Transindex - Altera

Asimilarea românilor în Ţara Secuilor

Asimilarea românilor în Ţara Secuilor

Sándor Oláh

Prin asimilare se înţelege de obicei renunţarea la propria limbă şi adoptarea alteia în loc: acel fenomen social, prin care o comunitate se identifică cu societatea majoritară din jur din punct de vedere lingvistic. Identificarea asimilării cu procesul schimbării limbii, precum şi supraaccentuarea rolului limbii ca indiciu al identităţii etnice este un produs ideologic al naţionalismului cultural al secolului al XIX-lea. Conform cercetătorilor relaţiilor interetnice, asimilarea este un proces complex, compus din numeroase faze succesive, ce se suprapun unele altora. Potrivit concepţiei lor, înlocuirea limbii nu înseamnă cîtuşi de puţin integrare etnică. Limba este doar unul din elementele identităţii etnice, identificarea asimilării cu transferul lingvistic şi aprecierea ei doar după gradul acestei schimbări constituie doar un aspect al acestei problematici. Asimilarea unei comunităţi etnice este o adaptare culturală, un proces format din mai multe etape, în timpul cărora are loc un complicat mixaj şi o adaptare a codurilor culturale, caracteristicilor structurii sociale, specificităţilor afective. Procesul acesta cu mai multe etape nu este întotdeauna unidirecţional, pot avea loc şi reveniri, în multe cazuri datorate unor influenţe externe. Dizolvarea totală în organismele informale ale societăţii acceptante este precedată de etapa aculturalizării, preluarea limbii comunităţii acceptante, însuşirea codurilor culturale de bază, urmate de integrarea structurală, socială, cînd în sistemele de relaţii publice mecanismele de integrare devin preponderente faţă de cele antagonice (Gyáni 1995: 105; Pázmándy 1992: 39).

Prezenţa populaţiei de origine română în Ţinuturile Secuieşti este semnalată de izvoarele istorice rămase de la cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. În volumele „Diplomatariului secuiesc”, pentru această perioadă există date despre populaţia de origine română care trăia la ţară, pe proprietăţi iobăgeşti sau se ocupa cu creşterea animalelor, precum şi despre legăturile economice dintre secui şi românii din Ţinutul Făgăraşului.¹ Nu avem decît puţine date despre cum a evoluat în timp procesul de transfer al limbii în timpul stabilirii în zonă şi apoi al asimilării populaţiei româneşti de mediul majoritar maghiar de-a lungul secolelor feudalismului, după cum nu ne sînt cunoscute nici mecanismele care au funcţionat, determinînd asimilarea de către mediul majoritar local a populaţiei de altă etnie stabilită în zonă.² Ceea ce se cunoaşte cu siguranţă este rezultatul final: în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, exista în scaunele secuieşti o însemnată populaţie de origine română, asimilată lingvistic. Balázs Orbán numeşte populaţia de religie greco-catolică şi ortodoxă de origine română drept „secui orientali”, „deoarece ei înşişi se consideră astfel, pentru că nu ştiu nici-o boabă româneşte” (Orbán 1868: 15). Orbán, care polemizează cu politica antimaghiară de asimilare forţată dusă de habsburgi, respinge criteriul apartenenţei religioase ca bază a determinării naţionalităţii şi demonstrează existenţa unor „deturnări de maghiari” în datele recensămintelor.

Astăzi cercetătorii relaţiilor interetnice interpretează etnicitatea ca pe o caracteristică deductibilă din cadrul relaţiilor sociale. În cazul unei populaţii oarecare, conştiinţa originii comune, reciprocităţile socio-culturale, autodefinirea şi conştiinţa identităţii colective bazate pe delimitarea de ceilalţi sînt considerate drept conţinut al identităţii etnice (Heckmann 1992:18). Ţinînd seama de aceste lucruri, astăzi trebuie privită cu rezerve concepţia potrivit căreia limba maternă este indiciul exclusiv al etnicităţii. În cazul nostru se pune întrebarea: cum se raporta la mijlocul secolului al XIX-lea populaţia majoritară secuiască în cadrul societăţii locale săteşti la populaţia care, conform tradiţiei istorice locale, era de origine românească, se asimilase lingvistic deja de generaţii, dar îşi păstrase în masă apartenenţa religioasă distinctă? Inclusese fără discriminare în propriile rînduri familiile de origine străină, dar vorbitoare de maghiară — după cum afirmau atunci intelectualii din afară — sau întreţinerea relaţiilor dintre indivizi şi micro-grupuri pe scenele sociale locale erau influenţate de origine? Studiul nostru examinează acest lucru — la nivel micro — într-o singură aşezare cu populaţie de origine mixtă din scaunul Odorhei, Mereşti (Homoródalmás), unde, conform datelor recensămintelor din secolul trecut, trăia cea mai numeroasă populaţie greco-catolică din toate satele scaunului respectiv.

Noua orientare politică ce dorea transformarea religiei catolice în religie de stat a făcut ca la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea o parte a românilor de religie ortodoxă să accepte unirea cu Roma. Această uniune a divizat diferitele straturi ale românilor ardeleni, împărţirea bunurilor bisericeşti creînd pentru mult timp conflicte şi tensiuni. Pînă la urmă guvernul de la Viena a ordonat în 1761 recensămîntul tuturor ortodocşilor şi greco-catolicilor şi clarificarea drepturilor de proprietate asupra bunurilor bisericeşti. Acest recensămînt ne informează pentru prima dată despre numărul populaţiei de origine română care s-a stabilit în perioadele precedente pe teritoriul scaunului Odorhei: „în fiecare dintre cele 102 comune ale scaunului (cu excepţia a trei sate: Satu Mic/Kisfalud, Sîntămaş/ Szent Tamás, Locodeni/Lókod) s-au găsit 1-2, în unele locuri 10-20, iar în 8 sate peste 20” de familii de români (Jakab — Szádeczky 1901: 479); însumînd datele, trăiau atunci pe teritoriul scaunului Odorhei 378 de familii greco-catolice şi 405 familii ortodoxe. Peste o sută şi ceva de ani, tot în aceste sate găseşte şi Balázs Orbán cea mai numeroasă populaţie considerată, după apartenenţa religioasă, de origine română (Orbán 1868: 15-17).

