România într-o „Europă a regiunilor”

 

Cu prilejul lansării numărului 10 al revistei Altera (Regionalism şi/sau descentralizare) la Timişoara, Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA a organizat o dezbatere în jurul problematicii regionalismului la sediul Filialei Uniunii Scriitorilor, la care au participat printre alţii: Gabriel Andreescu, Marius Turda, Valeriu Leu, Brînduşa Armanca, Ioan Almăjan, Ludovic Orban, Mariana Cernicova, Adriana Babeţi, Elek Szokoly. Gazda şi moderatorul dezbaterii a fost Mircea Mihăieş, redactor-şef al revistei Orizont din Timişoara.

 

Elek Szokoly: Temele tabu, care sînt „măturate” sub covor de conştinţele „jenate” sau ocolite intenţionat de cele lipsite de complexe, pe de o parte, iar pe de altă parte, cele ignorate de marele public datorită mitizării lor, reprezintă realităţi care, mai de vreme sau mai tîrziu, oricum ies la iveală. Evenimentele din vecinătatea noastră — spaţiul ex-iugoslav — demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Evident, este preferabil să fie dezbătute într-un cadru spiritual, intelectual, polemica este preferabilă lui polemos. Acest lucru încercăm noi astăzi.

Regionalism, regionalizare, descentralizare, subsidiaritate, autonomie, autoguvernare, suveranitate, suveranitate limitată, delegare de suveranitate sînt o serie de concepte vehiculate şi foarte prezente în dezbaterea publică internaţională. Ele de fapt se înlănţuie, şi sînt în mod necesar complementare conceptului de stat naţional, unitar sau neunitar. Un concept, acesta din urmă desigur, foarte drag secolului al XIX-lea, cu prelungirile sale pînă în prezent, dar care s-ar putea să nu mai fie tocmai la fel de funcţional şi funcţionabil şi în secolul al XXI-lea.

Ne putem pune întrebarea dacă la trei săptămîni de la începerea bombardamentelor din Kosovo, mai putem vorbi de regionalism doar la modul teoretic, ignorînd criza din această regiune? Consider că problemele trebuie puse aşa cum sînt. Am pomenit adineauri de temele tabu. Nu avem voie, cred, nu ne putem permite în momentul istoric actual să acceptăm teme tabu. Din păcate, se pare că în această zonă a Europei sîntem mereu constrînşi să alegem între două soluţii proaste, între două rele, şi nu sînt sigur că reuşim întotdeauna să alegem răul cel mai mic, respectiv soluţia mai puţin proastă. Ceea ce se întîmplă acum în apropierea noastră este un rău indiscutabil, dar sper să reuşim să clarificăm în aceasta seară, care dintre cele două rele inevitabile sîntem totuşi datori să-l alegem.

România într-o „Europă a regiunilor”... O dezbatere amplă, o discuţie pe această temă este probabil inevitabilă atîta timp, cît dorinţa noastră profundă este integrarea europeană, integrarea într-o Europă în care regiunea şi euro-regiunea tinde să joace un rol din ce în ce mai puternic. Majoritatea statelor naţionale actuale din Europa s-au constituit, nu de puţine ori sub forţa armelor, din regiuni, provincii, provincii-regiuni cu particularităţi etno-culturale, religioase sau lingvistice proprii, cu vaduri economice specifice, cu reţele de comunicaţie şi transport adecvate. Chiar dacă multe din aceste specificităţi au fost distruse de-a lungul deceniilor sau a secolelor chiar, ele nu au fost anihilate pe deplin, recunoaşterea lor este firească credem, necesară, şi poate şi benefică. Regionalism înseamnă în acelaşi timp o tensiune firească între centru şi periferie.

Regionalismul şi regionalizarea sînt două concepte complementare, regionalismul fiind considerat acea mişcare regională care vine de jos şi care se bazează pe specificităţi adesea şi etno-culturale şi lingvistice, pe cînd regionalizarea este procesul invers, cu conotaţii mai degrabă economice. Gérard Marcou spunea chiar că regionalizarea a distrus regionalismul. Cred că tensiunea dintre centru şi periferie este firească, şi cred că este firească spre beneficiul amîndurora. Tensiunile dintre provincii (fenomene care pot fi observate şi în realitatea de la noi din ţară), ale căror interese vitale sînt esenţialmente identice, sînt adesea artificiale, fals concurenţiale şi uneori pot friza ridicolul (spre exemplu, disputa dintre Banat şi Ardeal, sau Ardeal şi Banat). Trebuie să observăm de asemenea, şi cred că toată lumea şi-a dat seama de acest lucru, că există o teamă aproape atavică la noi, nu numai o teamă a clasei politice, dar şi una a opiniei publice în general, faţă de orice formă de descentralizare. Evident, cunoaştem continuarea acestor raţionamente: descentralizarea constituie primul pas spre secesiune, iar secesiunea înseamnă pierderea Ardealului ş.a.m.d. E vorba însă de fapt de prezumpţia de vinovăţie care adesea paralizează regionalizarea, în timp ce statul centralizat, din păcate sau nu, ne demonstrează zi de zi ineficienţa sau incapacitatea sa de a administra un teritoriu sau o economie mult prea complexă pentru puterile şi talentele sale. În acest context, ca o provocare, încerc să lansez acea comparaţie adesea invocată de politicienii noştri, de anumiţi politicieni ai noştri, şi anume paralela dintre Kosovo pe de o parte, şi Harghita şi Covasna pe de altă parte, respectiv Kosovo şi Ardeal.

Un alt subiect ce merită a fi dezbătut se referă la drepturile colective legate de aceste regiuni, comunităţi, care sînt considerate ca un măr al discordiei. Putem să includem între subiectele dezbaterii noastre chiar chestiunea universităţii (albaneze, maghiare sau „multiculturale”?), dat fiind faptul că pînă şi această problemă a fost ridicată la „rang” de dispută internaţională de către forţe politice interesate prin paralela Kosovo-Transilvania, respectiv Universitatea din Pristina şi universitatea cerută de comunitatea maghiară din Ardeal.

Poate am pomenit prea mult de Kosovo, dar această problemă pluteşte în atmosferă şi sîntem prea aproape de sunetele exploziilor din vecinătate ca s-o putem ignora. Cărui fapt i se datorează criza din Iugoslavia? Oare datorită prea multei autonomii acordate regiunilor şi republicilor componente ale federaţiei sau prea puţinei autonomii, respectiv retragerii autonomiilor anterioare? Prea multei libertăţi sau prea puţinei libertăţi? Cred că este o dilemă pe care, de asemenea, o putem supune atenţiei dumneavoastră.

Identitatea regională şi statul naţional-unitar

Marius Turda: Provocarea pe care revista Altera ne-o face prin tema regionalismului are două semnificaţii. Pe de o parte, observăm că această temă, sau mai degrabă convulsiile acestei teme la vecinii noştri, ce tribulaţii identitaro-socialo-politico-etnice are. Pe de altă parte, este foarte interesant că problema se dezbate la Timişoara şi în Banat, unde se presupune că putem vorbi de un anumit regionalism, sau de o anumită tradiţie a regionalismului, sau de o anumită identi­ta­te regională mai pregnantă decît în alte părţi ale României. Văd cel puţin două mari teme, dacă dorim să discutăm această problemă, şi una este dictată chiar de titlul acestei dezbateri care se numeşte România într-o „Europă a regiunilor”. Nu sînt primul care am spus-o, românii au marele talent, care poate vine din acea vorbă că românul s-a născut poet, să pună titluri extraordinar de provocatoare. Acum rămîne şi să dovedim că putem da răspunsuri pe măsura titlurilor pe care le punem la volumele pe care le edităm sau la temele pe care dorim să le discutăm. De exemplu, numărul 10 al revistei Altera — aici trebuie să mărturisesc că nu am urmărit discuţia din ultimul an pe această temă — îmi crează senzaţia că clasa culturală, sau mai exact elita politică şi cea culturală, nu au făcut pînă acum decît să ofere un răspuns destul de vag la problema regionalismului. Ea preocupă mediul intelectual românesc, este una din temele de discuţie, observăm dezbateri pe această temă, dar dezbaterea publică este încă incipientă. Adevărul este că românul confundă regionalismul şi descentralizarea cu separatismul. De multe ori am auzit acest lucru la oamenii de pe stradă ceea ce reprezintă o provocare la adresa intelectualilor. În ce măsură toate aceste dezbateri pe teme atît de noi în spaţiul discursiv românesc, cum ar fi regionalismul, federalismul, devoluţia au impact? Cui ne adresăm şi în ce termeni dicutăm?

Al doilea aspect pe care îl presupune o astfel de dicuţie se referă la un lucru destul de delicat la români, care este statul naţional unitar român, pardon de expresie. Săptămîna trecută am fost extraordinar de surprins să ascult, după optzeci de ani de la crearea României Mari, un preşedinte al României, dicutînd situaţia din Iugoslavia, că în momentul de faţă ceea ce România trebuie să facă este — încă o dată, repet, după optzeci de ani —, să ne luptăm pentru continuitatea statului naţional unitar român. Ori o astfel de atitudine nu este deloc firească. Asta înseamnă că optzeci de ani nu au fost suficienţi să interiorizăm un proces istoric, care în alte părţi ale Europei s-a întîmplat de mult. Or, atîta timp cît noi avem încă această problemă, să fim tot timpul în defensivă şi să punem ceea ce noi credem că este fundamental în relaţie de „patria în primejdie”, cred că o astfel de discuţie despre regio­nalism şi/sau descentralizare este nu numai în subsidiarul unui discurs sau a unei probleme mult mai fundamentale cu care se zbate societatea românească din nefericire încă, dar este poate începutul de la care ar trebui să se pornească, astfel încît poate, în sfîrşit, să ajungem să ne punem altminteri problema reală de la sfîrşitul mileniului: dacă mai avem nevoie să ne legitimăm conform celor două paradigme pe care le-am învăţat cu toţii — naţiunea moştenită de la francezi şi naţiunea moştenită de la germani? Trebuie neapărat limba să fie suprapusă pe un anumit teritoriu? Acesta este un lucru  care chiar dacă a fost atins în anumite discuţii intelectuale, foarte greu a pătruns în mediile largi, foarte greu este diseminat şi este foarte slab şi foarte puţin tratat.

