„Chestiunea transilvană” între misie, melancolie şi realitate

Elek Szokoly

 

Nu pot să neg că mi-ar fi greu să prognozez ceva în privinţa evoluţiilor viitoare ale chestiunii aduse în dezbatere, cu destulă îndrăzneală, de Gusztáv Molnár¹. Misia, melancolia sau nostalgia par să primeze încă faţă de realitate. Nici nu cred că ar fi de datoria mea să-mi asum rolul de „ghicitoare” într-o chestiune care stîrneşte prea multe pasiuni pentru a putea fi judecată cu chibzuinţă. Ştiu însă că ideile sînt nu numai produsul unor realităţi social-istorice, ci şi creatoare de realităţi, „dacă cuprind masele”. Psihoza naţionalistă, atît de bine instrumentată în această scurtă perioadă a libertăţii de expresie, pare să confirme teoria. E bine deci să ştim să discernem între scepticismul/fatalismul huntingtonian şi „vizionarismul” autorului studiului pivot. Provocările amîndurora ar putea să stimuleze secreţii intelectuale benefice.

Două modalităţi grave ar putea coexista în abordarea acestei teme, încă „tabu” pentru sfera dezbaterii de idei de la noi: continuarea ignorării („măturatul sub covor”) problemelor reale tot mai evidente, respectiv folosirea sa fără scrupule în scopul diversiunii politice. Ambele variante au o tristă tradiţie şi actualitate.

Sînt dator să recunosc totodată că mi-a fost imposibil să reacţionez la studiul provocativ al lui Gusztáv Molnár, ca şi cum nu aş fi cunoscut o bună parte din poziţiile celorlalţi autori participanţi la polemică, comentariul meu fiind, evident, rezultatul cumpănirii şi a opiniilor acestora².

Prejudecăţile

Înainte de a intra în subiect, aş dori să exprim unele impresii referitoare la modul general de abordare a problemei, care mi se pare simptomatic. Ceea ce cred că se poate întrezări din disputa referitoare la frontierele culturale huntingtoniene este, mai întîi, dependenţa opiniei aproape a tuturor comentatorilor de poziţia lor — cel puţin în spaţiul geografic restrîns care ne priveşte direct — relativ la frontiera în cauză. Este firesc poate, dar oricum explicabil, ca acela care se află înăuntrul  zonei „privilegiate” să judece altfel lucrurile decît cel care se simte uitat pe din afară. Principiul „strugurii sînt acri” nu poate fi pe deplin ignorat. Nu este uşor să accepţi ziduri culturale despărţitoare cînd eşti un cărturar muntean sau moldovean, adesea mult mai „european” decît verii stabiliţi în momente mai prielnice şi mai inspirate în regiuni mai occidentale, şi, rămas dincolo de cortina de oţel inoxidabil, să stai la cozi umilitoare pentru o viză de intrare în Europa „untului”. 

De asemenea, nu pot să nu observ, chiar şi la cei mai admirabili europeni „de nicăieri”, o anumită jenă, foarte discretă ce-i drept, dar sesizabilă, de a discuta liber şi descătuşat, pînă la limita „sacrilegiului”, despre concepte cu valoare de simbol naţional. În general, dincolo de un anumit prag, cu o reţinere asemănătoare sînt analizate şi „instituţiile” fundamentale ale „neamului”: biserica („naţională”, fireşte) şi armata (naţională cam în acelaşi sens, adică etnică). Care ar putea fi sensul unui comentariu, fie el şi critic, părînd a se pune  în gardă de la bun început în faţa unor eventuale acuze de „trădare naţională”, care atribuie din start textului analizat calificative de genul „îmbrăţişează cu entuziasm oarecum neprecaut” (!) sau „reiterează cu bucurie”³, epitete dînd a înţelege că nu avem de-a face cu un studiu  supus întocmai regulilor obiectivităţii ştiinţifice, sau afirmaţii de genul „Gusztáv Molnár îmbrăţişează ideologia scepticismului cultural din pură speculaţie conceptuală. El preferă o teorie grandilocventă în locul analizei datelor care îi sînt la dispoziţie şi pe care, de altfel, le cunoaşte foarte bine. Altfel spus, el preferă «ideologia» întorcînd spatele argumentelor empirice.”⁴ Nu sînt oare prea multe sentinţe prezumţioase care s-ar putea să urmărească doar discreditarea ştiinţifică a interlocutorului? Seriozitatea, chiar gravitatea chestiunii, precum şi probitatea ştiinţifică a interlocutorilor nu ne-ar obliga să abordăm dezbaterea fără complexe şi cu mai multă bună credinţă?

După cum nu pot să nu observ şi o imposibilitate aproape organică, pînă şi la cei mai curioşi, oneşti şi obiectivi analişti „de dincolo”, de a înţelege toate nuanţele şi profunzimile chestiunilor „de dincoace”. (Relativitatea acestor repere spaţiale este, sper, evidentă). Fără a  apela la vreun fel de mistică, sînt nevoit să constat că există praguri dincolo de care raţionamentul mecanicist şi pozitivist nu mai  funcţionează. Atunci cînd H.R.Patapievici, spre exemplu, încearcă să aplice legile fizicii sau ale matematicii la viaţa socială, amestecînd concepte economice şi juridice cu unele din domeniul ştiinţelor exacte⁵, atunci cînd Gabriel Andreescu vorbeşte de „mitologia marilor «plăci geo-culturale»”⁶ sau cînd interpretează noţiunea de cultură într-un sens favorabil discursului său teoretic, în ciuda faptului că mai devreme sesizase sensul atribuit de Molnár acesteia⁷, atunci cînd din dorinţa combaterii „mitologiei” plăcilor geo-culturale acelaşi Gabriel Andreescu ne propune, neconvingător, exemplul paşoptiştilor⁸ sau atunci cînd politologul László Lengyel neagă rolul spaţiului cultural în determinarea atitudinii electorale a ardelenilor⁹, trebuie să recunosc că, deşi copleşit de admiraţie pentru  prestigiul intelectual al interlocutorilor, nu pot să nu observ că le scapă ceva, destul de greu de definit poate, dar esenţial. Wallerstein numeşte acest ceva: fenomen geo-cultural, definit prin „acele elemenete ale structurii socio-istorice profunde, mai puţin vizibile, dar care sînt cele mai durabile şi care recompun de fiecare dată sistemul de suprafaţă în funcţie de structura de profunzime.”¹⁰

„Plăcile geo-culturale”, indiferent că le vom numi astfel sau nu, nu pot fi considerate „mitologie”, ci o realitate destul de plauzibilă pentru cine are senzori să le surprindă, fie că este vorba de mari falii continentale sau de linii locale de demarcaţie de mai mică anvergură. Şi cine altul ar  putea şti cît efort cere înţelegerea autentică şi profundă a unor fenomene social-culturale, dacă nu cel care vine din afara spaţiului cultural respectiv. De asemenea, nu este naivitate oare să crezi că acea „proporţie insignifiantă” mai sus citată a paşoptiştilor, oricît de eroică şi importantă să fi fost pentru istoria spaţiului românesc, a putut deplasa în decurs de cîteva decenii „lumea românească dintr-un spaţiu cultural în altul” determinîndu-i o nouă identitate? Sau capitalismul, asemenea fizicii, poate fi aplicat cu rezultate similare în Belgia ca şi în Bangladesh, ca să dau doar două exemple la întîmplare? Este evident pentru oricine că, în acest context, cultură înseamnă un anumit model comportamental, un anumit tip de raportare la chestiunile existenţiale, la valorile structurale definitorii ale societăţii în cauză, cu implicaţii durabile asupra „sistemului de suprafaţă în funcţie de structura de profunzime”.

Încă un lucru mi-aş permite să remarc de la bun început: autorul studiului-pivot, Gusztáv Molnár, deşi tentat de formulări polare, se fereşte să absolutizeze teoria lui Huntington, dar nu şi să profite de ea. Deşi este aproape o chestiune de „bun simţ” să recunoşti caracterul evident al majorităţii constatărilor analistului american, Molnár va folosi, ca orice analist prudent, sintagma ori/ori. Şi poate nu numai din prudenţă. În definitiv, constatările huntingtoniene par a fi recunoscute în mod inevitabil de majoritatea comentatorilor, chiar dacă ei vor contesta orice sîmbure de adevăr al teoriei.

