Cultura europeană între diversitate
şi similitudini

 

Seria Studii europene, editată de Societatea Intellect din Marea Britanie, acordă un larg spaţiu culturii din regiunea Europei. Nu întîmplător. Europa, înainte de toate, se defineşte ca o entitate culturală şi nu ca una politică.

Între diferitele volume ale seriei nu există o legătură imediat vizibilă, mozaicul realizat caracterizînd mozaicul cultural şi mental al omului european.

 

English Language in Europe

 

Editor: Reinhard Hartmann;

autori: Tom McArthur, Wolfgang Viereck, Cay Dollerup, Rudolf Filipović, Charlotte Hoffmann

 

Limba engleză domină comunicaţiile, atît în domeniul academic, cît şi cel comercial, politic sau social. Şi această dominaţie este în creştere continuă. În condiţiile actuale, engleza tinde să cîştige statutul pe care îl deţinuse în evul mediu limba latină.

Studiul lui Tom McArthur, English in the World and in Europe (Engleza în lume şi în Europa), începe cu o întrebare retorică: a cui este limba engleză?

Marea majoritate a limbilor lumii este legată de un grup etnic sau altul, asociate mai tîrziu cu statele-naţiuni. Limbile oficiale şi-au cîştigat acest statut ca urmare a unei „lupte” între limbile regionale. Castiliana, vorbită doar într-o regiune a Spaniei, a devenit limba oficială a Spaniei, după care, ca rezultat al expansiunii spre continentul american, cea a aproape întregii Americi Latine.

Din punct de vedere etnic, „englezii” sînt de origine eterogenă. Această eterogenitate a devenit mai evidentă odată cu extinderea imperiului. În accepţiunea politică, galezii, scoţienii, irlandezii au devenit, treptat, „englezi”. Termenul, iniţial folosit în sens etnic, a devenit o denumire colectivă a tuturor celor care vorbeau limba engleză, ca supuşi ai imperiului Marii Britanii. Anomalia semantică a devenit evidentă în momentul în care Statele Unite, avînd ca limbă oficială limba engleză (azi de facto în 33 de state, de jure numai în 17) şi-au cucerit independenţa. Limba engleză nu mai era doar a „englezilor”. Ca o ironie a soartei, în prezent „engleza americană” este vorbită de cinci ori mai multe persoane ca limbă maternă decît „engleza britanică”. Astfel nu se poate afirma că engleza actuală este o limbă a englezilor. Autorul studiului enumeră 110 de teritorii anglofone din diferitele colţuri ale lumii, dintre care multe şi-au asumat anglofonia nu ca rezultatul istoric al unei ocupaţii străine, ci din proprie iniţiativă: spre exemplu, în spaţiul european, Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia au introdus în sistemul lor educaţional învăţarea acestei limbi din considerente practice. În aceste state engleza începe să devină nu o limbă străină, ci a doua limbă vorbită, după cea maternă (cazuri tipice — non-europene — unde acest proces este mai avansat, sînt India, Israel, Nigeria, Hong Kong). Dar în toate ţările europene, chiar şi în statele fostei Uniuni Sovietice, engleza a devenit lingua franca.

Prin urmare, autorul defineşte trei categorii de vorbitori de engleză: a celor pentru care engleza este limba maternă, a celor pentru care este a doua limbă şi a celor pentru care este limbă străină.

Limba engleză ca limbă maternă poate diferi în mod considerabil nu numai de la un teritoriu la altul (cum ar fi cea britanică sau americană), dar chiar şi în cadrul aceluiaşi teritoriu. Spre exemplu limba cotidiană a afro-americanilor este diferită de engleza americană, mai ales sintactic.

Această mare răspîndire a limbii engleze, adaptabilitatea la diferite condiţii avînd ca rezultat marea sa varietate, îi asigură caracterul special, care o promovează în „topul” limbilor vorbite.

Al doilea studiu (Wolfgang Viereck — Engleza în Europa: naturalizare şi folosire ca lingua franca, în special în ţările germanofone) porneşte de la încercarea unor state de a opri pătrunderea influenţelor engleze. Spre exemplu, o lege franceză din 1994 a stabilit traducerea a 3500 de cuvinte engleze folosite (marketing/mercantique, airbag/sac gonflable, software/logiciels), dar Curtea Constituţională a decis că populaţia nu poate fi forţată să folosească anumite expresii.