În urma cercetărilor făcute pînă acum pe teren (Oláh 1993), trebuie să ţinem seama de următoarele fapte de istorie socială:

— Cîndva, în secolele feudalismului, s-a mutat în sat o însemnată populaţie de origine română, al cărei număr, potrivit datelor disponibile în urma diferitelor recensăminte, s-a ridicat pînă la 20 % din totalul populaţiei satului.

— Populaţia imigrantă a rămas pe loc, s-a asimilat şi s-a integrat în societatea satului.

Memoria istorică a celor mai în vîrstă locuitori de azi nu a păstrat nici un fel de date despre procesul de înlocuire a limbii. Nici cei născuţi la începutul acestui secol n-au auzit de la predecesorii lor că aceştia ar fi cunoscut şi ar fi folosit limba română. În lipsa unor izvoare scrise, procesul de transfer al limbii nu poate fi reconstruit la locul cercetărilor noastre.

Conştiinţa originii etnice a fost păstrată pînă în prima jumătate a secolului nostru de tradiţia istorică orală locală şi de apartenenţa religioasă diferită — la religia greco-catolică — a populaţiei considerate de origine română. În primele decenii ale acestui secol conştiinţa graniţei dintre populaţiile de origine etnică diferită dăinuia în societatea locală ca o construcţie mental–simbolică în curs de destrămare. Această construcţie mentală încă existentă a mai putut fi activată din afară — în scopuri politice — în anii ’30 ai secolului nostru, provocînd tensiuni locale.³

Factorii demografici

Din perioada care precede recensămintele oficiale avem doar semnale privitoare la familiile de origine română ce trăiau în sat. Cele mai vechi date de acest fel sînt din 1600. Şi în însemnările locale există cîteva date de la mijlocul secolului al XVIII-lea cu privire la familii de origine română stabilite mai devreme în sat. „Valahului Buni Pal, care locuieşte aici, i-am dat o baniţă de grîu ca s-o folosească întru cinstirea sa” — notează în 1750 Gothárd Péter, „persoană nobilă” din Mereşti, şi tot el la descrierea hotarelor fîneţelor aflate în proprietatea familiei aminteşte în 1755 „mai jos de locul lui Jonas Andras” una din propriile fîneţe (familiile Juon din Mereşti şi în ziua de azi mai deţin fîneţe lîngă hotarul respectiv).⁴ În 1774 familia Gothárd răscumpără o suprafaţă de pămînt aflată în zălog la Ráduly János. Mai există asemenea date din 1775 şi 1797, ceea ce indică faptul că la vremea respectivă familiile de origine română trăiau deja de mai mult timp aici, se asimilaseră din punct de vedere al limbii mediului majoritar (sau foloseau încă două limbi?).

Despre situaţia demografică şi socială a localităţii în prima jumătate a secolului al XVIII-lea avem informaţii din registrele militare şi din însemnările bisericeşti. „Conform recensămîntului din 1721, în sat erau 12 familii de nobili, 37 de iobagi, 7 de jeleri, 105 de libertini plătitori de dări şi 36 diverse, în total 197 gospodării” (Hermann 1993: 17). Biserica unitariană a păstrat un Libellus, în care, în procesele verbale întocmite cu prilejul vizitelor episcopale, începînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea este notat numărul credincioşilor bisericii, sexul şi starea lor socială:

An 1789 1790 1791 1792 1793 1794 1795 1797

Număr credincioşi 909 913 920 945 884 907 931 913

Dacă comparăm numărul credincioşilor unitarieni din 1789 cu datele recensămîntului din 1784-1787⁵ referitoare la sat, diferenţa — circa 230-240 de persoane în 80 de gospodării, adică aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei — ne informează despre numărul aproximativ al populaţiei de altă religie din sat. Majoritatea celor de altă religie din sat aparţinea în perioada respectivă bisericii greco-catolice. În următoarele decenii, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, are loc un important spor de populaţie.

Recensămîntul din 1850 a luat în consideraţie pentru prima oară împărţirea populaţiei din Transilvania după criteriul naţionalităţii şi al apartenenţei religioase. Din datele referitoare la satul nostru se observă că în perioada 1789-1850 populaţia majoritară unitariană a crescut mai puţin decît populaţia satului aparţinînd altor confesiuni:

An Unitarieni De alte religii

1784-1787 — 246

1789 909 —

1850 1.191 523

Creştere procentuală 31,0 112,6

Diferenţa substanţială existentă între sporul de populaţie aparţinînd diferitelor confesiuni se explică, după părerea noastră, prin două circumstanţe. Pe de o parte, la recensămîntul din 1850 au fost înregistraţi pentru prima oară ţiganii (144) şi germanii (10) care locuiau în sat, pe de altă parte, în perioada scursă între cele două recensăminte e de presupus că s-a continuat imigrarea (fundalul social al acesteia l-au constituit mai ales la începutul secolului al XIX-lea aşa-zişii proprietari externi, ce dispuneau de pămînt în hotarele satului unde au colonizat şi iobagi). După 1850 se poate urmări deja cu precizie evoluţia situaţiei demografice şi confesionale a localităţii.⁶

Împărţirea după limba maternă şi naţionalitate.

An Români Maghiari Germani Alţii Evrei Ţigani Total

1850 291 1269 10 0 0 144 1714**

1880 67 1764 8 82 0 0 1921*

1890 0 2041 0 0 0 178 2041*

1900 1 2214 2 0 0 0 2217*

1910 0 2379 2 0 0 0 2381*

1920 274 2131 0 31 31 0 2436**

1930 42 2097 0 10 10 0 2149*

1930 444 1646 7 52 14 38 2149**

1941 0 2671 0 1 0 1 2672*

1941 1 2661 0 10 5 0 2672**

1956 2490*

1966 70 2117 0 15 0 15 2202*

1966 74 2113 0 15 0 15 2202**

1977 11 1712 0 58 0 58 1781**

1992 1 1533 0 0 0 0 1534**

* după limba maternă; ** după naţionalitate

(Începînd din 1920, coloana „Alţii” însumează coloanele „Evrei” şi „Ţigani”)

Împărţirea după confesiunea religioasă

A B C D E F G G

1850 0 431 82 10 0 1191 1714

1880 1 394 85 12 1 1416 1921

1890 0 332 52 8 0 1636 2041

1900 0 363 100 11 9 1715 2217

1910 0 344 101 13 3 1884 2381

1930 1 292 86 25 2 1663 2149

1941 0 30 195 47 1 2351 2672

1992 1 0 194 19 1 1313 1534

Legendă: A-An, B-Ortodocşi, C-Greco-catolici, D-Romano-catolici, E-Reformaţi, F-Evanghelici, G-Unitarieni, H-Total