Zona

După cum bine ştim, frontiera de est a Europei s-a deplasat de numeroase ori de-a lungul istoriei într-o parte sau alta. (Stabilitatea celei de vest datorîndu-se mai ales  geografiei). După unele teorii, frontiera antică Nord-Sud s-ar fi rotit la un moment dat în Evul Mediu, devenind frontiera de astăzi, Est-Vest. Dacă Sudul antic poate fi considerat corespunzător  Vestului modern, Estului de astăzi i se potriveşte mai de grabă Sudul contemporan.

Nu de mult, frontiera europeană de răsărit, respectiv „cortina de fier”, era încă pe linia Oder-Neise-Leitha. Ce-i drept, şi dincoace de această frontieră existau nu numai asemănări relevante între ţările care au împărţit aceeaşi soartă după cel de-al doilea război mondial — sîrma ghimpată de fabricaţie sovietică nefiind foarte diferită de cea făcută în RDG —, dar şi deosebiri semnificative. Aceste deosebiri puteau fi atenuate de sistemul tăvălugului unificator şi uniformizant, dar nu eliminate. Ele au ieşit la iveală îndată ce „zăpezile” s-au retras. Aceste deosebiri erau într-adevăr profunde, istorice. Altfel spus, istorice, deci profunde. Privită de la distanţă deci, teoria plăcilor geo-culturale pare să stea în picioare. Îndată ce cobori însă la nivelul realităţilor terestre, lucrurile se complică niţel. Mai ales în „zona de frontieră”, a interferenţelor dintre două plăci geo-culturale.

Nu pot să neg că aceste diferenţe reale sînt totodată bruiate şi de componente pur conjuncturale, de interese imediate, foarte pragmatice, care adesea pun în paranteză „năzuinţele istorice” sau interesele globale ale unor întregi regiuni sau naţiuni. După cum Austria, de exemplu, pare să fie dispusă oricînd să-şi abandoneze interesele regionale tradiţionale în favoarea integrării în lumea occidentală, prosperă şi sigură, după cum Ungaria, în ciuda sloganelor din campaniile electorale, îşi va pune practic în paranteză conaţionalii din zonele mai răsăritene în favoarea includerii sale certe într-o zonă de securitate economică şi militară, nu mă îndoiesc că şi România va fi dispusă oricînd să-şi „abandoneze” fraţii din Basarabia şi Bucovina de Nord (dragostea lor fiind şi pînă acum, mai de grabă conjuncturală decît fundamentală), numai să fie acceptată în selectul club al prosperităţii liniştite. Apoi, o-m mai vedea...

Dacă este adevărat însă că deplasarea spre est a Basarabiei (pare-se categorică şi ireversibilă, graţie în foarte mare măsură activităţii „patrioţilor” gen Păunescu sau Vadim Tudor, care au făcut România cît se poate de neatractivă pentru moldoveni, după cum o demonstrează, dacă mai era nevoie, şi rezultatul recentelor alegeri) împinge  România spre Vest, nu mai puţin adevărat este că şi Ungaria a fost nevoită să joace o carte asemănătoare în momentele critice ale integrării sale europene. Ceea ce i-a ajutat însă în mod decisiv, în afară de semnarea tratatelor bilaterale cu vecinii, a fost împingerea României spre Est de către propriile sale guverne, îndeosebi în timpul regimului Iliescu, deplasare care n-a putut fi oprită nici de actuala guvernare, disfuncţiile, bîlbîielile, şi mai ales dezbinarea coaliţiei democratice de după noiembrie ’96  reducînd pe zi ce trece şansele schimbării clare de direcţie către sistemul valorilor europene. Referirile sforăitoare, inclusiv la „complotul” internaţional împotriva României, nu mai impresionează pe nimeni. Dacă schizofrenia dintre Ungaria politică şi cea culturală dă dureri de cap unor ţări vecine — durere bine instrumentată de naţionaliştii acestora —, schizofrenia simetrică românească nu face însă decît să complice şi mai mult schemele frontierei răsăritene ale Europei, într-o logică oarecum similară cu cea a vecinilor de la Apus. Dacă însă iredentismul maghiar poate fi considerat definitiv depăşit (în ciuda pătrunderii în parlamentul ungar a unor vocale forţe naţionaliste şi a pierderii răbdării maghiarilor din Ardeal faţă de promisiunile neonorate ale partenerilor de coaliţie) odată cu Pacea de la Paris şi Tratatul bilateral româno-ungar, iredentismul românesc, tot mai sonor în ultima vreme, amplifică gradul (coeficientul) de risc al României, receptat în lumea occidentală.

Şansa „ultimului tren”

Şansele de integrare ale României în lumea occidentală propriu-zisă, după cum se va vedea şi din cele ce urmează, sînt absolut teoretice. Poate, dacă ar exista o structură regională central-europeană autentică, aceasta ar putea oferi şanse de integrare mult mai reale, în spiritul paşilor mărunţi, mai pe măsura puterilor noastre deocamdată. Dar iată că, atîta timp cît toată lumea consideră mai importantă „fuga spre Apus”, pentru a se putea debarasa cît mai repede şi mai convingător de cătuşele orientale, acest concurs individual va putea fi transformat cu greu într-unul pe echipe. Indivizii, ca şi naţiunile, învaţă, se pare, doar din eşecuri. Nu sîntem noi astăzi oare victimele propriilor noastre succese din trecut?

Astăzi aşadar, la sfîrşit de mileniu,  mai din convingere, mai din oportunism, mai din nevoia unei utopii reconfortante, putem eventual cădea la învoială asupra unor şanse teoretice de integrare în Europa (Centrală) a întregului spaţiu românesc, deşi, dacă vine vorba de valori, transfuzia culturală balcanică în Ardeal (care nu se caracterizează doar, şi nu în primul rînd, prin manierele elegante ale lui conu’ Alecu), a fost mult mai puternică decît invers. Iată că nu putem ocoli în cele din urmă întrebarea cardinală, formulată şi de către Gusztáv Molnár, referitoare la responsabilitatea elitei româneşti în privinţa valorificării maximale a acestor şanse. Încercările unei părţi importante a acestei elite (pînă şi a unor personaje ca Adrian Năstase sau a unor publicaţii cu titlu simbolic insinuant ca Central European Issues) de a califica România drept un stat central-european (ceea ce este o recunoaştere implicită, indirectă şi involuntară, poate, a superiorităţii părţii sale vestice, parte neîndoielnică a acestui spaţiu), merge în logica şi intenţia sa, cel puţin la nivel declarativ, spre aceeaşi destinaţie.

Ce e de făcut însă în situaţia în care istoria îi va da totuşi dreptate lui Huntington? Nu în privinţa prognozării celui de-al treilea război mondial între culturi, ci în cea a diferenţelor culturale semnificative, determinante pentru progresul naţiunii respective. În situaţia în care întregul spaţiu românesc nu-şi va demonstra capacitatea de a trece pragul cerinţelor europene? Ne vom scufunda eroic cu întreaga navă naţională pe sunetele lui „Noi sîntem români”, dînd cu tifla Europei „infidele”? Va mai putea fi împiedicată devoluţia, ca unică şansă de salvare, cel puţin a „locomotivei”, capabilă eventual să remorcheze ulterior şi restul? „După părerea lui Gabriel Andreescu — observă la un moment dat Molnár — ar fi un lux deosebit, o neglijenţă de neiertat să nu se profite de avantajele oferite de «păstrarea în adîncurile structurii sociale ale acestei minunate regiuni a forţei civilizatoare a vechii Mitteleurope». Nu merge însă nici el atît de departe încît din cele de mai sus să tragă posibile concluzii instituţionale, chiar constituţionale.”¹¹ Transilvania ar trebui, prin urmare, să rămînă, datorită seriozităţii locuitorilor săi, „locomotiva” care să remorcheze România spre Europa. Chiar dacă simbolul „locomotivei” seamănă leit cu cel al „măturii” consacrate la vremea respectivă (anii ’20) ardelenilor de Ion Antonescu.¹² (Mai recent a apărut, se pare, şi simbolul „berbecului”, menit să spargă zidurile Europei în favoarea celorlalte provincii istorice.) Nu sînt oare prea multe rolurile pretinse „provinciei ratate”?