Conform autorului, aceste încercări de epurare a limbii (de los barbarismo, cum formulează spaniolii) nu pot avea succes. Analizînd pătrunderea anglicismelor în limba germană, se observă un proces evident: unele cuvinte devin uzuale printr-o formă nouă (professional/Profi), dar ceea ce este şi mai interesant, apar cuvinte engleze cu un înţeles nefolosit de englezi (briefs/Slip, veteran car/Oldtimer, portable phone/Handy), sau chiar cuvinte ce par să fie engleze, dar ele nu există în această limbă (model masculin: Dressman, conducătorul unei ceremonii: Showmaster, model de pe prima pagină a unei reviste: Coverboy). Modul inventiv în care cuvintele engleze sînt folosite dovedeşte că relaţia nu se limitează la o simplă preluare de cuvinte, ci că există şi un proces de dezvoltare a limbii engleze în mediu germanofon.

Exigenţele ofertelor de serviciu care cer cunoaşterea unei limbi străine arată o predisponibilitate spre limba engleză: în Franţa 71,09%, în Italia 68,83% (singura excepţie este Ungaria, unde ofertele cerînd cunoaşterea limbii germane sînt mai numeroase, depăşind cu 3 procente pe cele care condiţionează angajarea de cunoaşterea limbii engleze).

Ca dovadă a schimbării mentalităţilor faţă de limba germană şi engleză, autorul compară „limba oficială” a mediilor academice din acest secol. Dacă pînă în anii ’20 premiile Nobel erau acordate preponderent autorilor care foloseau în comunicările lor ştiinţifice limba germană, după o perioadă de echilibru, în urma celui de-al doilea război mondial situaţia s-a modificat radical în favoarea limbii engleze. Reviste de limbă germană, cu vechi statute în lumea ştiinţei, azi sînt tipărite în engleză (cum ar fi Österreichische Botanische Zeitschrift, devenit Plant Systematics and Evolution).

Cay Dollerup, în studiul Engleza în Uniunea Europeană, comparînd şansele limbilor utilizate în mod oficial de către Uniunea Europeană, ajunge la concluzia că limba engleză nu va deveni singura limbă oficială, dar volumul imens de muncă necesar traducerilor implică găsirea unei soluţii practice. Această soluţie, care îşi găseşte motivaţia în primele două studii, este utilizarea limbii engleze în comunicarea dintre politicieni. Este o soluţie comodă, ieftină — deci în conformitate cu vremurile pe care le trăim.

În studiul Engleza, un donator de cuvinte către alte limbi europene, Rudolf Filipović analizează anglicismele şi modul în care acestea au fost adaptate la alte limbi, devenind — cuvinte ca şef (chief), lider (leader) — familiare în limbajul zilnic.

Ultimul studiu al volumului (Charlotte Hoffmann — Bilingvismul societal şi individual în care una dintre limbi este engleza) analizează dezvoltarea bilingvismului european, care, pe lîngă limba maternă, implică engleza ca a doua limbă. Acest bilingvism poate fi o opţiune individuală sau poate fi impus de necesităţile societăţii. Oricum, el este deja o realitate, iar tendinţele tinerei generaţii sînt univoce: acest tip de bilingvism devine din ce în ce mai uzual.

În mod paradoxal — conchide Charlotte Hoffmann în ultima propoziţie a studiului şi volumului — englezii au fost cei care iniţial s-au opus acceptării unei singure „limbi oficiale europene”, iar acum această limbă tinde să devină lingua franca a Europei.

 

Theatre and Europe

Christopher McCullogh

 

Studiul analizează identitatea culturală a Europei postbelice manifestată în varietatea activităţii teatrale, şi începe cu trecerea în revistă a curentelor care au dominat această perioadă: existenţialism, structuralism, poststructuralism, marxism; după care prezintă „practicienii” din perioada 1957-1973, de la Peter Stein pînă la Franca Rame.