În acest număr al revistei Altera am observat un studiu foarte interesant al colegului şi prietenului meu Liviu Chelcea. Pare paradoxal faptul că a trebuit să vină cineva din Bucureşti să scrie despre regionalismul bănăţean în mod critic, pentru că dintre bănăţeni nu a reuşit nimeni să treacă de această barieră sau a trebuit să vină un maramureşean [aluzie la vorbitor, nota red.] ca să scrie despre bănăţeanul A.C.Popovici...

Specificul bănăţean, autonomia regională şi avertismentul cazului Kosovo

Gabriel Andreescu: Doresc să introduc în dezbatere subiectul provinciei Kosovo. Un teritoriu cu o specificitate geografică şi culturală puternică în spaţiul eterogen al Republicii Federale Iugoslavia. Un teritoriu care a avut, din 1974 — odată cu votarea noii constituţii a Iugoslaviei —, pînă în 1989, autonomie administrativă. Statut răpit după această dată de regimul Miloşevici. În perioada 1989-1998, în Kosovo s-a desfăşurat un conflict cînd mai mocnit, cînd mai intens, dar păstrat totuşi sub control. Logica acelui conflict? O minoritate şi-a pierdut un drept şi a reacţionat prin crearea unui sistem de instituţii proprii. Prin acest sistem de instituţii s-a controlat ani de zile echilibrul relativ între minoritatea albaneză şi majoritatea sîrbă. Dar instituţiile comunităţii albaneze au fost ţinta unui atac constant, ducînd la o de-legitimare continuă a lor. A fost în schimb legitimată reacţia abruptă, reacţia violentă, care a luat forma mişcării armatei de eliberare albaneze. În 1998 nu mai puteai să păstrezi ca partener doar sistemul de instituţii reprezentat de Ibrahim Rugova. Erai obligat să discuţi cu armata de eliberare, cum a făcut Richard Holbruck cînd a venit în Kosovo şi s-a întîlnit cu „teroriştii” albanezi înainte de a negocia cu regimul de la Belgrad.

La sfîrşitul anului 1998 comunitatea internaţională a decis că trebuie să intervină în forţă. A propus următoarea înţelegere, următoarea formulă de negociere: autonomia oferită comunităţii albaneze pentru ca să accepte să trăiască în continuare în cadrul Republicii Federale Iugoslavia; respectiv, asigurarea suveranităţii statului iugoslav. Întrebarea ar fi următoarea: era legitimă comunitatea internaţională să negocieze suveranitatea R. F. Iugoslavia? Răspunsul meu ar fi „da”. Miloşevici pierduse dreptul la suveranitate asupra provinciei Kosovo. Cînd  o comunitate minoritară intră într-un conflict total cu majoritatea, nu prea ai multe variante de ales. În astfel de situaţii autonomia este o sursă de salvare. Cum scrie Sabina Fati, în articolul Regionalism prin descentralizare sau criză prin fragmentare? din Altera numărul 10: suveranitatea se păstrează uneori prin descentralizare.

Autonomia provinciei a fost refuzată de către regimul Miloşevici. Ce a urmat, ştim cu toţii. Astăzi eu nu aş vedea altă evoluţie decît crearea unui protectorat în Kosovo. Acesta va duce, într-un interval de timp mai scurt sau mai îndelungat, la separarea provinciei Kosovo; deci la pierderea completă a suveranităţii Republicii Federale Iugoslavia asupra unui teritoriu care îi aparţinea. Iată o problemă specifică de regionalizare: problema unor teritorii cu o puternică identitate culturală şi geografică; problema instituţiilor administrative care reprezintă regiunile; tema politicilor regionale prin care s-ar putea asigura echilibrul, stabilitatea şi prosperitatea regiunilor. În sfîrşit, avem tema regionalismului, care ia uneori forma unei armate de eliberare.

Să nu uităm alianţa ortodoxă pe care o propune, de cîtva timp, regimul Miloşevici, unor  parteneri precum Belarus şi Rusia. Iată o miză regională şi chiar mondială: crearea unei alianţe cu identitate ortodoxă. Răspunsul pe care noi, românii îl dăm transformării identităţii religioase într-o realitate politică este una din marile mize ale perioadei de tranziţie. O miză după părerea mea absolut istorică, pe care noi nu o abordăm cu suficientă responsabilitate şi, probabil, cu suficientă nuanţare.

Ludovic Orban: Eu voi porni de la situaţia zonei în care ne aflăm, cea a Banatului. O gestionare corectă pe plan naţional a politicii teritoriale, a guvernării în teritoriu ar minimaliza într-un fel tendinţele de regionalizare. O gestionare defectuasă însă pune proiectele economice ale actualei administraţii din Timiş într-o situaţie dificilă, în sensul că sistematic sînt respinse. Dacă analizăm situaţia din punctul de vedere al şomajului, constatăm că rata este mai redusă decît în celelalte zone. Aportul financiar al Timişului la economia naţională este substanţial, dar sumele, în mod sistematic, au fost distribuite în alte zone, în alte regiuni. Dacă se continuă asemenea maniere de abordare a regionalismului şi a dezvoltării în teritoriu, cred că acest lucru va duce indirect la o tendinţă clară de a obţine legal ceea ce prin Legea administraţiei publice este definită ca autonomie locală. Acest lucru este foarte bun, ar pune la punct problemele pe care un stat centralizat nu le poate soluţiona. Proiectul zonei libere Timişoara a fost respins, proiectul de amenajare a canalului Bega a fost respins, proiectul de deschidere al unui punct de frontieră la Cenad a fost respins… Dar pot să apară conflicte ca şi în cazul Legii cultelor sau a redobîndirii proprietăţilor.

În Kosovo, pierderea unor autonomii sau a unor drepturi care zeci de ani au funcţionat, sigur că radicalizează şi a dus la beligeranţă. Dar cei care au iniţiat intervenţia militară vor trebui să controleze bine desfăşurarea evenimentelor din Kosovo, ca să nu se extindă fenomenul în zona Balcanilor. Consider că a greşit conducerea din Iugoslavia chemîndu-i în ajutor pe cei care cincizeci de ani au ţinut sub opresiune estul Europei, adică Rusia. Vrem, nu vrem, sîntem împinşi să susţinem politica de integrare europeană şi de politica iugoslavă actuală. În Banat exista o simpatie faţă de problema sîrbă, dar din momentul coalizării cu Rusia, care ne-a opresat atîta vreme, această situaţie s-a modificat. Nu putem accepta sufleteşte intervenţia militară în Kosovo, cînd problemele se mai puteau rezolva şi prin dialog, dar pentru noi este inacceptabilă şi formarea unui bloc Rusia-Belarus-Iugoslavia.

Elek Szokoly: Pe de o parte, nu cred că noi putem să împiedicăm constituirea unui astfel de bloc, dacă liderii statelor respective îl vor, pe de altă parte, aţi pomenit, citez: „vrem, nu vrem, sîntem împinşi” către un alt bloc, adică spre Europa. Acest „vrem, nu vrem”, din păcate, are şi nişte semnificaţii mai profunde. Ar trebui poate să discutăm şi despre aceste semnificaţii. Într-adevăr: vrem sau nu vrem? Există, se pare, straturi destul de vaste ale societăţii româneşti care în adîncul sufletului nu vreau, deşi la nivel declarativ se pare că toţi vrem să mergem spre Europa.

Ludovic Orban: Sufleteşte nu putem accepta ca soluţiile să fie astfel de intervenţii. De aceea există această reţinere, rezervă. Nu sîntem mulţumiţi că intervenţia se face în acest mod.

Marius Turda: Din nefericire, pe plan internaţional problemele nu se pun sufleteşte. Dacă se puneau, probabil această formulă a dialogului s-ar fi dovedit fructuoasă. Şi nu a fost fructuoasă pentru că Miloşevici pare prea puţin înclinat să intre în dialog. Zece ani s-a încercat să se discute cu el.

Cele puse în discuţie mă duc la lecturile mele cu referire la problemele bănăţenilor de după unirea cu România. Am recunoscut foarte multe teme ridicate azi similare cu cele ale anilor ’20 în Banat, cînd cei de la Bucureşti încercau să trimită prefecţi, primari şi alţi funcţionari din capitală, oameni care nu cunoşteau realităţile locale, ceea ce a dus la diminuarea capacităţii economice, sociale şi politice ale regiunii. Măsurile dovedeau o rezervă de încredere ce vine din partea statului centralizat faţă de provincie, şi este interesant că după 80 de ani, noi încă mai avem această problemă.

Ioan Almăjan: Nu cred că noi avem probleme cu statul naţional unitar român. Anumite personaje ale vieţii politice sau culturale parcă scot din mînecă din cînd în cînd această lozincă. Este absolut normală regionalizarea în sensul de a acorda provinciei sau regiunii toate posibilităţile de a se chivernisi singură, plătind tributul administraţiei centrale. Fără să fac o discriminare, pot afirma că noi bănăţenii am fost, ca şi ardelenii, mai aplecaţi spre gospodărie, ne preocupase să ne facem un venit, să ne creăm o bunăstare, să nu mîncăm totul astăzi şi să lăsăm şi pentru mîine şi aşa mai departe. Dacă însă rămîne administraţia centralizată, de-a pururi centralizată, şi statul încearcă să egalizeze sumele acordate judeţelor, acest lucru este foarte  grav.

În cazul în care regionalizarea primeşte alte conotaţii, şi trei sate sau şapte, care au o populaţie în procent de 90 % sîrbă, vor să-şi creeze o autonomie şi să se facă secesiune, sigur că încep să apară alarmele care după părerea mea ţin de conjunctura europeană. În acest moment este o anume atmosferă în Europa, prin revenirea vechilor fantome, a vechilor spaime. Uneori ele sînt justificate. Uneori se crează special canale de înspăimîntare, care prind, pentru că sîntem la sfîrşit de mileniu, un mileniu care, vorba lui Malraux, poate „nu va fi deloc”.