„România, situată între două zone de state falimentare — avertizează Gusztáv Molnár — cea post-iugoslavă şi cea post-sovietică, nu are prea mult timp la dispoziţie pentru a acţiona. Dar ce poate face dacă nu e sigur că Occidentul o va integra în deceniul viitor şi ea totuşi nu se poate resemna cu această soartă?”¹³ Iată întrebarea obsesivă care revine mereu.

Concluziile fatalmente definitive ale lui Huntington, nu se susţin nici logic, nici metodologic, cel puţin pe motivul că o analiză a evoluţiei omenirii de-a lungul secolelor şi mileniilor,  nu se poate bloca la nivelul concluziilor doar la perspectiva de scurtă respiraţie a „ultimului tren”. Nu se pot trage nişte concluzii istorice, oricît ar fi ele de vitale şi urgente pentru muritorii prezentului, ca şi cum istoria s-ar termina în anul 2001. Dar întrebarea de mai sus, chiar dacă nu ar fi fost formulată de autorul nostru, s-ar fi cuvenit să fie formulată de elita intelectuală şi politică românească. Într-adevăr, „ce se poate face dacă”? Ce se poate face dacă elita politică românească deşi „nu se va putea resemna”, va continua să-şi demonstreze incapacitatea de a administra eficient un stat mult prea costisitor sau mult prea complex pentru puterile sale? Ce vom face dacă, în asemenea condiţii, într-adevăr vom pierde acest „ultim tren” (chiar dacă, istoric, evident, nu va fi ultimul)? Ironia soartei ne va da oare să demonstrăm valabilitatea tezei huntingtoniene prin pierderea tuturor trenurilor care ni se vor oferi, cu generozitate, de către istorie?

Dacă trendul lumii de după războiul rece — adesea considerat şi cel de-al treilea război mondial — este reîntoarcerea la firesc, atunci de ce ar trebui să ne şocheze revigorarea regionalismului care încearcă să repare, cît a mai rămas, şi cît se mai poate, din dezastrele secolului XX, „capodopere” ale naţiunilor-state şi ale statelor-naţiuni. Nu ştiu dacă „binele” generat de statul naţional poate fi măsurat sau nu, daunele însă sînt cu singuranţă cuantificabile, dacă nu altfel, prin numărul crucilor din cimitirele „eroilor” şi al gropilor comune care nu mai contenesc.

Refuzul — categoric sau discret — al devoluţiei poate fi motivat, pe de o parte, printr-o justificată teamă de conflicte interetnice sau interregionale care, după experienţa iugoslavă,  nu poate fi ignorată. Pe de altă parte, nu poţi să nu descifrezi o dominanţă psihică mentalitară a modelului implantat în conştinţa naţională timp de mai bine de un secol, prin toate canalele şi toate prilejurile, devenite tabuuri, tipare care nu pot fi remodelate fără eforturi şi dureri considerabile. Ne-o dovedeşte şi rezistenţa tiparelor atît de contraproductive implantate în conştinţa publică doar în ultimii cincizeci de ani.

Identitatea regională ardeleană

Dar ar avea oare devoluţia un obiect real?

Există o identitate regională autentică care s-o justifice, la o adică? Se confirmă ea la nivelul omului de rînd, al mentalităţilor, al sistemului de valori, al structurilor sociale specifice sau nu este decît o făcătură intelectuală?

Încercînd să definească un eventual „homo transsylvanicus”, un ardelean „melancolic”, scria cu ani în urmă: „Oricît de suspect şi ciudat aş părea, consider de asemenea că şi ardeleanul român are motive de melancolie, căci şi pentru el a pierit, ori e pe cale de a pieri, un «Ardeal mirific», deşi de teama răstălmăcirilor se fereşte să o recunoască. N-am reuşit niciodată să înţeleg cum de a putut susţine Lucian Blaga în Trilogia culturii că nu există «ardelenitate», şi că etniile şi culturile din Ardeal au trăit de-a lungul atîtor veacuri fără intersecţii şi influenţe reciproce. Chiar dacă în multe privinţe ardeleanul român, cel maghiar sau cel sas se aseamănă cu asociaţii lor naţionali «din afara Ardealului», s-a păstrat totuşi o «rasă» de sine stătătoare, (sublinierea n.) un fel de fiinţă intermediară, un mister al încrucişării, un hibrid cultural şi poate chiar unul lingvistic sau biologic”.¹⁴

Nu constituie o noutate faptul că după 1918, de dincolo de „linia Huntington” au fost atraşi/împinşi în Ardeal sute de mii de oameni, cu sau fără familiile lor, oferindu-li-se o serie de avantaje şi privilegii pentru a „româniza” instituţiile provinciei înglobate: învăţămîntul, administraţia, justiţia etc., „românizare” care pentru românii ardeleni a fost sinonimă cu „regăţenizarea”. Pătrunderea „paraşutiştilor” începuse. Procesul se va repeta şi în Basarabia şi Bucovina de Nord, şi într-o măsură similară, invers desigur, şi în Ardealul de Nord în perioada 1940-1944, sub ocupaţie horthyistă. Proporţia actuală a populaţiei româneşti, faţă de cea din 1918, nu se datorează doar sporului natural mai ridicat al românilor ardeleni, respectiv emigraţiei masive a germanilor, evreilor şi chiar a ungurilor din Ardeal. Partea covîrşitoare a „imigranţilor” cu state mai vechi a reuşit să se adapteze stilului de viaţă central-european, să-şi însuşească, în elementele sale fundamentale, valorile civilizaţiei de tip occidental, într-un cuvînt, să se ardelenizeze. Procesul desfăşurîndu-se treptat şi lent, exceptînd cazurile patologice de misionariat, adaptarea/asimilarea a fost posibilă. Colonizările masive (din Sud) de după cel de-al doilea război mondial, şi mai ales cele din „epoca de aur” lui Ceauşescu (din Sud şi Est), cînd politica de românizare şi uniformizare s-a transformat într-un program coerent, consecvent şi „ştiinţific” — ca şi cel al alimentaţiei raţionale —, avînd ca scop nu acomodarea la sistemul de valori transilvane ci, dimpotrivă, dizolvarea acestora într-unul care, fără nici o conotaţie peiorativă, se numeşte balcanic, au afectat în schimb, destul de serios, mai ales în mediul urban, sistemul regional de valori, adăugîndu-se înstrăinării şi aşa masive şi dezastruoase datorată urbanizării (naţional-) socialiste programatice prin industrializarea forţată. Confuzia identitară, izvorîtă din dezrădăcinarea acestor mase care au populat suburbiile insalubre ale marilor oraşe, nivelarea lor comportamentală, nu constituie totuşi o explicaţie adecvată şi suficientă a aşa-zisei unităţi a sistemului de valori de „dincoace” şi de „dincolo” de Carpaţi, chiar dacă ciorba de burtă, giamparalele, tablele şi miticismul au contagiat întregul spaţiu al statului naţional unitar. Chiar dacă „am stat cu toţii împreună la cozi”. „Emigrarea masivă a germanilor şi a evreilor din ultimele decenii ale secolului nostru — observă Victor Neumann — este un semn imposibil de contestat, care indică refuzul dominaţiei unor principii balcano-orientale în regiunile nord- şi vest-carpatine.”¹⁵

Noua infuzie demografică, mobilizată de conştiinţa misionariatului insuflat de „statul naţional unitar centralizat” era şi mult mai dinamică şi mult mai agresivă, devenind curînd elita conducătoare în regiune (în definitiv, era şi scopul aducerii lor în Ardeal, pentru că — vezi Doamne — ardelenii „prea înceţi”, nu erau capabili să ducă „misiunea” la bun sfîrşit). Un fenomen asemănător cu cel din Polonia, unde pînă azi — după cum sublinia politologul George Schöpflin —, cei din zonele răsăritene, deci cei „de dincolo”, ocupă majoritatea funcţiilor importante în structura statului polonez reunificat, cu toate că zonele de vest, mai dezvoltate, constituie avangarda modernizării ţării.