Prima dată de referinţă — 1957 — este cea a Tratatului de la Roma, care a pus bazele Europei unite; cea de a doua — 1973 — momentul în care Regatul Unit a devenit membru al Comunităţii Europene. Regatului Unit, caracterizat la aceea dată printr-o cultură exclusivă şi exclusivistă britanică, anti-europenistă, îi este conferit un capitol separat: Aderarea Regatului Unit la Actul Unic European: 1973-1986, care prezintă modificarea concepţiei despre sine.

Un rol aparte l-a avut Peter Brook, director de teatru, cunoscut ca un „radical” în interpretarea lui Shakespeare, considerat un enfant terrible. În concepţia lui, Shakespeare ne este contemporan, şi piesele lui trebuie jucate ca atare. Mai mult, a văzut în Shakespeare o persoană universală şi nu britanică. Astfel, spre exemplu, Regele Lear a primit o conotaţie existenţialistă, iar Îmblînzirea scorpiei una feministă. Brook a iniţiat formarea Centrului Internaţional de Studii Teatrale, care a facilitat nu numai schimburile culturale europene, dar şi cele dintre culturile din afara Europei. A studiat varietatea culturilor în mod consecvent, căutînd să cunoască nu cultura în sine, ci ceea ce se află în spatele ei. Peter Brook a fost promotorul interculturalismului în teatru, prin efortul lui valorile culturilor naţionale au devenit valori universale, iar valorile culturale universale componente ale celor naţionale, înţelegînd şi explicînd importanţa acestui proces: „dezbrăcînd manierismul etnic, japonezul devine mai japonez, africanul mai african”. În 1988, el compara varietatea culturală cu instrumentele dintr-o orchestră, în care fiecare cîntă propria lui melodie, avînd ca rezultat armonia.

Ultimul capitol este destinat perioadei 1986-95: În preajma căderii Zidului Berlinului şi schimbările pe harta Europei. Răspunsul artei teatrale la provocările evenimentelor recente este prezentat prin prisma a doi dramaturgi: Václav Havel şi Heiner Müller.

În Postscriptum, Christopher McCullogh afirmă: „Este evident că sîntem într-un proces dureros dar necesar de reconstrucţie a identităţii noastre personale şi (în general vorbind) culturale. În teatru, aceasta ţine în aceeaşi măsură de  economia funcţionalităţii concrete a relaţiilor şi de ceea ce se spune şi cum se spune.”

 

Women in European Theatre

Editor: Elizabeth Woodrough; autori: Sarah Stanton, Elizabeth Howe, Jan Clarke, Elizabeth Woodrough, Christopher Smith, Lesley Sharpe, Agnès Cardinal, Maggie Gale, Sharon Wood

 

În niciuna dintre arte, femeia nu este atît de prezentă ca în teatru. Dar piesele fiind scrise de bărbaţi, modul în care femeia era pînă nu demult prezentată pe scenă constituia o sursă de stereotipii. Teatrul a fost totodată şi arta cea mai populară, gustat de un public larg, avînd astfel un rol important în formarea mentalităţilor.

Volumul porneşte cu perioada 1660-1700, prin studiul lui Elizabeth Howe, intitulat: Starea de a fi dezbrăcat. Primele actriţe engleze. Autoarea arată că în această perioadă personajele feminine erau simple obiecte, decoruri utilizate pentru frumuseţea lor şi datorită vulnerabilităţii sexuale. Comediile se axau pe situaţii de adulter, în care lumea se distra pe seama soţului naiv, iar femeile aveau rolul de a se dezbrăca şi îmbrăca în faţa publicului. Datorită acestui „nou stil”, nu mai era posibil ca bărbaţii să joace şi roluri de femei, în mod inevitabil era nevoie de actriţe. Deşi acest prim pas s-a făcut abuzînd de feminitate, a devenit posibilă apariţia femeilor şi în alte roluri, în tragedii, pînă atunci rezervate bărbaţilor: primul fiind Desdemona din Othello, care — în conformitate cu moda — a scos în evidenţă scenele senzuale preluate din comedii (Desdemona în pat, îmbrăcată sumar). În scurt timp, au apărut numeroase piese ale căror temă centrală a fost violul. Aceste piese au permis atît afişarea femeilor îmbrăcate sumar (avînd priză la public), cît şi prezentarea tragediei şi eroismului femeii care se opune.