Variaţiile capricioase ale datelor privitoare la apartenenţa naţională se datorează în bună parte voinţei politice a stăpînirii din totdeauna. Specialiştii au demonstrat tendinţele anti-maghiare a recensămîntului efectuat în epoca Bach, în 1850 (1994: 16). Această tendinţă poate fi remarcată în cazul mai multor localităţi din scaunul Odorhei, unde cei ce făceau recensămîntul — printre aceştia se aflau preoţii tuturor confesiunilor — i-au înscris pe credincioşii greco-catolici în totalitate în rubrica locuitorilor de naţionalitate română. Din coincidenţa perfectă dintre apartenenţa confesională şi cea naţională putem deduce că în aceste localităţi cei ce făceau recensămîntul au făcut înregistrările urmînd întocmai datele cuprinse în registrele parohiale ale diferitelor confesiuni, fără a mai pune persoanele respective să-şi declare în mod individual apartenenţa naţională. Pe de altă parte însă, poate fi dovedit — pe baza listelor plătitorilor de impozite şi a numelor înscrise în registrele de stare civilă ale parohiilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea — faptul că în satul examinat de noi numele de familie al majorităţii credincioşilor greco-catolici indică originea lor română. În acelaşi timp, unii dintre ei au fost asimilaţi încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea de societatea majoritară. S-au identificat cu aceasta nu numai prin limbă, ci integrarea lor socială a fost atît de puternică, încît au trecut la religia unitariană majoritară. Graniţele existente între cei de diferite confesiuni şi între grupurile de diferite origini etnice nu sînt însă nici pe departe atît de pronunţate şi de impenetrabile, încît de exemplu, apartenenţa confesională să poată fi identificată pe deplin cu naţionalitatea.

În reconstruirea procesului examinat, în lipsa unor evidenţe de alt tip, precum şi din cauza lipsei de precizie a recensămintelor tendenţioase, trebuie să ţinem seama şi de datele recensămintelor referitoare la apartenenţa confesională pentru a putea estima numărul de persoane ce aparţineau diferitelor etnii.

Recensămintele — sistematice după 1850 — arată că între 1850-1910 proporţia locuitorilor greco-catolici din sat a scăzut de la 25 la 14,4 la sută. În aceeaşi perioadă, în timp ce populaţia satului a crescut cu 28 la sută, numărul celor de religie unitariană a crescut cu 36,7 la sută. Această diferenţă indică în parte măsura în care şi-au schimbat apartenenţa confesională greco-catolicii, precum şi cei de altă confesiune, veniţi în sat prin căsătorie.

Resursele naturale şi economice din perimetrul localităţii, precum şi caracteristicile specifice ale modului de producţie folosit au creat condiţii favorabile — conform ipotezei noastre — în special pentru imigrarea economică în perioada feudalismului. Conform evidenţelor din secolul trecut, dintre satele aflate în valea Homorodului Mic, satul Mereşti avea cel mai extins teritoriu cultivat (pămînt arabil şi fîneţe), precum şi păşuni şi păduri (Zepeczáner 1993: 12), aici revenind unei gospodării ţărăneşti cea mai mare suprafaţă medie (25,63 jugăre).

Posibilitatea de a creşte animale pe păşunile ce se întindeau pînă aproape de vîrfurile munţilor au oferit condiţii prielnice şi pentru aşezarea în locurile respective a unei populaţii de origine română crescătoare de animale — în special oi. Pe baza tabelelor de impozitare din secolul al XIX-lea, se poate stabili că familiile de iobagi aveau în gospodăriile lor în medie mai multe oi decît în cele ale oamenilor liberi (nobili, călăraşi, pedestraşi şi libertini). În 1818, de exemplu, numărul de oi şi capre era repartizat astfel:

Numărul Număr de: Revin la o gospodărie:

gospodăriilor oi capre oi capre

Oameni liberi 212 399 60 1,8 0,28

Iobagi 41 221 57 5,4 1,4

Examinînd numele de familie ale diferitelor categorii sociale ce figurează pe tabelele de impozitare, se constată că familiile ce pot fi considerate de origine română pe baza numelui sînt aproape fără excepţie familii de iobagi. Ţinînd seama de structura socială în curs de formare la începutul secolului al XVIII-lea, presupunem că păstorii-crescătorii de animale de origine etnică română au găsit un mediu economic prielnic aşezării lor în hotarul satului cel tîrziu la cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Numărul relativ mare de animale mici din gospodărie s-a păstrat ca o trăsătură caracteristică a acestor familii timp de generaţii, chiar pînă în zilele noastre, fiind mult superior celor din satele din împrejurimi (Zepeczáner 1993: 15).

În afară de condiţiile prielnice pentru creşterea animalelor, un rol important în asigurarea existenţei noilor sosiţi, care nu dispuneau de proprietate funciară, l-au exercitat pădurile întinse. De la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, producerea de potasă a devenit o activitate curentă. În evidenţa veniturilor ecleziastice se înregistrau sistematic sumele primite de la cei ce produceau potasa. Nu am găsit date din care să rezulte că şi localnicii posesori de pămînt ar fi practicat această activitate.

Un alt factor care a favorizat aşezarea noilor veniţi a fost numărul crescînd al proprietarilor de pămînt care locuiau în afara satului. În 1818 erau 26, în 1826 — 30, în 1846 — 62 de proprietari din afară, iar suprafaţa pămîntului arabil şi fîneţelor aflate în proprietatea lor a crescut şi ea treptat: în 1846 22,35 % din pămîntul arabil şi 22,03 % din fîneţe erau ale lor (Hermann 1993: 34). Proprietarii care locuiau în afara satului şi dispuneau de proprietăţi mai mari, au stabilit pe pămînturile lor şi iobagi, în multe cazuri de origine română. În documentele existente în sat sînt menţionaţi adesea împreună proprietarul din afară şi iobagii săi (de exemplu în Libellus-ul deja amintit, în 1789 „iobagul lui Galambfalvi Sándor József, Flora János”, „iobagul domnului Ugron Pál, Sztojka János”). Pînă în secolul al XIX-lea însă nu s-a produs o concentrare mai mare de pămînturi în mîna unui singur proprietar, mare parte a proprietarilor din afară trăind în satele vecine, iar cei mai înstăriţi, dacă nu îşi cultivau singuri pămînturile aflate la Mereşti, aşezaseră pe acestea una sau două familii de iobagi.