Deşi cei veniţi din afara spaţiului transilvano-bănăţean aparţineau, fireşte, în marea lor majoritate creştinismului oriental — şi deşi primele fapte de arme ale noii administraţii de după 1918 erau să construiască în pripă (pe banii tuturor contribuabililor, indiferent de confesiunea lor), ca semn al luării în stăpînire a locului (nescăpînd nici satele secuieşti, unde nu era nici urmă de ortodox), sute de biserici într-un aproximativ stil neo-bizantino-neo-brâncovenesc, de valoare şi gust adesea îndoielnice —, majoritatea acestora au reuşit să se asimileze sistemului de valori occidentale, integrîndu-se în societatea ardeleană. Aşa cum se întîmplase mai de vreme şi cu coloniştii maghiari, germani, evrei, armeni etc. care se stabiliseră de-a lungul ultimelor secole sau decenii în spaţiul transilvano-bănăţean, ce-i drept, majoritatea veniţi nu dinspre Răsărit, ci dinspre Apus.

Problemele s-au agravat însă mai ales atunci cînd instituţiile fundamentale ale statului, clerul, armata, justiţia, educaţia, aduse şi ele adesea de „dincolo”, s-au înregimentat — din conştiinţa „iubirii de neam”— regimurilor politice autoritare de dreapta sau de stînga şi au adoptat misionariatul sacrosanctităţii ideologiei unice a statului naţional (a se înţelege: etnic) şi unitar (a se înţelege: omogen). Acelaşi „melancolic” ardelean, constata mai departe: „Între «desenul» acestui «Ardeal  imperial», glorios şi cel al Ardealului actual, există desigur o anumită «distanţă». Saşii au emigrat în masă iar în satele părăsite de ei s-au stabilit azi ţigani. Sighişoara/Schässburg şi Sibiul/Hermannstadt, aşezări înfloritoare odinioară se degradează de la o zi la alta. Valurile de locuitori, mai ales din estul ţării, sosiţi să lucreze în centrele urbane şi industriale din Ardeal şi Banat (Valea Jiului, Timişoara), au adus schimbări însemnate în sistemul relaţiilor culturale, pentru că intenţia lor nu este acela de a se integra, ci mai curînd aceea de a integra. Raportul dintre strădaniile celor din Vest şi a celor din Est este bulversată în favoarea celor din urmă.” ¹⁶ Tăvălugul istoriei secolului XX şi al unificării prin omogenizare, asimilare etnică, transplant demografic etc., într-un cuvînt, „o anumită purificare etnică” (sic!) şi regională, a redus mult diferenţele regionale. Nu a reuşit însă să le nimicească. Ca o plantă cu rădăcini adînci de aproape un mileniu, udată de ploaia unor noi vremuri, începe parcă din nou să crească. Sau să fie doar un exces de optimism?

Transilvania şi „pericolul maghiar”

Rolul de „locomotivă”, consacrat de Gabriel Andreescu de astă-dată comunităţii maghiare din Ardeal — chiar înaintea celei germane, ceea ce, istoric vorbind, nu mi se pare tocmai corect —, oricît de onorant pentru o minoritate prea puţin răsfăţată în decursul ultimului secol, nu se justifică însă pe deplin. Este evident că Gabriel Andreescu se grăbeşte atunci cînd îmbrăţişează judecăţi de genul „pentru prima dată în istoria României minoritatea maghiară a fost integrată politic” sau „pentru prima dată a fost integrată în fondul cultural al societăţii româneşti”¹⁷, folosirea perfectului compus pentru o potenţialitate pur teoretică fiind, cred eu, pripită, cauzele aceasteia trebuind căutate în primul rînd în incongruenţa dintre promisiunile şi acordurile contractuale româneşti şi respectarea clauzelor acestora. „Modelul românesc” al reconcilierii istorice, în condiţiile contractelor neonorate, s-ar putea dovedi a fi, în cele din urmă, doar o excelentă găselniţă politică, ca atîtea altele de-a lungul istoriei acestui secol, pentru retuşarea imaginii şifonate a României în faţa lumii occidentale. Scepticismul radicalilor maghiari (numiţi cu predilecţie „extremişti” sau chiar „ultraextremişti” (sic!), adjectiv niciodată folosit în cazul unui Funar sau Vadim Tudor) nu se justifică oare, atîta timp cît majoritatea tratatelor referitoare la minorităţi, semnate şi ratificate de România în ultimii 80 de ani, au rămas doar petece de hîrtie fără valoare? Cum poate fi considerată minoritatea maghiară „integrată în fondul cultural al societăţii româneşti”, atîta timp cît nu a fost „integrată” nici măcar la nivelul elitei politice româneşti, acceptarea sa făcîndu-se — după cum o demonstrează şi votul parlamentarilor din tot spectrul politic românesc — mai de grabă de musai, sub „presiune şi şantaj extern” (ca şi Declaraţia de la Alba Iulia, nu-i aşa?).  Şi, în definitiv, despre ce „fond cultural” putem vorbi atîta timp cît comunitatea maghiară nici nu se gîndeşte să nu rămînă partea naţiunii culturale maghiare (după cum cea românească de pretutindeni, a naţiunii culturale române), în ciuda nuanţelor sale specific ardelene? Ar fi nevoie deci de noi precizări conceptuale. În condiţiile acestea, este de mirare că maghiarii nu au renunţat definitiv, neavînd nici un motiv s-o facă, la sistemul de protecţie al autonomiilor de tot felul, chiar dacă temporar le-au pus în paranteză? La urma urmei, încrederea se cîştigă prin fapte.

În ceea ce priveşte „premiera”, poate că şansele psihologice de integrare din ’89 au evoluat către şansele instituţionale de integrare din ’96, dar tot numai şanse au rămas. Doar că aceste „şanse de integrare” sînt judecate, în mod straniu, în spiritul aceloraşi concepte de secol XIX, ale unei Europe a statelor naţionale, ignorîndu-se parcă evoluţiile regionale contemporane, tot mai evidente pînă şi în statele „naţionale centralizate” ca Franţa. După aceste rateuri de integrare, ce-i mai rămîne comunităţii maghiare, decît să aştepte alte ocazii, mai reale poate, din partea unui stat de drept mai autentic şi mai sincer cu proprii săi cetăţeni. Dar, dacă însăşi integrarea deplină a românilor din provincii este discutabilă, care pot fi pretenţiile legitime faţă de minorităţile incluse în statul român?

Faptul că majoritatea maghiarilor nu-şi asumă cu entuziasm identitatea transilvană — întrebare a lui Molnár, rămasă fără răspuns — preferînd-o pe cea culturală maghiară, se datorează, pe de o parte atracţiei privilegiate a unei Ungarii mai dezvoltate economic, cu şanse de integrare în lumea occidentală incomparabil mai mari, pe de altă parte tocmai reversului acestuia, şi anume, fricii de cantonare, datorită asumării identităţii transilvane, într-o Românie prea puţin atractivă, exclusă pentru mult timp din paradisul bunăstării occidentale, şi lipsei de încredere faţă de aceasta.

De unde s-ar putea lesne deduce — cu un minim efort de judecată logică — absenţa oricărei speranţe reale a maghiarilor de „a smulge” Transilvania din „trupul sfînt al ţării”. Este mai atractiv pentru moment să fii ungur, cetăţean al Europei integrate, cu paşaport verde, decît patriot ardelean, cu paşaport roşu şi şanse de integare în Comunitatea Statelor Independente, alături de Republica Moldova. Ceea ce nu înseamnă că rolul Ardealului s-ar fi epuizat. Dar cea care va decide acest rol, nu va mai fi comunitatea maghiară, ci cea românească. Ar fi bine s-o ştie şi ea!

