilitatea unor investiţii pe termen lung în dezvoltarea industrială a regiunii şi în constituirea unei noi zone comerciale pe Rin şi Dunăre 61  — şi văd în colaborarea cu Germania soluţia ultimă, contribuie în egală măsură la luarea deciziilor. Mitteleuropa lui Hitler şi a miniştrilor săi  nu semăna însă deloc cu cea a lui Friedrich Naumann62  şi nici nu îşi propunea nimic generos pentru „masa amorfă de naţiuni, uşor confundabile,... lipsite de voinţă şi capacitate de organizare...cu un standard de viaţă inferior Herrenvolk-ului german...”63 

Experienţele anilor 1938-1940 aveau să scoată încă o dată în relief, dacă mai era nevoie, caracteristica de bază a regiunii: vulnerabilitatea aranjamentelor politice şi instabilitatea graniţelor datorată geometriei sale variabile. Respinsă iniţial sau acceptată de complezenţă, ideea cooperării regionale începe să intre din nou în atenţia liderilor politici din Europa de Est. Polonezii şi cehii în 1940, apoi iugoslavii şi grecii, încep să reconsidere, în exil de această dată şi sub impactul tragediei, valoarea reală a ceea ce cîndva fusese considerat drept „prim pas în realizarea unui federalism opresiv”. Tot acum apare şi ideea unei uniuni regionale ce urma să cuprindă întreg teritoriul de la Adriatica şi pînă la  Marea Baltică, orientată împotriva Germaniei. Planurile sînt prezentate şi lui Stalin care rămîne sceptic atît în privinţa reuşitei cît şi a scopului limitat — memoria coridorului sanitar antisovietic avea să-şi spună cuvîntul în această privinţă — al acestei noi alianţe. De rezultatul final se îndoia de altfel şi unul dintre susţinătorii planurilor. Pentru economistul polonez Leon Baranscki această nou preconizată alianţă reprezenta doar o reacţie de moment, datorată exclusiv circumstanţelor nefavorabile în care apăruse pentru a dispărea apoi imediat, odată cu trecerea crizei.64 

Pentru noi este demnă de semnalat absenţa, începînd cu acest moment, a românilor din dezbaterile referitoare la Europa Centrală. Nu ştim dacă poziţia adoptată în perioada războiului sau pur şi simplu convingerea că România îşi poate rezolva de una singură problemele a determinat şi încă determină o astfel de atitudine negativă. Cert este faptul că orice referinţă la regionalism trezeşte panică în cercurile politice şi o masivă reticenţă în cele academice.q

NOTE

1. Oszkár Jászi, Látóhatár, 1955.

 2. Péter Hanák, Why Did the Danubian Federation Plans Fail?, în Geopolitics in the Danube Region, Hungarian Reconciliation Efforts 1848-1998, editat de Ignac Romsics şi Bela K Kiraly, CEU Press 1999, p.313.

 3. ibidem.

 4. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului, Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iaşi 1997, p.30-31.

 5. Trebuiesc menţionate aici eforturile depuse în ultimii ani de grupul condus de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu la Timişoara, contribuţiile lui Andrei Cornea şi numerele consacrate de revista Altera unor toposuri apropiate prin natura lor de problema Europei Centrale. Eugene Ionesco trebuie de asemenea menţionat.

 6. Eliza Campus, La pensee politique en Roumanie a la lumiere des relations Roumano-Francaise (premier motie du XX siecle), în Revue Roumaine D’Histoire n. 1-2, 1997.

 7. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea Politicului....p.32-35. Fantomele trecutului marchează la fel de profund şi imaginarul colectiv românesc. De la idei de tipul pacificării şi reconcilierii pînă la resentimente şi animozităţi, tendinţele actuale din societatea românească  poartă amprenta acestora.

 8. Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania, Regionalism, Nation Building And Ethnic Struggle, 1918-1930, Cornell University Press 1995.

 9. Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului... Subcapitolul sugestiv intitulat „O lume Fragmentată” este pentru noi o invitaţie perfectă în acest sens.

 10. Philip Longworth, Independance and its Consequences (1918-1940), în The Making of Eastern Europe, The MacMillan Press Ltd,1992, p.64-66.