Diferenţa de avere dintre familiile oamenilor liberi şi a iobagilor, ce decurgea din situaţia lor socială, era astfel oglindită la începutul secolului al XIX-lea, în posesiunea asupra proprietăţilor de pămînt arabil şi fîneţe:

Număr Suprafaţa totală Revin în total la o gospodărie:

gospodării Cîble

Pămînt arabil Fîneţe Pămînt arabil Fîneţe

Oameni liberi 212 1.049,5 810,2 54,93 3,82

Iobagi 41 162,5 100,7 53,96 2,45

(Pe baza datelor comunicate de Hermann 1993)

Diferenţele nu prea însemnate indică apropierea modului de viaţă a celor două straturi sociale (şi în cadrul acestora, a populaţiei de origine etnică diferită), asemănarea modului lor de viaţă prefigurînd acea condiţie socială în care graniţele ce indică separarea vor persista în prima jumătate a secolului al XX-lea nu de-a lungul stratificării sociale şi a bunurilor materiale ce pot fi posedate, ci ca o construcţie simbolic-mentală.

Mediul social

Pe baza lustrei din 1614 (folosim datele publicate de Imreh — Pataki în 1979: 180), diferenţierea socială a satului era următoarea:

Nobili Oameni liberi Iobagi Jeleri

Nr. familiilor 1 55 34 3

Sursa amintită înregistrează diferitele categorii de iobagi: în sat erau cinci familii de iobagi vechi, zece de iobagi confiscaţi, unsprezece de iobagi dinainte de confiscare (1608), trei de iobagi de după confiscare (după 1608), cinci de iobagi „din afară” (extraneus). Originea social-geografică diferită a acestei populaţii dependente este indicată de prezenţa iobagilor vechi de dinainte de venirea lui Mihai Viteazul, a iobagilor confiscaţi din vremea principelui Gábor Báthori şi a iobagilor „din afară”. Comparînd, pe baza lustrei, numărul oamenilor liberi cu cel al iobagilor şi jelerilor, observăm că proporţia ţăranilor dependenţi faţă de cei liberi pe văile celor două Homoroduri este mult mai mare decît media din scaunul Odorhei.

Subliniind faptul că situaţia socială şi originea etnică sînt două categorii distincte, presupunem că nu este o coincidenţă întîmplătoare că în secolul al XVIII-lea cei mai mulţi iobagi se aflau în satele în care la mijlocul secolului al XIX-lea au fost recenzaţi cei mai mulţi greco-catolici. În acest moment în Mereşti, dintre cei cu numele de familie de origine română, îi găsim printre oamenii liberi şi de religie unitariană doar pe cei cu numele de Boér şi Ráduly, ceilalţi locuitori cu nume de origine română sînt înscrişi de recenzenţi în categoria iobagilor („colonorum”). Bineînţeles, nu numai ei se află atunci în rîndurile iobagilor, ci şi mai multe familii de secui de rînd, decăzuţi.

Astăzi nu mai putem reconstitui decît frînturi din mediul socio-psihologic cu care se întîlnea un individ sau o familie străină, proaspăt stabilită în sat. Documentele rămase — registre de stare civilă ale bisericilor — conţin puţine informaţii directe privitoare la convieţuirea cotidiană a populaţiei de origine etnică diferită şi la relaţiile dintre aceste grupuri. În Libellus-ul ţinut de biserica unitariană începînd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea găsim cîteva date referitoare la relaţiile dintre cei ce aparţineau confesiuni diferite. Greco-catolicii din Mereşti — care nu aveau încă propria lor biserică în sat — puneau să se tragă clopotele pentru morţii lor la biserica unitariană. Numele celor care plătiseră pentru acest serviciu trimit tot la o origine română.

Biserica avea un rol în viaţa cotidiană a satului şi ca instituţie economică. De exemplu, împrumuta bani celor care aveau nevoie. Printre datornici figurau în mod curent şi familii de origine română care nu erau de religie unitariană. În noua biserică unitariană construită la sfîrşitul secolului al XVIII-lea au fost desemnate locuri fixe în bănci şi celor de altă religie.

Prima condiţie a încheierii unei căsătorii — acest lucru nu uitau niciodată să-l menţioneze cei ce ţineau aceste registre bisericeşti de stare civilă — era că tinerii care-şi exprimau intenţia de a se căsători în faţa feţelor bisericeşti „depun mărturie” cu privire la faptul că „uniunea în căsătorie se face de bunăvoie şi fără constrîngere”. În cazul în care se căsătoreau persoane aparţinînd de confesiuni diferite, procedura care mulţumea ambele părţi era aceea, ca după ce „se anunţa de cîte trei ori cu ocazia slujbei la ambele comunităţi religioase şi nu apărea nici un fel de împotrivire”, să poată fi încheiată căsătoria (însemnare din 1860 din registrul de stare civilă, cu ocazia căsătoriei unui bărbat de religie unitariană şi a unei femei greco-catolice).

Condiţiile schimbării confesiunii le cunoaştem din însemnările din registrele de stare civilă doar în cazul celor ce au trecut la religia unitariană. În momentul căsătoriei, credincioşii de altă religie, dar „deveniţi acum unitarieni”, pecetluiau trecerea lor la altă confesiune prin actul ritual al „sfintei împărtăşanii”. Între 1891-94, preotul unitarian botează în cinci cazuri copiii unor părinţi de altă confesiune — printre ei aflîndu-se şi greco-catolici —, iar apoi trimite o înştiinţare „spre înscriere în registrul de stare civilă” respectivelor oficii parohiale.

Pe baza celor de mai sus se poate spune, fără riscul de a greşi, că confesiunea majoritară se delimita de cea minoritară, dar nu era ostilă: în viaţa cotidiană permitea reciprocitatea, atît pe plan instituţional, cît şi în sfera relaţiilor interpersonale.