Zona gri

Obtuzitatea şi rigiditatea elitei politice austro-ungare (sau, pentru cine preferă, maghiare), pe de o parte, şi ambiţiile naţionaliste ale tinerelor statelor care veneau din urmă, şi care s-au aruncat în această aventură a secolului XX fără să se gîndească la toate consecinţele posibile (modelele lor fiind identice cu cele ale statelor pe care mai de vreme le înfieraseră), pe de altă parte, îşi arată roadele după mai puţin de un secol: România balcanică, incapabilă de a digera teritoriile occidentale obţinute, în ciuda „străduinţelor” sale indiscutabile, a reuşit să deturneze o bună parte a teritoriului şi a populaţiei de la şansele de a face parte din Europa propriu-zisă, rămînînd şi după „excursia” comunistă tot în „zona gri”, zona tampon, în care fusese de fapt, începînd cu evul mediu, de-a lungul întregii sale istorii. Ar fi poate timpul să ne trezim din vraja visurilor de preamărire şi să privim în faţă lucrurile aşa cum sînt. Ne putem pune întrebarea: merită aceste populaţii (în primul rînd cea majoritară românească, fireşte!) din spaţiul intracarpatic să fie marginalizate de istorie, de dragul unei unităţi „în cuget şi simţire”, tot mai evident anacronice, sau să fie lăsată „locomotiva” să se salveze cum poate, în speranţa remorcării (reunificării: cazul celor două Germanii putînd fi un precedent şi model) mai tîrziu şi a trenului românesc? Căci deocamdată, se pare că povara garniturii a reuşit să tragă şi locomotiva în sensul nedorit.

Statul naţional centralizat, după cum se vede în practică, nu este capabil să îndrepte România spre Europa, nici cu ajutorul „dictaturilor de reformă Constantinescu-Ciorbea”¹⁸. Încă nu putem şti dacă varianta-Vasile va reuşi mai mult decît cea a predecesorului său. Trebuie să analizăm sincer, dacă cumva alergăm după iluzii în privinţa şanselor previzibile ale integrării României, în întregul său, în Europa, şansele scăzînd vizibil odată cu compromiterea coaliţiei actuale de guvernare, singura care ar fi avut putut demara reforma, şi deci, de ar fi pornit mecanismul integrării.

Dacă analiza din Foreign Affairs este corectă, perspectivele balcanice ale României nu sînt deloc mai optimiste: „România şi Bulgaria vor continua să bată la uşile UE şi NATO, dar, pe măsură ce şansele de aderare la aceste instituţii se vor diminua, ţările respective vor fi nevoite să încheie aranjamente de cooperare regională. În general, asemenea aranjamente sînt apreciate în Europa ca un lucru bun. Dar, în cazul zonei atît de frămîntate a Balcanilor, această definiţie nu se mai aplică neapărat, pentru că fiecare ţară îşi are propriile sale interese naţionale. Românii şi turcii doresc să blocheze extinderea influenţei ruseşti; grecii salută sprijinul Rusiei împotriva Turciei; croaţii se bizuie pe ajutorul german şi american; sîrbii speră să contrapună Rusia Occidentului; iar bulgarii sînt incapabili să-şi reteze legăturile economice cu Moscova.”¹⁹ O primă constatare realistă ar putea fi următoarea: dacă şansele actualmente minime ale integrării se vor mai „diminua”, ar putea ajunge într-o fază foarte apropiată de zero, în ciuda retoricii de la sine înţelese a clasei politice de la putere. Iar continuarea raţionamentului ne duce în mod obligatoriu la constatarea că, după anularea fără drept de apel a şanselor de integrare europeană, alternativa aranjamentelor de cooperare regională balcanică se destramă şi ea. Ce mai rămîne?

Varianta prinderii „ultimului tren” de către România este contrazisă în mod consecvent tocmai de clasa politică românească. Ambiţiile de mică-mare putere regională, un fel de ceauşism fără Ceauşescu pe tarlaua balcano-pontică este, cum se vede, contrazisă de analişti. Mai rămîne un fel de tîrîş pe burtă în coada Europei, adică o permanentizare în „zona gri”, marginalizare, ieşire din istorie; un fel de „răzbunare a prostului” şi aderare la CSI, care nu se poate solda decît tocmai  cu implozia statului naţional unitar şi, în ultimă instanţă,  devoluţia propriu-zisă, cu integrarea regiunilor/provinciilor pe rînd şi separat în Europa, după cum reuşesc să îndeplinească criteriile de integrare.

Dacă provinciile îşi vor da seama de asta (şi oare nu încep să se dumirească?) şi îşi iau şi inima-n dinţi, devoluţia, ca unică şansă disperată de intrare în Europa, ar putea fi inevitabilă. Fireşte, în conformitate cu un scenariu raţional. Nu putem uita însă, că în zona noastră, variantele iraţionale sînt adesea preferate. 

Între realitate şi legalitate

Pe de altă parte, nu pot să nu constat, alături de Gabriel Andreescu, deosebirile fundamentale dintre realitatea românească şi modelul britanic de devoluţie.²⁰ Ele sînt de domeniul evidenţei. Situaţia constituţională românească actuală nu oferă într-adevăr nici o şansă legală înfăptuirii acesteia. Autorul acestei observaţii pertinente pare însă să ignore faptul că Gusztáv Molnár propune/presupune soluţia devoluţiei doar în ultimă instanţă: pentru cazul în care România nu-şi va găsi nicicum calea occidentalizării autentice. Să posede Gabriel Andreescu vreo informaţie certă despre o perspectivă sumbră pe care noi doar o bănuim? Din păcate, ultimele evoluţii politice oferă prea puţine şanse realizării în fapt a acestei speranţe, inclusiv a „modelului românesc” de democraţie — datorat participării UDMR la guvernare —, considerat ca unica „marfă vandabilă” pe piaţa occidentală, care, în realitate, se dovedeşte a fi mai fragil şi mai efemer decît am fi presupus şi dorit. De asemenea, a nu observa rezistenţa încrîncenată a aproape tuturor forţelor politice româneşti — dincolo de declaraţiile euroconforme — la descentralizarea de orice fel, în spatele căreia veghează de fapt frica viscerală faţă de destrămarea unicului vis implantat în conştiinţa tuturor românilor, de la opincă la vlădică — România Mare —,  chiar şi cu preţul nefuncţionării mecanismului unităţilor administrativ-teritoriale, („numai să nu ia ungurii Ardealul”) — nu este decît o demonstraţie de miopie parohială.

Pozitivismul juridic, putînd fi interpretat în acest caz şi ca Realpolitik, oricît de concret şi real ar fi la un moment dat, nu ajută decît la trasarea propriilor limite. În situaţii limită — şi în afară de decembrie ’89, sfîrşitul de mileniu ne mai poate oferi astfel de situaţii — schemele legitimiste sînt bune doar pentru a fi depăşite, modificate şi adaptate realităţilor. Mai ales dacă filozofia legislatorului s-a dovedit a fi fost desuetă chiar din momentul conceperii acestora. Legea nu face decît să consacre o situaţie care în momentul consacrării este deja depăşită. În situaţii limită oricum nu ne pot fi utile decît soluţii limită. Rezistenţa la orice modificare constituţională este totuşi  simptomatică. Oricît de paralizantă ar fi aceasta, ştim că şansele modificării ei în deceniile următoare este minimă. Rolul determinant al statului etnocratic în defavoarea  celui democratic constituie fundamentul acesteia şi problema nu este dacă această Constituţie poate fi folosită şi în scopuri democratice (adică dacă poate fi „păcălită” în numele unui scop nobil) sau nu, ci faptul că în forma ei actuală creează acea ambiguitate legislativă care favorizează mentalitatea ignorării şi ocolirii  legii, deci creează o stare de ilegalitate perpetuă.