 11. George Schopflin, Politics in Eastern Europe, 1945-1992, Oxford UK, Cambridge USA: Blackwell, 1993, p. 5-37.

 12. Erick Hobsbawm, Naţiuni şi Nationalism din 1780 pînă în prezent, Program, mit realitate, Editura ARC, Chişinău 1997.

 13. Viorica Moisiuc, Au sujet de la responsabilite dans la preparation et le declenchement de la second guerre mondiale, în Nouvelle Etudes D’Histoire, Bucarest 1980, p. 13-14.

 14. Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică,  Editura Academiei Române, Bucureşti 1993.

 15. George Ciorănescu, Românii şi ideea federală, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

 16. ibidem., p. 165-166.

 17. Citat de Vladimir Tismăneanu în Reinventarea politicului... p.39.

 18. Stefan Yerasimos, Question dOrient, Frontiere et minorites des Balkans au Caucase, Paris 1993, p.8-10.

 19. ibidem p.14.

 20. România invoca principiul etnic în cazul Transilvaniei şi pe cel istoric în cazul Basarabiei şi Bucovinei. Polonia lui Pilsudski avea la bază regatul Jagellonian, Ungaria se raporta la regatul Coroanei lui Ştefan, Bulgaria la fostul Ţarat fără a mai ţine cont de realităţile momentului.

 21. Stefan Yerasimos, Question d’Orient...p. 14.

 22. Erich Hobsbawm, Naţiuni şi Naţionalism.....p. 129-130.

 23. Pierre Kende, Trei căi posibile pentru micile naţiuni din Europa de Est, Altera nr.7 an IV, 1998, p.23-26.

 24. idem.

 25. Oszkár Jászi, Homage to Danube, volum editat de György Litván, Rowman & Littlefield Publishers, Inc. 1995, p.103-106.

 26. Pentru o mai bună analiză a naţionalismului în zonă vezi Peter Sugar, Nationalism in Eastern Europe, în Nationalism, volum editat de John Hutchinson & Anthony D. Smith, Oxford University Press, 1994.

 27. Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, p.27-35.

 28. Peter Stirk, The Idea of Mitteleuropa, în Peter Stirk (ed.) Mitteleuropa. History and Prospects, Edinburgh University Press, 1994, p.19-20.

 29. Péter Hanák, Why Did the Danubian Federation Plans Fail?...p. 308-310.

 30. Peter Stirk, The idea of Mitteleuropa....p. 23.

 31. ibidem., p. 15.

 32. Şi în România acesta va fi acuzat în anii ’30 de bolşevism şi asta din cauza aceleaşi atitudini.

 33. Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, p. 169-173.

 34. ibidem, p.455-456. Să nu uităm că tratatul de asistenţă mutuală semnat în 1926 între cele două state, pare a fi mai curînd smuls de România diplomaţiei franceze.

 35. Peter Stirk, The idea of Mitteleuropa....p. 19-20. Ideea, profund nerealistă, va cunoaşte un adevărat reviriment în Polonia anilor „40, cînd doctrina Jagelloniană se va impune drept singură alternativă pentru prezervarea statului.

 36. Istoricii maghiari recunosc tot mai adesea această atitudine politică în perioadă, dar pretind totodată o oarecare nuanţare şi mai bună definire a acestuia. Articolul lui Gyorgy Gyarmati, Conceptual Changes on Central European Integration in Hungarian Political Thinking, 1920-1948, în Geopolitics in the Danube Region...este sugestiv în acest sens.

 37. Erick Hobsbawm, Naţiuni si Naţionalism...p.129.

 38. Ion Saizu, Modele de dezvoltare în România interbelică, în Cultură şi Societate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1991.

 39. Stefan Yerasimos, Question d”Orient...p.14-15.

 40. Erick Hobsbawm, Naţiuni şi Naţionalism...p.130.

 41. Henry L. Roberts, Rumania: Political problems of an agrarian state, Yale University Press 1969, p.168-169.

 42. Erick Hobsbawm & Terence Range, The Invention of Tradition, Cambridge University Press, 1995, p.264.

 43. În cazul Austro-Ungariei s-a invocat permanent decadenţa imperiului pentru a găsi o justificare politicii liberale în exploatarea nemiloasă de către acesta a celor două provincii româneşti. Deşi, în introducerea la cartea sa Modernitatea Vieneză Jacques Le Rider susţine că extinderea mitului decadenţei dinspre sfera politicului spre cea economică şi socială este o evidentă exagerare. Capitalismul de stat sprijinit pe o administraţie/birocraţie extrem de bine puse la punct pare a fi dus la un adevărat reviriment economic la inceputul secolului al XX-lea.