În Kosovo, trebuia să se creeze tot ce era posibil pentru populaţia albaneză de religie musulmană. Cei de la Belgrad, care au luat decizia, Miloşevici sau mai mulţi miloşevici, trebuiau să creeze un climat favorabil în Kosovo, o regiune extrem de săracă. Însă nu mi se pare corect, şi cred că după nici un drept internaţional nu poate fi corectă bombardarea Iugoslaviei, această bombardare sălbatică, care ne va afecta oribil pe noi românii şi, în primul rînd pe noi, bănăţenii. Trebuiau să fie găsite metode de constrîngere, cum ar fi fost o blocadă economică totală.

Criza iugoslavă între empatia regională şi drepturile fundamentale ale omului

Gabriel Andreescu: Sînt foarte simpatetic cu cele spuse de domnul Ioan Almăjan. Cred că are dreptate, pînă la un punct. Care este punctul de unde cele spuse nu mai corespund, nu mai aproximează bine realitatea? În spatele titlului de stat naţional unitar există realitatea constituţiei româneşti şi practica legislativă care a crescut din această constituţie. Ele pun o problemă reală de descentralizare. Descentralizarea, posibilităţile de evoluţie ale României, se împiedică de construcţia de tip stat naţional unitar. Mai este şi un alt aspect. Poate omului de pe stradă nu-i pasă de statul naţional unitar. Dar asta nu înseamnă că nu există o mitologie a lui. Realitatea acestei mitologii, o regăsim în ce? În faptul că forţele politice sînt capabile să o instrumenteze. Dacă nu ar avea rezonanţă în populaţie, nu s-ar putea face capital din sloganul statului naţional unitar.

Tema statului naţional unitar descrie, sintetizează şi tema culturii noastre politice. Noi nu avem o cultură politică care să se adreseze problemelor reale: democratizarea, liberalismul — în sensul atitudinii faţă de cruzime — etc.

A propos de formularea: „bombardarea sălbatică”, de către NATO, a Iugoslaviei. Am senzaţia că oamenii stau cu vălul pe ochi. Miloşevicii Iugoslaviei nu sînt mai puţin cruzi, mai puţin perverşi decît au fost Hitler şi Stalin. Doar că nu au aceeaşi putere în spatele lor. Criminali care au elaborat fără scrupule o politica împotriva populaţiei albaneze. Planul lor a fost depopularea regiunii Kosovo. Procesul evolua spre proporţii catastrofale. Exista precedentul bosniac, regiune unde au murit circa 250.000 de oameni; unde s-au produs atrocităţi incredibile. NATO a trebuit să intervină. Eu nu-mi amintesc ca mai înainte timişorenii, bucureştenii, ieşenii să facă demonstraţii împotriva regimului lui Miloşevici. Trebuia să se intervină pentru că din păcate nu existau alte soluţii. Poate nu s-a ales scenariul cel mai bun; dar dezastrul trebuia oprit. Este nevoie de forţa armată în faţa celor care nu respectă decît forţa. Războiul nu este o joacă. Înseamnă pierderi de vieţi omeneşti regretabile, dar asta este regula jocului. Putem face distincţii între războaie. Exista războaie care respectă dreptul umanitar, altele nu. Nu respectă NATO dreptul umanitar? Armele inteligente, atît de criticate de unii, lovesc, cu excepţii nefericite, exact unde trebuie, provocînd pierderi umane minime. De ce se folosesc sintagme ca „bombardare sălbatică”? Cum mai facem noi distincţia dintre războiul lui Hitler sau războaiele din Cambogia şi ceea ce se întîmplă acum? Sînt puţin patetic, pentru că eu cred că trebuie să avem o discuţie foarte abruptă, între noi, în legătură cu această chestiune. Este vorba despre autenticitatea noastră etică în raport cu evenimentele din Kosovo.

Ioan Almăjan: Cum am spus, ceea ce s-a întîmplat în Kosovo, nu a fost normal. Dar de ce dumneavoastră, români, nu spuneţi ce s-a întîmplat în Valea Timocului? De 30 de ani pe Valea Timocului se întîmplă ce se întîmplă.

Gabriel Andreescu: Cine v-a spus că nu ne preocupă problema? Revista 22 a publicat articole referitoare la românii din Valea Timocului...

Ioan Almăjan: Românii de acolo nu au şcoală, nimic, nici măcar nu au curajul să mărturisească că sînt români. Eu eram de acord că regimul Miloşevici a comis greşeli. Dar nu pot să fiu de acord cu bombardamentul, şi asta este opinia mea. Aici este o chestiune de umanitate. După opinia mea forţa, războiul nu poate face ordine.

Szokoly Elek: Putem să fim de acord că soluţia adoptată nu este tocmai cea potrivită. Aveţi o altă propunere, vedeţi vreo soluţie care ar fi fost mai morală şi mai eficientă?

Mircea Mihăieş: Conflictul nu a început din martie 1999. Acolo s-au comis atrocităţi, sute de mii de oameni au fost scoşi din locuinţe. În martie s-a internaţionalizat conflictul, dar el exista. Noi nu vom putea gîndi raţional, dacă pornim de la ideea că problema a apărut după începerea bombardamentelor NATO. Şi această idee se crează la nivelul societăţii româneşti în acest moment şi mai ales la nivelul mass-mediei: parcă problema s-a ivit acuma. Crime au fost în ultimii ani, din 1996, aproximativ cu aceeaşi intensitate.

Gabriel Andreescu: Am citit ultimul raport al lui Human Rights Watch. Un raport terminat la sfîrşitul lui 1998, publicat acum cîteva săptămîni. Tipic acestei organizaţii, care face investigaţii de teren şi foloseşte surse diferite. Raportul vorbeşte despre atrocităţi, despre purificare etnică. Nu este singurul material de acest gen al unor organizaţii independente pe care l-am citit, unele chiar din Belgrad. De-a lungul anilor au fost organizaţii din Belgrad care au analizat problematica Kosovo, absolut corecte. Deci informaţia de bază există. Faptul că nu le invocă presa românească sau le invocă prea puţin e altceva. Cine doreşte să cunoască poate avea acces la aceste informaţii. Ele vorbesc despre un proces de purificare etnică, despre reacţia armatei de eliberare, care nu putea decît să inducă o reacţie mai dură a sîrbilor şi aşa mai departe. Un proces care în final a provocat o încleştare generală.

Marius Turda:  Chiar dacă folosim sintagma „sprijinim NATO”, de fapt ceea ce avem în subtext este următorul lucru, care este foarte clar şi faţă de care noi trebuie să luăm poziţie: ne confruntăm în Iugoslavia cu o variantă tribală şi violentă a conflictului care se bazează pe anihilarea alterităţii, ori domnul Gabriel Andreescu tocmai asta spunea: cînd noi spunem că sprijinim NATO, luăm poziţie faţă de ceea ce se întîmplă acolo. Ori noi dacă ne considerăm într-adevăr o societate democrată, trebuie să luăm poziţie, trebuie să nu fim de acord cu astfel de procedee. Înţeleg că Banatul, sentimental şi geografic, se află mult mai aproape de Iugoslavia, dar pe de altă parte, dacă nu reuşim să ne distanţăm de această empatie regională, riscăm să cădem într-un cerc vicios din care nu mai este nici o ieşire.

Românii între compasiune, frica de precedent şi sistemul valorilor occidentale

Întrebare din sală: Sigur că regimul Miloşevici merită bombardamentul, numai că în această problemă există foarte multe nuanţe. Nu credeţi că politica NATO se poate transforma într-o politică discreţionară? Nu credeţi că această politică este în contradicţie cu însăşi ideea de Europă unită? Desigur, americanii au dreptatea lor, desigur, acolo mor oameni, dar lucrurile nu sînt atît de clare. Pe mine mă oripilează poziţia intelectualităţii române care întotdeauna recurge la nuanţe. Cînd s-a pus în discuţie regimul Iliescu, au existat nuanţe; cînd s-a pus în discuţie antioccidentalismul, la fel. În această problemă însă intelectualitatea românească s-a situat în proporţie de nouăzeci şi ceva la sută într-o poziţie unilaterală.

În altă ordine de idei, ce se întîmplă cu Iugoslavia ca stat în contextul realizării unei separări a regiunii Kosovo? Pentru că dacă nu ne punem această problemă, orice stat din lume ar putea „beneficia” de această politică discreţionară. Şi sigur că motive se pot găsi. Se pot alcătui sofisme militare şi politice la nesfîrşit. Dar ce se întîmplă cu cetăţeanul iugoslav, cu sîrbul de rînd? Se poate întîmpla un lucru monstruos dacă atribuim calificativul de minoritar majoritarilor şi cel de majoritar minoritarilor. Discursurile prominoritare nu dau importanţă majorităţii. Sub aspectul simbolic al finalităţii ce poate fi secesiunea? Părerea mea e că sîrbii se vor simţi minoritari. Doresc să subliniez că aici în Timişoara au avut loc cîteva manifestaţii, nu de susţinere a lui Miloşevici, nu anti-NATO, cu excepţia unuia, organizat de un partid „verde-albastru”, ci de susţinere a poporului sîrb. În Timişoara sînt 200 de studenţi iugoslavi de etnie română. Ei au organizat aceste manifestaţii, alături de Liga Studenţească din Universitate şi, deşi în ziare s-a zis că Timişoara a luat-o razna, că Timişoara face o politică partizană pentru Miloşevici, oamenii aceştia au vrut să pună accentul pe faptul că nu sînt luate în consideraţie toate nuanţele acestei probleme. Pentru că în cazul în care dăm la o parte aceste nuanţe, atunci discursul lor s-ar putea situa în ograda Partidului România Mare. Dar nu este astfel, asta face parte dintr-o cu totul altă orientare.