Spaţiul geo-cultural şi biserica

Într-un recent articol, Dan A. Lăzărescu pune la un moment dat degetul pe rană: „problema ce se înalţă, imperativă, din lucrările profesorului Samuel Huntington” este „pînă unde se întinde, către răsărit, Europa? Conţinutul ei cultural? Nu acela al unei elite franţuzite sau englezite. Ci cel popular, supravegheat de Biserică (sublinierea n.).”²¹ Din întrebarea formulată de prestigiosul om de cultură reies cel puţin două chestiuni fundamentale: pe de o parte, natura adevărată a conceptului de cultură, deosebit de importantă pentru dezbaterea noastră („nu acela a unei elite franţuzite sau englezite”), folosit atît de Huntington cît şi de Molnár, iar pe de altă parte, rolul şi responsabilitatea celei mai populare instituţii a statului român: Biserica. Majuscula folosită la nominalizarea instituţiei trădează şi faptul că este vorba, desigur, de Biserica „naţională”, adică cea Ortodoxă. „Biserica Ortodoxă se consideră biserică naţională şi este numită aşa în diverse împrejurări şi de unii politicieni de frunte — observa recent Sabina Fati.  Ierarhii ortodocşi flutură sub nasul politicienilor posibilitatea şantajului, cam la fel ca în statele fundamentaliste. Iată un motiv serios care i-ar putea face pe observatorii externi să nu treacă cu uşurinţă peste linia roşie prin care Huntington împarte civilizaţia occidentală de cea orientală.”²²

Chiar dacă rolul catolicismului şi al creştinismului apusean în general, în împămîntenirea valorilor occidentale, nu poate fi pus la îndoială, chestiunea occidentalizării României nu se va rezolva prin disputele dintre ortodoxie şi catolicism, cu eventuala „victorie” a celui din urmă, ci, mai de grabă, prin transformările esenţiale din interiorul ortodoxiei înseşi. Atîta timp cît ortodoxia este majoritară în spaţiul românesc, soarta reformei naţiunii române atîrnă tocmai de reformarea, de înnoirea acesteia. Purificarea morală a Bisericii, ca şi a societăţii româneşti în ansamblu, devine astfel inevitabilă. Rezistenţa instituţională faţă de acest catharsis poate spune însă multe. Refuzul categoric al acestuia însemnă de fapt o opţiune — spaţială, temporală, dar de fapt valorică — pentru Răsărit şi Trecut. Fundamentală ar fi nu recuperarea şi/sau extinderea catolicismului „de dincoace” şi „de dincolo”, ca mijloc de identificare geo-culturală occidentală — intrăm totuşi în mileniul III, şi putem avea îndoieli în privinţa înfăptuirii predicţiilor lui Malraux  referitoare la natura secolului al XXI-lea. Catolicismul de dincolo de Carpaţi nefiind cu mult mai „occidental” decît surata românească de rit oriental — originea maghiară a fenomenului catolic moldovenesc neavînd semnificaţie aici —, dacă e să analizăm la rece demarcaţia dintre catolicismul „occidental” şi ortodoxia „orientală”, ceea ce iată că, datorită interferenţelor istorice ale plăcilor geo-culturale, se manifestă şi în sens invers. Fundamental este, credem noi, efortul disperat al unei intelectualităţi româneşti „neo-paşoptiste” de a reforma, moderniza şi „occidentaliza” Biserica Ortodoxă Română şi lumea pe care o domină, care ar avea tot interesul (interesul Bisericii şi al naţiunii române deopotrivă) de a îmbrăţişa în mod conştient şi angajat, aşa cum a făcut-o la vremea sa Biserica Unită cu Roma, sistemul de valori ale Europei Occidentale.

Dacă modernizarea (şi occidentalizarea) instituţiilor fundamentale ale statului poate fi într-o măsură determinantă opera elitei româneşti, occidentalizarea celor două instituţii considerate a fi pilonii statului naţional român, biserica (ortodoxă română, desigur) şi armata, necesită o transformare atît de profundă, mentalitară mai ales, încît s-ar putea să fie nevoie de generaţii pentru înfăptuirea sa. Reformarea acestora este totuşi inevitabilă dacă România nu vrea să rişte „ieşirea din istorie”. „Ambele instituţii, Biserica şi Armata, au nevoie acută de o restructurare morală din temelii”.²³ Este nevoie de o „mutaţie de civilizaţie” care cere mult mai mult timp — decepţiile în serie de după ’89 confirmă acest lucru — decît o modernizare instituţională venită de sus. Schimbarea mentalităţilor cere nu numai efortul conjugat al mai multor generaţii, dar şi reformarea piedicii fundamentale a occidentalizării şi modernizării societăţii româneşti: Biserica Ortodoxă Română. Or, această cruce pare să fie, deocamdată, prea grea pentru elita românească.

Evoluţie şi axiologie

Teoria lui Huntington, readusă în actualitatea românească de studiul lui Gusztáv Molnár, cu un titlul absolut provocator pentru orice român, „Problema transilvană”, ne obligă să coborîm totuşi mai adînc în analiza fenomenelor geo-politice şi să încercăm o lectură de tip axiologic a nivelelor profunde, capabile să creeze mişcări tectonice vizibile şi la suprafaţă.

Nu mi se par importante aici previziunile hazardate referitoare la posibilitatea celui de „al treilea război mondial” dintre culturi. Pentru noi, nu prognozele, oricum relative şi aproximative, sînt importante acum. Despre capacitatea/incapacitatea lumii orientale (ortodoxe, islamice etc. ) de a se moderniza şi/sau occidentaliza se poate discuta doar desfăşurînd tot arsenalul informaţional care momentan ne lipseşte. Informaţiile „turistice”, cred, nu ne pot fi de real ajutor.

Continuînd analiza sferelor culturale însă, ajungem inevitabil şi la chestiunea sistemelor de valori şi a ierarhiei acestora, fie şi indefinibile (chiar dacă ar fi să ne ridicăm în cap  adepţii ideologiei „multiculturalismului”). Dacă ar fi să adoptăm relativismul axiologic susţinut de aceştia („toate culturile au aceeaşi valoare, nu diferă decît formele de manifestare ale acestora”), va fi inevitabil să ajungem nu numai la contextualizarea valorilor acceptate în general ca „moderne”, ca fiind în pas cu vremea, ci, la limită, chiar şi la contextualizarea drepturilor omului, a „drepturilor civile fundamentale”, acest „produs cultural occidental” prin excelenţă, „impus cu de-a sila” culturilor neoccidentale (în cadrul cărora, în numele „specificului” şi al „tradiţiilor proprii”, pot fi acceptate şi cele mai monstruoase fapte antiumane). Aceasta presupune nu numai o abordare fatalistă şi imobilă a istoriei, excluderea oricărei posibilităţi de dezvoltare a omenirii, dar şi negarea existenţei ca atare a unui filon evolutiv dominant al umanităţii care, asemenea istoriei universale — ce nu este sinonimă cu istoria Lumii —, nu cuprinde evoluţia tuturor popoarelor şi indivizilor, ci numai pe a acelora care, indiferent de epocă istorică şi continent, a contribuit într-un fel, direct sau indirect, la dezvoltarea omenirii, de la starea semi-animalică a omului preistoric la cea a omului modern, capabil să întrupeze nu numai mutaţiile patologice ale speciei, ci, mai ales, acumulările calitative datorate unei evoluţii fizice, intelectual-spirituale şi morale de zeci de milenii.

Acest filon civilizaţional, pornit poate din Africa epocilor preistorice, traversînd marile culturi antice asiatice, trecînd apoi prin cea egipteano-greco-romană, pînă la cea medievală şi modernă europeană şi euro-atlantică, cum bine ştim, nu a străbătut întregul glob terestru simultan şi uniform, ci şi-a făcut drum printre meandre, ca un pîrîu de munte.

E dificil, în atari condiţii, să consideri că nu există diferenţe valorice semnificative între civilizaţii, sau dacă există, n-ar fi relevante pentru evoluţia viitoare a Terrei. A absolutiza însă diferenţele culturale, împingîndu-le pînă la a reactualiza mentalităţi de-acum două secole, respectiv a promova indistincţia dintre legitimitate şi valoare, seamănă mai de grabă cu teoriile superiorităţii raselor decît cu cele referitoare la civilizaţii.