Despre viaţa interioară a parohiei din Aldea, ce reunea credincioşii greco-catolici de pe valea celor două Homoroduri, cunoaştem puţine date din secolul al XIX-lea. În arhiva din Miercurea Ciuc sînt păstrate înregistrări de stare civilă referitoare la botezuri, căsătorii şi decese doar din anii 1886-87, precum şi 1891 şi 1893. În 1887 înregistrările s-au făcut în limba română, în ceilalţi ani în limba maghiară. Diferenţele însemnate între numărul înregistrărilor referitoare la naşteri şi la căsătorii, precum şi numărul relativ mare al copiilor născuţi în afara căsătoriei, denotă faptul că în vremea aceasta multe perechi mai trăiau încă împreună fără binecuvîntarea bisericii. De exemplu, dintre cei 16 copii botezaţi greco-catolici în 1886-87, cinci erau născuţi în afara căsătoriei. În schimb în anii 1887, 1891 şi 1893 s-au încheiat doar cîte două căsătorii în faţa preotului greco-catolic. Părinţii celor 16 copii amintiţi făceau parte din următoarele categorii sociale: nouă proprietari, trei zilieri, doi lingurari, cîte un fierar şi un cioban. În 1887 au decedat 12 greco-catolici, din care opt ciobani, doi zilieri, cîte un fierar şi un lingurar, ultimii doi făcînd parte — judecînd după meseria lor — din etnia romilor.

Greco-catolicii care aparţineau de Parohia din Aldea, trăind dispersaţi în mai multe sate, erau înmormîntaţi fiecare în satele unde locuiau. Slujba religioasă era ţinută duminica în limba maghiară de către preotul care îşi vizita enoriaşii la Mereşti, în două case ale unor familii mai înstărite, pînă cînd la începutul anilor 1910 greco-catolicii — cu ajutorul voluntar al localnicilor unitarieni şi romano-catolici — şi-au construit o biserică în sat. Timp de mai multe decenii István Boér a fost preotul bisericii din Aldea. (Parohia din Aldea aparţinea de dioceza Făgăraşului.) Figura lui mai trăieşte şi azi în amintirea celor mai în vîrstă foşti greco-catolici. (Ne întîlnim pentru prima dată cu numele lui în 1877, ca martor la căsătoria unui bărbat unitarian cu o femeie greco-catolică, la parohia unitariană. În tradiţia orală locală s-a păstrat faptul că preotul greco-catolic, cînd venea duminică în sat cu căruţa, „trăgea” în curtea parohiei unitariene, ca să-şi odihnească caii.⁷ Aceste episoade mărunte constituie indicii preţioase pentru natura relaţiilor dintre cele două biserici.)

În lipsa altor izvoare, despre traiul în comun al unitarienilor şi greco-catolicilor pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în afară de cele amintite mai sus, trebuie să ne limităm la cercetarea registrelor de stare civilă ale parohiei unitariene dintre 1830-1892. Am examinat în acestea evoluţia în timp a numărului de căsătorii mixte din punct de vedere confesional. Tabelul de mai jos rezumă împărţirea pe confesiuni a căsătoriilor între 1830-1892:

Religia celor ce se căsătoreau

Număr Procent

Total căsătorii 857 100,00

Unitarieni-unitarieni 814 95,00

Unitarieni-greco-catolici 13 1,51

Unitarieni-romano-catolici 20 2,33

Unitarieni-reformaţi 10 1,16

E izbitor numărul mare al căsătoriilor endogame din punct de vedere confesional. Aceste date nu indică numai caracterul închis al confesiunii respective, ci şi lipsa de mobilitate, rigiditatea structurii sociale, izolarea regională. După introducerea registrelor de stare civilă ale statului (în acest sat, începînd cu data de 1 octombrie 1895), se poate avea o imagine foarte clară a numărului căsătoriilor mixte din punct de vedere al confesiunii. În cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia îndeosebi asupra mobilităţii confesionale a greco-catolicilor din sat. Căsătoriile mixte din punct de vedere confesional le vom interpreta în cele ce urmează drept indiciul măsurii în care s-a realizat integrarea în societatea majoritară.

Împărţirea după confesiune a căsătoriilor în perioada 1895-1920

Număr Procent

Total căsătorii 596 100,00

Unitarieni-unitarieni 457 76,60

Unitarieni-greco-catolici 42 7,00

Greco-catolici-greco-catolici 28 4,70

Unitarieni-romano-catolici 20 3,35

Unitarieni-reformaţi 20 3,35

Greco-catolici-romano-catolici 7 1,17

Am examinat apartenenţa confesională ca şi criteriu al alegerii partenerului de căsătorie la căsătoriile încheiate în perioada 1895-1920. Greco-catolicii şi-au ales soţul/soţia în proporţie aproximativ egală (56:49) de aceeaşi confesiune, sau de confesiune diferită. Ca urmare, nu putem spune despre nici una din confesiuni că ar fi păstrat în perioada respectivă caracterul închis şi rigiditatea ce caracterizau perioadele precedente, că ar fi existat linii stricte de demarcaţie între grupuri pe baza apartenenţei confesionale. (Nu ţine strict de tema noastră, dar putem aminti că tot în această perioadă cele cîteva familii de evrei care locuiau în satul studiat de noi trăiau într-un cerc complet închis din punct de vedere confesional. Tinerii aflaţi în pragul căsătoriei îşi căutau soţ/soţie uneori în ţinuturi foarte îndepărtate.)

În cele ce urmează, pentru nuanţarea problematicii de mai sus, vom examina apartenenţa confesională a copiilor născuţi din căsătorii mixte, încercînd să vedem în ce măsură biserica majoritară locală însemna un mediu de asimilare pentru greco-catolicii aflaţi în minoritate. În căsniciile unde ambii soţi aparţineau de aceeaşi confesiune (greco-catolică sau alta), ca un model de conduită general valabil, copiii în toate cazurile urmau confesiunea părinţilor. În cazurile în care soţii aparţineau unor confesiuni diferite şi îşi păstrau fiecare după căsătorie religia originară, relaţiile interpersonale din cadrul familiei determinau graniţele confesionale. În perioada 1895–1920, în localitatea examinată s-au născut în total 169 de copii în căsnicii mixte din punct de vedere confesional. Am analizat dacă în alegerea confesiunii copiilor — alegerea făcută, bineînţeles, de către părinţii acestora — a avut vreo influenţă faptul că pe „harta confesională” locală părinţii aparţineau religiei majoritare sau uneia minoritare.