Gabriel Andreescu: Putem să ne gîndim la o Europă unită ca la o Europă geografică. Dar în limbajul politologic, dar deseori şi în limbajul obişnuit, cînd vorbim despre Europa, vorbim în sensul mai tehnic: o comuniune de valori. Societăţi care împreună şi-au găsit un sistem comun de valori. În acest sens Federaţia Iugoslavă nu se află în Europa - din moment ce are un alt tip de comportament. Este interesant că în presa românească s-a vorbit foarte mult, neinformat sau cu tendinţă, despre intenţia americanilor de a marginaliza pe europeni. Realitatea este însă alta. Nu administraţia Clinton a luat decizia războiului. Ci ceea ce putem denumi „civilizaţia euro-atlantică”.

Nu Miloşevici este ţinta acestui război. Războiul din Kosovo are ca obiect salvarea de un rău foarte mare printr-un rău mai mic. În ciuda eforturilor disperate, nu s-a reuşit să se evite intervenţia NATO. Nu spun că nu putea să existe de fapt o strategie a Occidentului, mult mai înţeleaptă, care să însemne cheltuirea sutelor de miliarde de dolari nu pe intervenţia în Bosnia sau în Kosovo, ci pe o politică elaborată de intervenţionism paşnic în treburile ţărilor din zonă. De ce nu a avut loc acest intervenţionism? Pentru că societăţile politice moderne, cele care sînt tolerante, civilizate, sînt şi „burgheze”. Nu mai au voinţa politică care să le unească în jurul unor proiecte regionale sau mondiale. Ce altă soluţie exista ca să se evite intervenţia militară? Am ascultat în ultimele săptămîni, în discuţiile unor oameni extrem de respectabili, sugestii de genul: „trebuia trimis un comando care să-l împuşte pe Saddam Hussein şi pe Slobodan Miloşevici. Este nedrept să distrugi din cauza lor infrastructura unei naţiuni, prosperitatea unei întregi generaţii”.

Iată o problemă de drept. În Iugoslavia nu avem o violare a dreptului internaţional în sensul strict al cuvîntului. Dar avem o „forţare” a mecanismelor de drept internaţional. O forţare benefică în măsura în care sistemul ONU s-a dovedit ineficient. Sistemul pe care toţi îl invocă — ziariştii de la Adevărul, Naţional, Jurnalul Naţional şi aşa mai departe —, era un sistem rău. El nu are de ce să fie îmbrăţişat de vreme ce a permis atîtor dictatori să-şi măcelărească propriile popoare. Asta nu înseamnă că nu există un pericol potenţial în noua evoluţie a lucrurilor. Nu se profilează oare la orizont o forţă care poate deveni discreţionară? Însă ştim cît de rău a fost sistemul vechi. Putem bănui — sau simţi — că sistemul nou s-ar putea dovedi mai generos. Dar dacă începem să trimitem trupe de comando pentru a ucide dictatori care nu ne plac, forţăm sistemul de drept internaţional mult prea mult.

Faptul că Republica Federală Iugoslavia a ajuns într-o stare critică e un lucru ale cărui consecinţe nu le putem măsura imediat. Eu am convingerea că provincia Kosovo va deveni un protectorat şi vom vedea apoi o secesiune a provinciei. Nu ştiu cum s-ar rezolva fără crearea protectoratului problemele milionului de refugiaţi din Kosovo, refacerea zonei etc. Ce va înţelege comunitatea internaţională din ce s-a întîmplat în Republica Federală Iugoslavia, dacă se ajunge la secesiune? Va înţelege mai mult decît pînă acum că nu-şi poate permite să se refere la suveranitatea internă oricît şi oricum.

La noi s-a făcut comparaţia Harghitei cu Kosovo. După unii nu există nici o bază pentru această comparaţie. Alţii afirmă că ceea ce s-a întâmplat în Kosovo ni se va întîmpla şi nouă. Ambele puncte de vedere mi se par limitate. Desigur, situaţia din Kosovo şi situaţia din Harghita sunt diferite în termeni etnici, religioşi, naţionali, geografici. Dar ce se întîmplă în Kosovo nu este fără semnificaţie pentru situaţia de la noi. Actorii politici vor învăţa că escaladarea conflictului interetnic duce la rezultate îngrozitoare, iar în momentul în care majoritatea ar declanşa — ipoteză absurdă practic, dar legitimă teoretic — o ucidere masivă a minorităţii etnice din Harghita şi Covasna, acest lucru nu ar scăpa nepedepsit. Am avea un intervenţionism extern. Care mi s-ar părea firesc într-o astfel de situaţie.

Poziţia pe care o descriu mi se pare absolut compatibilă cu compasiunea faţă de drama poporului sîrb.

Elek Szokoly: A fost ierarhizat anterior, probabil involuntar, sentimentul majoritar şi minoritar, în mod evident în defavoarea celui minoritar, cînd s-a pomenit de un posibil sentiment minoritar care să apară la sîrbi în urma acestor intervenţii şi presiuni. Această ierarhizare este, din capul locului, incompatibilă cu sistemul de valori general-umane pe care sîntem datori să le acceptăm. Eu aş sugera să cugetaţi mai departe asupra acelei distincţii care se face în general, prea formal, între poporul sîrb şi Miloşevici. Această distincţie nu poate fi contrazisă în totalitate, dar în acelaşi timp se poate pune întrebarea: care a fost relaţia dintre Hitler şi poporul german la momentul respectiv, dacă a existat o contradicţie profundă între aceştia. Evident, ulterior o mare parte a poporului german a declarat că nu a ştiut de lagărele de concentrare şi de exterminare. E posibil că acelaşi răspuns să-l dea şi sîrbii, că nu au ştiut de politica de exterminare, de eliminare a albanezilor din Kosovo. Sînt o serie de întrebări pe care ar trebui să ni le punem, pentru că Kosovo a fost, totuşi, doar actul trei al unei drame. Dar această dramă a avut şi un act unu şi un act doi ca urmare a unei politici consecvente şi coerente a unui naţionalism etnocentrist agresiv. Să sperăm că nu va fi şi un act patru. Ajunge şi un epilog.

Toleranţa ca specific regional. Banatul vs. Transilvania

Valeriu Leu: Eu cred că ceea ce se întîmplă acum în Kosovo e încă un motiv să ne privim cu un pic mai multă atenţie chiar chipul nostru în oglindă. Nu este desigur un lucru nou: consider Banatul un model. Cel puţin deocamdată îl intuim, oricum vedem o realitate, aceasta a relaţiilor relaxate. Este o realitate acest lucru şi de altfel studiile sociologice foarte serioase îl confirmă. Nu am din păcate acum relaţia bibliografică exactă, dar în Revista de Cercetări Sociale dacă nu mă înşel, acum vreo doi ani s-a publicat un studiu despre raporturile majoritate-minoritate din perspectiva etnică şi a relaţiilor interetnice în Banat, care arăta un grad de ostilitate aproape zero. Nu cred că el este zero, fără îndoială, sîntem realişti, dar oricum, are o valoare minimă. Şi acum vreau să mă leg puţin de două sau poate chiar trei lucruri, cel puţin două provocări să spun aşa, una a domnului Szokoly Elek, cînd a vorbit de un posibil raport, o posibilă comparaţie care chiar cred că este necesară, între Transilvania şi Banat sau între Banat şi Transilvania, pe de o parte şi, hai să răspund reproşului făcut în glumă de domnul Marius Turda în legătură cu faptul că este nevoie de un maramureşean sau de un bucureştean, în orice caz de cineva din afară, ca să scrie şi să se preocupe de istoria Banatului. Aş evoca aici un moment de la sfîrşitul secolului XIX, cînd George Bariţ scria că: „este vremea cînd bănăţenii trebuie să îşi scrie chiar ei istoria”. Ei, nu s-a scris. În 1940 Nicolae Iorga scria ultima sa carte — întîmplarea a făcut să se numească Probleme şi observaţii bănăţene, care era prima şi ultima carte dedicată de Nicolae Iorga Banatului. El încerca de fapt să facă o sinteză de istorie a Banatului, dar şi-a dat sema că încă nu există documentaţie suficientă şi a rămas la Probleme şi observaţii bănăţene, deci bănăţenii sau istoria Banatului rămăsese la nivelul de probleme şi observaţii. De atunci lucrurile cred că s-au schimbat foarte mult. O carte subtanţială dedicată ideologiei şi acţiunii politice la românii din Imperiul Austro-Ungar, cu două sau chiar trei capitole foarte serioase despre A.C.Popovici, i-o datorăm domnului Nicolae Bocşan, un nume pe care desigur toată lumea îl cunoaşte. Din păcate însă chiar şi istorici foarte importanţi sînt nevoiţi la ora actuală să publice la te miri pe unde. Această carte a fost publicată la editura muzeului pe care îl reprezint, Muzeul Banatului Montan din Reşiţa. Desigur că are o circulaţie pe măsură, ajungînd cu greu chiar şi în centrele importante de studiu. Din acest număr al revistei Altera mi-a atras atenţia studiul lui Liviu Chelcea pe care îl consider un nume de care vom mai auzi şi care va fi, dacă nu cumva chiar este, foarte respectat în comunitatea ştiinţifică a noastră şi sper că nu numai a noastră. El îşi începe studiul de-a dreptul provocator şi citez primele trei-patru rînduri: „În acest articol îmi propun să ofer cîteva explicaţii şi să arăt modalităţile prin care în timpul comunismului a avut loc o transformare substanţială a identităţii regionale a Banatului. În anii ’70 -’80 şi în perioada de după 1989, noul discurs regionalist este centrat pe toleranţă, dar şi pe pragmatism, pe relevarea rolului grupurilor etnice în istoria şi identitatea regiunii.” Sar trei rînduri şi continui: „Unii cercetători par înclinaţi să creadă că toleranţa a fost dintotdeauna condiţia «naturală» a acestei regiuni.” Nu subscriu la acest punct de vedere, nu subscriu nici la ideea că dintotdeauna a existat aici toleranţă şi că ea este un dat, ceva căzut din cer sau o chestiune de genă, de informaţie genetică pe care, noi am avut-o şi am valorificat-o. Nu, este vorba despre o devenire istorică fără îndoială, dar ea nu ţine de durata scurtă, de conjuncturi sau de evenimente, nu ţine nici măcar de perioada interbelică şi perioada comunistă, nu ţine de ultimii optzeci de ani. Ca să înţelegem corect lucrurile şi într-adevăr să le evaluăm critic trebuie să ne raportăm la durata lungă, cel puţin la un secol şi jumătate-două. Şi aici aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru foarte important care poate să lămurească condiţia „relaxată” din acest punct de vedere, al raporturilor interetnice şi nu numai, al toleranţei şi al bunei convieţuiri care există aici în Banat. Lucrurile încep odată cu Banatul Imperial. Mă refer clar la 1718, momentul în care Banatul a fost anexat Austriei. Aici s-a întîmplat însă un lucru pe care austriecii l-au experimentat într-un mod special şi rezultatul are bătaie lungă. Cred că este unul din lucrurile care ar putea fi analizate între un model, să spun, pe care istoria l-a impus în Kosovo — o evoluţie iarăşi de sute de ani — şi un alt tip de istorie, care a impus un alt model aici în Banat. La 1718 austriecii au introdus în mod  practic egalitatea în faţa legii. Introducînd codul de legi rodat, aplicat, exercitat în Austria Inferioară, s-au anulat Aprobatele, fel de fel de discriminări. Anularea diferenţelor în raport cu legea este, cred, o condiţie esenţială. Oamenii s-au simţit egali ab initio. Vedeţi, se vorbeşte despre colonizare. Colonizarea germană, colonizarea habsburgică, oricum o denumim, care s-a desfăşurat pe tot secolul optsprezece, iar în zona industrială practic ea a fost permanentă, deşi mai subţire. Dar această colonizare s-a făcut „inspirată” şi într-o manieră guvernată de o ideologie cosmopolită, ideologia luminilor. N-a fost un tip de colonizare medievală. Dimpotrivă, austriecii aducînd aici populaţie germană şi nu numai, fiindcă au fost şi foarte mulţi francezi, italieni, spanioli, nu au fost aşezaţi pe un teritoriu exclusiv; nu s-au tras ziduri, nu s-au tras bariere. Colonizarea a fost de tip stelar. Ca să ajungi la tîrg, că erai român, că erai neamţ, că erai sîrb, trebuia neapărat să treci prin satul celuilalt. Deci erai obligat prin această geografie a colonizării se vezi ce fac alţii. Ca să vezi ceva cu totul şi cu totul diferit, nu trebuia să mergi peste mări şi ţări, ci doar pînă în satul vecin. Deci acest tip, această formulă de colonizare care, repet, s-a făcut într-o manieră inspirată de lumini, a fost, cred eu, un exerciţiu benefic. A fost America Austriei. Austria nu a colonizat America, dar a colonizat într-o anumită măsură acest spaţiu, acest complex istoric pe care noi îl numim Banat şi la care, vreau să accentuez, au participat şi sîrbii. A mai fost un lucru foarte important care s-a stabilit aici, încă la mijlocul secolului XIX: proprietatea. Proprietatea a fost împărţită prin cadastru, s-a făcut o hartă, s-au stabilit clar sesiile, deci nimeni nu avea de împărţit nimic cu altcineva. Proprietatea era clară, era limpede şi suficientă, fiindcă această colonizare habsburgică s-a produs într-un teritoriu care avea o populaţie relativ rarefiată. Nu era o absenţă a populaţiei române, dar relativ rarefiată.