Următoarele studii prezintă rolul femeilor în teatrul francez şi german, cu referiri la Aphra Behn, Madame de Villedieu, Frau Neuber, Frau Gottsched, Berta Lask, Ilse Langner, Marieluise Fleßer.

Penultimul studiu întoarce cititorul de unde s-a pornit: în Albion, prin Autoare de teatru pe scena londoneză; 1918-1968. Perioadă în care feminismul s-a impus ca mişcare socială şi politică. Autoarea, Maggie Gale oferă o prezentare largă piesei The Man Who Pays the Piper de G. B. Stern (jucată din 1931), o analiză a relaţiei dintre sexe şi puterii socio-economice.

Studiul din încheierea volumului are ca subiect Italia şi îi prezintă pe Natalia Ginzburg, Franca Rame şi Dacia Maraini.

În cei trei sute de ani, de la actriţele seminude ale teatrului englez, volumul ajunge la autoare de piese de teatru preocupate de problemele societăţii, în mod special de relaţia dintre sexe. Dar dacă ne uităm la „produsele” născute din arta teatrului, filmele contemporane, se observă că mentalitatea secolului al XVII-lea mai persistă în unele medii...

 

European Identity in Cinema

Editor: Wendy Everett; autori: Wendy Everett, Peter Hawkins, Anne Jackel, Stan Jones, David Gillespie, Dominic Keown, Ian Aitkin, Brian Neve, Duncan Petrie

 

Volumul conţine o serie de studii, prezentînd atît dezvoltarea artei cinematografiei europene în general, cît şi caracteristicile speciale ale acestei arte în Franţa, Rusia, Spania, Irlanda de Nord, Scoţia. Cu dorinţa de a nu intra în detalii, ne vom opri asupra a două studii, care se concentrează asupra identităţii europene în general.

Wendy Everett, în studiul introductiv Filmul european şi chestiunea identităţii porneşte de la a căuta ce înseamnă identitatea europeană, şi o defineşte ca fiind o colecţie eterogenă şi fragmentară de identităţi individuale distincte. Europa este o construcţie fragilă, divizată de suspiciunile şi prejudecăţile naţiunilor, un „arhipelag al diversităţii”. Pe de altă parte se pot identifica şi o mulţime de elemente politice, istorice, culturale care unesc naţiunile Europei, prin care această identitate comună, chiar dacă este greu de definit, se face simţită.

Conform autorului, filmul ocupă un loc important, chiar privilegiat în cultura europeană recentă, fiind arta cea mai populară, care în acest secol a oferit o oglindă permanentă a societăţii. Studiind această artă, putem practic să studiem controversele artistice legate de identitatea complexă şi procesul de modificare a acestei identităţi.

Introducerea este completată, dezvoltată de studiul lui Ian Atkin, Problemele curente ale studiului artei cinemtografice europene şi rolul chestiunii identităţii culturale.

În accepţiunea lui Atkin, identităţile colective apar, în general, în perioadele în care şabloanele coeziunii culturale încep să se fragmenteze şi apar discrepanţe între stereotipurile culturale şi noile condiţii sociale, politice, economice. Globalizarea este citată frecvent ca un factor primar al crizei actuale care afectează concepţia identităţii naţionale. Unii afirmă că acest proces de globalizare are efecte pozitive, dovedit prin colapsul sistemelor comuniste. Chiar Hollywoodul este considerat de unii ca promotor al pătrunderii ideilor liberale şi democrate în mentalitatea colectivă. Alţii sînt pesimişti şi consideră că globalizarea are ca efect dezvoltarea imperialismului cultural, ca instrument cultural de exploatare economică şi politică.