Teoria plăcilor geo-culturale a lui Huntington nu trebuie privită neapărat ca un nou exclusivism, nici cu satisfacţia răutăcioasă a celor „bine plasaţi”, dar nici cu frustrarea invidioasă („să moară capra vecinului”) a celor „prost plasaţi”. Dincolo de concluziile pripite şi extrapolate ale autorului american, acesta atrage atenţia asupra unui lucru prea puţin băgat în seamă: că valorile zise universale nu sînt, de fapt, unanim acceptate. Şi că lumi şi mentalităţi cel puţin desuete se ascund adesea în spatele apărării specificităţii „culturale”, chiar dacă acestea se dovedesc a fi, în cele din urmă, profund antiumane. Iar pentru cei care critică valorile modernităţii, pe care, pentru a le respinge le numesc „ale Occidentului”, ar trebui să fie clar că acestea sînt de fapt rodul evoluţiei întregii gîndiri umane, inclusiv a acelora care acum, datorită unei evoluţii istorice nu tocmai prielnice sau a unor interese mărginite, nu se mai recunosc în ele. Democraţie, libertate, drepturile omului, iubire „creştinească” nu sînt propriu-zis invenţii ale „bărbaţilor albi, creştini, heterosexuali” etc. Ele decantează înţelepciunea multimilenară a umanităţii în general, deci a tuturor raselor şi continentelor. Iar cei ce le refuză, îndeosebi în epoca globalizării şi informatizării, riscă să se excludă din modernitate, cantonîndu-se undeva într-o epocă revolută. Sub acest aspect teoria huntingtoniană nu este una geografică, ci una axiologică. Plăcile sale nu sînt geo-culturale, ci geo-culturale. Ea se referă la un anumit sistem de valori universale şi indivizibile, iar comunităţile care le refuză nu sînt, cum se insinuează, „excluse”, ci se exclud, respectiv refuză membrilor lor practicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care a ajuns evoluţia umanităţii, şi la care, tocmai din acest motiv, ar trebui să aibă şi ei acces.

„Ciocnirea civilizaţiilor” şi integrarea europeană

Teoria plăcilor geo-culturale a lui Huntington, reutilizată de Gusztáv Molnár, acoperă într-o măsură importantă un adevăr istoric general, un loc comun, aş putea zice. Aplicarea sa în particular, ca în cazul majorităţii marilor adevăruri comune, este forţată. Şi chiar dacă putem accepta corectitudinea sa ştiinţifică din punct de vedere spaţial, devine de-ndată suspectă atunci cînd pronunţă sentinţe temporale absolute. Cred că este forţată de asemenea paralela trasată între teoria lui Huntington şi extinderea actuală a Europei integrate, cu atît mai mult cu cît este contrazisă chiar de exemple concrete, arhicunoscute, cum ar fi cazul Greciei, Slovaciei, Ciprului sau, în sens invers, al Sloveniei, al Ţărilor Baltice etc.

Chiar dacă generalizările sînt tentante pentru teoretizări facile, e bine să ne înfrînăm jocurile minţii şi să le restrîngem între limitele datelor demonstrabile.

Caracterul uşor forţat al comparaţiei reiese şi dintr-o superficialitate a formulării. Atunci cînd Gusztáv Molnár declară că „Mentalitatea occidentală, cultura politică şi juridică occidentală nu — mai — pot fi însuşite în epoca modernizării mondiale pentru că trăsăturile caracteristice ale civilizaţiei occidentale s-au format toate în secolele ce au precedat modernizarea” şi se întreabă: „Care sînt aceste trăsături?”, ni se va oferi un melanj de cauze („moştenirea clasică”, „creştinismul occidental”, „tradiţia instituţiilor reprezentative”) şi efecte („separarea puterii bisericeşti şi laice”, „domnia legii [statul de drept]”, „pluralismul societăţii”, „societatea civilă”, „individualismul”). Acest artificiu logic sugerează în mod absolut forţat că acolo unde nu există „tradiţie clasică” şi „creştinism occidental”, nu poate exista nici „individualism”, nici „societate civilă”, nici „stat de drept”.²⁴

Chiar dacă nu avem motive destul de serioase de a contesta valoarea de adevăr a schemei huntingtoniene în general, privită de la înălţime cosmică şi istorică, nu putem să nu remarcăm concluziile partizane care exclud din capul locului, şi pentru eternitate, orice şansă de evadare din ghetto-ul hărăzit de istorie. Or, acest lucru rămîne de demonstrat în viitorul imprevizibil.

Problema cea mare, prin urmare, nu constă în acceptarea sau respingerea valorii de adevăr a constatărilor (cu corecţiile de rigoare), ci în caracterul categoric şi pripit al concluziilor, şi anume că, fatalmente, orice încercare de occidentalizare a acestui spaţiu ar fi sortită definitiv eşecului. O sentinţă capitală greu de argumentat şi greu de acceptat.

„Plăcile” geo-culturale, chiar dacă nu sub o formă chimic pură, există chiar atunci cînd noi, cei „de dincoace” şi cei „de dincolo” de marginea lor mîncăm aceleaşi sărmăluţe şi fumăm aceleaşi ţigări Carpaţi. Dar a trînti poarta evoluţiei istorice închizînd-o cu cheia predestinării la stagnare veşnică, nu mi se pare o abordare nici ştiinţifică, nici logică.  „Saltul calitativ”, cu un termen anatemizat, în condiţii istorice deosebite, în situaţii limită poate, mi se pare posibil şi necesar. „Arderea etapelor” aşadar, mi se pare nu numai necesară, dar şi posibilă. Şansa demonstrării acestei supoziţii se află însă în mîinile elitei româneşti. Dar aceasta e o altă discuţie.

Atîta timp însă cît „România profundă”, conservatoare, naţionalistă şi superstiţioasă coincide pînă la confundare cu spaţiul geo-cultural oriental descris de Huntington, nu avem ce reproşa analiştilor care îşi asumă răspunderea de a spune lucrurilor pe nume. Şi indiferent dacă Huntington are sau nu dreptate, dacă falia culturală trece sau nu prin inima României de astăzi, dacă România va fi integrată în structurile europene în întregime, parţial sau deloc, problemele şi sarcinile elitei româneşti vor rămîne aceleaşi: europenizarea (modernizarea-occidentalizarea) sistemului său de valori. Chiar dacă am presupune o conjunctură fericită ca aceea de după primul război mondial, sau cea care a dus Turcia în NATO sau Grecia în UE, sarcinile majore ale societăţii româneşti vor rămîne aceleaşi, fie că e vorba de reforma autentică din armată şi biserică, fie de reforma eficientă în economie, de stabilitatea politică şi cea a instituţiilor statului de drept, sau de adaptarea sistemului legislativ şi juridic la cel al Comunităţii Europene. Lăsînd deci speculaţiile („merită — nu merită?”) deoparte şi făcînd ceea ce trebuie făcut, mai rămîne poate o brumă de şansă teoretică pentru salvarea unei naţiuni debusolate. Tragic ar fi dacă elita conducătoare românească, în loc să recunoască o realitate evidentă şi să încerce din răsputeri să contrazică previziunile sumbre ale cassandrelor, s-ar îmbufna şi ar continua să-şi fure căciula cu „demnitate” patriotică. Atunci, sauve qui peut.

Cu siguranţă, comparaţiile mele ar putea suferi de un mare defect, acela al extrapolării. Singura scuză ar fi totuşi dorinţa sinceră de a alerta conştiinţele potenţial responsabile asupra gravităţii situaţiei în acest moment de răscruce în care se află România. Fără o reconsiderare critică responsabilă a sistemului său de valori şi, legat de aceasta, a şanselor sale de viitor, această naţiune destul de mare şi destul de importantă pentru a-şi putea asuma un rol în viaţa Europei, dar mai ales de a-şi fi sieşi benefică şi suficientă, riscă să fie înghiţită de valurile istoriei. Precedente există. (Ştiu că pentru unii este supărător să accepte aceste consideraţiuni din partea unui „neromân”. Am speranţa totuşi că majoritatea cititorilor le vor interpreta ca semn al unui sincer şi autentic patriotism.)

În acelaşi timp, este greu de tăgăduit că spaţiul nostru istorico-geografic, fie că se numeşte România, fie altcum, se află în faţa unor inevitabile înnoiri de fond. Una dintre acestea ar putea fi revigorarea identităţii regionale, cu adînci rădăcini în fondul cultural profund al populaţiilor autohtone.