Valoarea de model a Celuilalt a fost preluată cu uşurinţă pentru că se făcea într-un mediu lipsit de frustări. Celălalt nu era privit ca un agresor, Celălalt nu era un ins care l-a izgonit pe Altul, ci a venit în plus cu un model de civilizaţie şi un model economic valabil, care putea fi preluat. Aşa se întîmplă de exemplu că ţăranii români bănăţeni, atunci cînd îşi dădeau copiii la şcoală, îi dădeau în gazdă la oricine altcineva, dar la români nu. Pentru că modelul românesc era cunoscut. Problema era să înveţe şi din ceea ce făceau ceilalţi. Chiar Petre Nemoianu este cel care povesteşte despre aceste lucruri. De aceea au reuşit să rezolve şi chestiunea posibilităţii de comunicare. Germana nu a fost impusă cu bîta. Acesta este adevărul secolului XVIII. Important este faptul că Banatul avea condiţia de proprietate personală a împăratului. Şi împăratul, acest despot luminat, a putut, avînd proprietate asupra întregii regiuni, să exercite aici un program reformist maxim, radical chiar. Aşa s-a ajuns ca, de exemplu, frecvenţa la şcoală să fie mai mare în Banat, decît în oraşul Viena. Manualele din acea vreme îi sfătuiau pe oameni să înveţe germana. De ce? Pentru că aşa puteau să facă negoţ, pentru că aşa aveau acces la demnităţi, în sfîrşit, îi lămureau cu buna. Şi oamenii au observat cu timpul că într-adevăr, învăţarea limbii germane le dă acces la fel de fel de lucruri pozitive, din care aveau de cîştigat. Cărţile vechi, româneşti, ortodoxe, erau tipărite pe la Rîmnic, Tîrgovişte, şi veneau aici, într-un Banat lipsit de tiparniţă românească şi totuşi, depozitarul celei mai mari cantităţi de carte românească, fiindcă avea cititori, care datorită reformei austriece aveau bani. Pentru că aceeaşi reformă a dinamizat economia şi aveau forţa să cumpere acele cărţi, aveau puterea şi plăcerea de a se instrui. Pe aceste cărţi, ţăranii români făceau însemnări în limba germană. Nu o făceau, evident, în limba germană ca să comunice că în anul 1788 au venit lăcustele pe hălăndiu, ci o făceau în limba germană ca să arate celorlalţi elevaţia, faptul că ei ştiu o limbă. Deci este important cum din start priveşti lucrurile. De aceea cred şi de aceea spun că, deşi sînt de acord cu multe puncte de vedere expuse foarte convingător de Liviu Chelcea, ei bine, nu subscriu că acest dicurs al toleranţei este o chestiune din anii ’70-’80 în Banat. Nu. Să nu confundăm, cred eu, starea de fapt cu discursul elitelor, fie ele politice. Elitele interbelice fără îndoială au avut un discurs naţionalist, dar a fost discursul elitelor. Îl putem reconstitui şi îl recuperăm cu foarte multă uşurinţă, ne stau la îndemînă colecţiile presei interbelice. Dar eu nu cred că putem reconstitui acum problemele din Kosovo şi reacţia exclusivă, sau a unui procent de 80% a societăţii româneşti, la ceea ce se întîmplă în Kosovo pe tipul de document istoric numit presă. Ei bine, perioada interbelică s-a reconstituit pe presă. Dar să mergem la izvoare alternative care ne arată discursul popular, discursul normal, discursul de fiecare zi, cum spune Liviu Chelcea, să ieşim din cotidian. Ba chiar acolo trebuie să intrăm, în cotidian, pentru că acesta explică lucrurile. Izvoarele pot fi deci scrisori, jurnale, un tip de documente care ne arată altceva. Nu spun că societatea periferică n-ar fi fost afectată de discursul naţionalist. Dar a existat şi un alt discurs, popular şi el, acela al normalităţii, al bunei convieţuiri. Cînd ajungi la gradul de agresivitate reciproc zero, sau aproape de zero, lucrurile nu se mai explică prin anii ’70-’80.

Concepte şi realităţi. Între „cetatea asediată” şi „provincia ratată”.