 44. Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941, Mistica Ultranaţionalismului, Humanitas 1993, p. 55-62

 45. Ca şi în cazul Poloniei unde vizat era elementul german, în România şi mai ales în Transilvania, reforma agrară avea în vedere şi o componentă antiminoritară. Celebrul proces al optanţilor intentat României şi judecat de instanţele internaţionale ale vremii îşi are originea aici.

46. I.N.Angelescu, Politica Economică a României, Bucureşci 1919.

47. Irina Livezeanu, Cultural Politics In Greater Romania...p.184.

48. Studiul luiVirgil Madgearu, Dictatură Economică sau Democraţie Economică, Bucureşti 1925, este relevant în acest sens.

 49. Mihail Manoilescu, Importanţa şi Perspectivele Industriei în Noua Românie, Bucureşti, 1921.

 50. M. Manoilescu,  Neoliberalismul, în Doctrine Partidelor Politice, Editura Garamond, pp. 225-227.

 51. I.G.Duca, Doctrina Liberală, în Doctrinele...p.147.

 52. Philip Longworth, The Making of Eastern Europe...p.71. Autorul citează în acest sens un ziar praguez apărut în 1924.

 53. ibidem p.72-81

 54. ibidem p.69

 55. Emma Kovicks regreta respingerea planurilor franceze, văzute drept strategii anti-criză şi alternative la economia Germană şi a influenţei politice a acesteia asupra Austriei şi Europei Estice, The Question of European Unity and Germany, 1919-1933, Budapest 1992, p.178. Sugestiv pentru noi este faptul că istoriografia românească nu reuşeşte nici măcar astăzi să treacă în explicarea evenimentelor de clişeele revizionismului şi interesului marilor puteri. Deşi ambele sînt desigur prezente în epocă, ele nu se pot substitui la infinit tuturor celorlalte elemente ce au contribuit la eşuarea acestor proiecte.

56. Elemér Hantos considera apropierea economică drept singura cale de apropiere şi cea mai puţin susceptibilă de a jigni sau a aduce atingere sensibilităţilor naţionale în regiune. Proiectele sale de reorganizare economică a zonei se raportau la  spaţiul fostului imperiu doar în ideea de a sublinia caracterul structural  şi nu doar de conjunctură al crizei economice. Dealtfel multe din proiectele maghiare, departe de a avea o tentă revizionistă şi a ridica problema frontierelor, seamănă  cu „Noua Europă“ preconizată de Tamás Masarik si R. Seton-Watson. Vezi în acest sens articolul lui György Gyarmati, Conceptual Changes...p.201-203.

 57. Jacques Le Rider, Reprezentări concurente ale Europei Centrale, în Mitteleuropa, Editura Polirom Iaşi, 1996.

 58. Oszkár Jászi, Homage to Danube...p.79.

 59. Magda Ádám, Direction Self-destruction. The Little Entente, 1920-1938, Budapest Wien, 1988.

 60. Peter Stirk, The idea of Mitteleuropa...p.17.

 61. Manfred Ansdorf, Ulrich von Hassells Europakonzeption und der Mitteleuropaische Wirschaftstag, Jahrbuch des Institutus fur deutsche Geschichte, vol.7(1978), p. 387-419.

 62. Friedrich Naumann, L”Europe Centrale Mitteleuropa, Neuchatel, Delachaux & Niestle, Paris Payot, 1923. Singurii de altfel influenţaţi de cartea sa vor fi Oskar Jaszi şi Karl Rener, deşi socialistul ceh Modracek şi polonezul Polzer Hodnitz  dezvoltă şi ei proiecte asemănătoare. În România, cartea lui Naumann nu a lăsat nici un fel de urme, deşi este singurul proiect german care include pe români în Mitteleuropa.

 63. Michael Burleigh, Germany Turns Eastwards, A Study of Ostforschung in the Third Reich,Cambridge University Press 1988, p.23-28.

 64. Lipgens (ed.), Documents on the History of European Integration, vol. 2, p.394.

*

Mihai Chioveanu (n. 1968), absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, specializat în Istoria Modernă a României, în prezent student la Universitatea Central Europeană din Budapesta şi avînd în pregătire lucrarea „«Greater Romania» between Regionalism and Nation-building 1918-1938” sub îndrumarea lui Sorin Antohi. A publicat studii şi recenzii în revistele Cartea, Viaţa Românească, ICS şi revista de istorie a Facultăţii din Bucuresti, Erasmus.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006