În ceea ce-i priveşte pe băieţii născuţi din căsnicii mixte, situaţia este următoarea: din 86 de băieţi, 73 au urmat religia tatălui (84,9 %), iar 13 religia mamei (15,1 %). În ceea ce priveşte apartenenţa confesională a părinţilor în cazurile de mai sus, tatăl aparţinea religiei majoritare în 29 de cazuri, uneia minoritare în 44 de cazuri, iar mama celei majoritare în 6 cazuri sau uneia minoritare în 7 cazuri. În aceeaşi perioadă s-au născut în total 83 de fete din căsnicii mixte, dintre care 77 (92,8 %) au urmat religia mamei, iar restul de 6 religia tatălui. În cazul lor, mamele aparţineau religiei majoritare în 43 de cazuri, uneia minoritare în 34 de cazuri, iar dintre taţi unul aparţinea religiei majoritare şi 5 uneia minoritare.

Din datele de mai sus rezultă cu claritate că în căsniciile mixte din punct de vedere confesional în majoritatea cazurilor copiii moşteneau religia părintelui de acelaşi sex. Acest mod de conduită reflectă cu multă probabilitate nişte reguli sociale informale bine definite. Prin urmare nu poate fi demonstrată dominarea nici uneia dintre confesiuni în stabilirea religiei descendenţilor. Cei care trăiau în căsnicii mixte nu numai că îşi puteau păstra religia, dar o puteau şi transmite mai departe urmaşilor lor. Acest lucru nu înseamnă că în toate cazurile soţii îşi păstrau apartenenţa confesională diferită: există şi exemple de schimbare a confesiunii, îndeosebi după 1900. Obiceiurilor legate de transmiterea propriei confesiuni urmaşilor se datorează şi faptului că, în perioade mai lungi de timp nu se pot demonstra schimbări însemnate în numărul populaţiei aparţinînd confesiunii greco-catolice. (Alta a fost situaţia între cele două războaie mondiale, cînd alegerea confesiunii a devenit obiectul influenţei exercitate de jocul politic.)

Pe lîngă viaţa religioasă, şcoala constituie cealaltă instituţie formală a societăţii locale, între zidurile căreia se puteau întîlni membri diferitelor etnii. În instituţia care pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea funcţiona sub oblăduirea bisericii, limba de predare — după ieşirea din uz a latinei — era limba maghiară. Conform amintirilor foştilor greco-catolici, limba în care o dată pe săptămînă se ţineau orele de religie, în completarea învăţămîntului şcolar, în jurul anului 1900, era tot limba maghiară, ba mai mult, şi preotul greco-catolic le transmitea enoriaşilor săi tot conştiinţa identităţii maghiare (vezi conţinutul amintirilor personale din următorul capitol). În perioada examinată, şcoala din sat — cu cîteva rare excepţii — nu constituia încă un instrument al promovării sociale. După absolvirea cîtorva clase elementare, mai cu seamă copiii din familiile care o mare parte a anului trăiau în pădure, încetau treptat să mai frecventeze şcoala.

Amintiri personale.

Realitatea socială perenă se construieşte din interacţiunea participanţilor la viaţa societăţii. Amintirile de mai jos reprezintă într-un fel urmele lăsate de diferenţele de origine şi confesionale în conştiinţa oamenilor. Reciprocităţile spontane ce se întreţeseau în convieţuire cu formele moştenite, tradiţionale ale separatismului au căpătat un nou conţinut în urma unei intervenţii externe, cu caracter politic, între cele două războaie mondiale. În această perioadă „statisticile româneşti, bisericeşti şi oficiale, refuzau să recunoască existenţa greco-catolicilor maghiari. Biserica greco-catolică română s-a dovedit a fi un avanpost al naţionalismului”. (Pirigyi 1991: 66). Acest lucru s-a întîmplat şi în satul care constituie obiectul studiului nostru: pe baza analizei numelui, au fost readuse cu forţa la greco-catolicism persoane care în perioadele precedente — în urma hotărîrii lor individuale, născute în cadrul unor relaţii de familie, interpersonale — trecuseră la religia unitariană. În urma acestei schimbări a confesiunii, sprijinite de intervenţia autorităţilor, de ameninţări sau de promisiunea unor avantaje sociale (vezi mai în detaliu Oláh 1993) a crescut numărul credincioşilor greco-catolici: astfel, de exemplu, la Mereşti între 1913 — 1929 de la 344 la 672, la Aldea în aceeaşi perioadă de la 46 la 76 (Pirigyi 1991: 66).

Interpretarea accentuat ierarhică a diferenţelor confesionale şi de origine datorată unei influenţări de sorginte politică a însemnat exacerbarea mecanismelor conflictuale, creşterea agresivităţii, înstăpînirea atitudinilor de excludere în relaţiile de zi cu zi.

„Noi acasă în sat eram greco-catolici, adică părinţii mei, dar nu ştiau, adică tata nu ştia nici un cuvînt româneşte, nici tatăl lui nu ştia, dar aşa era numele nostru. Dintre vecini doar noi, unchiul nostru şi familia Flóra erau greco-catolici, şi mai era unul pe stradă, Csíki Mihály, şi ăştia erau de religia asta. Dar acolo nu era deosebire, ăştia erau români doar aşa, că nu ştia nici unul nici-o boabă româneşte. Se deosebea doar religia. Preotul catolic venea mereu de la Crăciunel să ne ţină ore de religie. Mai înainte fusese un preot bătrîn, dar era ungur, era preot greco-catolic, era ungur din naştere, nici ăla nu ştia româneşte, ăla era bătrîn, şi a murit, pe urmă n-a mai fost altul, venea preotul catolic, şi el ţinea slujba.

Între vecini, Crăciunul era în aceeaşi zi, dar Paştele nu, unitarienii aveau Paştele mai devreme cu o săptămînă, şi ei întotdeauna ne trimiteau cozonac de Paştele lor, şi mama le trimitea, cînd era al nostru. Dar şi la noi se făcea cozonac, cînd ţineau unitarienii Paştele, pentru că eram mulţi copii, era familie mare, şi aşa sînt copiii.