Brânduşa Armanca: Eu aş relua discuţia despre riscul de a nu comunica, de a nu dialoga. Acest risc există, el este major şi cred că adeseori nu se dialoghează şi nu se comunică autentic în legătură cu această temă, din cauza unei lipse fundamentale de educaţie în problemă. Chiar şi aici în momentul acesta în care discutăm, nivelele de discuţie sînt suficient de distanţate, încît anumiţi termeni să apară în contexte diferite, cu sensuri foarte vagi sau foarte departe de ceea ce ele sînt în concept. Sigur, asta se întîmplă cam în toate lucrurile care presupun o teorie, şi aici elogiez revista Altera, care a avut rezistenţa în timp să scoată zece numere în condiţiile acestea, în fapt zece cărţi, seriozitatea de a nu coborî nivelul teoretic, conceptual, de studiu, de studii adevărate al fiecărui număr în parte. Ei bine, sînt studii, sînt oameni care stăpînesc acest domeniu, sînt cercetători care operează cu aceste concepte cu lejeritate şi care definesc exact termeni precum autonomie, regionalism, regiune, descentralizare, secesiune, federalizare, care sînt concepte clare, precise. Cînd aceşti oameni vorbesc între ei, lucrurile sînt, de obicei, clare şi calme. De la acest nivel, termenii aceştia apar la un moment dat într-un limbaj comun, şi sigur că mă voi referi înainte de toate la nişte încurcă-lume, care se regăsesc printre politicieni şi printre ziarişti cu precădere. De-a lungul anilor, în România, în această familie a clasei politice în formare, am auzit folosindu-se într-un mod absolut caraghios termeni care sînt chiar de nivel de liceu, deci, pe care unii politicieni ai noştri nu au avut bunăcuviinţă de a-i învăţa, de a-i descifra şi de a-i folosi corect. În acele momente cînd aceşti termeni sînt preluaţi astfel de politicieni şi transferaţi de ziarişti publicului larg, apar sensibleriile, apar reacţiile. Reacţii, fireşte, sentimentale, umorale, legate de federalizare... Iată, spun ei, inamicii sînt acolo, acel altceva ne este duşman. Precum apare şi o suspiciune a teoriei ulterioare. Există chiar un fel de credinţă mai largă „în popor”, într-un popor pe care şcoala, liceul nu îl învaţă deocamdată ce înseamnă cuvintele acestea, cum nu îl învaţă nici ce înseamnă, poate, termeni ca mass-media, de exemplu. Ar trebui şi ei învăţaţi în şcoală pentru că sîntem în secolul „acela”. Există deci o teorie oarecum populară în care se crede că există teorii care se nasc ulterior unor fenomene pentru a le legitima. De exemplu, despre Kosovo. Am văzut într-un ziar un fel de argumentare a ideii de secesiune ca şi cum aceasta s-ar fi născut acum, în acest moment, pentru a explica sau a legitima o intervenţie care vizează o secesiune, o ruptură. Acum, pentru că eu sînt totuşi ziaristă şi nu fac parte dintre specialiştii în problemă, totodată din cauza unei boli mai vechi care mi se trage de la şcoala de filologie pe care am terminat-o, mă face să mă mai uit prin dicţionare, vrînd-nevrînd cînd nu sînt sigură de cuvinte şi atunci, vin în contact cu acel nivel intuitiv de receptare a cuvintelor: regiune, regionalizare, centralism, centralizare, descentralizare. Oamenii din zona Banatului pe care noi o investigăm în fiecare zi lucrînd în regim cotidian, sînt absolut convinşi că descentralizarea noastră este foarte bine centralizată şi de asemenea că noi putem face foarte bine regionalizare cu voie de la Bucureşti. Lucrul acesta este intuit aşa cum sentimentul ogrăzii proprii îl are fiecare om care locuieşte într-o zonă, de exemplu săteanul va zice că prefectul centralizează o serie de atribuţii şi fireşte că se va simţi frustrat în raport cu oraşul, tot aşa Provincia se simte frustrată în raport cu Centrul. Numai că în România, acum, există un simptom al comunicării cu sens unic prin care eu încerc să-mi explic aceste frustrări din ce în ce mai mari. Frustrări cărora un ziarist din Cluj le dă glas spunînd că „m-am săturat de România” sau alţi oameni, cărturari le exprimă să zicem mai conceptualizat. Această comunicare cu sens unic arată aşa: tu comunici din teritoriu ceva către o structură care se află situată la Bucureşti şi de acolo nu vine de obicei nici o reacţie. Deci nu este vorba că acolo e cineva care nu vrea, care intenţionează să te taie, ci pur şi simplu te anulează prin ignorare. Este un lucru pe care îl simt în toate instituţiile pe care le străbatem noi şi le investigăm ca jurnalişti. Acest gen de comunicare cu sens unic produce frustrări foarte mari, pe care eu îl exemplific doar printr-un model de comunicare instituţional, dar de asemenea produce şi un fel de saturaţie pe care noi ca bănăţeni o exprimăm numindu-i pe cei de la Bucureşti „Mitică” şi numind locul acela „Miticia”.

Mai spun încă un lucru şi anume că de fiecare dată cînd au venit la Timişoara personalităţi de toate felurile: politice, culturale, din administraţia publică, de fiecare dată am abordat la televiziunea teritorială, aşa-numita televiziune teritorială, problema regionalizării, a descentralizării mai ales. Cu atît mai mult cu cît noi ne-am aşezat aici cu făloşenie în prima euro-regiune care, iată, nu există. Deci prima euro-regiune din care face parte sau a făcut parte România, nu ştiu ce timp verbal să folosesc, a fost aceasta a noastră în care noi cu ungurii şi cu sîrbii, deci Voivodina, zona Csongrád, respectiv Timişul, Hunedoara, Caraşul şi Aradul am intrat în aceeaşi euro-regiune. Sigur, ca ziarişti, noi am fost tot timpul călare pe această problemă, cu o anume făloşenie, hai să recunoaştem, că uite domnule ce am făcut noi. Chiar am crezut că ea va funcţiona, iar acum fireşte că nu funcţionează şi nu numai din cauza integrării. Primul accident al acestei euro-regiuni a survenit a doua zi după ce Ungaria a intrat în NATO şi preşedintele zonei ungare a spus că nu mai este interesat pe moment de proiectele comune, arătînd că nu mai este o prioritate, nu că ar fi fost vorba de o ieşire din acest proiect, nu. În clipa următoare s-a întîmplat ceea ce ştim în Iugoslavia, deci oricum comunicarea nu mai exista.

Am pus aceste întrebări despre descentralizare şi regiuni, despre „prea-fericitele” regiuni ale României, unele denumite în lege regiuni de dezvoltare. I-am întrebat şi pe primul-ministru de acum şi pe alţii anteriori şi pe preşedintele Constantinescu şi toţi au fost extrem de competenţi în a ne spune că aceasta e o chestiune rezolvată, adică e pe bune, acum ne regionalizăm şi ne descentralizăm. Şi chiar ni se atrăgea atenţia „părinteşte”, tot aşa cu un diletantism demn de notat, ni se atrăgea atenţia să nu ne bucurăm aşa de tare pentru că nu o să mai vină banii de la Centru, ca şi cum noi aici nu i-am putea produce. Nu intru în polemicile economice care ar putea rezulta din această chestiune, spun doar că deocamdată noi avem de anul trecut o lege a dezvoltării regionale, o văd şi aici şi văd un lucru admirabil şi anume văd puse pe două coloane Carta europeană a autonomiei locale şi Legea privind dezvoltarea regională cu diferenţele dintre ele (făcînd trimitere la articolul Autonomia regiunilor în concepţia Consiliului Europei şi în legislaţia României, din Altera 10, p.188, nota red.), a propos, de ce vrem noi, adică să intrăm în Europa? Intrăm, dar cu reţinere. De asemenea, avem o Lege a autonomiei locale care a fost chiar amendată, îmbunătăţită şi stricată un pic pe alocuri. Oricum, ele există. De acolo, de la existenţa acestor legi şi pînă la punerea în fapt există de asemeni o distanţă considerabilă, o distanţă pe care - din păcate noi simţim din zona noastră - nu o putem parcurge mergînd şi noi către Centru, ci  este un sens unic. Numai dacă Centrul vrea să micşoreze această distanţă, din acel sens este îngăduit. Altfel nu. Cînd îl întrebam pe primarul nostru: Domnule primar, cum vă simţiţi dumneavostră cînd vă urcaţi în avion şi vă duceţi iar la Bucureşti să bateţi pe la uşile miniştrilor?, zice — Păi, ştiţi, eu sînt primit la ei. — Şi? — Şi de obicei nu se rezolvă nimic. Deci există o amabilitate reală, care în legislaturile anterioare, cînd nu se obosea nimeni să fie amabil, nu exista, acum se obosesc să fie amabili, dar nu se întîmplă nimic. Pun pe seama acestei comunicări cu unic sens una dintre rupturile majore în fapt, a ceea ce se numeşte descentralizare — un proces care este aproape neînceput. Atîta timp cît nu se poate circula în ambele sensuri. Noi nu putem pune umărul la chestiunea aceasta, nu se poate. Şi aici aş aduce doar un mic exemplu. Cînd s-a inventat ziarul Transilvania Jurnal, noi ne-am interesat repede de el pentru că era cotidian regional şi ne interesa şi pe noi chestiunea aceasta, pe noi ca televiziune regională (regională numai cu numele). În acel moment i-am invitat pe cei care au iniţiat ziarul, sigur, am aflat că e al lui Măgureanu, i-am întrebat mai de toate că sîntem ziarişti şi i-am întrebat — Bun, şi cum faceţi voi distribuţia ziarului care se tipăreşte la Braşov? Şi au zis: — Îl trimitem la Bucureşti şi de acolo în toată ţara. Şi am zis: ce-i cu prostia asta, că asta încarcă costurile. Şi ne-au răspuns că în România sistemul de comunicaţii, transport şi aşa mai departe, absolut totul este gîndit cu centrul pe Bucureşti şi nu se poate altfel. Deci nu ai cum altfel. Acela este nodul şi de acolo pleacă toate celelalte.

Ioan Almăjan: Doamna Brînduşa, trimiţi o scrisoare de la Timişoara la Novi Sad, ea o ia prima oară la Bucureşti şi abia apoi merge mai departe...

Elek Szokoly: În legătură cu afirmaţiile legate de descentralizare îmi permit totuşi un vag adaos sau mai degrabă o întrebare, o întrebare care poate să fie considerată şi retorică, în legătură cu posibilitatea acestei descentralizări. Şi revenind şi la conceptul statului naţional unitar, oare filosofia statului naţional — care, să fim sinceri, este un stat etnic, nu-i aşa? — deci filosofia statului naţional unitar şi centralizat — unitar şi centralizat fiind într-o atît de strînsă corelaţie încît pur şi simplu nu poate fi desfăcută —, nu este în mod necesar cea a cetăţii asediate? A unor ziduri cît mai înalte şi mai groase în jurul acestuia pentru a-l ocroti de orice adiere, inclusiv europeană, care exclude din capul locului orice inter-relaţie cu alţii, inclusiv cu mai sus amintitele euro-regiuni?

Brânduşa Armanca: Aş putea adăuga la întrebarea dumneavostră, să-i zicem retorică, o întrebare suplimentară? Şi oare nu înseamnă asta şi provincia ratată, aşa cum scrie Alexandru Cistelecan într-unul din numerele revistei dumneavostră? Deci este o ratare zilnică a valorilor provinciei, pînă într-acolo încît cuvîntul provincie, iată, are conotaţii negative?

Elek Szokoly: Şi oare reproducerea zi de zi şi în proporţie de masă a acestei mentalităţi  centraliste, pînă cînd ne va ţine pe loc, a propos de imposibilitatea funcţionării autonomiilor locale la cele mai simple şi pragmatice nivele, autonomii care de fapt există doar pe hîrtie?