Şi ce poate fi mai relevant pentru „disperarea” cu care se cramponează românul pînă şi de această ultimă „odioasă” şansă, dacă nu că pînă şi nişte europeni „cu voie”, bunăoară un cutare fost ministru iliescian al Apărării Naţionale, într-un recent interviu, declara următoarele: „...Vorbim mai puţin sau aproape de loc, de faptul că în Transilvania ideile europene există de foarte mult timp. Nu ştim să facem cunoscute multe lucruri pozitive despre Transilvania şi nu ştim să le folosim pentru consolidarea imaginii României în Vest (!) Noi ar trebui să facem din Transilvania cheia integrării noastre în structurile vestice. În viaţa politică şi socială a României, Transilvania ar trebui să fie mult mai prezentă, iar oamenii politici ardeleni ar trebui să aibă un prestigiu potrivit zonei transilvane. Intelectualitatea din Ardeal are mult mai multe valori care ar trebui să se impună pe plan naţional. Mi-aş dori ca politicienii ardeleni să se ridice deasupra politicianismului dîmboviţean, să nu se amestece cu el, ori dacă au făcut-o şi şi-au fript degetele să nu se lamenteze clamînd superficialitatea «miticilor». Ei pot să ridice ştacheta şi pentru alţi demnitari, prin problemele pe care le pot aduce în discuţie şi prin modul de tratare a lor. Cît de mult mi-aş dori ca ardelenii să iasă din provincialism şi să fie tot mai conştienţi de responsabilitatea misiunii pe care o au faţă de întreaga naţiune română!...”²⁵

Cine ar fi crezut? După ce Transilvaniei i s-a hărăzit succesiv rolul de „locomotivă”, „mătură” şi „berbec”, iat-o şi în postura de „cheie a integrării” şi „misionară a întregii naţiuni”. Oare nu ar fi timpul ca „Provincia ratată” să-şi iasă din „egoismul” său european, şi, văzîndu-şi pur şi simplu de „provincialismul” său pragmatic, să încerce să-şi schimbe numele în renume? „Românii au reacţionat bine în momente de disperare, nu în momente de discernămînt”²⁶, ca să-l citez pe autorul deja clasicei Provincii ratate. Or, poate fi  moment mai disperat ca acela de-acum?q

Note

1. Molnár Gusztáv, Problema transilvană, Altera Nr.8, p.42. Polemicii lansate de autor i se alătură în paginile aceluiaşi număr Gabriel Andreescu, Antonela Capelle-Pogăcean şi Victor Neumann. Cu ocazia lansării revistei la Cluj are loc şi o dezbatere în prezenţa autorului studiului pivot care, sub titlul „De la «problema transilvană» la «problema europeană»”, va apare în Altera Nr.9, p.103. Eseul de faţă este o reverberaţie tîrzie, nepublicată încă, la polemica în cauză.

2. Studiul pivot al lui Gusztáv Molnár, apărut iniţial in limba maghiară în paginile revistei Magyar Kissebbség nr.3-4(9-10)/1997, p.208, a stîrnit o dezbatere mai amplă şi în lumea intelectuală maghiară, reflectată în replicile publicate în paginile numărului următor al revistei (Nr.1(11)/1998, multe din studiile respective urmînd să apară în volum, în limba română, la Editura Polirom.

3. Andreescu, Gabriel, De la „problema transilvană” la „problema europeană”, in Altera Nr.8, p.67

4. Idem, p.72

5. „Capitalismul, ca şi fizica, ca şi matematica, ca şi statul de drept sînt structuri universale, pot fi puse la treabă de oricine, indiferent că este catolic, ortodox, hindus, şintoist, animist sau islamic”, H.R.Patapievici, Politice, p.239)

6. Andreescu, Gabriel, Ibidem, p.71

7. „...Mă gîndesc în primul rînd la atitudinea lor faţă de muncă şi cultura lor politică, strîns legată de aceasta...” —, ceea ce, să-mi fie cu iertare, înseamnă nu Mioriţa sau Blaga, ci atitudinea mioritică faţă de realităţile mileniului III., şi chiar dacă criteriile de integrare europeană sînt „politice şi economice, nu culturale”, după cum subliniează în mod justificat Gabriel Andreescu la un moment dat, elementul hotărîtor este tocmai cultura politică şi economică care împiedică sau favorizează îndeplinirea acestor criterii. Ibidem, p.69.

8. „Nu este vorba numai depre proiecte, ci de o mişcare care a reuşit, în cîteva decenii, să modernizeze România cu o viteză incredibilă. Toată această operaţie a fost rezultatul acţiunii a cîtorva zeci de oameni, proporţie insignifiantă în ansamblul societăţii româneşti”, recunoaşte autorul cu sinceritate, susţinînd totuşi în continuare că: „iată deci un caz spectaculos în care, datorită unor procese ţinînd de o ţesătură internă foarte sofisticată şi o interacţiune cu comunitatea internaţională excepţională a deplasat lumea românească dintr-un spaţiu cultural în altul”. Ibidem, p.71.

9. „Ardelenii nu de aceea au votat cu forţele politice pro-occidentale pentru că aparţin de creştinătatea apuseană, după cum nici bucureştenii nu de aceea au votat cu aceştia pentru că sînt ortodocşi, ci pentru că doar o politică occidentală liberală poate să le ofere o şansă de supravieţuire”, Lengyel László, Az európai civilizáció és határai, in Magyar Kisebbség, an IV, Nr.1 (11)1998, p.64.

10. După Ionel Nicu Sava, Cele trei Europe in Curentul, din 5 iunie 1998, p.17.

11. Molnár Gusztáv, Problema transilvană, Altera 8, p.54

12. „Toate astea sînt semnele unei mentalităţi care i-a aşezat de la bun început pe ardeleni într-o poziţie de inferioritate. Antonescu nu are aici decît privilegiul unei exprimări mai fruste, mai din topor. Nu fudulia sa cazonă e semnificativă, ci clarviziunea cu care a exprimat ceea ce abia urma să vină pentru ardeleni: mîna pe mătură şi la treabă! Deşi, se-nţelege, nu Antonescu a fost cel ce a decis destinul ardelenilor, cam acesta a fost: nişte oameni care măturau de zor murdăria făcută de alţii, fără dreptul de a crîcni şi, mai ales, fără să prididească. Ei n-au reuşit niciodată să înfrîngă «mentalitatea Antonescu», exprimată atît de franc şi falnic de soldat şi exersată subtil şi eficace de politicianismul şi birocraţia liberale. Au rămas mereu cu un statut special şi ambiguu: ceva nedefinit între musafir şi slugă. Într-atît de musafiri încît în 1940 chiar unii dintre ei au consimţit la cedare!”. Al.Cistelecan, Provincia ratată, in Gazeta de Mureş, Nr.4(64), an III., 24-30.05.1993.

13. Molnár Gusztáv, Idem, Altera 8, p.58.

14. Iacob, Mihai, Ardelenitate şi melancolie, Romániai Magyar Szó, 23.12.1992, trad. Marius Cosmeanu.

15. Neumann, Victor, Descentralizarea sau recentralizarea în Europa dunăreană. Cazul României, Altera Nr.8, p.88.

16. Iacob,  Mihai, Idem.

17. Andreescu, Gabriel, Altera 8, pp.69-70.

18. Lengyel László, Idem.

19. Curentul, 5 iunie 1998, p.13.

20. „Or, analiza situaţiei din România va arăta inaplicabilitatea modelului englezesc. Rapiditatea cu care s-au întîmplat lucrurile în Anglia — referendum separat în Scoţia, reforma constituţională care a dus la constituirea parlamentelor scoţian şi galez — a depins de cadrul juridic şi politic britanic excepţional de permeabil la devoluţia Scoţiei şi Ţării Galilor. Nimic comparabil la noi...”, Gabriel Andreescu, Altera 8, p.73.

21. Lăzărescu, Dan A., Curentul, 5 iunie 1998, p.16. 

22. Fati, Sabina, Dilema, An VI. Nr.284, 10-16 iulie 1998, p.9.

23. Tumanian, Paul, „22”, Nr.22/1998.

24. Molnár Gusztáv, Altera 8, p.47.

25. Interviu cu Gheorghe Tinca, Transilvania Jurnal, an I. nr 51, 23 iunie 1998.

26. Cistelecan, Alexandru, în De la „problema transilvană” la „problema europeană”, Dezbatere publică cu prilejul lansării trimestrialului Altera, nr. 8, Cluj, 3 iunie 1998, şi publicată în Altera Nr. 9.

*

Elek Szokoly (n. 1939), filosof, director executiv al Ligii PRO EUROPA şi al Centrului Intercultural din cadrul acesteia. De asemenea, este co-editor al trimestrialului Altera, autor a numeroase articole publicate în Romániai Magyar Szó, Gazeta de Mureş, Revista 22, Népújság, Korunk, Pro Europa.