Nu erau niciodată nici un fel de neînţelegeri, tata avea nişte colegi şi cumetri aşa de buni, îl iubeau mult pe tata, era un om îndatoritor. Acolo unde locuiesc fraţii mei, lîngă ei locuia nea Csíki Mihály, şi acolo locuia un moş bătrîn de tot, îl ţin minte de cînd eram mică de tot, era meşterul acestora de religie română, greco-catolică, i se spunea meşterul român (valah), soţia lui era şi ea rudă cu mama, soţia meşterului român, dar şi ăştia erau unguri, pentru că nu ştiau nici un cuvînt româneşte, eu vă spun cum este, se spunea (în sat) că noi sîntem români, dar nu ştiam nici un cuvînt româneşte, atunci nu era niciodată nici o deosebire, nu erau certuri cu religia, sau să-şi bată joc unii de alţii pe stradă sau în sat, pentru că atunci oamenii nu erau aşa. Nu făceau deosebire, absolut de loc!”

(Vaszi Róza, nevasta lui Sándor Mihály, născută în 1903)

„Preotul venea de la Aldea, cît a trăit, spunea că sîntem greco-catolici unguri, aşa le spunea copiilor la ora de religie. Aşa spunea el, se numea Boér István, venea duminica pe aici, cît timp nu aveam biserică, unchiul spunea că slujba se ţinea aici în casă. Dar pe urmă el a murit, şi a venit lumea nouă, că am devenit români după războiul din nouă sute paisprezece. Atunci a venit aici preotul Teodoran, şi la un moment dat a plecat, ne-a părăsit, pentru că lîngă Tîrnăveni într-un sat, îi zicea Sütőtelke — el era de acolo — şi acolo murise preotul, şi el a vrut să ia locul ăla din satul unde s-a născut. Dar n-a reuşit, au pus pe altcineva acolo, n-a reuşit să ocupe postul ăla, şi atunci s-a întors — între timp venise aici un alt preot, dar el a insistat atît, pînă l-au pus la loc — şi atunci s-a apucat de construirea noii biserici. Cea veche a fost dărîmată şi cea nouă au început s-o ridice în locul ei, banii veneau de la stat, dar aveau şi ajutor, pentru că şi oamenii din Lueta veneau să care piatră şi se făcea şi muncă voluntară, era muncă voluntară obligatorie pentru toţi, şi pentru unitarieni. Biserica veche nu era mică, încăpeau bine în ea greco-catolicii, n-ar fi trebuit s-o dărîme, n-ar fi fost atîta supărare.

Pe urmă în ’40 a venit vremea ungurilor, ne-au chemat şi pe noi la biserica unitariană, ne-a spus preotul că mai întîi trebuie să trecem la unitarieni, iar pe urmă cine vrea poate să treacă la altă religie. Eu am spus că am urmat religia romano-catolică, mergeam la romano-catolici, după ce murise bătrînul preot Boér István, şi am spus că mă întorc la religia romano-catolică, că pe asta am învăţat-o. Pe urmă socru-meu a rămas după mine romano-catolic, ceilalţi au rămas unitarieni. Singura deosebire era că romano-catolicii spuneau Sfînta liturghie în latină, iar greco-catolicii în maghiară.”

(Vaszi István, născut în 1905)

„Înaintea preotului Teodoran era un preot bătrîn, Boér István îl chema. Cînd s-a construit prima biserică, cea mică, atunci venea în fiecare duminică, adus şi dus înapoi acasă cu căruţa. Cînd eu m-am căsătorit în ’27, atunci ne-au lăsat în pace, să ne ducem unde vrem, mama era unitariană, tata nu mai trăia deja, eu am luat o fată unitariană, am trecut şi eu la unitarieni şi pe urmă tot vroiau să mă aducă înapoi. Preotul Teodoran discuta numai cu domnii, de ţărani nu se ocupa, el vroia să facă din toţi români, deşi nimeni nu ştia în sat româneşte, doar dintre ţigani poate vreunul. Cercetau originea fiecăruia, şi dacă găseau că are vreun strămoş român, vroiau să-l treacă la greco-catolici.

Începînd din ’35 eram casier la biroul comunal. Am făcut o lună de practică, am fost o lună la Ocland la şcoală, ne învăţau lucruri din astea comunale, de conducere a comunei. Şi atunci, cînd am terminat, s-a organizat un bal şi ne-am îmbrăcat în costume româneşti, opinci şi cămaşă lungă, dar eu nu m-am îmbrăcat cu ele. Eu n-am acceptat nici un fel de servici la biserică. Cea de-a doua era o biserică mare, au băgat bani mulţi în ea, cred că în doi ani a fost gata, se putea deja ţine slujba în ea, era în aşa o stare, pînă şi martirii erau deja puşi înăuntru. Construcţia s-a făcut în toate felurile: a dat ajutor statul, comuna, pînă şi cei din Lueta. Pe urmă în ’40 s-au năpustit asupra ei şi au demolat-o, dar folosul nu a fost al statului, ci l-au cărat de acolo, l-au băgat în buzunar, au fost multe treburi acolo. N-am fost acolo cînd s-a dărîmat, nici n-am trecut pe acolo niciodată. Niciodată mai înainte n-am auzit să fie conflict între oameni din cauza religiei, fiecare era prieten cu celălalt. Dar pe urmă a apărut conflictul. Biserica aia, dacă ar fi rămas, pînă acum şi-aşa s-ar fi distrus. N-ar fi avut credincioşi care s-o susţină. Aici pînă cînd Teodoran n-a făcut diferenţă între religii, pînă atunci n-a fost nici o problemă. Dacă el ar fi rămas aici şi situaţia ar fi fost aşa, ar fi fost români destui aici. Biserica română avea şi ceva proprietate, dar oamenii săraci erau oameni săraci şi atunci.”

(Vaszi Miklós, născut în 1905)

Concluzii

În secolele feudalismului, familiile româneşti ce s-au mutat în sat s-au integrat în societatea locală în cursul îndelungatei convieţuiri cu mediul majoritar maghiar. Schimbarea limbii, asimilarea noilor forme de viaţă, integrarea completă au însemnat etapele procesului de pierdere a culturii, în cursul căruia mecanismele de delimitare în cadrul sistemului public de relaţii sociale au pierdut treptat teren în faţa mecanismelor de integrare. Asimilarea spontană — desfăşurată fără conflicte, într-o lungă perioadă de timp — manifestîndu-se în convieţuirea socială, uniformizarea modului de viaţă, reducerea diferenţelor de avere, a fost rezultatul interacţiunii tuturor factorilor economico-sociali locali. Organismele sociale formale ale majorităţii (biserica, şcoala) au funcţionat şi ca instituţii integratoare, iar superioritatea numerică a maghiarilor a constituit un factor decisiv în cadrul asimilării. După părerea noastră, influenţa exclusivă a sistemului de condiţii locale asupra procesului de asimilare este evidentă.