Marius Turda: Poate că ar trebui să începem cu faptul de a recunoaşte că statul naţional unitar român este un concept ratat. Şi atunci să ajungem să ne gîndim dacă provinciile sînt sau nu ratate. Aş dori să precizez cîteva lucruri. Este într-adevăr foarte greu după ce optzeci de ani s-au depus eforturi imense ca să se creeze o identitate naţională solidă, avînd un stat după modelul francez, cu ideologie de tip germană, să-l centralizezi, să faci din Bucureşti buricul acestui stat, ca în cîţiva ani să poţi să rupi toate aceste pîrghii şi să creezi dialectici locale care să fie şi autoguvernări care să se poată autocontrola. De aceea spun pentru că sîntem nemulţumiţi acum şi într-adevăr cu toţii sîntem nemulţumiţi, dar nu doar Banatul suferă, ci cred că toate regiunile din România suferă în raport cu centrul. Şi aceasta mă trimite la faptul că noi avem de fapt de a face cu o deficienţă instituţională profundă, care ţine nu de faptul că noi mergem la Bucureşti, noi cei din Transilvania, din Banat sau din Moldova, că nu rezolvăm problemele la Bucureşti. Asta nu ţine neapărat de raportul centru-periferie, ci de faptul că instituţiile statului român sînt la pămînt. Ceea ce se încearcă acum este o revitalizare a unora sau crearea unora noi ş.a.m.d. Deci aici se află marea problemă.

Gabriel Andreescu: Nu există doar „descentralizare”, ci există des­centra­lizări bune şi descentralizări proaste. Legea bugetelor locale este un pas important şi efectele numai de la anul se vor vedea. Numai că unele efecte vor fi pozitive, iar altele, din păcate, serios negative. Datorită noii legi a bugetelor locale, un oraş precum Sibiul va avea un venit estimat cam de trei ori mai mare decît l-a avut anul trecut. Dar satele şi comunele din Sibiu, practic nu vor mai fi capabile să îşi susţină infrastructura.

Brînduşa Armanca: De aici a plecat o iniţiativă, din Timişoara, de creere a unui fond mutual, un fond de solidaritate pentru a putea ajuta aceste localităţi care nu şi-ar putea produce banii. Iată, din mers se încearcă şi remedii la o proastă descentralizare să zicem, dacă ea s-ar produce aşa.

Mariana Cernicova: Este relativ rară ocazia în care ai posibilitatea să discuţi la modul serios despre politici regionale, despre proiecte de organizare alta decît cea gîndită de la un centru cît de sus ar fi el şi tocmai dată fiind raritatea acestor ocazii, mai ales atunci cînd este vorba de lucruri teoretice. Mă bucur să salut cîteva din studiile absolut excelente din Altera ultimelor două numere pe care le-am văzut şi cum spunea şi Brânduşa, studiul lui István Haller este chiar remarcabil în această direcţie. Marea problemă a ultimilor doi ani sau a perioadei de după alegerile din 1996 este că noua elită conducătoare, asumîndu-şi cîştigul unor concepte deja gîndite şi dezbătute în materie de „cum să facem să ducem o politică regională mai eficientă”, şi-a asumat proiectele fără să îşi asume şi voinţa de a face ceva cu ele. La modul foarte serios, cu o promisiune absolut dezarmantă s-a spus: „vom reînfiinţa judeţele abuziv desfiinţate”, pe principiul „referendumul local bate voinţa unui centru oarecare”. Ulterior această promisiune fermă a fost făcută uitată pe principiul „nu avem destui bani”, uitîndu-se să se spună şi partea a doua „n-avem destui bani pe de o parte, dar pe de altă parte nu am face decît să proliferăm o clientelă politică inutilă, deci nu am face decît să mergem pe fărîmiţări şi mai mici, în timp ce Europa merge pe regiuni sensibil mai mari”. Descurajarea acestui tip de iniţiativă şi încurajarea celeilalte, de tipul Carta verde a regiunilor, cu cele opt macro-regiuni de dezvoltare economică, lăsa impresia că totuşi există voinţa de a se face ceva în acest sens. Cel mai interesant lucru este că după ce la nivel declarativ s-a lansat proiectul în dezbatere publică s-au creat în sfîrşit macroregiunile aşa cum au fost ele gîndite, fără posibilitatea ca judeţele să se gîndească că poate totuşi nu le convine în forma respectivă. În fine, au înghiţit fabula aşa cum le-a fost prezentată şi l-au oferit opiniei publice într-o formă în care opinia publică a zis, domnule, dacă nu ne cer bani în plus, bine şi aşa. Au lăsat proiectul să gesteze iarăşi vreo doi ani, după care au făcut un lucru absolut dezarmant şi pe care deocamdată nu l-am văzut conceptualizat nicăieri. Există un mecanism consultativ paritar în care votul macro-regiunilor, celor opt macro-regiuni de dezvoltare macroeconomică este contrabalansat de reprezentanţii ministerelor în număr suficient de mare cît să fie superiori la vot reprezentanţilor aleşi. Şi, culmea culmilor, şeful acestui organism, în care nu intră prefecţii numiţi de Guvern, ci preşedinţii de consilii judeţene, deci oameni aleşi de către oamenii locurilor din care provin, este prezidată de însuşi primul-ministru. Deci iată cea mai splendidă eşuare a unui proiect de acest nivel. Pe dimensiunea cealaltă, pe care o sesiza Brânduşa Armanca, cea a euro-regiunilor, mi s-a părut absolut senzaţional şi mă mir că nu a obiectat nimeni la momentul respectiv, că într-un document semnat de şefii de state — cînd domnul Constantinescu s-a întîlnit la Neptun cu omologul său ucrainean —, într-un document de nivel naţional să indice ce să facă regiunile, chiar musai ca zonele de graniţă să creeze două euroregiuni: Prutul de Sus şi Dunărea de Jos, euroregiuni care au rămas la nivel declarativ! Prutul de Sus nu a ajuns nici cît a noastră pentru că euro-regiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa a avut măcar nişte tentative comune, a făcut nişte proiecte, bune sau rele, nu discutăm, a încercat să facă ceva. Să vii de sus de la nivelul şefilor de state ca să decizi dacă este sau nu oportună o aliere sau o alăturare, mi se pare o încălcare a principiilor elementare de competenţă. Cert este că pe ambele proiecte, şi pe dimensiunea strict internă a macro-regiunilor de dezvoltare macro-economică de tipul landurilor, cum încearcă să se prezinte, şi pe cea a transplantării proiectului euro-regiunilor într-un concept mult mai larg de măsuri de încredere sau paşi de încredere pe care-i promovează modelul european, a stimulării oportunităţilor din zonă, lucrurile se petrec foarte frumos la nivel conceptual şi foarte dezarmant la nivelul practic. Cred că pe undeva aceasta este una din problemele cu care ne confruntăm la ora actuală, adică în ce măsură dezbaterea conceptuală, aşa cum o promovează Liga PRO EUROPA prin revista Altera, aşa cum fac studiile pe care le realizează APADOR-CH, aşa cum le cunoaşte comunitatea academică interesată de un anumit domeniu, în ce măsură aceste proiecte care arată bine şi au modele care funcţionează, pot fi glisate către elita politico-administrativă, fără ca asta să le strice, adică le dă totuşi o jucărie care funcţionează şi care la demonstraţie pare admirabilă şi ei încep să îi scoată şuruburile dinăuntru şi să o transforme într-un obiect bun numai de vitrină. Şi ferească Domnul să se joace cineva cu el... Pînă la urmă, marele test al actualei elite politico-administrative va fi: în ce măsură nu va încerca să facă din nou ceva pe ultima sută de metri a propiului mandat, ca să justifice voinţa de a fi făcut, şi lipsa de timp de a nu fi făcut ceva în sensul acesta. Întorcîndu-mă la ce spunea Brânduşa Armanca legat de această incapacitate de dialog a centrului, mi s-a părut realmente suspect faptul că nişte experienţe regionale care au depăşit problemele de tipul regiunii de dezvoltare internă dintre Timiş, Arad şi Caraş-Severin, care experimentaseră nişte forme, văzuseră ce merge şi ce nu merge, respectiv a euro-regiunii Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, din nou, experimentaseră deja nişte lucruri ca să vadă care merg şi care nu merg, foarte curios este că în momentul în care aceste proiecte sînt oferite expertizei publice, academice, administrative, ele sînt foarte repede ascunse într-o bibliotecă şi rămîn acolo fără ca cineva să le şteargă de praf măcar odată la două săptămîni.

Gabriel Andreescu: Această împărţire a României pe cele opt regiuni este rezultatul unei solicitări legate de primirea unei sume de bani de la Uniunea Europeană. O decizie „sponsorizată”. Scopul a fost de fapt obţinerea banilor. Din cîte cunosc, nu există nici un fel de voinţă ca după terminarea sumei de bani, regiunile să îşi urmeze logica lor firească.

Mircea Mihăieş: Dincolo de ce a spus şi domnul Andreescu, cred că întrebarea doamnei Cernicova merită măcar o încercare de răspuns. Ce se întîmplă cu aceste proiecte, care unele sînt extraordinare şi sînt gîndite pentru această societate. Nu sînt gîndite pentru Marte sau pentru Jupiter. Ce posibilitate există de a-i atrage pe oamenii care ar avea o putere de decizie şi de implementare reală a lor? Ce se poate face?

Elek Szokoly: Eu aş adăuga doar întrebarea care ar pune eventual capac semnelor de întrebare ridicate de dumneavoastră. Totuşi cum ne explicăm că toate aceste proiecte dispar, că nu există nici o intenţie serioasă de descentralizare, chiar dacă s-au făcut anumite mişcări, unele absolut de ochii lumii, cum este şi aceasta cu regiunile de dezvoltare pentru obţinerea urgentă doar a anumitor fonduri la limită de termen? De ce, de fapt, nu se doreşte o descentralizare autentică, respectiv o regionalizare, cu euro-regiuni sau fără euro-regiuni? Euro-regiunile, care s-au dovedit peste tot foarte eficiente şi foarte profitabile, de ce la noi sînt tratate cu indiferenţă, dacă nu chiar cu suspiciune? De ce la noi există această reticienţă faţă de tot ce nu este unitar şi centralizat? Repetarea obsesivă a întrebării, în continuare retorică, se datorează absenţei unui răspuns cît de cît coerent şi univoc…

Mariana Cernicova: Încerc eu un răspuns, deşi se zice că în cei căzuţi nu-i frumos să mai dai cu pietre. Îmi aduc aminte de discursul domnului Ciorbea întrebat direct a propos de tema aceasta, care a spus că înainte să fac ceva trebuie să am toate pîrghiile necesare. Deci argumentarea aceasta fost: nu pot să fac reformă dacă nu am toate pîrghiile în mîna mea, dacă nu pot să coordonez lucrurile acestea în mod direct.