Procesul integrării transnaţionale are efecte secundare: la periferia acestor procese au loc procese de dezintegrare, datorate creşterii sentimentelor naţionaliste. Europa, chiar şi partea vestică a continentului, se opune globalizării culturale. Societatea fiind transformată în consumatori, arma cu care o parte a cineaştilor europeni a încercat să se opună valului american a fost transformarea artei cinematografice în materie consumabilă. Prin asta nu au făcut altceva decît să participe la procesul de globalizare, singura diferenţă între aceste producţii şi cele americane fiind limba (care oricum dispare cu traducerea sincronă...). Totodată au apărut filme artistice care au manifestat o (o)poziţie culturală: The Nasty Girl, Henry al V-lea, Heimat, Europa, Praga, Din vremea ţiganilor, Dezbrăcat, The Crying Game. Unele dintre ele exprimă anxietatea faţă de identităţile naţionale, altele anxietatea faţă de globalizare, promovînd afirmarea particularităţilor naţionale.

Controversele, disputele legate de identitate şi viitorul identitar al Europei sînt prezente în arta cinematografică aşa cum sînt ele: fără consens. Volumul nu oferă un ajutor în găsirea unor răspunsuri univoce. Dar oferă o critică de artă într-o viziune neobişnuită, şi nu în ultimul rînd, în invazia de filme comerciale, cîteva titluri de referinţă care merită să fie vizionate.

Television in Europe

Editor: James A. Coleman şi Brigitte Rollet;

autori: Valerie Swales, Brigitte Rollet, Stephen Gundle, Eddie Holt, Helena Sheehan, Daniël Biltereyst, Anna Syngellakis, Paul Flenley

 

Televiziunea a devenit, conform redactorilor, obiectul celei mai semnificative activităţi în Europa. Copiii stau mai mult în faţa micilor ecrane decît în şcoală, adulţii mai mult decît la locul lor de muncă. În condiţiile globalizării consumatorismului, diferitele posturi tind să se asemene din ce în ce mai mult. Ultimele decenii sînt caracterizate prin dispariţia monopolului statului, iar emisiunile transmise prin satelit nu ţin cont de graniţe. În aceste condiţii televiziunea nu mai are un rol cultural şi educaţional naţional, capătă o orientare exclusiv comercială. Dacă nu acceptă această situaţie, devine nerentabilă. Situaţie tipică pentru Franţa, unde posturile naţionale acordă un larg spaţiu emisiunilor culturale, dar totodată sînt în pragul falimentului.

Volumul prezintă, pe capitole, dezvoltarea televiziunii în diferite state (Regatul Unit, Franţa, Germania, Italia, Irlanda, Belgia, Grecia, Federaţia Rusă). Redactorii sînt conştienţi că pare ironic faptul că structura volumului este una naţională, din moment ce diversitatea naţională a posturilor tinde către omogenitate. Exemplul televiziunii este unul relevant, chiar un avertisment: universalitatea poate deveni şi uniformitate. Cum a fost posibilă această uniformizare? Televiziunea, apărută în preajma celui de-al doilea război mondial, nu a avut o suficientă tradiţie pentru a o preveni. Totuşi, prin studiile volumului, avem posibilitatea de a cunoaşte valorile naţionale, de scurtă durată, devenite de domeniul trecutului.

 

Children and Propaganda

Autor: Judith K. Proud

 

Ne mai amintim de scene înduioşătoare cu copii şi flori, în compania cuplului de dictatori? De şoimii patriei şi pionerii care aplaudau, recitau, ţineau cuvîntări de mulţumiri aceluiaşi cuplu? De scene cu sutele de copiii care se mişcau simultan, formînd lozinci comuniste?

Copiii şi propaganda. Propaganda prin copii şi propagandă pentru copii. Armele principale ale oricărui sistem totalitar fără scrupule. Fie el de stînga, de tip comunist, fie de dreapta, de tip fascist.

Autoarea studiului analizează relaţia propagandă–copii în Franţa dintre anii 1940-44. Pentru cititorul român, cu înfricoşătoare asemănări României anilor ’70-’80.