În anii 1910, doar diferenţa confesională era cea care mai păstra conştiinţa originii etnice. Religia greco-catolică şi tradiţia culturală legată de ea au avut un rol important în autodefinirea familiilor de origine română, în conştientizarea simbolică a apartenenţei lor la acelaşi grup. Deosebirea lor faţă de maghiarii majoritari în perioada respectivă se rezuma la exercitarea formelor culturale religioase şi la conştiinţa identităţii colective bazate pe deosebirea lor faţă de ceilalţi. Separarea se realiza de-a lungul unor graniţe sociale, nu etnice. Aceste graniţe au fost activate de amestecul politic din perioada dintre cele două războaie mondiale, care a încercat — fără succes — să întoarcă înapoi procesul de asimilare deja încheiat, împovărînd cu conflicte, agresivitate şi tensiuni sistemul de relaţii al micro-societăţii locale.q

NOTE

1. În volumul I al Diplomatariului secuiesc (Székely oklevéltár) (Bucureşti, Ed. Kriterion, 1983), la pag. 59, 81, 118, 207 şi 228 se pot găsi date referitoare la schimburile economice dintre locuitorii secui şi cei români sau de origine română. Din aceste izvoare poate fi definit conţinutul social al expresiei „oláh” (român, valah).

2. În lucrarea mai sus citată, găsim date şi cu privire la folosirea amestecată a limbilor, într-un document referitor la un proces din 1590 din Szentegyháza-Oláhfalva (Vlăhiţa).

3. Cu titlul „Români greco-catolici maghiari (Tensiuni religioase-etnice într-un sat secuiesc între cele două războaie mondiale)”, revista Régió a publicat un studiu în numărul 2 din 1993, în care analiza componenţa naţională şi destinul dintre cele două războaie mondiale ale comunei secuieşti la care se referă şi prezentul studiu. Evenimentul culminant l-a constituit dărîmarea în 1941 de către locuitorii satului a bisericii greco-catolice construite sub presiune oficială în 1940. Acest eveniment, dat adesea ca exemplu al represiunii maghiare, nu a reuşit pînă la urmă să strice armonia dintre locuitorii de origini diferite care trăiesc în sat.

4. Aceste date au fost citate dintr-un caiet din Mereşti, în manuscris, aflat în posesia autorului.

5. Sursa datelor prezentate: Primul recensămînt din Ungaria, 1784-1787. Budapesta, Biroul Central de Statistică, 1960.

6. Pentru datele privitoare la demografia satului îi mulţumim lui Varga E. Árpád.

7. Comunicare orală făcută de Bencző Dénes (născut în 1929), preot unitarian din Mereşti.

BIBLIOGRAFIE

Jakab Elek-Szádeczky Lajos: Udvarhely vármegye története a legrégibb időtől 1849-ig. (Istoria comitatului Odorhei din cele mai vechi timpuri pînă în 1849). Miercurea Ciuc, Pallas-Akadémia , 1994.

Erdélyi Magyar Szótörténeti Tár (Dicţionar istoric al lexicului maghiar din Transilvania) II, Bucureşti, Ed. Kriterion, 1978 p. 1054.

Duby, Georges-Lardreau, Guy: Párbeszéd a történelemről. (Dialog despre istorie). Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1993.

Gyáni Gábor: Asszimiláció és akkulturáció a századfordulós Budapesten. (Asimilare şi pierderea culturii în Budapesta anilor 1900). Régió, 1995, 1-2, p.101-113.

Heckmann, Friedrich: Etnicitás, modern nemzetállam és etnikai kisebbségek: (Etnicitate, stat naţional modern şi minorităţi etnice). Régió, 1992, 1, pag.18-21.

Hermann Gusztáv Mihály: Kishomoródmente. (Valea Homorodului Mic). Manuscris. 1993.

Imreh István-Pataki József: A székely falu gazdasági-társadalmi szerkezete a XVI. század végén és a XVII. század elején. (Structura economico-socială a satului secuiesc la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea) In: Székelyfelkelés 1595-1596. Előzményei, lefolyása, következményei. (Revolta secuilor 1595-1596. Premize, desfăşurare, urmări.) Bucureşti, Ed. Kriterion, 1979.

Oláh Sándor: Magyar görög katolikus „románok”. („Români” greco-catolici maghiari). Régió. 1993. 2.

Orbán Balázs: A Székelyföld leírása. I (Descrierea Ţinutului Secuiesc). Pesta. 1868.

Pázmándy Zsuzsa: Az urbanizáció hatása a szlovákiai, illetve vajdasági magyar és német kisebbségek asszimilációjára. (Efectul urbanizării asupra asimilării minorităţii maghiare şi germane din Slovacia, respectiv Voivodina.) Régió. 1992. 1, pag.32-47.

Dr. Pirigyi István: A görög katolikus magyarság története. (Istoria greco-catolicilor maghiari.) Ikva. Budapesta 1991.

R. Várkonyi Ágnes: Az önálló fejedelemség utolsó évtizedei (1660-1711). (Ultimele decenii ale principatului independent 1660-1711). In: Erdély története II (Istoria Transilvaniei). Budapesta. Akadémiai Kiadó 1986.

Zepeczáner Jenő: A Kishomoród mente gazdaságtörténeti vázlata Udvarhely vármegyében. (Schiţa istoriei economice a văii Homorodului Mic din comitatul Odorhei). Manuscris. 1993.

Traducere de Elga MAYER

Sándor Oláh (n. 1954). Antropolog şi cercetător în ştiinţe sociale specializat în migraţie, inegalitate socială, sărăcie etc. A publicat studii şi articole în revistele Magyar Szemle, Régió, Szociológiai Szemle. În prezent lucrează ca cercetător la Atelierul de Antropologie Culturală — Centrul de Cercetări Regionale şi de Antropologie din Miercurea Ciuc.

Oláh Sándor, Románok asszimilációja a Székelyföldön, studiu publicat în revista Régió nr. 2/1998 şi preluat cu acordul autorului.