Brânduşa Armanca: A propos de întrebările pentru care le sîntem atît de antipatici mai marilor zilei, eu l-am întrebat pe actualul prim-ministru: ce s-a întîmplat cu acest fond pe care  l-a dat Uniunea Europeană, prin ambasadoarea de atunci, doamna Karen Fogg? Dînsa spunea că această sumă, destul de importantă, se pune la dispoziţia României pentru dezvoltare regională. Primul-ministru mi-a răspuns că banii încă nu au venit, ca şi cum banii aceştia ar fi venit necondiţionat. Era clar că trebuiau depuse proiecte. Mecanismul îi era complet străin, după cum mi-am dat seama, astfel l-am întrebat dacă cunoaşte criteriile. Sigur, la această întrebare a spus că îşi va întreba un consilier. Deci, în general, cînd ajungem la criterii e o problemă mare, pentru că ori de cîte ori trebuie făcută o distribuire a unui fond oarecare în teritoriu sau a unor competenţe, lipsesc criteriile şi nu se oboseşte nimeni să le inventeze, să le pună pe hîrtie. Se hotăreşte de obicei pe moment, astfel deciziile depind de oameni, care uneori sînt foarte inteligenţi, alteori însă nu.

Valenţele specificului cultural şi ieşirea de sub zodia fricii

Marius Turda: Mă gîndeam că totuşi există un răspuns la aceste întrebări şi el se află enunţat în noi, mai exact în ceea ce s-a numit aici cultură politică, pe care eu aş numi-o tradiţie politică. Cînd avem o modernitate mutantă, cum este modernitatea românească, cînd avem o tradiţie politică subţire şi în care nu am reuşit să interiorizăm toate aceste concepte, le aplicăm de dragul unor organisme internaţionale — cum a făcut domnul Constantinescu cînd a semnat fără să ştie propriu-zis ce înseamnă o euro-regiune, decît ce i s-a spus că ar putea să însemne —, ne confruntăm cu aceste discrepanţe şi ne întrebăm firesc cînd se va face transferul din teorie în practică. Ori este un lucru foarte greu să-i spui unui politician român că el nu face cultură. El are senzaţia cînd merge la televizor şi vorbeşte, că face cultură. Ori lucrul acesta ar trebui să îl înţeleagă foarte multă lume politică de la noi. Pentru a face cultură trebuie să stăpîneşti cîteva lucruri elementare, ori nu toţi politicienii noştri le stăpînesc. Astfel bineînţeles că ajungem la aceste situaţii paradoxale care au fost descrise aici foarte bine şi în care pur şi simplu rămîi neputincios pentru că nu ai ce să faci. Tu, ca cetăţean normal care ai citit lucruri esenţiale despre anumite probleme, le afli spuse din gura unui politician şi rezultatul este cel pe care îl ştim cu toţii.

Adriana Babeţi: Îmi era teamă că ceea ce am să spun o să facă o figură cel puţin bizară într-o discuţie în care evident e dominant discursul politologic, istoric, sociologic, dar din fericire mi-a fost ridicată mingea la fileu de domnul Marius Turda şi înaintea dînsului de Valeriu Leu cu care împărtăşim, fiind membrii aceluiaşi grup de cercetare inter-disciplinară A Treia Europă, aceleaşi valori. Discursul meu ar merge puţin pe un alt traseu, pe care oricum  l-aţi amintit, şi care cred că poate fi invocat aici cu îndreptăţire, chiar dacă face figură de struţo-cămilă, ţara arde şi baba se piaptănă. Aş face un fel de punte de legătură între ceea ce face, cu extraordinar profesionism Liga Pro Europa la Tîrgu-Mureş şi ceea ce încearcă să facă un centru de cercetare înfiripat, care începe să stea încetul cu încetul în picioare şi care este grupul din Timişoara, evident, hipersuspectat, în primul rînd pentru felul în care se numeşte, A Treia Europă. Cunoaşteţi foarte bine pradă căror tipuri de interpretări am căzut, probabil ce „destine” publicistice împărtăşim chiar cu dumneavoastră. Inclusiv pentru faptul că sîntem acum împreună poate face subiectul unei scenarite care v-ar zburli părul pe şira spinării. Nu vă ascund că am avut o uşoară crispare... Pentru că există, în permanenţă, inclusiv în oamenii de foarte bună credinţă din Timişoara pe care îi aveţi în sală, o gîndire de tip suspicios — aştia de fapt ce vor? Şi acum să vă spun de fapt ce vrem şi să-mi răspundeţi la cîteva întrebări care nu cred că sînt retorice. Unul dintre bunii noştri prieteni, „excelenţa sa” Vasile Popovici, aflat la Marsilia, ne-a trimis un studiu, un eseu apărut în Orizont, care dedică mai multe pagini ultimelor noastre apariţii editoriale, o revistă de aproape 500 de pagini, studiu prin care ne anunţă în mod solemn că ne-a murit obiectul cercetării, că în acest moment, după începutul bombardamentelor asupra Iugoslaviei, Europa Centrală - asta este textul - a murit, vă felicit, vă puteţi vedea visul cu ochii, studiaţi un cadavru superb, studiaţi-l, aveţi timp şi linişte suficientă pentru a vă ocupa cu singurul lucru care mai poate fi animat, ca un fel de resuscitare miraculoasă, de cultura Europei Centrale. Vreau să vă întreb: chiar ne-a murit obiectul de studiu?

Noi, fără un complex provincial, încercăm să afirmăm un tip de identitate, culturală în primul rînd, a unei regiuni. Încercăm să demonstrăm că o cultură, care are evident unitatea, coerenţa, coeziunea ei şi care este cultura română, are o şansă de nesperat, o şansă pe care dacă nu o cultivăm este aproape un gest iresponsabil: şansa extraordonară că se dezvoltă într-o pluralitate de culturi, într-o diversitate culturală cu care poate să coexiste extrem de bine. E o şansă că există şi un spirit balcanic în cultură, e o şansă că există şi un spirit muntean care este altceva decît cel balcanic, că e un specific ardelenesc ş.a.m.d. După părerea mea toate aceste delimitări nu sînt făcute cu scopul suspectat de oameni absolut inteligenţi: de a secesiona, de a diviza, de a rupe, de a dezmembra, de a dezarticula, ci dimpotrivă. Dacă oferi o plauzibilitate culturală sporită acestei ţări, în care mai multe culturi funcţionează în dialog, se poate dezinhiba relaţia centru-margine.

Sperăm ca această zonă a ţării, Banatul, să nu-şi piardă ceea ce a avut mai preţios, această vocaţie a dialogului, această descoperire a alterităţii, la păstrarea acelui model, creat nu de ieri, de astăzi, cum spunea Valeriu Leu.

Elek Szokoly: La întrebare aţi răspuns chiar dumneavoastră, iar dacă cumva mi se adresează mie, voi încerca şi eu un răspuns. Se spune că în anumite perioade muzele cam tăceau, inclusiv în timpul domniei marelui Napoleon, cînd singura producţie lirică acceptată a fost cel al unui poet de curte care dedicase ode împăratului, închis pînă la urmă în casa de nebuni. Evident, dictaturile foarte feroce nu permit dezvoltarea culturii, dar ştim bine că noi, cel puţin în această parte a Europei, am găsit întotdeaua căile, ferestrele prin care ne puteam afirma valorile culturale şi chiar dacă acum pare să fie o recesiune sub acest aspect, ce altceva putem face mai de valoare decît cultură. Economie nu prea ştim să facem, trebuie să recunoştem, şi atunci mai bine să facem cultură, cultura pe care ştim s-o facem şi să încercăm s-o exportăm. Oricum sîntem obsedaţi de dezechilibrul balanţei noastre comerciale...

Referitori la temeri, cred că una din cuceririle noastre post-decembriste, ale dumneavoastră mai ales care aţi fost aici în Timişoara, a fost abandonarea fricii. Ori eu constat, inclusiv din discursul dumneavoastră, şi din alte manifestări pe care le-am văzut cu diferite ocazii, o anumită nevoie excesivă de autojustificare care este o expresie a fricii. Trebuie să ieşim din această zodie a fricii. Ştiu foarte bine că există o imensă presiune asupra acestor „disidenţe” ale societăţii civile, asupra tuturor iniţiativelor alternative care nu pot fi controlate de la centru. Există acest conservatorism în societatea noastră, şi probabil nu numai în a noastră, dar cred că trebuie să ne asumăm cu claritate şi fermitate responsabilitatea conştiinţei valorii demersurilor noastre. Avem nevoie probabil de o doză de fanatism în sensul cel mai bun al cuvîntului, o doză de consecvenţă în a merge înainte. Dacă sîntem convinşi că demersul nostru este just, constituie o valoare, acoperă o necesitate, cîinii n-au decît să latre...

Gabriel Andreescu: Încrîncenările noastre intelectuale s-au fixat pe tema problematicii naţionale. O cultură de acest tip este o circulaţie pe un ecran artificial a unor idei puţine şi mediocre. Le repeţi în neştire, cînd de fapt ochii tăi trebuie să se deschidă la realitate. Realitatea? Iată fenomenul numit „fragmegrare”: adică procesele simultane de fragmentare şi integrare, spijinindu-se şi iniţiindu-se reciproc. Pe de o parte, redescoperirea identităţii, reapropierea de localisme. Pe de alta, comunicarea între culturi, aşezarea localismelor sub principii din ce în ce mai generale şi mai bogate. Frontiera naţională ne împiedică deseori să apreciem substanţa localismelor şi ne împiedică să vedem şi globalismul. q