În anii premergători războiului, literatura pentru copiii a cunoscut o perioadă de înflorire: 300 de autori, 500 de titluri anuale, 40 de edituri specializate în acest domeniu. Ca o consecinţă a războiului, editarea cărţilor a ajuns în impas. Dar propaganda merita orice efort. Manualele şcolare au fost cele mai afectate, fiind obligatorii şi ajungînd nu numai în mîna tuturor copiilor de vîrstă şcolară, dar şi a părinţilor. Din ordinul ministrului educaţiei, şcolile şi sălile de clasă au fost împodobite cu simboluri naţionale, tablouri cu teme patriotice, tipărite şi multiplicate special acestui scop. Programele şcolare, în special materia Educaţie morală, civică şi patriotică aveau menirea de a transmite mesajul politic al erei Pétain. Personajele ilustre ale istoriei Franţei au fost transformate, idealizate, adaptate propagandei.

Nu numai manualele au fost denaturate, ci întreaga literatură pentru copii. Capitolul Perrault, Pétain şi politizarea basmelor prezintă în detaliu acest aspect, oferind chiar studii de caz, analize asupra unor texte şi imagini de acest gen. Lupul din Scufiţa Roşie cu chip de evreu, cavalerul în platoşă şi caschetă germană arată pînă unde putea să meargă acest tip de propagandă. Franţa devenea regatul fericirii şi frumuseţii din poveşti, un loc la fel de idilic ca cel al zînelor.

Studiind impactul acestei propagande, autoarea o apreciază ca fiind importantă şi durabilă. Nu există însă date exacte şi suficiente, care prin metode sociologice să arate acest lucru. Doar în Germania s-a studiat în mod consecvent modificarea, dispariţia stereotipurilor promovate de regimul fascist, în Franţa acestea s-au efectuat sporadic.

Copiii şi propaganda oferă publicului larg o lectură de excepţie, specialiştilor un exemplu şi o sursă de inspiraţie pentru studiul propagandei comuniste din România.

 

Food in European Literature

Editor: John Wilkins; autori: Stephen Mennel, Claudia Nocentini, Edite Vieira Phillips, Alistair Elliot, John Wilkins, James Davidson

 

După analiza unor aspecte determinante şi perspectivele culturii europene, acest volum editat în cadrul seriilor de Studii Europene de Societatea Intellect este mai mult o lectură de divertisment, deşi rolul gastronomiei nu este deloc de neglijat în dezvoltarea umanităţii, el putînd pune în lumină atît specificităţile, cît şi fenomenul globalizării (prin pizza, hamburgeri sau pui de Shanghai). Nu întîmplător, o anumită cultură este denumită, peiorativ, cu numele unei băuturi răcoritoare de mare succes.

Într-o ordine cronologică inversată, sînt prezentate apariţiile în literatură a obiceiurilor culinare din diferite zone şi epoci prin titlurile: Identitate şi cultura culinară: Anglia, Franţa şi lumea de mîine; Fiat Pasta: Calvino şi mîncarea; Portugalia: mîncare şi vin — o chestiune de dragoste; Mîncarea în lirica romană; A mînca în comediile ateniene; Despre lipsa mîncărurilor de peşte la Homer.

La prima vedere studiile par a fi abordări neconvenţionale, chiar frivole. Ajungînd la epoca antică, ne dăm seama de importanţa unor astfel de analize, care permit o mai bună înţelegere a epocii, a calităţii vieţii. Banchetul lui Platon stă dovadă: în timp ce omul mănîncă, poate desfăşura şi o muncă intelectuală de excepţie. Chiar dacă nu este o legătură directă între efortul intelectual şi masa servită, gastronomia, ca element cultural, nu merită să fie total ignorată.

Limba ca element cultural, teatrul, arta cinematografică, televiziunea, propaganda, gastronomia — teme abordate în contextul culturii europene, o cultură caracterizată în esenţă prin diversitate, dar care se confruntă cu pericolul uniformizării. Rezultatul ambiţiosului proiect al Societăţii Intellect este o serie care tentează cititorul, chiar pînă la obsesie, să mediteze asupra unei chestiuni atît de mediatizate dar atît de puţin înţelese: ce înseamnă europenismul? Ce este Europa? Iar absenţa aproape absolută a spaţiului Europei Centrale şi de Est din aceste studii poate provoca specialiştii ţărilor „ignorate” să intre în competiţie.

(I.H.)